Grigore Băjenaru, "Cişmigiu et Comp." (1942)

Au şi cărţile un public-ţintă. Poate că cele despre şcolari li se adresează chiar şcolarilor, sau nostalgicilor care îşi amintesc cu drag vremurile trecute. Cum nu sînt nici şcolar, nici nostalgic, mă tem că nu m-am încadrat în publicul-ţintă al romanului autobiografic Cişmigiu et. comp. (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005) de Grigore Băjenaru.

E adevărat, cîndva am fost şcolar (în alt mileniu) şi, în vacanţele de vară, petreceam săptămîni de-a rîndul în casa naşilor mei din cartierul Rahova, împreună cu o verişoară, citind şi uneori făcînd schimb de fragmente de text amuzante. Atunci, pe cînd eu eram la gimnaziu, iar verişoara mea la Liceul Gheorghe Lazăr, am aflat despre Cişmigiu et Comp., dar de citit nu am citit-o. Voi fi citit eu alte cărţi despre şcolari în perioada aceea, unele autobiografice (precum Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade), dar ironia face că am parcurs Cişmigiu et Comp. abia în 2011, la mai bine de douăzeci de ani de la absolvirea liceului.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator îşi începe relatarea în Cişmigiu, în 1946, la douăzeci de ani după absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr. Capitolele următoare relatează anecdote din viaţa lui de liceean (1918-1926) - corespunzînd cu anii de gimnaziu şi de liceu din sistemul de învăţămînt contemporan.

Unele anecdote sînt despre mici trucuri folosite la ore pentru a evita examinarea. Altele - despre personalitatea şi excentricităţile profesorilor (printre care s-a numărat şi un anume Camil Petrescu). Altele - despre chiuluri şi şotii în Parcul Cişmigiu, ori despre mici farse pe care şi le făceau elevii unii altora.

Alte capitole amintesc concursuri şcolare, teze, examene. Şi, inevitabil, spre final apar şi poveşti de dragoste, scrisori de amor şi emoţii. Iar ultimul capitol revine la întîlnirea de douăzeci de ani.

Desigur, printre adolescenţii de astăzi, multe dintre anecdotele din carte pot părea puerile. Şi, ca dovadă că trecutul e o altă ţară în care lucrurile se fac altfel, adolescenţii din Cişmigiu et Comp. le scriu domnişoarelor poeme şi acrostihuri pe hîrtie roz mai degrabă decît SMS-uri pe smartphone-uri cu touchscreen sau chat-uri pe site-uri de socializare. (Iar la întîlnirea de douăzeci de ani mulţi dintre ei lipsesc pentru că au căzut la datorie într-un război mondial...)

Chiar aşa, dumneavoastră cînd aţi scris ultima oară un acrostih?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Cory Doctorow, "Makers" (2009)

În 2009, prin amabilitatea autorului, am preluat de pe site-ul lui Cory Doctorow textul integral al romanului său Makers, din care, cu cîţiva ani mai înainte, citisem prima parte, intitulată Themepunks şi publicată la noi de Millennium Books sub titlul Un miliard de şanse. L-am imprimat, i-am pus o copertă frumoasă (cu ajutorul unui prieten) şi... de citit l-am citit abia în iulie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În prima parte, o jurnalistă specializată în tehnologie, Suzanne Church, asistă la fuziunea a două corporaţii, Kodak şi Duracell. Preşedintele noului grup, Kettlewell, anunţă că va investi în numeroase grupuri mici şi inventive. Suzanne ajunge în Hollywood, Florida, unde scrie reportaje despre microfirma a doi constructori, Lester Banks şi Perry Gibbons. Construcţiile celor doi - aparate bazate pe stocuri de jucării nevîndute, pe putere de procesară ieftină, ubicuă şi pe inventivitate - se vînd bine pe piaţa colecţionarilor şi declanşează o tendinţă socială numită Noua Muncă. Lester, complexat fiind de propria obezitate, pleacă în Rusia pentru a-şi modifica metabolismul şi a deveni din nou suplu, iar Suzanne Church se mută la Sankt Petersburg pentru a scrie despre noile tendinţe medicale şi tehnologice de acolo.

În partea a doua, cincisprezece ani mai tîrziu, Lester şi Perry construiesc un traseu interactiv, prin care vizitatorii pot pilota un vehicul şi în care fiecare vizitotor poate influenţa evoluţia exponatelor. Expoziţia se dovedeşte a fi un succes, iar un funcţionar superior de la Disney world, Sammy Page, caută să îi saboteze pe cei doi întreprinzători pentru încălcarea drepturilor de autor ale corporaţiei Disney.

În partea a treia, conflictul escaladează. Kettlewell încearcă să îi ajute pe Lester şi Perry să dea la rîndul lor corporaţia Disney în judecată, moda traseelor interactive se răspîndeşte în Statele Unite şi Brazilia, admiratorii îi încurajează pe cei doi protagonişti, în vreme ce avocaţii tulbură apele de o parte şi de alta. Din fericire, Sammy Page întrevede o soluţie, chiar dacă aplicarea ei este cît pe ce să îl coste postul de la Disney, iar seria de procese este muşamalizată.

Epilogul, plasat la alţi cincisprezece ani în viitor, îi readuce împreună pe Lester (funcţionar superior la Disney, frustrat de lipsa de activitate) şi Perry (consultant al traseelor interactive, veşnic pe drumuri) pentru un nou proiect care le redă bucuria de a trăi.

Cel mai uşor de remarcat în privinţa romanului Makers este că, deşi este un roman masiv, se citeşte uşor şi cu plăcere. Unul dintre motive este că intriga este foarte bine structurată. Cory Doctorow a construit mai multe planuri narative (folosind omniscienţa selectivă multiplă) şi conflicte credibile, cu întorsături rapide de situaţie şi lovituri de teatru spectaculoase.

