În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, Opţiunea, am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, Spaime (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după Babl şi Armata moliilor. (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)
Şi iată ce am aflat:
Romanul Spaime se încadrează în genul horror şi are drept cadru de desfăşurare un bloc de locuinţe dintr-un cartier bucureştean mărginaş. Fiecare capitol se petrece în cîte o zi de vineri din 1999, din iunie pînă în decembrie, iar personajele principale sînt locatari ai imobilului.
M-am grăbit să menţionez toate cele din alineatul precedent din cauză că, în principiu, un roman se bazează pe trei piloni: intrigă, personaje şi fundal. Fiecare dintre aceste componente are nevoie de prezenţa celorlalte două, iar dacă unul dintre piloni este slab structurat, tot restul romanului, oricît de complex şi de elaborat, are tendinţa să se prăbuşească.
În cazul acestui roman, intriga se bazează pe fire narative multiple, fiecare dintre ele concentrîndu-se fie asupra unui singur locatar, fie asupra unui cuplu. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar stilul utilizat este stilul indirect liber. Planurile narative se întretaie foarte frecvent, ceea ce face ca ritmul romanului să fie alert - mult mai rapid decît ritmul din Armata moliilor, să spunem. Iar evenimentele din intrigă, la început banale şi tipice pentru societatea românească la finalul secolului al douăzecilea, devin din ce în ce mai stranii şi mai inexplicabile - dar şi de o violenţă din ce în ce mai intensă. Un mare atu al romanului este modul în care, pe fiecare pagină, se acumulează o stare difuză de tensiune care creşte exponenţial pe măsură ce intriga progresează.
Personajele romanului sînt extrem de convingător construite, reflectînd o diversitate de profesii, etnii, vîrste şi mentalităţi. Autorul are meritul de a fi adaptat stilul narativ din fiecare secţiune personajului despre care relatează - iar gîndurile, discursurile şi atitudinile fiecărui personaj sînt redate minuţios şi plauzibil.
Fundalul este cel de societate românească în plină tranziţie spre nu se ştie ce, cu ştiri angoasante în presă şi la televiziune, corupţie, servicii sociale de slabă calitate, criminalitate, concedieri, dar şi fapte bune din partea unor oameni obişnuiţi. În această privinţă, Liviu Radu a făcut şi muncă de reporter, nu numai de scriitor fantastic.
Ca în orice roman horror care se respectă, avalanşei de fapte monstruoase inexplicabile i se opun cîteva personaje ce află sursa răului - şi are loc o confruntare finală apoteotică. Iar cititorul, după ce întoarce ultima filă, îşi aminteşte de exemplul lui Holden Caulfield, cel care ar fi vrut să le poată telefona unor scriitori, şi îl sună pe domnul Liviu Radu ca să-i mulţumească (fie şi cu mare întîrziere) pentru o carte frumos scrisă.
Desigur, imediat după aceea am început să recitesc un volum de povestiri de acelaşi autor, intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu