Julian Barnes, "Pedantul în bucătărie" (2003)

Spre finalul lunii februarie 2006, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Julian Barnes, Pedantul în bucătărie (Editura Nemira, București, 2006, traducere Marina Radu). Pe atunci, predam proza britanică și americană a secolelor al XX-lea și al XXI-lea la o universitate, drept pentru care achizițiile de cărți ale autorilor mainstream contemporani erau frecvente - practic, un fel de obligație de serviciu.

Ironia face că am ajuns să parcurg Pedantul în bucătărie la mai bine de un deceniu după publicarea ediției române și la mai bine de doi ani de când încetasem să predau la universitate. Mai exact, la mijlocul lunii noiembrie 2016, am citit Pedantul în bucătărie în trei ore.

Și iată ce am aflat:

În manieră tipic postmodernă, Julian Barnes îmbină ficțiunea și nonficțiunea, literatura populară și cultura înaltă, (auto)ironia și erudiția, discursul verbal și cel nonverbal.

Protagonistul-narator, care nu se identifică printr-un nume, ci doar printr-o etichetă (Pedantul), relatează aventurile sale culinare. Abordarea este foarte englezească - naratorul nu pozează în expert și are grijă să nu lase impresia că s-ar lua în serios. Ca urmare, capitolele sunt presărate cu anecdote amuzante despre eșecuri culinare suferite individual sau împreună cu Cea Pentru Care. (Volumul însuși îi este dedicat Celei Pentru Care.)

Treptat, însă, cu dezinvoltură, pe paginile acestui volum spumos și umoristic apar o puzderie de referiri la cărți de bucate (de la cele din secolul al XX-lea, trecând prin perioada victoriană, până la unele din Renaștere, ba chiar și la lucrări din Antichitate), care, cumulate, lasă impresia că domnul Julian Barnes s-a documentat pentru scrierea Pedantului... cam cât se documentează alții pentru scrierea unei teze de doctorat - dar asta a dus la rezultate mai lizibile și mai agreabile.

Firește, trimiterile la autoritățile culinare sunt în contrast cu experimentele nereușite din bucătărie, cu studiul comparat al aceleiași rețete din două ediții diferite ale aceleiași cărți de bucate, cu istoricul unor lucrări celebre, cu adnotările frustrate sau amuzante ale Pedantului și cu diverse reacții și comentarii ale altor autori de profil.

Rezultatul este, pe de o parte, foarte plăcut la lectură. Eu, unul, mă gândesc chiar că, spre deosebire de anumite lucrări "canonice" ale literaturii postmoderniste pe care studenții filologi sunt nevoiți cum-necum să le parcurgă, Pedantul în bucătărie ar prezenta unele avantaje: nu numai că are destule caracteristici ale literaturii postmoderniste, dar se și poate citi rapid, înțelege și discuta la un seminar.

Pe de altă parte, tocmai faptul că Pedantul... e o lectură facilă (dar nu o carte "canonică" a literaturii britanice) mă îndeamnă să cred că nu o voi reciti. Cu siguranță însă că voi parcurge în viitor alte volume de Julian Barnes, căci am adunat destule dintre ele la raft. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.