Un alt motiv pentru care Makers este agreabil este caracterizarea personajelor. Autorul a creat personaje credibile, iar modul în care le prezintă creează o puternică relaţie empatică între personaje şi cititori. Mai mult, pînă şi antagonistul sau personajele secundare ajung să se bucure de înţelegerea şi de simpatia cititorilor, ceea ce se întîmplă destul de rar. Iar faptul că nu numai protagoniştii sînt complecşi şi evoluează, ci şi antagonistul şi unele personaje secundare, arată că Doctorow a evoluat mult ca scriitor.

Ar mai trebui remarcat, tot ca o dovadă a măiestriei autorului, că dezvoltarea intrigii şi caracterizarea personajelor se îmbină foarte elegant, iar scenele din fiecare capitol ajută simultan la evoluţia conflictelor, la conturarea fiecărui personaj în parte şi la dezvoltarea unei reţele de relaţii dinamice între personaje.

Lumea imaginară din roman este de asemenea foarte minuţios construită şi este datoare în egală măsură subgenului postcyberpunk şi celui de dată mai recentă greenpunk. Contextul istoric de recesiune economică în care a fost scris şi publicat romanul răzbate frecvent din această lume ficţională plasată într-un viitor apropiat. De asemenea, interesul autorului pentru universul Disney reapare în acest roman, cu o intensitate ce aminteşte de Down and Out in the Magic Kingdom. Şi ar mai trebui să menţionez aici referirile frecvente la diverse subculturi ale adolescenţilor şi tinerilor, de la goth la punk. Spre exemplu, fuziunea dintre perspectiva sumbră a subculturii goth şi universul Disney este memorabilă.

Dincolo de toate aceste aspecte, rămîne impactul emoţional al acestui roman asupra cititorilor - credinţa nestrămutată în creativitatea oamenilor, în colaborare şi sprijin, în puterea indivizilor şi a comunităţilor de a face lucruri noi şi interesante şi utile chiar şi în condiţii de criză economică. Din acest punct de vedere, optimismul personajelor, chiar şi după confruntarea cu brutalităţi poliţieneşti sau cu maladii grave, precum şi bunăvoinţa lor sînt de-a dreptul contagioase. Şi, cu toate că detaliile intrigii se vor şterge cu timpul din memoria cititorilor, impresia plăcută dată de Makers le va rămîne multă vreme în amintire.

Vă recomand cu mult căldură acest roman, la fel de bine scris ca Little Brother, dar ceva mai optimist. Îl puteţi parcurge gratuit la adresa: http://craphound.com/makers/Cory_Doctorow_-_Makers.html sau îl puteţi achiziţiona de aici: http://www.amazon.co.uk/Makers-Cory-Doctorow/dp/0007327897/ref=pd_cp_b_1. Desigur, după ce l-am terminat de parcurs, am început lectura celei mai recente cărţi a aceluiaşi autor, With a Little Help. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Gangland de lîngă noi

De cîteva săptămîni, în curţile interioare ale imobilului în care locuiesc se desfăşoară lucrări de reabilitare termică. Lucrătorii care se ocupă cu această activitate au înălţat schele.

După cum puteţi observa, structura seamănă puţin cu decorurile din primul meu roman, Gangland. (Viaţa imită arta?)

Ca urmare, l-am rugat pe bunul meu prieten Tudor Popa să realizeze cîteva fotografii (şi îi mulţumesc pe această cale pentru bunăvoinţă).

Nu am rezistat să nu apar şi eu în decor, măcar puţin. Ca să pot pretinde mai tîrziu că am fost în Gangland...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Ţesătorul la el acasă

Astăzi vă invit la mine acasă...

Pentru a vă arăta (cu ajutorul unor imagini realizate de bunul meu prieten Tudor Popa) cîteva rafturi cu cărţi...

Şi o parte din sufrageria mea...

Şi alte cîteva rafturi cu cărţi....

Ştiu că vreţi să vedeţi şi cărţile de pe rîndurile din spate ale rafturilor, dar asta sa va întîmpla cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Paolo Bacigalupi, "Pump Six and Other Stories" (2010)

După cum relatam cu altă ocazie, în mai 2011 am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la soţia sa, Kelly Bucheru, un număr de cărţi din Statele Unite ale Americii. Dintre acestea, în iulie 2011 am parcurs o colecţie de povestiri de Paolo Bacigalupi, Pump Six and Other Stories (Night Shade Books, San Francisco, 2010). Şi iată ce am aflat:

Prima povestire, "Pocketful of Dharma", dă tonul întregului volum. Este povestea unui băieţel chinez, Wang Jun, care, în urma pierderii familiei din cauza unei epidemii, ajunge într-un viitor apropiat să cerşească pe străzile din Chengdu. Întîmplarea face că Wang Jun ajunge în proprietatea unui mic dispozitiv de stocare a datelor pe care se află un simulacru de personalitate, nimeni altul decît... Dalai Lama. Combinaţia de înaltă tehnologie şi viaţă josnică trimite cu gîndul la reţeta clasică a literaturii cyberpunk, iar decorurile biomecanice sînt demne de Adrenergic! 

"The Fluted Girl", pe de altă parte, este o povestire despre consecinţele chirurgiei estetice. Personajele principale sînt surori gemene, Lidia şi Nia, supuse de către stăpîna domeniului pe care locuiesc unor operaţii repetate în vederea transformării lor în instrumente de suflat vii, menite să ofere spectacole muzical-erotice. Dar Lidia, deşi fragilă, are planuri ambiţioase de evadare şi răzbunare.

