"Fraţii Kalaşnikov"

Lenuţo, bine c-ai sunat, fata tatii, că-n baza mea mai vorbeam noi doi la Paştele cailor, măi fată! Uite-mi pare rău că nu-i şi mămică-ta pe-aici, să te vadă, că s-a dus la o vecină la o cafea să se uite la Haşdeu de-ăla la telenovele de-ale lor, că plasmă de-asta cum a luat frate-tău ăl mic la secînd hend de mîna a doua îi pute să se uite la ea. E o doamnă, ce mai, dacă nu pune mîna pe taci scrin la vecina nu se simte bine, că doar ştii cum e.

Măi fată, nu te-am sunat la tine-acolo-n Canada că nu ştiu cum e cu voipu', măi! Io-l ştiu numa' pe Voicu, ăsta de l-a ales acuma preşedinte majoritatea conlocuitoare, da' voipu' nu-l ştiu, păcatele mele! Mi-ai zis tu ceva cu tunelu' pentru semnal, da' mi-e frică să m-apuc să fac tunel pe sub bloc, pe-aicea, că şi-aşa-s cam şubrede blocurile pe la noi, prin Cernavodă, mai ales de la cutremur încoace.

Da, Lenuţo, bine că nu l-ai apucat pe-aicea, prin România, că a fost urgie de cutremur! A, l-ai văzut pe Gugîlărţ ăla, cum îi spune. Da, cred şi eu că de la distanţă arăta frumos. Aicea ne-a zgîlţîit ca pe altă aia, de-am zis că i-a clănţănit şi proteza-n gură lui bunicu-tău, acolo unde l-am dus, fie-i ţărîna uşoară!

Măi fată, bunicu-tău ca bunicu-tău, da' mi-a fost frică naibii să nu crape centrala asta cum a crăpat aia de la Cernobîl cînd eram io mic, că nu de florile mărului îi zice lumea ăsteia "Revanşa". La cum se zgîlţîiau toate blocurile, am zis că acu'-acu' crapă reactoru' şi ies scurgeri de-alea radioactive de-o să luminăm toţi noaptea pe-ntuneric şi-o să-mi facă cumnată-ta nepoţi cu două capete, zău aşa!

A, nu, n-a crăpat nimic, nu s-a scurs nimic, stai liniştită! Numa' frate-tău ăl mic să nu se fi scăpat pe el la cutremur, că-l ştii cum e el, mai prăpăstios, aşa, da' reactoru' n-a avut nici pe naiba, că l-au consolidat bine franţujii ăştia care l-au luat cînd l-au privatizat ai noştri ca să dea tranşa la FeMeI. Măi Lenuţo, jos cu basca, măi fată, pentru ce-au bibilit franţujii ăştia!

Au adus ei un sistem şmecher, cu plasmă, ca să trateze gunoaiele, cică. Fata tatii, le tratează de le merg fulgii! Mi-a zis mie Fănel, ăla de la scara trei, ăla de-l puneaţi voi portar cînd vă jucaţi fotbal în faţa blocului - îl ştii. E, anu' trecut cre' că era, pînă să iasă Voicu preşedinte...

Hai, măi, nu-ncepe şi tu ca mămică-ta, că am podu' plin! Ce, parcă ăla dinaintea lui a făcut mare brînză? Bun, prost, ăsta e, cu ăsta defilăm.

Aşa, ziceam că mi-a povestit Fănel la un şpriţ anu' trecut cum tratează franţujii ăştia gunoaiele. Măi fată, le dă, aşa, ca un fulger de plasmă de-aia şi le face-n blocuri zdravene din care pe urmă construieşti ce vrei. Lenuţo, da' ştii cum sînt blocurile-astea compactate? Beton, nu alta! Totu' e să fii atent ce construieşti cu ele, că astea nu prea au moarte. Nu se macină, nu putrezesc, ce faci cu ele făcut rămîne! Da' dacă-ţi faci cine ştie ce urîţenie de coteţ cum şi-a făcut văru' Tache de la Lehliu cu banii de la Bingo, adio şi-un praz verde, cu urîţenia rămîi, că nu se mai dărîmă coteţu' cu una, cu două!

Măi, şi-ai dracului franţuji, să vezi la ce i-a dus mintea! Leană, parcă nu le e de-ajuns că de-acolo, de la ei, din Europa, se scurg încoace toate neamurile de maşini la mîna a doua şi toate ţoalele la mîna a doua şi te miri ce la mîna a doua, că mă gîndesc că şi aeru' ni l-ar da la mîna a doua dac-ar găsi aicea la noi piaţă de desfacere! Au făcut contract cu primăriile, cu consiliile locale, cu consiliile judeţene, în fine, cu cine-au apucat şi ei din ăştia mai sensibili la comisioane, că s-au prins cum e mersu' pe-aicea, pe la noi, să proceseze ei gunoaiele cu plasmă, cum ziceam, dacă le dă primăria bani. Ăia, edilii, dacă le-a ieşit un comision, repede-au făcut contracte, ba i-a mai şi lăudat ăia de la Grinpis că scapă lumea de gunoaie.

Pe partea ailaltă, franţujii s-au apucat să dea la export cărămizile-astea sau cum le zice, blocurile-alea compactate, pe alţi bani. Măi, fată, da' pe bani frumoşi, că i-a zis o contabilă de-acolo, de la ei, lu' Fănel, cînd i-a dus odată cu autocaru' pe toţi la un barbichiu de timbilding de-ăla la iarbă verde, că l-a văzut băiat valabil şi i-a plăcut cum le-a pus muzică-n autocar de i-a distrat pe toţi, şi pe-ai noştri, şi pe ecsparţi.

E, Lenuţo, or fi ei, franţujii ăştia, şmecheri, da' nici românii noştri n-or fi chiar tălîmbi, zău aşa! Dac-au văzut băieţii ăia de la uzină că blocurile-alea sînt bune, s-au orientat şi ei care cum a putut şi-au început să le scoată pe şest şi să le vîndă. Păi, zi şi tu, dacă tot se fac la noi, aicea, noi să nu ne-alegem cu nimica, decît cu cîrca de muncă?!

A-nceput lumea prin Cernavodă să-şi facă, unu' un garaj, altu' un etaj în plus la casă, ba mămică-ta m-a bîrîit la cap să mai fac un balcon, că toată viaţa şi-a dorit să aibă balcon şi la dormitor. Măi, şi-a mers treaba vreo şase-şapte luni ca unsă, să mor aici dacă te mint, de-ncepeai să nu mai recunoşti oraşu', aşa se schimbase. Drept e că şi uzina aia duduia non-stop, de se-ntrebau franţujii de unde să mai aducă gunoaie cînd le-or termina pe-astea de-aicea, de prin România.

Numai că ne-am bucurat cam devreme, măi fată...

