Wilhelmina Baird, "CrashCourse" (1993)

În 1997, prin amabilitatea domnului Marius Dinescu, am avut ocazia să citesc un roman cyberpunk al autoarei britanice Wilhelmina Baird. Ulterior, în 1998, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică: CrashCourse (ROC, Penguin Books, Londra, 1995). După aventurile de rigoare (mutat, citat în teza de doctorat, mutat din nou, uitat pe un raft din spate), am recitit pe îndelete acest roman în perioada septembrie - noiembrie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

CrashCourse are intriga plasată în Marea Britanie, într-un viitor nu prea îndepărtat în care stratificarea socială s-a accentuat, aristocrații au iahturi spațiale și vile pe asteroizi teraformați, iar săracii abia își duc traiul de pe o zi pe alta.

Protagonista-naratoare este Cassandra Blaine, o tânără de douăzeci și unu de ani. Ca în orice roman britanic, eroina e implicată într-un triunghi amoros. Nu chiar ca în orice roman britanic, protagonista e îndrăgostită de un tânăr chipeș, Doshchenko, care e îndrăgostit de un tânăr talentat, Martin Faber, care e îndrăgostit de ea. Cei trei locuiesc împreună și au o relație... fluctuantă.

Întrucât personajele principale sunt strâmtorate, se descurcă cum pot. Cassandra e spărgătoare, Dosh se prostituează, iar Moke caută clienți cărora să le vândă sculpturile sale postmoderne. Norocul pare să le surâdă când sunt angajați pentru figurație într-o producție cinematografică.

Din păcate, actrița din rolul principal, Nimbus, se dovedește a fi mult mai mult decât părea. Nu doar realizarea peliculei se vădește a fi radical diferită în acest viitor (camerele de luat vederi sunt microscopice, iar personajele au impresia că își văd în continuare de viața lor), ci și implicațiile sunt cu totul altele decât presupuneau Cassandra și partenerii ei.

După cum atenționează Swordfish, mentorul și protectorul Cassandrei, Nimbus își ucide partenerii de filmare. O răpire înscenată, din care protagonista și câțiva mercenari o salvează, îi dau prilejul antagonistei să îl omoare pe Dosh. Rămâne ca, spre finalul romanului, Cassandra, Swordfish și acoliții lor postumani să organizeze o demascare mediatică a sceleratei.

Poate cel mai memorabil aspect al romanului CrashCourse îl constituie tonul ironic pe care este scris. Fidelă ideii că cyberpunk înseamnă o mixtură de science-fiction și noir, autoarea a construit un discurs umoristic sec, presărat cu comparații amuzante, și dialoguri marcate de sarcasm, în tradiția lui Raymond Chandler.

Și, tot în tradiția modernistă din care s-a născut romanul noir, personajele afișează o aparență dură, sub care se ascunde un sine traumatizat. În această privință, personajul secundar Swordfish este poate cel mai bun exemplu - dotat cu un costum de camuflaj demn de Predator, însă mutilat și sluțit într-un teatru de război de pe urma căruia nu a mai rămas om.

Pentru împătimiții genului cyberpunk, există, desigur, o întreagă recuzită - armament, unelte pentru pătrundere prin efracție, implanturi, programe - iar eroina amintește periodic cu câți ani de închisoare se pedepsește deținerea unui artefact ilicit sau a altuia. Totodată, fundalul cărții este sumbru și decadent.

Nu în ultimul rând, acțiunea romanului e alertă și captivantă. Răsturnările de situație și loviturile de teatru se țin lanț, iar cititorii nu apucă să se plictisească. La fel ca orice volum cyberpunk ce se respectă, CrashCourse are sub trei sute de pagini, dintre care greu s-ar putea găsi una pe care să o putem elimina fără a afecta structura de ansamblu.

Ca urmare, aș spune că romanul Wilhelminei Baird merită nu doar o lectură, ci și pe cea de-a doua, și voi așeza CrashCourse înapoi la raft, alături de Queen of Angels al lui Greg Bear. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că lucrarea autoarei britanice are nu una, ci două continuări. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.