"The People of Sand and Slag" este de-a dreptul grotescă. Într-un viitor mediu, în care biosfera a fost aproape complet distrusă, iar usactul şi oceanul planetar au fost poluate la extrem, oamenii înşişi au ajuns, mulţumită ingineriei genetice, să se poată hrăni direct cu substanţe minerale şi să îşi poată regenera membrele pierdute. Protagonistul-narator, Chen, face parte dintr-un comando care are ca misiune paza unui perimetru vast în care se desfăşoară operaţiuni miniere. Împreună cu colegii săi, găseşte un cîine şi învaţă cum să îl hrănească şi cum să aibă grijă de el. Finalul povestirii este însă macabru, iar concluzia demonstraţiei subtextuale prin reducere la absurd este că nu ne putem separa de ecosistemul în care trăim. Atît intriga povestirii cît şi caracterizarea personajelor şi fundalul minuţios realizat fac ca "The People of Sand and Slag" să fie printre cele mai reuşite din volum.

"The Pasho" este în schimb o povestire plasată într-un viitor îndepărtat, în care, după un colaps al civilizaţiei şi o renaştere a ei, o populaţie deşertică, Jai, are conflicte periodice cu un popor dintr-o zonă cu lacuri, Keli. O organizaţie religioasă, Pasho, cauză să păstreze cunoştinţele din vechime şi să aplaneze conflictele. Iar personajul principal, Raphel, un Jai devenit Pasho, revine în localitatea natală numai ca să afle că bunicul său pregăteşte o nouă invazie a zonei lacurilor.

"The Calorie Man" este povestirea care mi-a atras mai întîi atenţia asupra lucrărilor literare ale lui Paolo Bacigalupi. Plasată într-un viitor apropiat, povestirea imaginează o lume în care hrana omenirii este asigurată de cîteva plante şi animale patentate de corporaţii multinaţionale, culturile tradiţionale au pierit din cauza unor maladii (poate create prin inginerie genetică de către aceleaşi corporaţii), iar, după epuizarea rezervelor de ţiţei, transporturile au ajuns să se bazeze pe dirijabile, veliere şi motoare cu energie mecanică încorporată în arcuri. Protagonistul Lalji, un indian exilat în America de Nord, pleacă pe Mississippi în căutarea unui genetician, iar monopolul corporaţiilor asupra recoltelor este spart.

"The Tamarisk Hunter", pe de altă parte, aduce în discuţie un alt viitor posibil în care, pe baza unor legislaţii dubioase, drepturile de utilizare a apei în state precum Arizona sau Colorado sînt cumpărate de către California, iar puţinii localnici rămaşi, precum personajul principal Lolo, se agaţă de nişte slujbe mizere într-o zonă în mare parte abandonată.

"Pop Squad" este o altă povestire grotescă, la fel de şocantă în unele privinţe ca "Modesta propunere" a lui Jonathan Swift. Într-un viitor apropiat, mulţumită tratamentelor medicale avansate, oamenii au ajuns să aibă speranţa de viaţă extinsă pe termen nedefinit şi să nu mai îmbătrînească. În schimb, personaje precum protagonistul-narator au misiunea de a găsi mame clandestine şi de a le ucide bebeluşii - pentru că o lume deja suprapopulată de nemuritori nu poate să suporte presiunea demografică. Tonul naraţiunii aminteşte de literatura poliţistă americană din perioada pulp, iar atmosfera - de Blade Runner.

"Yellow Card Man" este poate cea mai deprimantă povestire din volum. Personajul principal este un bătrîn chinez pe nume Tranh - fostul director al unei companii de transporturi maritime, ajuns acum să lucreze ca zilier în Thailanda. În ultimele zile de viaţă, Tranh reuşeşte să îi plătească nişte poliţe vechi unui fost angajat - dar şi să piardă ultima rămăşiţă de omenie.

"Softer" este cel mai slab text din volum - o schiţă despre un bărbat din clasa de mijloc care, într-o dimineaţă de vară, îşi ucide soţia în locuinţa lor din suburbii, apoi o îngroapă în curtea din spate şi fuge în Mexic cu economiile. Tehnic vorbind, nu se încadrează în genul ştiinţifico-fantastic.

"Pump Six", în schimb, reprezintă o bună încheiere pentru întreaga culegere. Protagonistul-narator, Alvarez, locuieşte în New York, în viitorul apropiat, şi lucrează la un centru pentru întreţinerea pompelor de ape menajere. Treptat, constată că una dintre pompe nu mai poate fi repusă în funcţiune cu un program de calculator de la centru, ci trebuie reparată fizic, iar compania care a produs-o a dat faliment cu decenii în urmă, departamentul de inginerie de la o universitate învecinată s-a desfiinţat, cărţile din bibliotecă sînt de neînţeles, iar concetăţenii săi sînt analfabeţi şi incapabili să înţeleagă lumea în care trăiesc. Ca şi filmul Idiocracy, povestirea conţine în subtext o pledoarie în favoarea educaţiei, culturii şi competenţei profesionale - pentru că în lipsa lor nu putem menţine şi dezvolta civilizaţia.

Pe ansamblu, Pump Six and Other Stories reprezintă un volum foarte reuşit şi foarte relevant pentru vremurile în care trăim - comparabil ca importanţă cu Burning Chrome de William Gibson. Vi-l recomand cu căldură şi dumneavoastră. Cît despre lumea minuţios imaginată din "The Calorie Man" şi "Yellow Card Man", Paolo Bacigalupi a revizitat-o în romanul The Windup Girl. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Corbeyran & Moreno, "Le Régulateur 2: Hestia" (2004)

În luna iunie 2011, după ce am parcurs primul volum din romanul grafic steampunk Le Régulateur, am trecut la volumul al doilea, Hestia (Editura Delcourt, Paris, 2004). Şi iată ce am aflat:

Într-un palat multimedia, Aristide Nyx vizionează o peliculă din care află că un candidat la preşedinţie conspiră în vederea transformării radicale a "regularizării". Din păcate, un ciborg îl atacă pe Aristide şi îi fură atît pelicula compromiţătoare cît şi geanta cu aparatura necesară susţinerii vieţii după separarea de siamez.