Cred că apucase să se usuce tencuiala de pe balconu-ăl nou şi beam o cinzeacă cu vecinu' Anghelescu de la doi, care-l zugrăvise, îl ştii, ăla de i-a plecat băiatu-n California, cînd - ţîr la uşă! Măi, care să fie, că pensia o aşteptam abia săptămîna ailaltă? Mă duc, deschid - doi gealaţi, nişte ăia tatuaţi de la gît în jos de ziceai că li s-a vărsat Car Tunetorc pe sub cămaşă cînd i-a furat somnu' la televizor. "Bună ziua." Ăia - nimic! Lenuţo, şi intră gealaţii peste mine-n casă, de se albise şi vecinu' Anghelescu la faţă, şi se duc glonţ la balconu' ăla nou! Rîcîie ei cu ceva, aprind o lanternă, mi-arată un cod de bare pe un bloc de-ăla compactat, care al dracu' cod nu se vedea decît cu lanternă de-aia de bătea în ultraviolente, şi pe urmă se-apucă ăştia doi şi scot cîte o rănguţă din serviete şi trag din balcon bloc după bloc, de n-a mai rămas din el decît planşeu' de beton, ţevile de pe la colţuri şi termopanele!

A venit atunci mămică-ta, că auzise bocăneală de-acolo, de la vecina, unde se uita la Haşdeu, a făcut ca alte alea, şi unu' din ei s-a uitat la ea, s-a uitat la mine şi-a-ntrebat: "Prăbliema?"

"Niet!" am zis şi-am luat-o repede pe mămică-ta de-acolo ca să-i las pe-ăştia să-şi vadă liniştiţi de treabă.

Şi-aşa am aflat, poate primu' din oraş, că franţujii urmăriseră toate blocurile-alea compactate care unde s-a dus, cu şmecherii d-alea d-ale lor de arfizi, şi pe urmă ne-au lăsat cît ne-au lăsat şi ne-au trimis recuperatorii ruşi să le ia-napoi şi să ne lase cu găuri prin pereţi acu', în prag de iarnă. Iar ruşii chiar s-au dus, casă cu casă, şi-au luat înapoi tot, pînă la ultimu' bloc, că doar erau pentru export şi-ai noştri n-aveau nici un fel de act pe ele, neam. Nu s-a pus nimeni cu ei, cine vroiai să se pună?! Aicea-n Cernavodă a ajuns lumea să le zică fraţii Kalaşnikov...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Duios, anestezia trecea"

- Lasă, tati, că o să te trateze nenea doctorul şi o să te faci bine şi n-o să te mai doară.

Aşa mi-a zis tati înainte să mă ducă la veterinar cînd mă durea burtica. Veterinarul ăsta cred că a avut întotdeauna ceva cu mine, că, de fiecare dată cînd m-a dus tati la el, mi-a făcut injecţie. Şi cînd cu burtica, tot aşa am păţit, numai că a fost mai rău ca alte dăţi. Mi-a făcut o injecţie, de m-a luat cu ameţeală, pe urmă încă una, de abia mă mai ţineam pe lăbuţe, şi încă una. Nu mai ştiu dacă mi-a făcut şi altele, că am adormit.

Cînd m-am trezit, m-am pomenit că mă tăiaseră pe burtică şi mă pansaseră în timp ce dormeam. Tati mă minţise, că, în loc să nu mă mai doară burtica după vizita la doctor, mă durea mult mai rău ca-nainte. Cîteva zile, a trebuit să stau în pat. Dacă vroiam să-mi fac nevoile, trebuia să mă dea jos din pat cineva din familie şi pe urmă să mă urce înapoi, pe braţe. Aşa de tare mă durea burtica.

L-am auzit pe tati vorbind în cutiuţa aia pe care o ţine cîteodată la ureche şi spunînd că îmi apăruse puroi în uter şi că, dacă nu-mi făcea doctorul histerectomie, cam într-o săptămînă aş fi dat în septicemie şi-aş fi murit. O mulţime de cuvinte complicate, nu din alea simple, pentru căţei, gen "Mergem?" sau "La masă!" sau "Şezi!"

Încet-încet, mi-a trecut şi, după cîteva luni, am putut din nou să merg la plimbare, să mă joc şi să alerg după jucării fără să mă mai doară burtica. Numai că, după vreo doi sau trei ani, a început să mă doară spatele. M-a momit tati din nou şi m-a dus la veterinar cu promisiuni că o să mă fac bine.

Nu numai că mi-au făcut injecţii, dar m-au şi înţepat cu o sondă ca să ia mostre şi să facă analize, sau cum s-or fi numind. Şi pe urmă, după analizele-alea, i-a spus doctorul lui tati că aveam probleme la rinichi. Zicea că de la bobiţele-alea pe care le primeam de mîncare, că dacă nu beau destulă apă după ele ajung să am depuneri la rinichi, ba chiar să fac blocaj renal. Beam apă după boabe de fiecare dată, nu-ncape discuţie, dar cîtă apă poţi să bei, la urma urmei? Nu poate să intre o cantitate prea mare de apă într-un cîine destul de mic.

Cum durerile de spate nu aveau de gînd să se potolească, m-a convins tati să mergem din nou la doctor. Nu prea m-aş fi dus, dar nici cu durerile-alea nu se mai putea trăi. Iar mi-a făcut doctorul injecţii, iar am adormit, iar m-au tăiat cînd dormeam. Ăia de la clinica veterinară precis au boală pe căţei din moment ce îi taie de cîte ori îi prind dormind. Să fi fost trează, că-i arătam eu veterinarului!

De data asta nu numai au scos ceva, ci au şi băgat ceva în schimb. Nişte rinichi de la o căţeluşă mică de tot, pe care mi-a zis tati că ăia de la clinică au clonat-o din celule de-ale mele ca să n-am reacţie de respingere la transplant. N-am idee ce vroia tati să spună cu asta, doar v-am zis că uneori foloseşte cuvinte complicate.

A fost greu şi cu tăietura asta, dar am scos-o la capăt şi-am putut să mă întorc la ale mele, să scot oamenii la plimbare prin parcuri, că dacă ar fi după ei ar zăcea toată ziua prin casă ca nişte momîi.

Au mai trecut nişte ani, pe urmă, încet-încet, parcă mi s-a împăienjenit vederea. M-a dus tati iar la doctor, tot cu promisiuni din astea fără acoperire că n-o să mă doară nimic şi că o să fie totul bine. De-acum, mă cam învăţasem că, de fiecare dată cînd aud asta, o să mă doară sigur, dar cel puţin ştiam la ce să mă aştept.

Veterinarul a zis că am cataracte, că vîrsta, că aşa e la cîinii care îmbătrînesc şi aşa mai departe. Iar m-au adormit, iar m-au tăiat. Şi, cînd m-am trezit, eram pe-ntuneric! Beznă-beznă, de nu vedeam nimic!

Pe urmă s-a făcut lumină şi-am început să văd mult mai fain ca-nainte. Nu în ceaţă, nu împăienjenit, nu tulbure. Mai bine decît văzusem vreodată. I-a spus veterinarul tatei că-mi pusese nişte proteze oculare Genentech şi că-mi instalase nişte wetware pentru interfaţarea semnalului lor cu sistemul nervos. Oamenii-ăştia şi cuvintele lor fără rost...

Am ajuns să văd şi cînd e cald sau frig, şi pe întuneric, şi cît de fierbinte e mîncarea, şi tot soiul de lucruri pe care nici nu visam să le văd vreodată. Numai că, după încă vreun an sau doi, n-am mai auzit aşa de bine, iar tati m-a pus pe lesă şi m-a dus din nou la clinică, povestindu-mi pe drum minciuni frumoase că nenea doctorul o să mă facă bine şi n-o să mă mai doară.

