Michael Moorcock, "Le navire des glaces" (1968)

În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.

Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.

În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.

Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.

În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descendenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.

Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.

Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.

Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.

Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.

Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente face ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.

Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu am cum să ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.

Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Se încing cazanele

De pe blogul editorului Horia Nicola Ursu am aflat că la Millennium Books din Satu Mare se pregăteşte intens lansarea unui volum de literatură steampunk românească antologat de Adrian Crăciun. Printre lucrări semnate de  nume prestigioase din literatura fantastică şi ştiinţifico-fantastică românească, precum Ştefana Czeller, Mircea Opriţă, Marian Truţă, Costi Gurgu şi Oliviu Crâznic, am aflat că va fi prezentă în acel volum şi o schiţă de-a subsemnatului. Deocamdată am plăcerea să vă arăt ilustraţia copertei.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

William Gibson, "Zero History" (2010)

Mi-ar fi făcut plăcere ca primul deceniu al noului mileniu să se încheie pentru cititorul de mine cu un tunet, dar s-a încheiat cu un scîncet. Mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui William Gibson, Zero History (Viking, New York, 2010).

Şi iată ce am aflat:

Zero History este plasat, la fel ca Pattern Recognition şi Spook Country, în lumea contemporană, mai precis după alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al S.U.A. Acţiunea este plasată la Londra şi la Paris, iar naraţiunea (care utilizează un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă”) e structurată pe două planuri care urmăresc în capitole alternative un personaj feminin (Hollis Henry) şi unul masculin (Milgrim).

Misteriosul om de afaceri Hubertus Bigend o angajează din nou pe Hollis, de această dată pentru a da de urma creatorului unor articole vestimentare dintr-o marcă secretă, cu producţie extrem de mică şi clientelă exclusivă. Ideea lui Bigend este că, în vremuri de criză economică, ar fi profitabilă detectarea din timp a direcţiei de schimbare a vestimentaţiei militare, iar marca secretă pe care o are în vedere ar putea reprezenta embrionul acestei schimbări.

Hollis o descoperă pe creatoarea mărcii secrete (poate cea mai puţin surprinzătoare surpriză din toată literatura scrisă de Gibson), apoi, cu ajutorul iubitului ei, Garreth Wilson, contribuie la dejucarea planurilor unor concurenţi ai lui Bigend care îl răpiseră pe David Chombo. Şi totul se termină cu bine, la bordul unui vehicul zburător rusesc de ultimă generaţie.

Despre Neuromancer, William Gibson a afirmat odată că e ca un film cu arte marţiale, dar se mişcă precum un desen animat cu Road Runner. Despre Zero History pot să vă spun că e ca un roman de Henry James, dar se mişcă precum un fluviu de melasă: americani cu o situaţie materială rezonabilă vin în Europa ca să se plimbe din hotel în hotel, să bea ceai şi să încerce să îşi ghicească intenţiile unii altora în conversaţii politicoase. Fireşte, pentru fiecare dintre afirmaţiile din fraza dinainte se poate găsi cîte o excepţie în roman. Milgrim nu are o situaţie materială rezonabilă. Uneori personajele se plimbă în restaurante, mall-uri sau magazine. Se consumă şi alte băuturi pe lîngă ceai. Iar conversaţia lui Heidi Hyde, fosta bateristă a trupei Curfew, numai politicoasă nu este. Dar impresia de ansamblu asta e: roman de Henry James adus la zi, destinat unui public de domnişoare de pension (foste sau actuale).

Cititorii care întîmplător nu sînt domnişoare de pension (foste sau actuale) ar putea fi tentaţi să numere incidentele cît de cît palpitante din intrigă (două într-un roman de 87 de capitole) sau să inventarieze elemente ale cărţii pe care Gibson pare să le fi reciclat din cărţi de-ale sale mai timpurii. Personajul masculin cu un talent special, salvat de la autodistrugere şi de la dependenţa de droguri pentru a îndeplini o misiune importantă. (Vezi Henry Case din Neuromancer.) Personajul feminin trimis de un magnat ca să-l găsească pe creatorul unor artefacte. (Vezi Marly Krushkova din Count Zero.) Personajul răpit pentru a fi oferit în schimbul altui personaj sau substituit. (Vezi Angie Mitchell din Mona Lisa Overdrive.) Realitatea amplificată prezentă pe un dispozitiv mobil. (Vezi ochelarii din Virtual Light.) Personajul care poate percepe fluxuri de date şi noduri de evenimente. (Vezi Colin Laney din Idoru şi All Tomorrow's Parties.) Artistul ascuns care creează opere jinduite de o minoritate selectă. (Vezi surorile cineaste din Pattern Recognition.) Obiectul zburător straniu ce ar putea fi o halucinaţie în plină zi. (Vezi aripa zburătoare din „The Gernsback Continuum”, în volumul Burning Chrome.) Şi acestea sînt numai cîteva exemple care mi-au rămas în memorie...

Din secţiunea de mulţumiri aflată la sfîrşitul romanului am aflat că o idee cu adevărat nouă şi interesantă (un tricou al cărui model imprimat determină serverele pe care se stochează semnalele trimise de camere de supraveghere să şteargă imaginea celui care îl poartă) i-a fost sugerată lui William Gibson de către Bruce Sterling – ocazie cu care respectul meu pentru Sterling, deja considerabil, a mai crescut puţin.

Ar mai fi de remarcat echivalentul literar a ceea ce în cinematografie se cheamă product placement – menţionarea frecventă a unor produse de marcă precum telefonul iPhone şi calculatorul portabil MacAir, ambele de la Apple. Ştiu că febra numelor de marcă e o caracteristică a curentului literar cyberpunk, însă parcă preferam versiunea timpurie în care mărcile comerciale precum Ono Sendai erau imaginare.

După ce am citit Neuromancer, cu aproape două decenii în urmă, mi-am dorit cu fervoare ca autorul să scrie o întreagă serie plasată în acea lume imaginară (cam cum a făcut Terry Pratchett cu Lumea Disc). Din cîte mi-am dat seama, nu sînt nici pe departe singurul cititor cu asemenea dorinţe, însă lui Gibson îi displace profund ideea. Şi aşa a trecut părintele ciberspaţiului de la o trilogie cyberpunk la una post-cyberpunk, apoi la una cyber-preppy lentă, fadă şi cuminte. Iar seria-fluviu de continuări la Neuromancer, cu zeci şi zeci de volume captivante, furibunde, sclipitoare, a rămas în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Tot e bine că William Gibson nu mai publică decît o carte la trei-patru ani...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Naomi Wolf, "The Beauty Myth" (1990)

În vara anului 2009, prin amabilitatea doamnei Doina Hanu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un exemplar dintr-o lucrare de non-ficţiune de Naomi Wolf, The Beauty Myth - How Images of Beauty Are Used Against Women (Vintage Books, Londra, 1991). Am parcurs această lucrare în cîteva zile (şi nopţi), în decembrie 2010, iar conţinutul ei m-a pus pe gînduri. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa cărţii The Beauty Myth este că structurile societăţii patriarhale occidentale au căutat o cale de a contracara al doilea val de feminism din anii 1960-70 şi că au găsit-o în promovarea mitului frumuseţii feminine ca o scuză pentru instigarea femeilor una împotriva celeilalte, ca o încurajare a atitudinilor critice şi autocritice împotriva femeilor şi ca un pretext pentru discriminarea sexuală la locul de muncă.

Autoarea arată că, în teorie, mitul afirmă că femeile ar avea nevoie să fie frumoase pentru a fi iubite, apreciate (ba chiar şi promovate la locul de muncă), iar în practică mitul le încurajează pe femei să cumpere cosmetice, haine de firmă şi accesorii, să se înfometeze, să-şi irosească timpul şi energia cu exerciţii fizice, să se supună unor proceduri riscante, dureroase şi costisitoare de chirurgie estetică şi să se deteste una pe alta.

După ce defineşte acest mit mediatic contemporan, Naomi Wolf tratează în următoarele capitole despre diversele domenii în care mitul frumuseţii acţionează. Spre exemplu, în capitolul al doilea, autoarea aduce în discuţie efectele mitului frumuseţii în relaţiile profesionale. Printre acestea se numără standardele duble (în carieră, femeile ar trebui să fie atît competente cît şi frumoase, în vreme ce bărbaţilor nu li se cere decît să fie competenţi), discriminarea pe motive de vîrstă sau de înfăţişare, precum şi cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă.

În capitolul al treilea, autoarea tratează despre prezenţa acestui mit în cultură, despre propagarea lui în revistele destinate publicului feminin şi despre discrepanţa culturală dintre cele două sexe. Teoria ei este că ar exista un monopol masculin asupra culturii de masă şi că, deşi femeile constituie majoritatea populaţiei în ţările occidentale, ele nu ar avea parte decît de o cultură populară "de nişă" al cărei conţinut este discret controlat şi cenzurat de către sponsorii din industria de produse cosmetice.

În capitolul al patrulea, Naomi Wolf discută despre aspectele pe care mitul frumuseţii ca formă de constrîngere socială le-a împrumutat de la diverse religii şi culte religioase. Astfel, departe de a fi o simplă idee abstractă, mitul acesta mediatic caută să le impună convertitelor restricţii privitoare la dietă, ţinută şi conduită, iar în loc de mîntuire sau viaţă veşnică promite o viaţă nouă într-o formă nouă aici, pe Pămînt (şi nu îşi ţine promisiunea).

Capitolul al cincilea tratează despre reprezentările mediatice ale sexualităţii în anii 1970-90 (spre exemplu, în reclamele pentru cosmetice sau în cinematografie) şi despre schimbările de atitudine ale tinerelor generaţii cu privire la sexualitate ca urmare a expunerii la acest peisaj mediatic.

Capitolul al şaselea, unul dintre cele mai îngrijorătoare din acest volum, discută efectele devastatoare ale curelor de slăbire severe la care se supun tinerele din Occident - cu precădere cele cu educaţie superioară. Unele efecte ale înfometării sînt fiziologice (anorexie, bulimie), altele sînt psihologice (tulburări nervoase, apatie), iar paralela pe care autoarea o face cu efecte similare suferite de victimele războiului şi ale Holocaustului este grăitoare.

Încă şi mai îngrijorător este capitolul al şaptelea, care discută efectele fiziologice, psihologice şi sociale ale chirurgiei estetice asupra femeilor. Autoarea insistă că, deoarece practicienii chirurgiei estetice nu sînt supuşi unui control riguros, iar contrastul dintre reclame şi realitate este uriaş în cazul acestor servicii, neimplicarea autorităţilor de stat în acest domeniu demonstrează că, în ţările occidentale, femeile sînt în continuare tratate ca nişte cetăţeni de rangul al doilea.

Capitolul final explorează căile prin care acest mit mediatic ar putea fi demontat înainte de a deveni o dogmă oficială opresivă şi criminală precum eugenia în Germania nazistă. Probabil nu e o surpriză pentru nimeni că primul pas propus de autoare este unul de inspiraţie umanistă: respectul - atît respectul faţă de sine cît şi respectul faţă de persoanele din jur - un respect născut din dragoste şi din preţuire.

Pe ansamblu, The Beauty Myth are o valoare educativă majoră şi, în situaţia în care aş fi părinte, probabil că mi-aş îndemna copiii să parcurgă această carte cu speranţa că nu vor deveni victime uşoare pentru revistele cu foi lucioase, magazinele de cosmetice şi clinicile de chirurgie estetică.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., "Timequake" (1997)

Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).

Şi iată ce am aflat:

Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.

Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake  împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.

O altă tărăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.

Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).

Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.

Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.

Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.

În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."

Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.

La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Din partea lui Turin Turambar

De la tine un pic, de la noi toți mult

Guest post by Ramona Cirnu. Courtesy of Victor Ciutacu.

Ajutați-l pe George Baltă să redevină ce a fost. Se poate...

PS: Rugăminte pentru prietenii activi pe Internet (blog, Facebook): preluați această campanie. Hai, că nu v-am cerut nici o favoare pînă acum...

* * *

Am sa incep povestea unui om deosebit din viata mea – George Balta – in felul urmator: ‎“E groaznic să ai o viaţă activă, să faci sport, după care, brusc, să te trezeşti direct la pat şi să nu te mai poţi deplasa decat într-un scaun cu rotile” - acestea sunt vorbele lui.

George Balta are 24 de ani, la varsta de 18 ani a activat la CS Olimpia Bucuresti, formatie cu care a iesit vice-campion Junior si cu care a promovat in Divizia Nationala, unde nu a putut juca din cauza unui nefericit accident.

Dupa 10 ani de rugby a venit ziua in care sperantele s-au naruit si intreaga lui viata s-a schimbat total.

“Cu cateva minute inainte de finalul unui meci de pregatire al Selectionate U19, in compania echipei la care evoluam (Olimpia Bucuresti) intr-o deja devenita banala legare a unei gramezi, clipa naruitoare a visurilor mele s-a produs: in urma contactului barbia mi-a fost infipta in piept, un fior rece mi-a trecut pe sira spinarii pana la glezne, revenind inapoi cu o senzatie de amorteala ce cuprindea tot corpul, am cazut la pamant.”



Mai pe scurt George a suferit un traumatism vertebro-medular: două vertebre dislocate, iar una spartă. Parintii lui George au fost inmarmuriti de verdictul medicilor: “Următoarele 21 de zile sunt cruciale. Vom vedea dacă mai trăieşte”.

A inceput recuperarea la Techirghiol, progresul realizat de George fiind uimitor. Acum isi poate misca mainile, picioarele, reactioneaza la anumiti stimuli, dar incă nu poate merge. Ridica greutati pana la 18 kg si face cate 200 de abdomene. Pentru a putea pasi din nou pe terneul de rugby, are nevoie de 35,000 euro. Atat costa fericirea lui.



Operatia se poate face in Germania, unde trebuie sa faca un transplant de celule stem. Daca as strange in fiecare luna intreg salariul meu, mi-ar trebui mai mult de 4 ani ca sa-l fac sa zambeasca.