Colega sa, Hestia, primeşte ordin să îl găsească. Aristide vizitează un colaborator la spital, apoi, împreună cu Hestia, îl înfruntă pe ciborg într-o oţelărie. Şeful îi încredinţează o nouă misiune - să îl regularizeze pe Typhoeus - politicianul pe care Aristide trebuise iniţial să îl protejeze.

Cu ajutorul Ambrosiei, protagonistul pilotează o navetă în urmărirea unui tren, trece prin confruntări spectaculoase, apoi îl asasinează pe Typhoeus. Cei doi zboară la Institutul Tartare, unde Aristide fusese crescut şi operat, au un schimb de focuri cu un comando, iar Aristide, aflat acum în stare gravă, este tratat de profesorul Esculape - acelaşi care îl separase de fratele său siamez, însă întinerit în mod misterios.

Volumul Hestia aduce mai multe episoade flashback decît primul, clarificînd astfel atît trecutul protagonistului cît şi relaţia acestuia de lungă durată cu Ambrosia, cu profesorul Esculape şi cu alte personaje. Scenariul este destul de antrenant, însă grafica este şi de această dată de mai bună calitate - în acest volum, partea în tuş a fost creată de Éric Moreno, iar culorile de fratele său, Marc Moreno. Inventivitatea celor doi în materie de vehicule retro-futuriste, peisaje urbane, decoruri industriale şi vestimentaţia personajelor este de invidiat.

Ar trebui să adaug că volumul Hestia conţine un supliment color de opt pagini, Les Carnets de Biapolis, cu portrete ale personajelor şi articole din presa acestei lumi fictive - o metodă economică şi elegantă de a adăuga informaţii de fundal pentru mai buna înţelegere a romanului grafic.

Cum lectura benzii desenate Le Régulateur s-a dovedit pînă aici a fi destul de agreabilă, probabil că voi parcurge cît de curînd şi următorul volum. Dar asta e altă poveste.

 (P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Corbeyran & Moreno, "Le Régulateur 1: Ambrosia" (2002)

La jumătatea lunii iunie 2011, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat primele patru volume dintr-un roman grafic steampunk de Éric Corbeyran (scenariul) şi Marc Moreno (grafica). Romanul se numeşte Le Régulateur, iar primul volum e subintitulat Ambrosia (Colecţia Neopolis, Editura Delcourt, Paris, 2002). Iată despre ce este vorba:

Într-un viitor apropiat, ca urmare a unei serii de epidemii, societatea umană s-a transformat radical, iar cei care încalcă vreun contract social sau comercial pot fi supuşi "regularizării" (sau, dacă preferaţi, asasinatului pe baze legale). Protagonistul romanului grafic este un asemenea "regularizator", Aristide Nyx, care primeşte misiunea de a o ucide pe o "regularizatoare" independentă, Samsonne. Aristide refuză iniţial misiunea, dar apoi superiorii îi cer să îl protejeze pe un politician, Léonard Typhoeus, împotriva lui Samsonne. Confruntarea dintre cei doi asasini plătiţi se defăşoară într-o arenă aglomerată, cu ocazia unui meci sîngeros, apoi în culisele stadionului.

Scenariul în sine este destul de spectaculos, combinînd elementele unui film de acţiune cu cele ale unui SF urban recursiv. Demne de remarcat sînt aici secvenţele de flashback, în care protagonistul îşi reaminteşte copilăria şi fratele siamez, desfăşurarea acţiunii pe mai multe planuri, în care sînt urmărite în paralel activităţile protagonistului şi cele ale antagonistei, precum şi finalul, care îi îndeamnă pe cititori să caute şi volumul următor din serie pentru a afla continuarea.

Dar scenariul, deşi meritoriu, este pus în umbră de grafică. Într-un mod insuficient explicat, lumea imaginară în care se desfăşoară acţiunea este cam ca un vis al lui Jules Verne la 1900. Personajele masculine poartă jobene sau meloane, vehiculele au o înfăţişare retro (chiar dacă unele dintre ele sînt zburătoare), gardurile şi balustradele sînt din fier forjat, clădirile au adesea un aer Art Nouveau, iar încăperile utilitare gem de conducte, ţevi, flanşe şi valve. Iar Ţesătorul apreciază...

Pe ansamblu, cu toate că Le Régulateur nu se poate compara nici cu Liga domnilor extraordinari (ca scenariu), nici cu Steampunk (ca grafică), rămîne o realizare notabilă în domeniu. Am să vă relatez cît de curînd şi despre următoarele volume din această serie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Ţesătorul recomandă

Mulţumită unui interlocutor de pe blogul lui Turambar, pe numele său de Internet Tapirul, am aflat despre un blog de fotografii dedicat... cititorilor şi cărţilor. Se numeşte "Cartea din geantă". Îl puteţi vizita şi dumneavoastră aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Alexander von Schönburg, "Arta de a scăpăta cu stil" (2005)

În iunie 2011, am achiziţionat de la Librăria Eminescu un exemplar cartonat din volumul contelui Alexander von Schönburg Glachau "Arta de a scăpăta cu stil - mai puţin înseamnă mai mult" (Editura Nemira, Colecţia Bonton aristocrat, Bucureşti, 2011). Părea să fie un fals tratat filosofic, asemănător cu volumul "Cum am ales libertatea" de Tom Hodgkinson. Am parcurs această lucrare în cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Rodica Binder şi se intitulează "Alchimia declinului". Succint, ne prezintă tema cărţii, cîteva informaţii despre autorul acesteia şi depre parcursul său profesional, precum şi cîteva cugetări pe marginea distincţiei dintre "a fi" şi "a avea".

Prima parte a volumului tratează despre necesitatea de a economisi şi a trăi în cumpătare, apoi despre eroi ai pauperităţii - fie că este vorba despre persoane ca actorul Helmut Berger, despre oraşe ca Pisa sau despre ţări întregi precum Ungaria.

Partea a doua, mult mai amplă, discută chestiuni legate de bani, de locuinţă, de dietă, de exerciţiile fizice, de automobile şi călătorii, de vestimentaţie şi de consumul de produse culturale, precum şi de educarea copiilor şi de mersul la cumpărături. Foarte frecvent, autorul oferă exemple privitoare la echilibru, cumpătare şi autocontrol, precum şi contraexemple care ţin de exces şi de risipă.

Partea a treia, mult mai succintă, contrastează "Sărmanii bogaţi" şi lucrurile care ne îmbogăţesc cu adevărat în viaţă. Potrivit autorului, recesiunea economică reprezintă o şansă de a redescoperi valorile umane şi comuniunea.

Volumul se încheie cu un glosar amuzant, în care întîlnim definiţii atît pentru lanţuri de magazine cît şi pentru... Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Cu toate că pe alocuri exemplele de "stil" în arta de a scăpăta alese de autor sînt nelalocul lor (William S. Burroughs, ca să amintesc numai unul), pe ansamblu volumul îmbină foarte ingenios experienţa de viaţă a contelui Alexander von Schönburg Glachau, studiile de caz şi consideraţiile de ordin general. Departe de a fi un tratat sec sau o predică moralizatoare, "Arta de a scăpăta cu stil" e o lectură agreabilă, adesea amuzantă, şi cu numeroase sfaturi practice. V-o recomand cu plăcere.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Domnule doctor, boală lungă...

Vineri, 24 iunie, în urma susţinerii publice a tezei, mi s-a acordat titlul de doctor în filologie engleză. Distinşii membri ai comisiei au propus să mi se acorde distincţia "summa cum laude" şi au estimat că lucrarea este de importanţă internaţională. Din comisie au făcut parte doamna decan Alexandra Cornilescu, doamna profesor doctor Lidia Vianu, domul conferenţiar doctor Adrian Radu şi domnul conferenţiar doctor Mihai Stroe. M-au onorat cu prezenţa domnişoara Simona Şerbănescu, domnul Alexandru Mironov, domnul Mihai Dan Pavelescu, domnul Mirel "Turambar" Palada şi domnul conferenţiar doctor George Volceanov. Între propunerea unui plan de lucrare şi susţinerea publică a lucrării s-au scurs treisprezece ani. Versiunea tipărită a acestei lucrări, intitulată Art Wasn't Quite Crime, poate fi comandat aici într-o frumoasă ediţie de la Millennium Books.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Paolo Bacigalupi, "Ship Breaker" (2010)

Relatam cu altă ocazie că, pe 23 mai 2011, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la soţia lui, Kelly Bucheru, un număr de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele s-a aflat şi un roman de Paolo Bacigalupi, Ship Breaker (Little, Brown and Co., New York, 2010) - roman destinat tinerilor şi distins cu Premiul Michael L. Printz oferit de Asociaţia Bibliotecilor din America. Am parcurs Ship Breaker în patru zile.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea e plasată în viitorul apropiat, peste două sau trei decenii, în zona Golfului Mexic, unde, ca urmare a creşterii efectului de seră şi a topirii calotelor glaciare, numeroase zone de coastă au fost inundate, iar unele oraşe au fost devastate de uragane.

Protagonistul este Nailer, un adolescent sărac şi analfabet care, împreună cu o echipă de copii şi tineri, ajută la dezmembrarea vaselor oceanice abandonate după epuizarea ţiţeiului. După o furtună deosebit de violentă, Nailer şi şefa lui de echipă, Pima, descoperă un velier modern eşuat pe o insuliţă şi salvează o tînără bogată. Tînăra se dovedeşte a fi fiica directorului unei companii de transporturi maritime, iar Nailer încearcă să o ajute să scape de urmăritori care ar dori să o ia ostatică pentru a-l convinge pe director să lase conducerea în mîinile unui contracandidat oneros.

Prima escală a celor doi fugari este în Mississippi Metropolitan, un port construit după dispariţia oraşelor New Orleans şi Orleans II. Nita este însă răpită tocmai în ziua în care Nailer găseşte în port o navă al cărei echipaj îi e loial directorului, iar protagonistul se îmbarcă pe Dauntless pentru a ajuta la salvarea fetei. Finalul romanului este deosebit de spectaculos şi include bătălii navale, naufragii, lupte corp la corp şi situaţii pe muchie de cuţit.

Dintre elementele memorabile ale cărţii, aş aminti în primul rînd stilul foarte clar şi economic. Acesta, împreună cu tehnoredactarea aerisită a textului, face lectura foarte uşoară şi agreabilă.

Un alt element îl constituie caracterizarea personajelor. Paolo Bacigalupi a reuşit foarte bine atît să creioneze personaje memorabile, precum protagonistul Nailer şi tatăl său violent, Richard Lopez, cît şi să creeze o reţea de relaţii şi de conflicte între ele care servesc foarte bine la construirea intrigii. Trebuie să remarc aici şi că personajele secundare, destul de numeroase, sînt la rîndul lor foarte bine realizate.

Intriga în sine, deşi structurată pe tiparul clasic al romanelor pentru adolescenţi, este înţesată de episoade spectaculoase şi îi ţine pe cititori cu sufletul la gură, de la prima la ultima pagină. Un aspect special, în legătură cu care l-am felicitat pe autor, este cel al cîrligelor narative, plasate cu abilitate la sfîrşitul fiecărui capitol şi menite să îi facă pe cititori să înceapă imediat lectura capitolului următor.

Fundalul romanului este de asemenea minuţios realizat, iar consecinţele schimbării climatice şi epuizării ţiţeiului sînt bine gîndite, bine prezentate şi bine integrate în roman, fie că este vorba de fenomene meteorologice spectaculoase, de modificări sociale şi logistice sau de transformări culturale şi biologice profunde. Spre exemplu, clădirile inundate şi parţial distruse de uraganele frecvente joacă un rol crucial în deznodămîntul romanului, personajele locuiesc în adăposturi improvizate, iar cei bogaţi şi puternici au drept servitori semi-oameni creaţi prin experimente genetice.

