Grigore Băjenaru, "Cişmigiu et Comp." (1942)

Au şi cărţile un public-ţintă. Poate că cele despre şcolari li se adresează chiar şcolarilor, sau nostalgicilor care îşi amintesc cu drag vremurile trecute. Cum nu sînt nici şcolar, nici nostalgic, mă tem că nu m-am încadrat în publicul-ţintă al romanului autobiografic Cişmigiu et. comp. (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005) de Grigore Băjenaru.

E adevărat, cîndva am fost şcolar (în alt mileniu) şi, în vacanţele de vară, petreceam săptămîni de-a rîndul în casa naşilor mei din cartierul Rahova, împreună cu o verişoară, citind şi uneori făcînd schimb de fragmente de text amuzante. Atunci, pe cînd eu eram la gimnaziu, iar verişoara mea la Liceul Gheorghe Lazăr, am aflat despre Cişmigiu et Comp., dar de citit nu am citit-o. Voi fi citit eu alte cărţi despre şcolari în perioada aceea, unele autobiografice (precum Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade), dar ironia face că am parcurs Cişmigiu et Comp. abia în 2011, la mai bine de douăzeci de ani de la absolvirea liceului.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator îşi începe relatarea în Cişmigiu, în 1946, la douăzeci de ani după absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr. Capitolele următoare relatează anecdote din viaţa lui de liceean (1918-1926) - corespunzînd cu anii de gimnaziu şi de liceu din sistemul de învăţămînt contemporan.

Unele anecdote sînt despre mici trucuri folosite la ore pentru a evita examinarea. Altele - despre personalitatea şi excentricităţile profesorilor (printre care s-a numărat şi un anume Camil Petrescu). Altele - despre chiuluri şi şotii în Parcul Cişmigiu, ori despre mici farse pe care şi le făceau elevii unii altora.

Alte capitole amintesc concursuri şcolare, teze, examene. Şi, inevitabil, spre final apar şi poveşti de dragoste, scrisori de amor şi emoţii. Iar ultimul capitol revine la întîlnirea de douăzeci de ani.

Desigur, printre adolescenţii de astăzi, multe dintre anecdotele din carte pot părea puerile. Şi, ca dovadă că trecutul e o altă ţară în care lucrurile se fac altfel, adolescenţii din Cişmigiu et Comp. le scriu domnişoarelor poeme şi acrostihuri pe hîrtie roz mai degrabă decît SMS-uri pe smartphone-uri cu touchscreen sau chat-uri pe site-uri de socializare. (Iar la întîlnirea de douăzeci de ani mulţi dintre ei lipsesc pentru că au căzut la datorie într-un război mondial...)

Chiar aşa, dumneavoastră cînd aţi scris ultima oară un acrostih?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)