Consider ca exemplul meu, de a dona cate putin in contul lui, va fi urmat si de alti oameni binevoitori. Mi-as dori din suflet sa faceti publica povestea lui – pe blog sau in oricare alta parte. As vrea sa fie urmatorul AS din maneca. Cred intr-un final fericit si sper ca il puteti ajuta. Impreuna am putea sa-i redam bucuria de a trai. Pe George il gasiti aici.


Pentru donatii:

Banca Tiriac, Sucursala Mihai Bravu

RON RO81BACX0000003216524000

EURO RO54BACX0000003216524001
Pentru orice informatie, va stau la dispozitie. Va multumesc anticipat...



* * *

Foto courtesy of FRR & GSP

Terry Pratchett, 'The Amazing Maurice and His Educated Rodents' (2001)

Prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat cu cîţiva ani în urmă un exemplar din ediţia de buzunar a romanului The Amazing Maurice and His Educated Rodents (Corgi Books, Londra, 2002) de Terry Pratchett. De parcurs, l-am parcurs abia în decembrie 2010, mai mult din nostalgie faţă de Lumea Disc în care mi-am petrecut atîţia ani. Şi am descoperit cu uimire şi încîntare că, şi cînd scrie pentru copii, Sir Terence este tot Sir Terence. Căci povestea lui Maurice şi a rozătoarelor sale educate este cît se poate de captivantă.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Imaginaţi-vă că, în urma depozitării neglijente a deşeurilor magice de la Universitatea Nevăzută, un grup de şobolani se infectează cu inteligenţă şi cu limbaj articulat, pînă într-atît încît capătă acces la citit şi scris (pictograme). Imaginaţi-vă că, în urma uciderii şi devorării unui şobolan inteligent, un motan obişnuit, Maurice, capătă la rîndul său limbaj articulat şi inteligenţă. Imaginaţi-vă că, în urma lecturii unor basme despre cîntăreţul din fluier care a scăpat un orăşel de şobolani, Maurice recrutează un băiat din Ghilda Muzicienilor şi, împreună cu grupul de şobolani, începe să pună în scenă schema invaziei şi salvării miraculoase pentru a profita de naivitatea locuitorilor din orăşelele de provincie.

Imaginaţi-vă că, într-un orăşel din Überwald, schema lor se împiedică de una mai rafinată, a unor angajaţi de la deratizare care, sub pretextul că şobolanii fură mîncarea, îi lasă pe concetăţenii lor înfometaţi şi fac speculă cu alimentele dosite. Iar cînd în oraş apare o armată de şobolani condusă de o minte diabolică, sau un cîntăreţ din fluier dotat cu un flaut magic şi cu nişte tarife scandaloase, Maurice şi prietenii săi rozători ajung în situaţii de viaţă şi de moarte.

(Desigur, personajul meu preferat din Lumea Disc are o scurtă apariţie şi aici, Dar, cum acesta este un roman pentru copii, iar pisicile au nouă vieţi, Moartea spune replici de genul: "NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE.")

Dacă în romanele despre Lumea Disc destinate adulţilor Sir Terry Pratchett face referiri intertextuale la Macbeth, la Divina Comedie, la Faust şi la Odiseea, ca să dau numai cîteva exemple, aici face trimiteri la basmele fraţilor Grimm şi la cărţile ilustrate pentru copii. Însă, la fel ca în romanele "celelalte" ale seriei, Sir Terry Pratchett obţine efecte savuroase din contrastul între ceea ce cred personajele şi ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că uneori basmele fac personaje precum Malicia, fiica primarului, să se comporte complet inadecvat, iar alteori visele şi aspiraţiile fac personaje precum Fasole Periculoasă, Piersici şi prietenii lor să construiască o lume mai bună. (Am uitat să vă spun că şobolanii din acest roman şi-au ales nume de pe cutii de conserve după ce au învăţat să citească, dar înainte să afle ce însemnau cuvintele pe care le citeau...)

Am fost încîntat de modul în care autorul şi-a construit personajele, cum le-a făcut să interacţioneze şi să evolueze, cum a construit planurile narative şi scenele de acţiune şi cum a introdus cîrlige narative menite să-i tîrască pe cititori dintr-o scenă în alta, de la un capitol la altul, pînă la ultima pagină a cărţii. Nu numai că voi citi şi alte cărţi despre Lumea Disc destinate copiilor (cînd cineva e în vîrstă de vreo 4 ani, un zero nu are prea multă importanţă...), dar vă recomand The Amazing Maurice and His Educated Rodents şi dumneavoastră. Romanul a fost distins cu Medalia Carnegie, iar o ediţie română a apărut în 2006 la Corint Junior sub titlul Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate. Aş mai aminti şi că China Miéville, în primul său roman, King Rat, a tratat dintr-o perspectivă diferită aceeaşi temă a cîntăreţului din fluier care a fermecat şobolanii.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Lansare "Art Wasn't Quite Crime"

Prin amabilitatea colegului meu Filip Bacalu, puteţi vedea aici cîteva fotografii realizate la lansarea volumului "Art Wasn't Quite Crime" la standul editurii Millennium Books din cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus. În prima imagine, de la stînga la dreapta, îi puteţi vedea pe Ştefan Ghidoveanu, Liviu Radu, Florin Pîtea, Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică.

În prima imagine, de la stînga la dreapta, îi puteţi vedea pe Ştefan Ghidoveanu, Liviu Radu, Florin Pîtea, Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică.

Ţesător pregătindu-se să acorde autografe.

Aici mă aflu alături de unul dintre cei mai prolifici şi mai îndrăgiţi autori români de SF - Liviu Radu.

În prim-planul imaginii se află traducătorul Mihai-Dan Pavelescu, îndrumătorul colecţiei SF Nautilus.

Am întîlnit ţesători fericiţi.

Şi Ţesătorul a vorbit...

...şi a vorbit...

...şi a tot vorbit...

...pînă cînd editorul Horia Nicola Ursu i-a luat în cele din urmă microfonul. Undeva trebuia să existe o limită.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Arta nu era chiar delict

Sîmbătă, 20 noiembrie, ora 15, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, la standul nr. 19 de la Romexpo, pavilionul central, Editura Millennium Books va organiza lansarea volumului de non-ficţiune Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction. (Prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, un fragment al lucrării poate fi parcurs gratuit aici.) Vor participa editorul, autorul şi numeroşi invitaţi. Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Vînătoarea de sfincşi"

E, acuma să vă zică moşu' o poveste. Nu aia cu foca şi cu ursu', că pe-aia v-am tot zis-o pîn-aţi învăţat-o pe dinafară. O să vă zic o poveste de demult, de pe vremea cînd soarele avea putere, iar Pămîntul nu intrase încă sub stăpînirea gheţurilor. O ştiu de la bunicu', care o ştia de la bunicu' lui, de-i zicea lumea Piron. Cînd i s-au întîmplat lui lucrurile-astea, era copil ca voi şi încă nu-şi căpătase numele-ăsta. Îi zicea altfel, Băbuţă, că era curios ca o băbuţă. Şi bună parte din ce i s-a-ntîmplat tocmai de la curiozitate i s-a tras, după cum o să vă spun imediat.

Măi băiete, stai potolit aicea şi lasă cîinele! Ori o să te muşte dacă-l tot zgîndări, ori o să-ţi dea taică-tu vreo două după ceafă că nu laşi cîinii să se odihnească să fie buni de tras săniile mîine dimineaţă. Şi pe urmă o să-ncepi să bîzîi. Mai bine astîmpără-te şi-ascultă, că poate o să-nveţi şi tu ceva.

E, pe vremea cînd era Piron copil, pînă să vină gheţurile, oamenii erau puţini pe lume, chiar mai puţini decît acum. Fuseseră ei puzderie cîndva, demult, dar se împuţinaseră de la tot felul de grozăvii. Şi ăia care mai erau pe Pămînt trăiau ascunşi şi cu frică, în grupuleţe, şi nu prea obişnuiau să călătorească. Nu erau ca noi, să tot meargă prin lume şi să se întîlnească des cu alte triburi, ba ca să mai schimbe o veste, ba ca să facă negoţ ori chiar să se înrudească. Pe vremea lui Piron, cînd te năşteai într-un trib, stăteai locului şi nu vedeai cu anii alţi oameni decît pe-ăia din tribu' tău. Erau pe lume prea mari primejdii pe-atunci şi nu se-ncumeta lumea să plece de-acasă cu una, cu două.

Numa' că Piron, căruia pe-atunci îi ziceau ai lui Băbuţă, cum vă spuneam, nu era soiu' care să stea locului, că-l rodea curiozitatea să meargă şi să iscodească, să afle mereu lucruri noi.

(Continuarea acestei schițe se poate citi în revista Galileo nr. 2. Detalii aici. P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am drum la Timişoara (din nou)

Astă seară am aflat că s-au anunţat rezultatele consursului de proză scurtă organizat de Clubul Helion din Timişoara. Spre surprinderea şi încîntarea mea, am aflat că distinşii membri ai juriului mi-au acordat unul dintre premii. Se pare că voi merge la Timişoara în primăvară pentru a le mulţumi domnilor din juriu şi pentru a-i felicita pe ceilalţi premianţi.

Detalii puteţi citi aici: http://www.helionsf.ro/component/content/article/130-stiri-sf/255-premiile-helion-2010.html

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Îmi apare cea de-a cincea carte

Vechiul meu prieten Horia Nicola Ursu anunţă publicarea iminentă a celei de-a cincea cărţi a subsemnatului. Este un volum de non-ficţiune intitulat Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction, publicat în limba engleză sub egida editurilor Ştef, din Iaşi, şi Millennium Books, din Satu Mare. Cartea constituie rezultatul a douăzeci de ani de lecturi în domeniul subgenului cyberpunk şi al derivatelor sale ulterioare.

Ilustraţia copertei a fost realizată şi de această dată de către bunul meu prieten Tudor Popa, iar tehnoredactarea textului a fost făcută de către Ona Franz. Ţin să le mulţumesc şi pe acestă cale atît lor cît şi editorilor pentru eforturi şi pentru bunăvoinţă.

Art Wasn't Quite Crime va fi probabil disponibilă la standul Millennium Books de la Tîrgul de Carte Gaudeamus. Pentru mai multe informaţii vă invit să parcurgeţi anunţul oficial de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Copyright"

(Despre aplicarea judicioasă a legii drepturilor de autor)

Reporter: Stăm de vorbă cu Mircea şi Cornel, cei doi români care au îngenuncheat corporaţia americană Bonsanto. Cornel, cum ţi-a venit ideea care a stat la temelia acestei campanii de succes?

Cornel: De fapt, a fost ideea lui Mircea...

Mircea: Pe care am avut-o într-o discuţie cu Cornel.

Cornel: Da, a fost acum cîţiva ani, înainte să se încheie al doilea deceniu al secolului. Eram în vizită la Mircea şi i-am spus cum corporaţia Bonsanto a pus patent pe genomul vacilor. Nu pe al unor vaci modificate genetic, cum patentaseră grînele super-productive la sfîrşitul secolului trecut, ci pur şi simplu pe genomul vacilor deja existente. Şi, practic, o dată ce le-a fost recunoscut dreptul de autor asupra codului genetic al vacilor, chit că nu-l creaseră ei, ci numai fuseseră primii care să se gîndească să-l patenteze, ăştia de la corporaţia Bonsanto şi cu avocaţii lor puteau să dea în judecată orice fermier, orice fermă zootehnică, orice restaurant chiar, pe motiv că au vite sau carne de vită fără să le plătească lor drepturi de autor.

Mircea: Ca un act de piraterie informaţională aplicat codului genetic, cum ar fi.

Reporter: Înţeleg.

Mircea: E, cînd am auzit asta de la Cornel, am zis: "Păi atunci punem şi noi patent pe molecula apei, că sîntem primii care s-au gîndit la aşa ceva!"

Reporter: Chiar aşa?

Cornel: Da, şi mie mi s-a părut o idee absolut genială. Am pus mînă de la mînă cu Mircea, am făcut o firmă, Mircea & Cornel Proprietăţi Intelectuale SRL, şi am depus cerere de patent pentru molecula apei la forurile competente.

Mircea: Cam în şase luni am reuşit să patentăm molecula apei. A fost o groază de alergat cu tot felul de acte, iar birocraţia e infernală. Dar am reuşit pînă la urmă.

Reporter: Şi care a fost pasul următor?

Mircea: Am contactat o firmă de avocatură specializată în dreptul proprietăţii intelectuale şi am făcut contract cu cei de acolo în vederea iniţierii unei acţiuni judecătoreşti împotriva corporaţiei Bonsanto.

Cornel: Că noi n-aveam atunci banii necesari pentru o acţiune de asemenea anvergură, vă daţi seama...

Reporter: Desigur.

Mircea: E, şi pe urmă am început o acţiune discretă de colectare a probelor din fermele Bonsanto.

Cornel: Ei patentaseră deja genomul vacilor de ceva timp...

Mircea: De cîţiva ani buni...

Cornel: Şi, pe motiv că li se încălcau drepturile de autor asupra genomului bovin, ruinaseră deja mii de fermieri şi sute de ferme zootehnice din America de Nord, inclusiv unele de mare anvergură.

Reporter: Şi cum aţi colectat probe?

Mircea: Mă tem că nu vă putem oferi detalii concrete...

Cornel: E posibil să folosim metodele acestea şi cu alte ocazii.

Reporter: Înţeleg.

Mircea: Dar, în principiu, cum destui dintre micii fermieri ruinaţi ajunseseră să lucreze în fermele zootehnice trecute acum în proprietatea corporaţiei Bonsanto, nu a fost chiar imposibil să-i rugăm să colecteze probe pentru noi.

Cornel: Fotografii, probe chimice, lucruri din acestea...

Reporter: Şi colaboratorii dumneavoastră nu au întîmpinat dificultăţi în colectarea probelor?

Cornel: Ba bine că nu!