Pe ansamblu, Ship Breaker este o realizare remarcabilă din domeniul literaturii pentru tineret, iar stilul clar şi concis în care a fost scrisă o face accesibilă. V-o recomand cu plăcere şi dumneavoastră. Cît despre mine, am început deja să citesc o altă carte de Paolo Bacigalupi, Pump Six and Other Stories. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

John Scalzi (antologator), "Metatropolis" (2010)

După cum relatam aici, am avut plăcerea să primesc o duzină de Crăciunuri la pachet într-o zi de mai. Dintre toate volumele primite cadou de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la soţia lui, Kelly Bucheru, am citit mai întîi o antologie alcătuită de John Scalzi şi intitulată Metatropolis (Tor Books, New York, 2010). Am parcurs-o în numai patru zile, cu sufletul la gură.

Şi iată ce am aflat:

Metatropolis este un volum construit pe principiul "world sharing" (sau al lumii imaginare comune, dacă preferaţi). Mai precis, conform "Introducerii" scrise de John Scalzi, cei cinci autori antologaţi aici au conlucrat în vederea imaginării unei lumi urbane din viitorul apropiat, de după epuizarea rezervelor de ţiţei, iar ideile cu care a contribuit fiecare pentru conturarea fundalului acestei lumi imaginare au avut un rol decisiv în formarea poveştilor individuale cu care autorii au creat antologia. Un  alt element demn de menţionat este că antologia aceasta a fost mai întîi o carte în format audio şi abia apoi o carte tipărită, în ciuda faptului că de regulă întîi apare cartea tipărită şi abia apoi se lansează adaptarea audio. (Puteţi să mă acuzaţi de conservatorism, dar eu am citit varianta tipărită. Asta e...)

Prima povestire din această antologie îi aparţine lui Jay Lake şi se intitulează "In the Forests of the Night". Povestirea este plasată într-un oraş numit Cascadiopolis şi situat pe coasta de vest a Americii de Nord, o conurbaţie care include Portland, Seattle şi Vancouver şi care are mai mult în comun cu ameri-indienii şi cu elfii pădureni ai lui Tolkien decît cu mediul urban aşa cum îl înţelegem în prezent. Societatea din fundalul acestui text este una de tip anarhic, iar tehnologia îmbină meşteşuguri tradiţionale precum pietrăria şi olăritul cu nanotehnologia şi sursele de energie neconvenţionale. Deşi intriga implică un personaj foarte carismatic, comploturi corporatiste şi infiltrări tactice, execuţia propriu-zisă a textului lasă de dorit, iar această primă povestire, prin comparaţie cu celelalte, pare cea mai slabă din antologie. Păcat de trimiterile intertextuale la poemele lui William Blake şi de personajul acela carismatic, Tygre Tygre...

"Stochasti-City" de Tobias S. Buckell este plasat în Detroit şi îşi axează intriga pe complotul unei organizaţii non-guvernamentale de a prelua un zgîrie-nori abandonat şi de a-l transforma într-o fermă verticală... peste noapte. Protagonistul este un personaj masculin de culoare, Reginald Stratton, care trece de la rolul de paznic la intrarea într-un club la cel de lider de gherilă urbană în mijlocul acestor evenimente dramatice. Autorul îmbină foarte bine caracterizarea personajelor principale, conturarea fundalului urban post-colaps şi structurarea intrigii, iar naraţiunea la persoana întîi este foarte convingător construită.

"The Red in the Sky Is Our Blood" de Elizabeth Bear este plasată tot în Detroit, ca şi nuvela precedentă. Protagonista este soţia fugară a unui mafiot din fosta Uniune Sovietică, iar organizaţia care o contactează (bazată pe prestigiu, mai degrabă decît pe profit) îi cere să ajute la evacuarea cîtorva persoane din Kiev. Autoarea reuşeşte foarte bine să creeze acea senzaţie de lume locuită, cu evocarea percepţiilor senzoriale la fiecare pas, iar intriga este atent construită şi bine închegată.

Următoarea nuvelă îi aparţine chiar antologatorului, John Scalzi, iar acesta mărturiseşte în prezentare, mai în glumă, mai în serios, că abia dacă reuşeşte să îi pronunţe titlul. (Încercaţi şi dumneavoastră: "Utere nihil non extra quiritationem suis"). Plasată în Noul Saint Louis, nuvela prezintă (din perspectiva unui tînăr care capătă primul post la o fermă de porci ultramodernă) o tentativă din partea unor suburbani sălbăticiţi să invadeze un oraş autosuficient, bazat pe tehnologii ultraeficiente. Dacă vă întrebaţi la ce se referă titlul nuvelei, ei bine, e versinea latină a zicalei că de la porc numai guiţatul nu se foloseşte.

Nuvela care încheie volumul, "To Hie from Far Cilenia", îi aparţine lui Karl Schroeder şi, din punct de vedere tematic, se apropie cel mai mult de literatura (post)cyberpunk, cu lumi virtuale şi realităţi amplificate. Mai exact, protagonistul, un ucrainean specializat în detectarea traficului ilicit de substanţe radioactive, ajunge să exploreze o serie de lumi virtuale construite pe Internet şi să constate că atît conceptul de naţiune cît şi viziunea despre lume a oamenilor nu se mai leagă în mod necesar de poziţia geografică.

Pe ansamblu, antologia Metatropolis este un exemplu strălucit de lume imaginară comună, mai ales pentru că autorii antologaţi nu au ales nici calea uşoară a vizitării unei lumi imaginare mai vechi a vreunui autor SF venerabil, nici pe cea şi mai uşoară a unei lumi fantastice generice, ţesută din imitaţii la mîna a treia după scrierile lui Tolkien şi ale lui Lord Dunsany. Dimpotrivă, elementele de fundal ale acestor nuvele, fie că e vorba despre telecomunicaţii şi transporturi, fie că e vorba despre sursele de hrană şi de energie sau de formele de educaţie şi de coeziune socială, arată că autorii s-au documentat îndelung în privinţa tendinţelor emergente din realitate şi că şi-au folosit din plin imaginaţia.