Ce să nu mă mai doară? Că nu mă durea nimic de data asta! Doar că n-auzeam, atîta tot. Oricum, m-au înţepat, m-au adormit, m-au tăiat (parcă mai puţin decît alte dăţi) şi aşa m-am ales cu implanturi auriculare, cum le zicea tati.

Cînd m-am refăcut după operaţia asta, parcă nici plimbarea şi joaca nu au mai mers ca odinioară. Mă mai durea una, mă mai înjunghia alta, că am impresia că noi, căţeii, îmbătrînim mai repede decît oamenii, nu ştiu de ce.

Şi m-a dus tati iar la veterinar. M-au pus la raze, care nu-s ca razele-alea care intră dimineaţa pe geam în bucătărie, m-au pus la ultrasunete, pe care acum le auzeam mai bine ca-nainte, m-ar fi pus ei şi la remeneu, dar nu puteau, că aveam o mufă de metal în cap de cînd îmi schimbaseră ochii. Şi-a zis veterinarul că am articulaţiile uzate, a folosit un cuvînt de-ăla complicat, artroză parcă, şi tati a spus că, dacă poate, să mi le schimbe şi pe-astea.

Cînd am auzit iar poezia că o să mă trateze nenea doctorul şi că o să mă fac bine, mi-a venit să m-ascund undeva, dar m-au dibuit pe-acolo, pe sub mesele de operaţie din cabinet, m-au înţepat şi m-au adormit.

Cînd m-am trezit, ăştia îmi tăiaseră lăbuţele! Pe toate patru. Pînă sus, la şold. Nu ştiu, le-o fi fost foame şi or fi poftit la un copan de căţel, habar n-am. Îmi puseseră unele noi, cu tendoane din fibră de carbon, cu blană artificială pe deasupra care ai fi jurat că e adevărată şi cu gheruţe cu care puteam să apuc una-alta. Am fost cea mai fericită cînd am ajuns acasă, că puteam să-mi stric singură jucăriile. Oricum, copiii lui mami şi ai lui tati crescuseră şi plecaseră în treaba lor de cîţiva ani, aşa că nu mă mai puteam baza pe nimeni altcineva să mi le strice.

O vreme, am dus un trai plăcut, că prin curte sau prin parc auzeam şobolanii, ratonii sau veveriţele chiar şi cînd stăteau smirnă, după suflare şi după bătaia inimii îi auzeam, şi-i vedeam oriunde s-ar fi ascuns, după căldura care le ieşea din trup, şi puteam să mă caţăr după ei sau să cotrobăi după ei prin cotloane cu gheruţele astea noi şi deştepte.

Înainte să se pensioneze, veterinarul mi-a mai făcut ceva. Mi-a injectat nişte chestii, nanomecanisme, care mi-au ţesut prin cap un păienjeniş din nanotuburi de carbon cu care mi-au înlocuit sistemul nervos central, indiferent ce-o mai fi şi ăla. Veterinarul zicea că sistemul ăsta se cam sclerozase şi că trebuia înlocuit. Noroc că de data nu m-a adormit, nici nu m-a tăiat, numai mi-a făcut o injecţie cu chestiile-alea mici şi isteţe. Altfel, dacă ar fi trebuit să mă adoarmă şi să mă taie iar, sistemul ca sistemul, dar eu aş fi fost tare nervoasă.

Pe urmă a fost floare la ureche să vorbesc sau să chem lumea prin cutiuţa aia a lui tati, ba chiar şi să mă uit la televizor, deşi nu prea ai ce vedea, că dau oamenii ăştia numai porcării. Şi a fost norocul lui tati că de-acum puteam vorbi, fiindcă azi, cînd nu eram decît eu cu el acasă şi a făcut atac de inimă, am putut să sun la salvare şi, pînă să veniţi voi ca să-l luaţi cu ambulanţa, am stat lîngă el şi i-am zis:

- Lasă, tati, că o să te trateze nenea doctorul şi o să te faci bine şi n-o să te mai doară.

O să-l tăiaţi şi pe el cînd doarme?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Adam-Troy Castro, 'Emissaries from the Dead' (2008)

În octombrie 2009 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o pereche de romane scrise de un autor american, Adam-Troy Castro. Cel dintîi se intitulează Emissaries from the Dead (EOS, HarperCollins, New York, 2008) şi a fost recompensat în 2009 cu Premiul Philip K. Dick. L-am parcurs în cîteva zile, în aprilie 2010, şi, spre surprinderea mea, am constatat că este un roman mai bun decît media.

Să vedem împreună de ce:

Fundalul acţiunii este un viitor îndepărtat în care omenirea călătoreşte ptrintre stele, colonizează planete, construieşte habitate spaţiale şi cooperează paşnic cu mai multe civilizaţii extraterestre şi cu o comunitate de inteligenţe artificiale, SursaIA. Decorul este un habitat spaţial imens, Unu Unu Unu, de forma unui cilindru presurizat, lung de o sută de mii de kilometri şi cu diametrul de o mie de kilometri. Cea mai mare parte a ecosistemului din habitat se află sub un strat de nori, într-o atmosferă otrăvitoare pentru oameni, şi mai departe de axa habitatului, într-un ocean supus unor temperaturi şi presiuni extreme. Aproape de axă, însă, la temperaturi şi presiuni suportabile, se află un desiş de plante populat de creaturi antropoide lente, brahiatorii, pe care le studiază o expediţie ştiinţifică umană.

Intriga este de tip poliţist. Două personaje din expediţia ştiinţifică, Christina Santiago şi Cynthia Warmuth, pier în condiţii suspecte, iar Corpul Diplomatic o trimite pe protagonista-naratoare, Andrea Cort, să investigheze cazul.

Ca multe romane recente care se respectă, Emissaries from the Dead este dificil de încadrat pentru că are o structură hibridă. Bună parte din fundalul său îi este îndatorat subgenului hard SF: viitor îndepărtat, călătorii interstelare, habitate spaţiale imense, rase extraterestre şi aşa mai departe. Intriga îi este îndatorată în egală măsură romanului poliţist clasic, de felul celor scrise de Agatha Christie, şi celui noir, de genul celor publicate de Raymond Chandler. (Ca să fiu mai exact, pînă şi soluţia cazului aminteşte oarecum de Zece negri mititei, în vreme ce atitudinea agresivă, antisocială a protagonistei e similară cu cea a lui Philip Marlowe.) Iar o parte din recuzită ţine mai curînd de subgenul post-cyberpunk, cum ar fi inteligenţele artificiale cu planuri insidioase, nanotehnologia sau ciberconectarea permanentă dintre două personaje secundare.

Printre minusurile romanului s-ar număra absenţa aproape totală a umorului care făcea deliciul romanelor lui Chandler (protagonista-naratoare Andrea Cort se ia prea tare în serios pentru a fi agreată de cititori), precum şi unele mici scăpări stilistice sau ortografice.

Pe ansamblu, însă, Emissaries from the Dead recompensează timpul petrecut cu lectura, cu un bun echilibru între ancheta poliţistă din prim-plan, caracterizare şi elementele de fundal. E un roman cam la fel de reuşit şi de captivant ca The Electric Church de Jeff Somers, spre exemplu, deşi se petrece într-o lume imaginară mult mai atent structurată decît acesta din urmă. La fel ca Broken Angels de Richard Morgan, e un roman prea bun pentru a fi abandonat în tren sau pe plajă după prima lectură, dar nu atît de bun încît să o merite şi pe a doua.

În ceea ce o priveşte pe protagonista-naratoare Andrea Cort, aceasta reapare în următorul roman al lui Adam-Troy Castle, The Third Claw of God. Dar despre acesta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Guy Pratt - 'My Bass and Other Animals' (2007)

În aprilie 2010, prin amabilitatea domnişoarelor şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din autobiografia celui de-al doilea basist al formaţiei Pink Floyd, Guy Pratt, intitulată My Bass and Other Animals (Editura Orion, Londra, 2008). Oarecum spre surprinderea mea, am parcurs volumul în două zile. Şi iată ce am aflat:

My Bass and Other Animals a fost scrisă ca urmare a unor evenimente mai puţin obişnuite. Mai precis, Guy Pratt a început în 2005 o a doua carieră de succes în calitate de comediant, iar ca material pentru discursurile comice a folosit amintiri din prima carieră, cea de basist. Rugat fiind să adune aceste anecdote într-o carte, Pratt a ascris o autobiografie în care apar numai incidentele amuzante, iar evenimentele anoste sînt lăsate deoparte cu bună ştiinţă.

Dacă titlul volumului evocă o altă lucrare autobiografică celebră (Familia mea şi alte animale), primele pagini amintesc mai degrabă de Tristram Shandy, întrucît autorul relatează cum mama sa a fost pe cale să îl nască prematur pe 5 noiembrie 1961, cînd a sărit de la primul etaj al unei clădiri incendiate, iar o amintire nocturnă din copilărie implică un boschetar care dormea pe canapeaua din sufragerie. ("Nu-i boschetar, dragul mamei, e Peter O'Toole.")

Tonul naraţiunii e amuzant şi adesea autoironic, iar întîmplările hazlii se ţin lanţ în paginile cărţii. Adesea m-am surprins rîzînd în hohote, căci mai tînărul Pratt nu s-a sfiit să relateze incidente de-a dreptul suprarealiste pe care mai vîrstnicul Nick Mason le-a trecut cu discreţie sub tăcere în autobiografia sa Inside Out.

Capitolele cărţii relatează evenimentele în ordine cronologică, începînd cu copilăria lui Guy Pratt, în care i-a fost prezentat lui Roger Moore, actorul principal dintr-un serial de televiziune în care Pratt senior interpreta roluri secundare. Mai degrabă decît să trateze apoi despre studii şi experienţe formative, autorul relatează despre colaborarea cu diverse formaţii, de la Icehouse şi The Smiths la Whitesnake şi Roxy Music, fără a uita participarea sa la turneele şi înregistrările grupului Pink Floyd, cu care a lucrat în perioada 1987-2005. (Guy Pratt s-a şi căsătorit cu fiica lui Richard Wright, Gala, dar asta e altă poveste.)

Printre muzicienii cu care a colaborat pentru realizarea a diferite albume se numără Madonna ("Like a Prayer"), David Bowie, Tina Turner, Michael Jackson ("Earth Song"), Robert Palmer, Jimmy Page şi Brian Ferry. De asemenea, împreună cu socrul său, Richard Wright, l-a însoţit pe David Gilmour în 2006 în turneul pentru promovarea albumului solo On an Island.

Volumul cuprinde şi o mulţime de fotografii, instantanee surprinse în aproape trei decenii de carieră prin studiourile şi pe scenele lumii. Căci, după cum aflăm din paginile cărţii, Guy Pratt a fost în turnee prin America de Nord, Europa, Australia, Japonia şi Rusia, iar incidentele la care a fost martor (sau uneori protagonist) sînt incredibile şi incredibil... de amuzante, rivalizînd adesea cu cele din autobiografia lui Lemmy Kilmister.

Pe ansamblu, My Bass and Other Animals a meritat banii şi timpul petrecut cu lectura, iar acelora care cred că membrii formaţiei Pink Floyd şi-au trăit viaţa numai citind filosofie, contemplînd stelele şi compunînd muzică le recomand cu căldură să citească această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Roger Moore - 'My Word Is My Bond' (2008)

În martie 2010, trecînd pe la anticariatul de la Sala Dalles, am avut ocazia să achiziţionez la mîna a doua autobiografia lui Sir Roger Moore, My Word Is My Bond (Editura Michael O'Mara, Londra, 2009). În copilărie şi adolescenţă vizionasem cîteva dintre filmele lui realizate pentru televiziune şi pentru cinematografie, iar impresia pe care mi-o crease de fiecare dată era că dincolo de personajele pe care le interpreta pe ecran se afla un om de spirit. Ca urmare, am cumpărat fără să stau pe gînduri autobiografia lui Sir Roger şi am fost încîntat să aflu că era tot ceea ce mă aşteptam şi mult mai mult.

Evenimentele relatate în My Word Is My Bond sînt ordonate cronologic, începînd cu copilăria actorului, petrecută sub spectrul bombardamentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial, continuînd cu adolescenţa, cu stagiul militar, apoi cu diferitele stadii din cariera lui Sir Roger în teatru, în televiziune şi în cinematografie. Printre evenimentele din viaţa profesională a actorului sînt strecurate şi altele, ţinînd de viaţa personală, precum relaţiile cu părinţii, cele patru căsătorii, naşterea şi creşterea celor trei copii sau prieteniile de durată. Ba chiar, la un moment dat, autorul dă de înţeles că ar fi avut o aventură de o noapte cu... Miss Piggy.

După cum vă aşteptaţi, destule pagini din volum sînt dedicate unor seriale de televiziune de succes, ca de exemplu Sfîntul sau The Persuaders. În cel dintîi, Sir Roger Moore a jucat rolul lui Simon Templar timp de şapte ani şi a devenit celebru în întreaga lume. În cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Tony Curtis şi a cîştigat o popularitate de durată în Franţa.

Tot după cum vă aşteptaţi, alte capitole sînt dedicate filmelor pentru cinematografie în care a apărut reputatul actor, în special celor în care l-a interpretat pe agentul 007, James Bond. Coincidenţă sau nu, Sir Roger a apărut în şapte asemenea filme.

După cum mă aşteptam, cartea abundă în incidente amuzante, amintiri despre persoane celebre, de la Frank Sinatra la Sir Michael Caine şi de la David Niven la Sir Paul McCartney, evenimente importante de genul decernării Premiilor Oscar şi întîlniri oficiale cu familia regală britanică, toate relatate cu o doză de umor, de ironie şi de autoironie.