Mircea: Ăştia de la Bonsanto aveau camere de supraveghere peste tot în fermele zootehnice. Dar ne-am ales nişte colaboratori motivaţi şi s-au descurcat.

Reporter: Cum s-au desfăşurat lucrurile la tribunal?

Mircea: Păi, ne-am ales şi tribunalul cu grijă.

Cornel: Da, ne-am ferit de organismele internaţionale de arbitraj pentru că, de regulă, în conflictele dintre guverne naţionale şi corporaţii multinaţionale, dau cîştig de cauză multinaţionalelor.

Mircea: Nu că am fi reprezentat vreun guvern naţional, dar orişicît...

Reporter: Şi, în condiţiile acestea, aţi preferat tribunalul internaţional de la Haga?

Mircea: Absolut!

Cornel: Da, ne-am adresat tribunalul internaţional de la Haga. Bine, n-o să ne apucăm acum să vă povestim în detaliu ce şi cum a fost la primul proces...

Mircea: Presa a relatat pe larg atunci, la cald, cum se spune...

Cornel: Dar a fost memorabil cînd am început să aducem probe şi martori. Mostre din apa cu care erau adăpate vacile în fermele Bonsanto...

Mircea: Mostre de vapori de apă din aerul de la ferme...

Cornel: Mostre de urină de la vaci - pînă şi acolo se găseau molecule din substanţa pe care am patentat-o!

Reporter: Fascinant!

Mircea: Şi au încercat ei la început să pretindă că a fost un accident, că era un caz izolat, că numai la o fermă...

Cornel: Subtrefugii de-astea ieftine.

Mircea: Dar le-am demonstrat cu probe că la sute dintre fermele lor se utilizează, ba chiar se produce în cantităţi semnificative, substanţa patentată de noi - e drept, uneori în amestec cu alte substanţe.

Cornel: Şi asta fără să ne plătească drepturi de autor corporaţia Bonsanto, vă daţi seama!

Reporter: Cum au reacţionat reprezentanţii corporaţiei la prezentarea probelor?

Mircea: Pe unii dintre ei i-a apucat plînsul în instanţă.

Cornel: Iar asistentele noastre atunci, pe loc, le-au luat mostre de lacrimi, le-au analizat şi au demonstrat că, sfidînd atît instanţa cît şi legislaţia internaţională a drepturilor de autor, directorul pentru relaţii cu publicul, directorul general şi preşedintele consiliului de administraţie produceau apă în tribunal.

Mircea: La nevoie, am fi putut obţine probe suplimentare urmărindu-i în pauze, la toalete, dar am preferat să le respectăm intimitatea şi să nu încălcăm limitele decenţei.

Reporter: Lăudabil.

Cornel: Oricum, probele deja existente erau covîrşitoare.

Mircea: Sentinţa tribunalului a fost în favoarea noastră.

Reporter: Şi corporaţia?

Cornel: A făcut apel, fireşte.

Mircea: Numai că, dacă tot făcuserăm firmă şi alergaserăm cu acte şi cu taxe şi cu tot felul de proceduri, n-am patentat numai molecula apei, ci şi alte molecule.

Reporter: Şi cum aţi procedat la apel?

Cornel: Tot cu probe, tot cu martori, numai că, de această dată, am demonstrat că atît vacile corporaţiei Bonsanto cît şi angajaţii acesteia, ba chiar şi acţionarii ei, produceau dioxid de carbon.

Mircea: Fără să ne plătească drepturi de autor, desigur.

Cornel: Un act imoral de piraterie, o încălcare grosolană a proprietăţii noastre intelectuale, vă daţi seama!

Mircea: Nu toţi oamenii cresc vite sau consumă carne de vită, ca să încalce patentele corporaţiei Bonsanto. Cornel preferă carnea de pui, spre exemplu...

Cornel: Iar Mircea e vegetarian...

Mircea: Dar vitele, angajaţii şi acţionarii corporaţiei Bonsanto produceau apă în fiecare zi şi dioxid de carbon în fiecare minut, chiar şi în timp ce se judeca apelul, încălcînd astefel proprietatea noastră intelectuală!

Reporter: Şi care a fost rezultatul apelului?

Cornel: A fost un proces lung, cu zeci de martori şi mii de probe, dar l-am cîştigat şi pe acesta.

Mircea: Firma de avocatură care ne reprezintă în continuare a fost şi atunci la mare înălţime.

Cornel: Am menţiona numele firmei, însă chiar cei de acolo ne-au avertizat că am putea să fim amendaţi pentru publicitate mascată.

Reporter: Da, ar fi un oarecare risc în acest sens...

Mircea: Şi în urma apelului, corporaţia Bonsanto a rămas să ne plătească nişte daune astronomice.