O componentă aparte o reprezintă trimiterile intertextuale din aceste nuvele. Astfel, protagonistul din primul text pare să amintească atît de poemele lui William Blake cît şi de anumite personaje carismatice (fie colonelul T.E. Lawrence, fie Paul Atreides, în funcţie de cadrul de referinţă al fiecărui cititor). Preluarea unui zgîrie-nori abandonat din "Stochasti-City" evocă într-un fel primul film Die Hard (deşi în acest caz "teroriştii" construiesc o fermă verticală, mai degrabă decît să ia ostatici). Protagonista dură din "The Red in the Sky Is Our Blood" care are grijă de un copil şi sfidează un lider mafiot are unele asemănări cu Gloria. Nuvela lui John Scalzi chiar menţionează unele surse de inspiraţie cinematografică (Babe şi Mad Max Beyond Thunderdome, între altele). Iar lumile virtuale construite prin realitate amplificată din "To Hie from Far Cilenia" evocă în filigran romane precum Virtual Light şi Spook Country de William Gibson, Noir de K.W. Jeter (cu viziunea sa retro întunecată) şi Rainbows End de Vernor Vinge.

Dar, pe ansamblu, Matatropolis reprezintă o reuşită a genului ştiinţifico-fantastic şi face foarte bine ceea ce ar trebui să facă genul acesta literar dacă ar fi luat în serios mereu de autori: îi pune pe cititori pe gînduri în legătură cu tendinţele sociale, economice, tehnologice şi ecologice din prezent. Atît această abordare profesională a temei antologiei cît şi calităţile ei literare, deloc de neglijat, fac Matatropolis  o carte de citit. Şi de recitit...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Strigare de catalog

De pe blogul editorului Horia Nicola Ursu am aflat că Editura Millennium Books oferă zilele acestea reduceri semnificative pentru oricare carte din stoc şi pune la dispoziţia cititorilor un catalog pe care îl puteţi consulta gratuit în format PDF. Pentru detalii suplimentare, vă invit să urmaţi hiperlegătura de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Frumuseţea lucrurilor bine făcute

Ca într-o povestire de Jorge Luis Borges, lucruri dintr-un univers paralel invadează lumea noastră, la început cîte unul, ici şi colo, apoi în număr din ce în ce mai mare. Un artizan al acestor obiecte spectaculoase este domnul Richard R. Nagy, cunoscut şi sub numele de Datamancer. Vă invit să îi vizitaţi site-ul aici şi să îi vedeţi creaţiile. Pentru că lucrurile bune nu se tac.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Mihail Grămescu (antologator), "Balaurul şi mioriţa" (2011)

Pe 16 aprilie 2011, în cadrul tîrgului de carte Bookland organizat la AFI Palace, am participat la lansarea antologiei de proză fantastică Balaurul şi mioriţa (Eagle Publishing House, Bucureşti, 2011). De parcurs, am parcurs-o în aproape două luni. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În loc de "Cuvînt înainte" (sau de "Prefaţă", dacă preferaţi), antologatorul a introdus un fragment din teza de doctorat a doamnei Linda Maria Baros. Dacă fragmentul îi informează pe cititori despre basme în general, cu siguranţă că nu se referă în mod specific la nici unul dintre textele incluse în antologie.

Următorul text îi aparţine Simonei Şerbănescu şi este un eseu - "Despre un drum cu sens unic". Cum nu este nici un text de ficţiune, nici unul fantastic, mă întreb pe ce criterii l-a selectat antologatorul pentru publicarea în acest volum.

"Castanul" de Simona Şerbănescu este un text de ficţiune cu elemente fantastice, iar "Casa Ceaiului", de aceeaşi autoare, îmbină exotismul şi fantasticul. Cum "Casa Ceaiului" este un fragment de roman, probabil că vom vedea şi lucrarea de ansamblu publicată într-un viitor apropiat.

"Visul" de Catia Maxim este o schiţă lirică, mai degrabă onirică decît fantastică.

"Mioriţa" de Emil Lungeanu este subintitulată "farsă academică" şi pare să ţină de dramaturgia realistă, nu de proza fantastică.

"Noi, zeii..." de Dănuţ Ungureanu combină miturile greceşti şi realitatea românească, dar suferă de o oarecare inconsistenţă a intrigii.

"Scrisori către alter-ego sau Despre mecanica Visului" de Cristina Manta reprezintă o serie de fragmente onirice, cu lirism, fără intrigă coerentă şi fără prea mare legătură cu fantasticul.

"Consolarea" de Balin Feri concurează cu "Casa Ceaiului" pentru titlul de a doua cea mai bună proză din antologie. "Casa Ceaiului" este mai îngrijită stilistic, în schimb "Consolarea" este mai închegată în privinţa intrigii şi mai apropiată de filonul fantastic.

"Vorbind cu Dumnezeu" de Cora-Eliana Teodoru, pe de altă parte, pare genul de lucrare care se citeşte într-un cenaclu literar de liceu.

"Amintiri din armata populară" de Boris Marian, deşi ceva mai îngrijită decît schiţa precedentă, suferă de banalitate şi nu are nici urmă de legătură cu fantasticul. "Amintirile unui nostalgic", de acelaşi autor, continuă această linie autobiografică. Poate că, într-un alt context, aceste două proze realiste ar fi avut un alt impact asupra cititorilor, însă mă întreb pe ce criterii le-a inclus antologatorul într-un volum de proză fantastică.

Tot Boris Marian semnează "Anna Karenina şi... tăcerea intelectualilor" (un fel de eseu) şi "Nu sunt cîntăreţul sfârşitului" (un poem în proză cu elemente filosofice). Ca şi în cazul prozelor precedente ale acestui autor, elementul fantastic lipseşte.

