Gaston Leroux, "Le Fantôme de l'Opéra" (1910)

Imagine preluată de pe situl Scholieren.com

Prin 1991, am văzut la TVR o miniserie TV din două părți intitulată Fantoma de la operă. Apoi, prin 2017, am cumpărat, de la importatorii mei preferați de la Nautilus, o traducere engleză, în ediție de buzunar, a romanului Fantoma de la Operă de Gaston Leroux - dar nu m-am obosit să citesc mai mult de o pagină din acel volum. (Așa multe cărți. Așa puțin timp.) În cele din urmă, prin 2019, mulțumită doamnei Cristina Ghidoveanu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediție de buzunar franceză - Le Fantôme de l'Opéra (Le Livre de Poche, Paris, 1994). Și, la mijlocul lunii decembrie 2021, dacă tot recitisem Maskerade de Sir Terry Pratchett, am decis să parcurg și materialul-sursă folosit pentru parodie de către autorul meu favorit. Am citit volumul în trei zile.

Și iată ce am aflat:

Romanul începe cu un prolog în care naratorul ne asigură că Fantoma de la Operă a existat cu adevărat și că paginile care urmează sunt rezultatul unor investigații de arhivă și al intervievării unor martori oculari la evenimentele care ar fi avut loc pe la începutul anilor 1880.

Narațiunea prezintă apoi o serie de evenimente referitoare la ascensiunea unei cântărețe de operă, suedeza Christine Daaé, la evenimentele misterioase cauzate de așa-numita Fantomă de la Operă, care se amestecă în administrarea instituției și în organizarea spectacolelor muzicale, la o serie de asasinate și la idila dintre Christine Daaé și tânărul viconte Raoul de Chagny.

Partea a doua a romanului aduce o agravare a situației, implicând răpirea protagonistei, un plan de a arunca în aer clădirea Operei din Paris într-o seară când e plină de public, o serie de descoperiri tulburătoare în subteranele Operei și un deznodământ de neuitat.

Pe ansamblu, Fantoma de la Operă funcționează pe mai multe paliere de lectură. Cartea poate fi parcursă ca un roman polițist, în care mai multe crime sunt investigate, iar vinovatul este identificat. Poate fi citită ca un roman de dragoste, în care un triunghi amoros duce la pasiuni intense și la gesturi dramatice. Poate fi apreciată ca un roman gotic, în care evenimente misterioase se combină cu o atmosferă sumbră. Poate fi văzută ca un studiu psihologic, în care antagonistul, marcat de diformitate fizică și marginalizat de către societate, devine sociopat și ajunge la forme de comportament aberant. Poate fi interpretată ca metatext, căci îmbină multiple puncte de vedere și aduce pe pagină mărturiile mai multor personaje, cam ca în Lord Jim de Joseph Conrad. Și poate fi clasificată drept intertext, căci conține numeroase referiri explicite la Faust, dar și o paralelă implicită la Notre Dame de Paris de Victor Hugo.

Cu siguranță, însă, că, dincolo de toate cele de mai sus și în pofida numeroaselor traduceri, a multiplelor ecranizări și a unei adaptări muzicale pe Broadway, Fantoma de la Operă este o poveste franțuzească pe care, pentru a o savura pe deplin, cititorii trebuie să o parcurgă în original. Sper că voi avea, la un moment dat, timpul și tihna necesare ca să o citesc din nou pe îndelete. (Numai că știrile din ce în ce mai dese privitoare la ridicarea vârstei de pensionare la șaptezeci de ani par să indice contrariul.)

Firește, o asemenea experiență de lectură nu putea rămâne fără urmări, drept pentru care, la scurtă vreme după ce am terminat Fantoma de la Operă, am început să citesc romanele despre Arsène Lupin scrise cam în aceeași perioadă de Maurice Leblanc. Însă, despre acelea, am să vă relatez, la momentul potrivit, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)