Cornel: Numai că au făcut recurs.

Reporter: Şi de data asta cum aţi procedat?

Mircea: Am luat-o de la capăt, cu probele, cu martorii. De această dată, pe lîngă producţia ilicită de apă şi de dioxid de carbon, am adus în discuţie şi producţia de gaz metan. Că şi molecula asta o patentaserăm...

Cornel: Da, a fost mai dificil pentru colaboratorii noştri să capteze mostre de la coada vacii...

Mircea: Sau din toaletele clădirilor administrative ale corporaţiei Bonsanto...

Cornel: Dar, cum aveam o armată întreagă de colaboratori, am mers şi de această dată la tribunal cu probe covîrşitoare.

Reporter: Cum au reacţionat reprezentanţii corporaţiei atunci cînd au fost confruntaţi cu această avalanşă de probe incriminatoare?

Mircea: Le-a venit să plîngă din nou, dar s-au abţinut pentru că ştiau că lacrimile pot fi folosite ca probă în instanţă împotriva lor.

Cornel: În schimb, preşedintele consiliului de administraţie a făcut o criză de nervi cînd a devenit clar pînă şi pentru el că pierduseră recursul.

Reporter: Ce a avut de spus?

Mircea: Cînd i-a sărit muştarul, a ţipat că, după regulile astea, n-o să mai poată nici să tragă un pîrţ la el în companie.

Cornel: Şi Mircea l-a corectat imediat.

Mircea: Da, i-am zis că n-o să mai poată să tragă un pîrţ la el acasă, în maşină, pe stradă sau oriunde se va duce, nu numai la el în companie, fără să ne plătească drepturi de autor.

Reporter: Pentru că gazele...

Mircea: Exact! Gazele intestinale au în compoziţie şi gaz metan.

Cornel: Atît vitele cît şi angajaţii corporaţiei Bonsanto, ba chiar şi cadrele de conducere şi acţionarii, produceau zilnic gaz metan fără autorizaţia noastră. Era o încălcare sistematică a proprietăţii intelectuale.

Reporter: Şi preşedintele consiliului de administraţie ce a mai avut de declarat cînd s-a înfuriat?

Cornel: A, păi ne-a ţinut o tiradă cam incoerentă despre faptul că patentele ar trebui să protejeze proprietatea intelectuală asupra unor invenţii, concepte, tehnologii sau informaţii nou-create, nu asupra unora vechi, deja existente, şi în nici un caz asupra unor lucruri comune, de care beneficiază întreaga omenire dintotdeauna.

Mircea: La care Cornel i-a zis... De fapt, spune-i tu.

Reporter: Ce anume i-aţi replicat?

Cornel: I-am zis aşa: "Păi, n-aţi început chiar dumneavoastră, cînd aţi patentat genomul bovin? Că doar n-a creat corporaţia Bonsanto prima vacă, prin inginerie genetică! Vreţi să-i daţi în judecată pe unii şi pe alţii pentru că vă încalcă aşa-zisele drepturi de autor pentru un cod genetic pe care nu l-aţi făcut voi? Lasă că vă dăm şi noi în judecată pentru că folosiţi şi produceţi molecule pe care avem noi copyright! Să vedem dacă vă convine!"

Reporter: Chiar aşa?

Cornel: Exact aşa. Au pierdut şi recursul şi i-am uscat de bani.

Mircea: Practic, i-am dus la sapă de lemn şi, după toţi anii ăştia de procese şi de plătit amenzi, au ajuns la faliment, cît erau ei de mari şi tari.

Reporter: Şi, dacă aţi avut cîştig de cauză şi v-aţi îmbogăţit, v-aţi retras din activitate?

Cornel: Dimpotrivă! Am patentat alfabetul latin, cifrele arabe...

Mircea: Şi numerotarea în baza doi...

Cornel: Da, şi codul binar, iar acum vrem să dăm în judecată firmele producătoare de software care folosesc proprietatea noastră intelectuală şi produc programe pentru calculatoare, programe pe care apoi le vînd fără să ne achite drepturi de autor.

Mircea: Atît limbajele de programare, care folosesc alfabetul latin şi cifrele arabe, cît şi codul-maşină, care foloseşte sistemul binar, practic piratează proprietatea noastră intelectuală.

Cornel: Şi asta e o încălcare sistematică, la scară globală, a legilor internaţionale asupra drepturilor de autor.

Mircea: Numai că n-o să stăm cu mîinile-n sîn, nici n-o să tolerăm la nesfîrşit pirateria informaţională.

Cornel: Nu este admisibil ca diverse corporaţii multinaţionale să profite pe căi ilicite de pe urma alfabetului nostru şi a cifrelor noastre.

Mircea: Nanosoft, păzea că venim!

A consemnat Florin Pîtea

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)