"Poveşti din Drăgăneşti" de Ana-Maria Ionescu este o schiţă destul de incoerentă, dar cu unele elemente fantastice.

"Însângerată, luna" de Oliviu Crâznic, în schimb, este net superioară stilistic şi foarte bine încadrată în tema antologiei, iar autorul a reuşit cu brio să construiască atît o atmosferă memorabilă cît şi o intrigă coerentă. După părerea mea, aceasta este cea mai bună proză fantastică din volum.

"Povestirile unui gropar singuratic" de Laura Răceanu este o schiţă fantastică onorabilă - în multe privinţe se situează deasupra mediei calitative a antologiei. Dacă "Însângerată, luna" pare să aibă unele influenţe stilistice dinspre opera lui Edgar Allan Poe (şi tematice dinspre "La belle dame sans merci" de John Keats), proza Laurei Răceanu aminteşte întrucîtva de "Stafia familiei Canterville" a lui Oscar Wilde.

"Pe cai" de Marilena Adam, deşi oarecum fantastică, suferă de incoerenţa intrigii.

"Curtenii" de Mihail Grămescu este o schiţă onorabilă, însă probabil scrisă în cu totul alt deceniu (mileniu?), poate într-o Epocă de tristă amintire în care circula bancul cu "Mai e state?"

"Şoricica", de acelaşi autor, se frînge din păcate pe parcurs, schimbînd abrupt punctul de vedere şi registrul stilistic şi lăsînd în aer intriga dezvoltată în prima parte.

Tot Mihail Grămescu semnează şi "Specificul naţional", un fel de eseu care derapează în prolixitate şi care nu duce la nici o concluzie. Ce legătură are acest text de non-ficţiune cu proza fantastică, numai antologatorul ştie...

"Amnezie" de Raluca Băceanu suferă de sindromul paginii albe, destul de răspîndit şi despre care am mai scris aici. "Vis", de aceeaşi autoare, este o schiţă fantastică bazată pe o premisă banală.

Elena Staicu ne oferă "Firicel tămăduitor", "Mângâierea clipei", "Minunile de lângă noi" şi "Rochiţe albe-n vânt", patru schiţe despre Sânziene, toate patru cam banale şi repetitive. Ultima combină pasaje dramatice, ca într-o scenetă, şi pasaje narative, ca într-o schiţă, într-un mod nu tocmai inspirat.

Teodora Creţu semnează trei proze ultrascurte: "Buchet de mireasă", "Fluture" şi "Avem nevoie". Toate trei sînt telegrafice, oarecum lirice, banale şi fără legătură cu fantasticul - genul de poeme în proză pe care le citesc domnişoarele în cenaclurile de liceu.

"Trăiesc. Iubesc. Mor" de Ramona Filip are un dram de fantastic, însă nu dezvoltă suficient de convingător nici intriga, nici personajele, nici fundalul. "Constructor de stele", de aceeaşi autoare, deşi se situează mai aproape de literatura realistă, e ceva mai bine realizată în privinţa personajelor şi a intrigii şi reprezintă o încheiere rezonabilă pentru această antologie.

Ce ar fi de adăugat? Destul de multe, probabil.

Exemplarele tipărite sînt cartonate. Hîrtia din interior e mediocră. Tehnoredactarea e destul de bună (dar nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt, întrucît nu sînt expert în acest domeniu).

Redactarea literară, în schimb, este slabă, aşa cum atestă erorile de punctuaţie (destule virgule între subiect şi predicat), de ortografie ("aşează" în loc de "aşază", ca să dau numai un exemplu), de morfologie şi de sintaxă. Poate că de vină pentru carenţele de redactare o fi chiar redactorul literar care... lipseşte de pe pagina tehnică. Mai precis, nimeni nu pare să fi fost desemnat "redactor literar", "lector" sau "corector".

Două consecinţe ilare ale acestei abordări creative a redactării literare puteţi citi mai jos:

"Aveam o întreagă oaste, armuri orbitoare în lumina albă, săbii scoase din teacă, emiţând urlete de durere." (p. 70). Din propoziţia asta înţeleg că săbiile emiteau urlete.

Respectiv:

"Balconul arhitectului nu suferise nicio modificare în cei opt ani de când se mutase acolo, deşi îşi spunea periodic că ar trebui să înlocuiască balustrada ruginită şi să se ocupe de tencuiala căzută şi de igrasie." (p. 185) Din fraza asta înţeleg că balconul "se mutase", "îşi spunea", "ar trebui să înlocuiască" şi ar trebui "să se ocupe".

Concluziile ar fi după cum urmează:

Într-o antologie de proză fantastică nu au ce căuta eseurile, proza realistă, memoriile sau scenetele dramatice. (Asta în cazul în care antologatorul ştie ce face.)

Într-o antologie e de dorit să apară o prefaţă care să prezinte tema, participanţii, lucrările antologate şi care eventual să îi incite pe cititori să continue lectura. (Asta în cazul în care antologatorul ştie ce face.)

Într-o antologie e de preferat ca fiecare prezentare de autor să conţină şi cîteva cuvinte bine alese despre proza care urmează. (Asta în cazul în care antologatorul ştie ce face.)

Un volum oferit contra cost nu trebuie să-i silească pe cititori să îşi aducă de acasă cunoştinţele de ortografie, de punctuaţie, de morfologie şi de sintaxă pentru a suplini absenţa redactorului literar, a lectorului şi a corectorului. (Asta în cazul în care editorul ştie ce face.)

Eu, unul, sînt foarte mulţumit pentru faptul că am primit cadou un exemplar din această antologie. Probabil că, dacă aş fi achiziţionat-o contra cost, nu mi-aş fi iertat niciodată o asemenea cheltuială nejustificată. Pentru că viaţa e prea scurtă ca să irosim timpul şi banii...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)