Dar ceea ce a venit ca o imensă surpriză a fost porţiunea finală a cărţii, în care autorul relatează cum, după împlinirea vîrstei de şaptezeci de ani, a ajuns să călătorească prin nenumărate ţări ale lumii ca ambasador al bunăvoinţei din partea UNICEF la îndemnul regretatei Audrey Hepburn. Numeroase pagini emoţionante tratează despre probleme care îi afectează pe copiii din ţările slab dezvoltate, despre diversele măsuri luate de UNICEF şi de alte organizaţii non-guvernamentale pentru tratarea acestor probleme şi despre nenumăratele gesturi de generozitate, mari şi mici, făcute de oameni de pe întregul glob. Ca să dau un singur exemplu, Sir Roger Moore menţionează că, în cei douăzeci de ani de cînd activează în sprijinul UNICEF, nu a trebuit niciodată să plătească pentru transport - şi a acceptat salariul de un dolar pe an pentru munca depusă.

La încheierea lecturii acestei cărţi foarte agreabile şi captivante, am rămas cu impresia că, la fel ca alte celebrităţi cu conştiinţă socială, Sir Roger Moore a reuşit să fie mult mai mult decît o figură frumoasă pe marele şi pe micul ecran. Pe lîngă stilul spumos şi incidentele amuzante, My Word Is My Bond merită citită pentru informaţiile relevante pe care ni le oferă referitor la lumea în care trăim. Vă recomand şi dumneavoastră cu plăcere această autobiografie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Shaping Things" (2005)

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktop şi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Azi în Timişoara...

În intervalul 19-21 martie, la invitaţia conducerii Clubului Helion, am participat la festivităţile prilejuite de 30 de ani de activitate a clubului.

Am călătorit pînă la Timişoara împreună cu Eduard Pandele (care a realizat şi imaginea în care mă puteţi vedea alături de Silviu Genescu), iar în tren mi-am dat seama treptat că ne însoţeau şi studenţi de la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti care mergeau în practică la Orşova. Am fost întîmpinaţi la gară, cazaţi la elegantul hotel Timişoara, apoi, în după-amiaza de vineri, am participat la sesiunea clubului alături de invitaţi de marcă precum George Ceauşu, Silviu Genescu şi Balin Feri. Seara, Cornel Secu, Lucian Vasile Szabo şi colegii lor au organizat o cină festivă la care s-au decernat şi premii pentru un concurs de proză scurtă. A avut loc o tombolă la care Eduard a cîştigat un premiu substanţial în cărţi şi l-a distribuit cu generozitate comesenilor.

Sîmbătă au avut loc alte prezentări şi comunicări ştiinţifice susţinute de personalităţi prestigioase ale SF-ului românesc ca Mircea Opriţă, Dănuţ Ungureanu şi Cătălin Badea Gheracostea. Comunicarea domnului Marcel Luca s-a făcut remarcată şi a fost primită cu căldură de către public. Au fost vizionate scurt-metraje regizate de Lucian Ionică. Seara, participanţii au fost invitaţi la un spectacol de muzică şi laser, iar eu m-am bucurat de o discuţie cu Silviu Genescu şi Cătălin Badea Gheracostea la o terasă pe malul Begăi.

Duminică dimineaţă am vizitat centrul vechi al Timişoarei împreună cu Eduard, după care am pornit înapoi către Bucureşti. M-am bucurat de revederea cu vechi prieteni, precum Radu Pavel Gheo, şi am avut prilejul să-mi fac prieteni noi, ca Ştefana Czeller. Gazdele s-au remarcat prin amabilitate, generozitate şi bună organizare, iar oraşul în sine mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută. A fost prima mea vizită la Timişoara, însă îmi doresc să nu fie ultima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Mark Dery, "Escape Velocity" (1996)

În 1999, la sugestia domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un volum de non-ficţiune de Mark Dery intitulat Escape Velocity: Cyberculture at the End of the Century (Grove Press, New York, 1996). L-am parcurs abia în 2007 (aşa multe cărţi, aşa puţin timp) ca parte din materialul documentar pentru teza mea de doctorat. Şi iată ce am aflat:

Prima parte, intitulată "Turn On, Boot Up, Jack In: Cyberdelia", tratează despre relaţiile dintre contracultura hippie a anilor 1960 şi cibercultura anilor 1990. Unele capitole din această secţiune tratează despre chestiuni generale, cum ar fi mercantilizarea contraculturii. Altele analizează cazuri concrete, precum revista Mondo 2000, lucrările unor autori ciber-psihedelici ca Douglas Rushkoff sau manifestările online ale mişcărilor de tip New Age.

Partea a doua, "Metal Machine Music: Cyberpunk Meets the Black Leather Synth-Rockers", prezintă influenţa fenomenului cyberpunk asupra muzicii. Unele capitole tratează despre muzicieni, ca de exemplu Elliot Sharp şi Nine Inch Nails. Altele discută influenţa muzicii asupra unor autori cyberpunk precum William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan şi John Shirley.

Partea a treia, "Waging a Tinkerer’s War – Mechanical Spectacle", analizează conexiunea dintre cibercultură şi spectacolele animatronice, începînd cu cele violente, suprarealiste ale lui Mark Pauline şi terminînd cu cele paşnice de la Disneyland sau Coney Island. Capitolele dedicate artiştilor Chico MacMurtrie şi Brett Goldstone merită atenţie deosebită, întrucît cel dintîi înceţoşează în mod intenţionat graniţele dintre uman şi mecanic, dintre manipulant şi manipulat, iar cel de-al doilea aduce o critică societăţii de consum energofage construindu-şi creaţiile exclusiv din rămăşiţe şi activîndu-le cu apă sau cu aburi.

Partea a patra, "Ritual Mechanics – Cybernetic Body Art", discută despre artişti de avangardă care practică modificarea chirurgicală a trupului ca formă de artă. Unii, precum australianul Sterlac, tind către un viitor postuman. Alţii, ca D.A. Therrien, găsesc inspiraţia mai degrabă în instrumentele de tortură din trecut sau în fanteziile mecanice din romanele lui Ballard.

Oarecum în aceeaşi direcţie se situează şi capitolele din partea a cincea, "Robocopulation: Sex Times Technology Equals the Future", în care autorul prezintă diverse aspecte ale interferenţelor dintre sexualitate şi înalta tehnologie.

Probabil însă că cea mai interesantă secţiune este cea de-a şasea, "Cyborging the Body Politic: Obsolete Bodies and Posthuman Beings", cu capitole dedicate trucajelor numerice din filme, chirurgiei estetice ca modă inspirată de imaginile retuşate cu fotomodele, intruziunilor corporatiste în istoria medicală a angajaţilor, tatuajelor biomecanice şi ipotezei încărcării minţii umane în calculatoare, teme ilustrate adesea cu extrase din romane cyberpunk din anii 1980 şi 1990.

Faţă de alte cărţi cu subiect similar, lucrarea lui Mark Dery pune datele în context social şi cultural, avînd grijă să sublinieze care aspecte ale ciberculturii sînt reale şi deja răspîndite pe scară largă, care sînt în stadiul experimental şi care sînt doar ipotetice. De asemenea, autorul urmăreşte nu numai influenţa pe care iniţiatorii curentului literar cyberpunk au exercitat-o asupra unor creatori de artă, modă sau tehnologie, ci şi cum creaţiile acestora din urmă i-au influenţat pe unii autori cyberpunk în etapele ulterioare ale carierei lor. Spre deosebire de alţi autori, Dery menţine un ton sobru pe tot parcursul cărţii, iar uneori îi critică pe unii dintre entuziaştii ciberculturii şi postumanismului pentru că, prin discursul lor bombastic şi ipotezele lor uneori fantasmagorice, abat atenţia publicului de la chestiuni sociale sau economice reale care şi-ar putea găsi o rezolvare aici şi acum. Poate de aceea, printre recomandările generoase oferite la începutul cărţii de J.G. Ballard, Pat Cadigan şi R.U. Sirius se află şi următoarele rînduri scrise de Bruce Sterling:

"Mark Dery este cineva pe care îl pot recunoaşte ca fiind un critic cultural adevărat, autentic. Într-o mulţime de ciberguru postmoderni, el e ca un cactus printre baloane."

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Şi totuşi se mişcă.

La Satu Mare, editorul Horia Nicola Ursu pregăteşte intens lansarea unei reviste, Galileo, dedicată literaturilor imaginarului. În primul număr al revistei urmează să apară proze inedite create de doi vechi prieteni de-ai mei şi colegi de generaţie scriitoricească, domnii Liviu Radu şi Sebastian A. Corn. Detalii suplimentare puteţi afla aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

K.W. Jeter - 'Noir' (1998)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar dintr-un roman de K.W. Jeter, Noir (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam, New York, 1999). Am avut plăcerea ca, în călătoriile zilnice prin oraş, să port haine negre, pantofi negri şi să citesc Noir. Pentru că romanul lui Jeter nu poate fi lăsat acasă înainte de încheierea lecturii. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În primul capitol, un administrator dintr-o corporaţie, Travelt, trece printr-o suprasarcină senzorială cu conotaţii sexuale. În cel de-al doilea capitol, alţi administratori din eşaloanele superioare constată decesul lui Travelt şi îl cheamă pe un anchetator, McNihil, să investigheze cazul.

Intriga se complică, pe de o parte pentru că unul dintre conducătorii corporaţiei DynaZauber, Harrisch, are planuri diabolice de infectare şi înrobire a clienţilor, pe de altă parte pentru că pe urmele lui McNihil este trimisă o asasină, November. Eforturile protagonistului de a evita preluarea cazului nu fac decît să-i agraveze situaţia, însă November îi devine în cele din urmă aliată, iar McNihil rezolvă cazul, dezvăluie maşinaţiunile lui Harrisch şi capătă ceea ce dorea - o reunire cu soţia sa, pe care o pierduse cu ani în urmă.

De regulă, un roman bine structurat se bazează pe trei componente: intrigă, personaje şi fundal. În cazul romanului Noir, intriga respectă regulile genului poliţist american, în care un detectiv dur, dar onest, tulbură apele dintr-o lume coruptă ca să-l determine pe făptaş să facă mişcări greşite şi să se dea de gol. Naraţiunea utilizează omniscienţa selectivă multiplă, trecînd de la punctul de vedere al victimei la cel al protagonistului, apoi la cel al principalului personaj feminin şi ocazional la cel al antagonistului. Evenimentele descrise ţin tot de locurile comune ale romanului poliţist american (cu o doză suplimentară de violenţă extremă), însă în roman apar adesea interludii futuriste sau suprarealiste.

Personajele din Noir sînt bine construite pentru rolurile pe care le au de jucat în intrigă, dar suferă de o anume lipsă de complexitate sau de profunzime. Chiar dacă McNihil are un trecut, o fostă soţie pe care regretă că a pierdut-o, o greşeală gravă care l-a dus la pierderea multor colegi şi a postului dintr-o agenţie, naratorul nu ne spune mai nimic despre reţeaua socială a protagonistului, despre stilul lui de viaţă sau despre stările lui emoţionale. Antagonistul, victima, November şi personajele secundare sau cele episodice sînt încă şi mai schematice. Cumva, spre deosebire de unii autori mainstream, care dezvoltă personajele în detrimentul intrigii, K.W. Jeter creează impresia că şi-a dezvoltat personajele numai atît cît era necesar pentru intrigă şi că, în această privinţă, a căutat eleganţa simplităţii.

Fundalul romanului, în schimb, este departe de a fi simplu. Lumea imaginară din Noir, deşi suferă de unele lacune similare cu cele din The Electric Church de Jeff Somers, este fascinantă în complexitatea ei barocă. Ca să vă dau numai cîteva exemple, protagonistul şi-a programat implanturile oculare ca să-i transforme viziunea într-un film poliţist alb-negru în care e veşnic noapte, corporaţiile îşi mută angajaţii nu numai de la un birou la altul ziua, ci şi dintr-un apartament în altul noaptea, morţii sînt animaţi pe cale artificială şi puşi să muncească pînă îşi achită datoriile acumultate în timpul vieţii, vagabonzii poartă în spate carapace, asemenea broaştelor ţestoase, trenuri de mare viteză fac turul Pacificului, piraţilor informaţionali li se scoate măduva spinării ca să se confecţioneze din ea cabluri pentru combinele audio, iar personajele sus-puse trimit corpuri sintetice ca să se destrăbăleze prin cartierele rău-famate, apoi le absorb amintirile prin sărut.

În cea mai bună tradiţie cyberpunk, la întemeierea căreia K.W. Jeter însuşi a contribuit cu o trilogie în anii 1980, autorul ţese o reţea de trimiteri intertextuale tematice şi stilistice. Latura noir a romanului duce cu gîndul la şcoala literară a lui Dashiell Hammett şi Raymond Chandler. Unele episoade, cum ar fi cel în care McNihil prinde în capcană un pirat informaţional, îl disecă şi-i extrage măduva spinării sau cel în care victime ale unui incendiu de proporţii sînt acoperite cu un lac de gel antiseptic în care au o ultimă orgie în timp ce se dizolvă par să fi sosit din imaginaţia sado-masochistă a lui William Burroughs. Alte pasaje amintesc mai degrabă de stilul din Gravity's Rainbow de Thomas Pynchon. Personajul feminin November, care seduce bărbaţi în trenurile de pe ţărmurile Pacificului, apoi îi ucide şi îi jefuieşte, pare să fi venit din opera timpurie a lui William Gibson. Iar episodul în care McNihil traversează un peisaj bîntuit de morţi animaţi care scotocesc prin gunoaie, apoi îi face o vizită soţiei sale îndecedatorate, este mai degrabă o trimitere la viziunea lui Philip K. Dick din Do Androids Dream of Electric Sheep?

Uneori, trimiterile intertextuale sînt punctuale, ca în capitolul al doilea, în care McNihil vede pe uşa unui apartament o plăcuţă cu sigla: "Derrida & Foucault, contabili publici certificaţi". Alteori, sînt autoreferenţiale, ca de exemplu clonele Adder din clinicile Snake Medicine, o trimitere la romanul Dr. Adder, precursor al genului cyberpunk. Uneori, trimiterile intertextuale sînt precise, ca în cazul capitolului al optulea, în care plutocratul Harrisch întreabă: "Cine a fost înţeleptul care a spus că realitatea e ceea ce, cînd nu mai crezi în ea, e în continuare acolo?" (După cum probabil ştiaţi deja şi după cum nu scrie în Noir, cel care a definit astfel realitatea a fost Philip K. Dick.) Alte trimiteri sînt difuze, precum titlurile de capitol, care rivalizează în încărcătură poetică cu cele din Trilogia Podului de William Gibson. ("Un carnaval umed de spumă agitată şi piele umană lunecoasă", ca să mă limitez la un singur exemplu.) Unele trimiteri sînt previzibile, ca afişajul digital din palma lui November, perceptibil numai de ea, asemănător cu cel din cîmpul vizual al lui Molly, în Neuromancer. Altele sînt complet neaşteptate, precum tatuajele transmisibile care se desprind de pe victimele acoperite de gel şi fîlfîie libere, asemenea notulilor din Book of the New Sun de Gene Wolfe.

Şi, cum Noir e în primul şi în ultimul rînd o carte cyberpunk, nu putea să lipsească din paginile ei o doză zdravănă de satiră anticorporatistă. Exemplele abundă, care de care mai caustic, însă unul anume m-a încîntat peste măsură şi mi-am permis să-l traduc pentru dumneavoastră:

"Fetele de soiul ei bulversau corporaţiile. Asta evoluaseră ele să facă. Întregul rost al vieţii de separeu, extensia logică a sistemului de a băga şi de a scoate la întîmplare angajaţii în şi din separeurile de la muncă, fusese dezvăluit la începutul mileniului ca fiind război psihologic al corporaţiei împotriva propriului personal. Ceea ce administratorii de la resurse umane şi psihologii din companii numeau dezorientare optimizată prin tranzienţă. Asta venea direct din opera de căpătîi a lui Henry Denkmann, Conectează-i pînă sîngerează: Administraţia în stil de proxenet pentru noul secol, care nu atît revoluţionase viaţa din corporaţii cît confirmase şi binecuvîntase ceea ce se petrecea deja. Această teorie anume fiind o extensie a vechii devize din New Orleans pentru traficarea prostituatelor, că ele nu erau complet sub controlul tău dacă încă mai credeau că au nume ale lor: dacă angajaţii nu aveau un loc pe care să-l numească al lor pe tot parcursul zilei - dacă nu marcau ziduri şi birouri familiare cu fotografiile lor de familie şi cu figurinele din plastic amuzante lipite pe monitoarele calculatoarelor lor - atunci era cu atît mai uşor să le deschizi capetele şi să bagi în ele orice tipare comportamentale doreau departamentele de resurse umane. Singura problemă fiind că angajaţii tot se mai duceau acasă, la acelaşi domiciliu iarăşi şi iarăşi, învingînd toată buna strădanie a psihologilor, păstrînd un ridicat nivel al atitudinilor negative, aşa cum reieşea din măsurile standard de sabotare a locului de muncă: absenteismul şi tulburările privitoare la plată şi furtul rechizitelor de birou. Apartamentele-separeu rezolvaseră toate astea, sau cel puţin pe cele mai multe dintre ele." [Noir, paginile 46-47]

(Uitasem să vă spun: Jeter a utilizat practic pe tot parcursul romanului verbul "a conecta" şi derivatele acestuia pentru a înlocui un alt verb, foarte folosit în furibundele filme de acţiune de la Hollywood, ceea ce a dus uneori la replici de genul: "Connect you, mother-connector.")

Pe ansamblu, combinaţia de intrigă poliţistă, idei neobişnuite, atmosferă şi trimiteri intertextuale m-a captivat şi m-a ţinut cu sufletul la gură pînă la ultima filă. Am remarcat adesea că romanele cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt rare. Noir, la 484, e unul dintre ele.

Desigur, dumneavoastră probabil aţi auzit despre K.W. Jeter că este unul dintre iniţiatorii subgenului steampunk şi cel care a creat denumirea acestui subgen. Dar despre celelalte aspecte ale creaţiei acestui autor american vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Tom Hodgkinson, "Cum am ales libertatea" (2006)

În februarie 2010, după ce mă adîncisem în lectura unei capodopere a literaturii cyberpunk, am făcut greşeala să deschid un volum de Tom Hodgkinson, Cum am ales libertatea - mic tratat pentru o viaţă fără griji (Colecţia Bonton, Editura Nemira, Bucureşti, 2007) şi, spre surprinderea mea, am lăsat deoparte şi cyberpunk, şi orice altceva, m-am pus pe citit şi am parcurs acest volum într-o zi şi jumătate. Adevărul e că îmi vine greu să îi rezist unei cărţi care îmi oferă ceea ce vreau să aflu, într-o formă considerabil mai documentată şi mai agreabilă decît aş fi în stare să produc eu însumi.

Ce ne prezintă cartea lui Tom Hodgkinson? Pe scurt, reţeta fericirii altfel decît în reclamele de la televizor. Mai bine zis, exact pe dos decît în reclamele de la televizor. Cum aş fi putut lăsa o asemenea carte necitită?

Ceea ce ne oferă autorul este un fel de tratat filosofic pe înţelesul tuturor. Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbesc să adaug că subiectele filosofice abordate în acest volum sînt de ordin foarte practic, se bazează în egală măsură pe experienţa personală a autorului şi pe numeroase exemple istorice şi pleacă de la premisa străveche că filosofia ar trebui să ne ajute să înţelegem lumea, locul nostru în ea (şi eventual calea către fericire) mai degrabă decît să le dea filosofilor prilejul să dezbată chestiuni foarte tehnice într-un jargon pe care nu îl înţeleg decît ei.

Cum am ales libertatea (care în versiunea originală are un titlu şi mai sugestiv, How to Be Free) este împărţit în capitole scurte şi antrenante despre subiecte precum atitudinea pe care o avem faţă de viaţă, relaţiile cu familia, relaţiile cu copiii, relaţiile la locul de muncă, relaţiile cu mediul înconjurător, autonomia energetică, autonomia alimentară, raportarea noastră la mijloacele de comunicare în masă şi aşa mai departe.

Toate aceste chestiuni (şi multe altele) sînt examinate din perspectiva autorului, din perspectiva culturii dominante occidentale (de sorginte protestantă, puritană), din perspectiva contraculturii (fie ea hippie sau punk) şi din perspectiva unei culturi mai vechi, medievală şi catolică. Spre surprinderea şi încîntarea mea, autorul îşi încurajează cititorii să fie destinşi, manieraţi, cooperanţi, cumpătaţi şi orientaţi către aprecierea vieţii mai degrabă decît încrîncenaţi, bădărani, agresivi, cheltuitori şi orientaţi către carieră şi cîştig. Fie că e vorba despre hrană, artă, vocaţii, meşteşuguri sau educaţie, principiile punk precum Do-It-Yourself sau neîncrederea în autorităţile centralizate reapar frecvent, ca şi poveţe mai vechi referitoare la întrajutorare şi la sprijin reciproc.

Printre sfaturile urgente date de autor se numără şi acelea de a renunţa la automobil şi la cărţile de credit, de a înlocui televiziunea şi revistele cu foi lucioase cu compania prietenilor şi cu lectura cărţilor, de a renunţa la lucrurile inutile şi de a învăţa meşteşugurile şi grădinăria.

Dincolo de multitudinea de aspecte practice atinse de acest tratat, rămîne o chestiune de ordin general: În loc să ne facem griji pentru viitor, nu ar fi de preferat să trăim prezentul cu bucurie, înţelepciune şi cumpătare?

În urma lecturii acestei cărţi, m-am felicitat încă o dată pentru un număr de decizii pe care le-am luat în viaţă, cum ar fi aceea de a-mi urma vocaţia mai degrabă decît o carieră într-o corporaţie cu program de la nouă la cel puţin cinci, sau aceea de a nu urmări viaţa politică, sau aceea de a renunţa la televizor, sau aceea de a refuza să-mi doresc produse şi servicii pe care industria reclamelor îmi spune zilnic că trebuie să mi le doresc.

Poate că printre paginile volumului Cum am ales libertatea veţi găsi şi dumneavoastră un sfat util sau o perspectivă diferită de aceea din mass media sau o confirmare a unor valori în care credeaţi deja. Iar în ceea ce priveşte capodopera cyberpunk despre care aminteam la începutul acestei recenzii, vă promit că am să vă dau detalii cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Da!

Imaginaţi-vă că Raymond Chandler se întîlneşte cu William Burroughs, cei doi îi sună pe Philip K. Dick şi pe William Gibson şi toţi patru se hotărăsc să scrie împreună o carte. Cam aşa e Noir de K. W. Jeter, un roman pe care tocmai am început să îl citesc...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - "Implied Spaces" (2008)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un set de cărţi, între care un roman recent de Walter Jon Williams, Implied Spaces (Editura Night Shade, San Francisco, 2009). Cum volumul era subintitulat "Un roman despre Singularitate" şi cum singularitatea tehnologică a lui Vernor Vinge este un subiect care mă interesează, l-am citit, iar în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:

Romanul începe cu un aventurier, Aristide, care, însoţit de o pisică vorbitoare şi de o sabie fermecată, călătoreşte printr-un peisaj vag oriental, întîlnind gărzi înarmate, caravane, caravanseraiuri, bande de tîlhari şi vrăjitori malefici.

Aristide se dovedeşte însă a fi unul dintre constructorii inteligenţelor artificiale care rulează în sfere Matrioşka şi care generează găuri de vierme prin spaţiu şi universuri de buzunar pentru beneficiul omenirii. Pisica Bitsy este ea însăşi avatarul unei asemenea inteligenţe artificiale, Endora, iar cei doi, la întoarcerea într-un univers mai avansat din punct de vedere tehnologic, află că o altă IA ajută o entitate, Vindex (sau Răzbunătorul, dacă preferaţi), să rescrie minţile oamenilor pentru a-i transforma în slujitorii săi devotaţi. Civilizaţia paşnică la crearea căreia ajutase Aristide se pregăteşte de război, iar protagonistul (după o scurtă perioadă în care este modificat şi slujeşte inamicul) conduce o divizie de maşinării şi soldaţi într-un asalt asupra sferei Matrioşka răzvrătite şi a universurilor de buzunar controlate de aceasta.

Confruntarea cu antagonistul aduce o surpriză de proporţii. Răzbunătorul este o copie a lui Aristide, revenită după o tentativă de colonizare din sistemul Epsilon Eridani şi înarmată cu un proiect de extremă megalomanie: deschiderea unei găuri de vierme în trecut, la originile Universului, şi solicitarea de daune creatorilor acestuia pentru apariţia accidentală a vieţii şi inteligenţei.

Aristide şi asociaţii săi izbutesc să distrugă sfera Matrioşka răzvrătită, apoi clona revenită din Epsilon Eridani, dar ideea întoarcerii la originile Universului îi rămîne protagonistului - cu speranţa că va fi realizată pe cale paşnică, nu prin înrobirea întregii omeniri.

Cum Walter Jon Williams este un autor care schimbă frecvent temele şi stilurile literare (cam ca Michael Swanwick), nu m-am mirat să constat că a creat acest roman hibrid în care apar elemente de fantezie eroică, operă spaţială militaristă şi viziune postumanistă despre Singularitate. De mirare este însă modul convingător în care autorul a combinat aceste elemente.

Porţiunea de fantezie eroică conţine atît referiri la O mie şi una de nopţi cît şi la fantasticul tolkienesc atît de reciclat în ultimele trei decenii. În primele capitole apar troli, vrăjitori, comori fabuloase şi o sabie, Tecmessa, care poate trimite inamicii într-un alt univers de buzunar.

Apare apoi o secţiune în care autorul a combinat literatura de spionaj cu pasiunea lui pentru explorările subacvatice - iar rezultatele sînt interesante.

Bună parte din a doua jumătate a romanului este însă ocupată de acţiune de tip operă spaţială, în care tabere inamice se înfruntă cu soldaţi roboţi, rachete protonice, găuri de vierme, jeturi de plasmă şi proiectile metalice accelerate de instalaţii electro-magnetice pînă la viteze relativiste. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică pentru acest gen de elemente, probabil că Implied Spaces va constitui o lectură foarte agreabilă.

Protagonistul Aristide se dovedeşte a fi un aventurier în vîrstă de două milenii, Pablo Monagas Pérez, iar vigoarea cu care participă la dueluri, relaţii amoroase, activităţi politice şi bătălii spaţiale se datorează faptului că societatea în care trăieşte le oferă cetăţenilor bazine ale vieţii - piscine cu nanomecanisme care îi reîntineresc pe oameni şi le vindecă bolile. Aristide nu e numai eventurier, ci şi poet, iar unele dintre poemele pe care le recită pe parcursul romanului sînt de fapt traduceri ale lucrărilor unor poeţi clasici chinezi. Chiar şi ultimele pagini ale cărţii sînt ocupate de un poem al protagonistului, o încheiere destul de neobişnuită pentru un roman din secolul al douăzeci şi unulea.

Pe lîngă protagonistul destul de agreabil şi antagonistul megaloman de care aminteam mai devreme, Implied Spaces îi mai atrage pe cititori şi cu o doză bine controlată de suspans, cu shimbări frecvente de situaţie după reţeta lui George Lucas ("acţiune la fiecare zece minute") şi cu cîrlige narative plasate strategic la sfîrşitul fiecărui capitol. Din acest punct de vedere, deşi este o carte mai puţin relevantă decît Days of Atonement, spre exemplu, Implied Spaces este mai captivantă şi mai agreabilă.

Nu în ultimul rînd, romanul este presărat cu o mulţime de trimiteri intertextuale, de la Cimmeria lui Robert E. Howard la Accelerando de Charles Stross şi de la Stăpînii marionetelor de Robert A. Heinlein la legile roboticii formulate de Isaac Asimov. Şi, în cazul în care vă întrebaţi de ce inteligenţele artificiale din acest roman nu s-au transformat în "descendenţi malefici" care distrug biosferele şi formele de viaţă bazate pe carbon, ca în Accelerando, răspunsul este că Aristide, co-creatorul lor, a introdus protocoalele asimoviene, legi fundamentale care le restricţionează comportamentul.

Pe ansamblu, cu toate că Implied Spaces nu este cea mai ambiţioasă carte de Walter Jon Williams din cîte am citit pînă acum, consider că a recompensat pe deplin efortul de lectură şi mă bucur că am avut ocazia să o citesc. Fireşte, autorul impresionează şi cu nuvele precum cele adunate în volumul Frankensteins and Foreign Devils. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)