Prima oară am citit Murder in the Cathedral în 1998, prin amabilitatea doamnei profesoare Lidia Vianu. Moderam seminare de literatura britanică a secolului al douăzecilea şi, între un poem şi un roman, se mai strecura şi cîte o piesă de teatru. Apoi s-a schimbat structura programei analitice, drept pentru care mulţi ani m-am ocupat de romane, iar seminarele despre teatru le-am lăsat în seama unor colegi mai pricepuţi. Numai că, în martie 2013, am recitit această tragedie.
Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:
Piesa e structurată în două acte şi un interludiu. În primul act, femeile din Canterbury deplîng conflictul îndelungat dintre regele Henric al II-lea Plantagenet şi arhiepiscopul Thomas a Becket, care a dus la un exil de şapte ani al celui din urmă şi la dezorientare în cadrul bisericii din Anglia. După negocieri mediate de regele Franţei şi de Papă, Becket revine în Anglia, dar anunţă congregaţia că probabil va fi victima unor tentative de asasinat.
Protagonistul se confruntă apoi cu patru ispititori. Cel dintîi îl invită să îşi abandoneze responsabilităţile şi să se întoarcă la viaţa de distracţii din tinereţe. Al doilea - să-şi reia funcţia de cancelar şi să colaboreze cu monarhul în insituirea unei legi unitare pentru clerici şi mireni deopotrivă. Cel de-al treilea - să se alieze cu baronii pentru a conduce o rebeliune împotriva regelui. Cel de-al patrulea (singurul pe care Becket nu-l aştepta) îl tentează să caute martiriul pentru a căpăta puterea spirituală, de dincolo de moarte, a unui sfînt.
Becket respinge fiecare dintre tentaţii cu argumente. În interludiu, predică despre importanţa martiriului în creştinism şi despre împlinirea voinţei lui Dumnezeu mai degrabă decît a voinţei oamenilor.
În actul al doilea, patru cavaleri trimişi de rege îl caută pe arhiepiscop, iar eforturile preoţilor de a-i întîrzia sau de a-l convinge pe Becket să fugă dau greş. Protagonistul îi întîmpină pe cavaleri în catedrală, refuză să renunţe la principiul conform căruia clericii trebuie judecaţi după o lege separată, dată de papalitate mai degrabă decît de monarhul secular, drept pentru care intruşii îl ucid.
Un semn al timpurilor în care a fost scrisă tragedia este scena în care cei patru asasini ţin discursuri complexe prin care justifică fapta comisă, ba chiar argumentează că asasinatul ar fi un prim pas către instituirea statului de drept în Anglia. Retorica lor pare demnă de un miting electoral, iar în subtext parcă se aud ecouri din propaganda radio a statelor totalitare.
După plecarea ucigaşilor, preoţii şi femeile din Canterbury rămîn să mediteze asupra celor întîmplate.
Demn de remarcat este faptul că cea mai mare parte a tragediei este scrisă în versuri cu un ritm alert. De asemenea, într-o manieră destul de tipică pentru creaţiile lui T.S. Eliot, mai multe convenţii literare sînt hibridizate - în acest caz, corul din tragediile clasice greceşti, dezbaterea, predica religioasă creştină şi discursul propagandist de la adunările politice - iar tragedia are avantajul de a fi ceva mai puţin ermetică decît unele dintre poemele autorului.
Pe ansamblu, Murder in the Cathedral merită cu prisosinţă atenţia dumneavoastră.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu