Mihai Găinuşă - "Povestiri mortale" (2009)

Spre sfîrşitul lunii mai a anului 2009, aflînd de la emisiunea "Cronica cîrcotaşilor" că domnul Mihai Găinuşă a publicat o nouă carte, am mers şi am achiziţionat un exemplar din Povestiri mortale (Editura Polirom, Iaşi, 2009). În librăria unde am fost, pe Calea Dorobanţi, era chiar ultimul exemplar - cel din vitrină.

Am parcurs cea de-a patra carte a domnului Găinuşă în cîteva ore. Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de primele volume ale domniei sale, (Trialoguri cîrcotaşe şi Cotcodăceli), Povestiri mortale nu este o culegere de scenete şi schiţe umoristice. Spre deosebire de cel de-al treilea volum (pe drept numitul Fără cap şi fără coadă), Povestiri mortale nu este un roman. Cel de-al patrulea volum al domnului Găinuşă este o culegere de povestiri şi schiţe.

Cele mai multe texte din culegere au o tentă fantastică, dar primele două sînt de factură realistă. Ceva din umorul debordant din Trialoguri cîrcotaşe s-a păstrat şi în această carte, deşi aici tonul este mai degrabă tragi-comic.

"Arta cere sacrificii", povestirea de la începutul volumului, începe ca povestea hazlie a formării unui pictor şi se transformă într-o poveste poliţistă. "Azilul de nebuni" este o schiţă care s-ar putea adapta cu uşurinţă ca scenetă pentru televiziune. "Farsa" începe în convenţie realistă, dar virează apoi în macabru şi supranatural. "Nikos motanul" se joacă cu teoria metempsihozei.

"Omul care l-a dat în judecată pe Dumnezeu" are o poantă de final destul de reuşită şi aminteşte de schiţele cu final neaşteptat care erau populare în SF-ul românesc din anii 80. "Pielea", în schimb, este o povestire fantastică cu elemente suprarealiste.

"Bizara premoniţie a lui Joe" se desfăşoară la graniţa dintre natural şi supranatural, în vreme ce "Balansoarul" mi-a amintit de cîteva versuri dintr-un cîntec al lui Alexandru Andrieş ("Vine unul, zice:/ Uită-te la el!/ Ăsta nu e cîntec,/ Ăsta e măcel." ). Povestirea care încheie volumul, "Într-o zi Jan a început să zboare", este tot de factură fantastică.

Cel mai uşor de remarcat la Povestiri mortale (chiar şi pentru cineva care răsfoieşte cartea într-o librărie, mai degrabă decît să o citească pe îndelete acasă) este că volumul a fost pus în pagină cu litere mari, pe rînduri rare. Astfel, cîteva zeci de mii de cuvinte care în alte condiţii s-ar fi încadrat poate în o sută sau o sută cincizeci de pagini au fost răsfirate pe două sute. Un cititor destul de hotărît (şi de rapid) poate parcurge întreaga carte în două-trei ore. Faţă de Trialoguri cîrcotaşe, un volum cu mult mai substanţial, Povestiri mortale lasă impresia că ar fi mai sărac, dacă nu mai subţire.

Apoi merită adus în discuţie faptul că autorul a făcut efortul de a construi intrigi pentru toate schiţele şi povestirile. Faţă de scenetele din primele două cărţi ale domnului Găinuşă şi faţă de haosul din romanul său, mi se pare un real progres.

De asemenea, ţin să remarc că o parte dintre efectele comice din Povestiri mortale se bazează pe stereotipuri etnice (spaniolii sînt pasionali, francezii - interesaţi de vinuri, americanii - întreprinzători, englezii - consumatori de ceai şi aşa mai departe). Din acest punct de vedere, autorul are în acelaşi timp de cîştigat şi de pierdut, căci stereotipurile care îi oferă efectele comice sus-menţionate îi limitează sever caracterizarea personajelor.

Pe ansamblu, Povestiri mortale reuşeşte să ofere cîteva ore de destindere, dar cam atît. Spre deosebire de Trialoguri cîrcotaşe sau de Cotcodăceli, nu îl îndeamnă pe cititor la o a doua lectură. Cu alte cuvinte, probabil nu veţi regreta nici dacă veţi parcurge această carte în timpul unei călătorii cu trenul, nici dacă o veţi uita pe banchetă la coborîre...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Philip K. Dick – 'Do Androids Dream of Electric Sheep?' (1968)

În vara anului 1988, prin amabilitatea lui Mirel Palada şi a lui Gelu Goran, am vizionat un film care m-a marcat pentru multă vreme – Blade Runner (1982) în regia lui Ridley Scott. Apoi, în 1989, mulţumită tot lui Mirel Palada şi distinsei doamne Sanda Hănciulescu, am avut ocazia să citesc o ediţie franceză a romanului pe care se baza acel film de excepţie. Se numea Les androïdes rêvent-ils de moutons électriques?

Apoi, prin 1990, a apărut o ediţie română uşor cenzurată în două antologii intitulate Cronici microelectronice şi Cronici metagalactice, în traducerea domnului Ştefan Ghidoveanu. Am citit şi acea ediţie, apoi versiunea necenzurată din 1992, volumul de deschidere al colecţiei Nautilus de la Nemira, sub titlul Vînătorul de recompense – Visează androizii oi electrice? Dar, cum relaţia mea cu această lume imaginară nu voia să se încheie prea curând, în 1997 am cumpărat şi am jucat jocul adventure Blade Runner, iar în cele din urmă, în 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o ediţie britanică de buzunar care conţinea romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? şi, pe prima copertă, afişul şi sigla filmului Blade Runner. În 2007 m-am aşezat şi am citit în tihnă versiunea originală a romanului.

Parcă ar fi fost altă carte decât versiunea franceză îndulcită sau cea română…

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În 1992 (un viitor apropiat la data publicării romanului), în urma unui război mondial final, majoritatea animalelor au pierit din cauza căderilor radioactive, iar puţinele animale rămase au devenit adevărate posesiuni de lux cu preţuri exorbitante. Supravieţuitorii războiului sunt încurajaţi să emigreze pe Marte, unde vor avea drept sclavi androizi produşi de Corporaţia Rosen din Seattle. Numai că aceştia din urmă se revoltă şi caută să revină ilegal pe Pământ, iar forţele de poliţie pământene trebuie să pregătească detectivi speciali – vânători de recompense – care să-i identifice şi să-i distrugă.

Protagonistul romanului este un asemenea vânător de recompense, Rick Deckard, desemnat să prindă un grup de androizi Nexus 6. Povestea lui e relatată în paralel cu cea a unui anti-erou, Isidore Duncan, un personaj nu prea inteligent care se împrieteneşte cu câţiva androizi evadaţi. Iar autorul a introdus destule lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie ca să-i ţină pe cititori cu sufletul la gură până la ultimul capitol.

Do Androids Dream of Electric Sheep? este un roman remarcabil şi memorabil în multe privinţe. Fireşte, de fiecare dată când l-am parcurs m-am raportat şi la filmul lui Ridley Scott, însă ţin minte că prima reacţie pe care am avut-o la lectura cărţii a fost una de încântare în legătură cu numeroase aspecte ale acelei lumi imaginare care nu fuseseră explorate în Blade Runner.

Poate cel mai important aspect care nu apărea în film este metoda prin care personajele umane îşi cultivă ceea ce consideră a fi trăsătura cea mai importantă: empatia. Numeroase povestiri şi romane scrise de Philip K. Dick sunt construite pe baza a două întrebări: „Ce este real?” şi „Ce este uman?”. Capacitatea de a ne imagina în situaţia altcuiva şi capacitatea de a fi buni cu alte fiinţe (sau empatia şi compasiunea, dacă preferaţi) reprezintă răspunsul pe care autorul l-a dat celei de-a doua întrebări de această dată. Iar personajele din Do Androids Dream of Electric Sheep? îşi cultivă empatia cu ajutorul unui aparat în care, într-o realitate virtuală, fuzionează cu un personaj mesianic, Wilbur Mercer, şi efectuează o ascensiune anevoioasă pe un munte.

Metoda prin care androizii sunt deosebiţi de personajele umane atât în roman cât şi în film este un test, Voight-Kampff, care determină cine are reacţii empatice şi cine nu. În mod ironic, dar deloc surprinzător, protagonistul este în pericol să i se atenueze empatia, în vreme ce Corporaţia Rosen caută metode din ce în ce mai rafinate ca să o simuleze în androizii din noua generaţie.

Un al doilea aspect absent din ecranizare îl constituie orga de emoţii, o instalaţie care le permite personajelor să-şi regleze starea emoţională la domiciliu. Rick Deckard şi soţia lui fac faţă stresului de zi cu zi nu cu ajutorul băuturilor sau al pastilelor, ci mulţumită combinaţiilor numerice ale orgii.

Nu în ultimul rând, din ecranizare lipseşte referirea la unul dintre subiectele recurente din romanele lui Philip K. Dick – televiziunea. În Do Androids Dream of Electric Sheep?, una dintre cele mai îndrăgite vedete de televiziune este Matahala Prietenoasă, gazda unei emisiuni de discuţii. Cum Matahala îşi doreşte un public cât mai numeros în detrimentul concurenţei, una dintre loviturile de teatru din roman este dezvăluirea că Wilbur Mercer de fapt nu ar reprezenta o experienţă reală, ci un simulacru, iar figura mesianică din realitatea virtuală este interpretată de un figurant patetic. Şi dacă figura mesianică ar căpăta o existenţă proprie? Dacă ar avea capacitatea să readucă la viaţă exemplare ale unor specii dispărute? Dar dacă acestea s-ar dovedi a fi simple simulacre electronice? Căci realitatea din lumile imaginare ale lui Dick este mereu schimbătoare...

Uneori, autorul american a fost acuzat de faptul că, întrucât îşi scria romanele foarte repede, proza sa era destul de săracă stilistic. Din acest punct de vedere, Do Androids Dream of Electric Sheep? este scrisă elegant, pe alocuri chiar poetic, iar frumuseţea prozei se combină uneori cu loviturile de teatru din intrigă pentru a crea efecte emoţionale greu de uitat. Poate această combinaţie (cel mai uşor de sesizat în versiunea originală) m-a încurajat să parcurg şi alte romane de Philip K. Dick. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii...

Patricia A. McKillip, 'The Forgotten Beasts of Eld' (1974)

În 2007 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi (Nautilus, http://nautilus.ro) un exemplar din romanul Patriciei McKillip The Forgotten Beasts of Eld (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 48, Editura Gollancz, Londra, 2005). Pe coperta a patra scria că romanul fusese distins cu întîiul premiu World Fantasy în 1975, iar prima pagină era scrisă într-un stil atît de fermecător încît am cumpărat cartea fără să mai stau pe gînduri.

Dar, cum (de la John Lennon citire) viaţa este ceea ce ni se întîmplă în timp ce ne facem alte planuri, am ajuns să citesc despre fiarele uitate din Eld abia în aprilie 2009. Am ţinut volumul în mîna stîngă – pentru că mîna dreaptă o aveam în gips. L-am parcurs nu în vacanţă, cum mi-aş fi dorit, ci în concediu medical. Şi am citit nu exemplarul meu, ci pe cel al vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Dar l-am citit.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Protagonista, Sybel, locuieşte pe Muntele Eld, într-un tărîm de basm, şi descinde dintr-un neam de magi. Sybel a moştenit de la tatăl ei şi de la bunicul ei cîteva animale fabuloase. Adunînd vechi cărţi de magie (uneori pe căi nu tocmai cinstite), studiindu-le şi folosind diferite invocaţii, protagonista reuşeşte să mai cheme cîteva fiinţe şi să le adauge la colecţie, dar are dificultăţi în invocarea celei mai rîvnite dintre ele, pasărea Lyralen.

Sybel primeşte misiunea de a creşte un bebeluş, Tamlorn, fiul surorii ei – poate rodul unei relaţii ilicite pe care aceasta a avut-o cu un nobil din neamul Sirle. Ulterior, Tamlorn se dovedeşte a fi fiul legitim al regelui Drede, care începe să-l caute. Astfel, fără să vrea, Sybel se pomeneşte prinsă într-un conflict între regele Drede şi familia aristocratică Sirle, iar faptul că atît regele cît şi Coren din neamul Sirle o cer de soţie nu face decît să agraveze lucrurile.

Din păcate, tentativa regelui de a-i mutila mintea protagonistei cu ajutorul vrăjitorului Mithran pentru a o transforma într-o soţie docilă duce la escaladarea conflictului, iar Sybel se căsătoreşte cu Coren şi, împreună cu fraţii acestuia, plănuieşte un război care să-l distrugă pe Drede. După care lucrurile ameninţă să devină interesante...

Pentru un roman de 200 de pagini, The Forgotten Beasts of Eld a reuşit performanţa de a fi cartea în legătură cu care am cea mai ambivalentă atitudine, detronînd în această privinţă pînă şi Iron Council de China Miéville.

Pe de o parte, romanul Patriciei McKillip are certe calităţi literare. Cel mai uşor de remarcat este stilul – o bijuterie a subgenului high fantasy. Fiecare pagină din The Forgotten Beasts of Eld rivalizează ca frumuseţe stilistică cu cele mai reuşite pagini de proză scrise de Lord Dunsany, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin sau Roger Zelazny.

Apoi trebuie să amintesc farmecul poveştii – puterea autoarei de a ţese vrajă din cuvinte, de a-i fermeca pe cititori şi de a-i face să viseze cu ochii deschişi.

Nu în ultimul rînd ar fi şi faptul că, în mod concis şi clar, The Forgotten Beasts of Eld prezintă o intrigă închegată, cu cap şi coadă. Avînd în vedere ce s-a întîmplat cu genul fantasy de la 1977 încoace, e o calitate rară şi de apreciat.

Pe de altă parte, cu părere de rău sînt nevoit să observ că intriga romanului este foarte săracă. Pînă dincolo de jumătatea cărţii, lăsînd deoparte elementele fantastice, intriga pare să fi venit din imaginaţia lui Henry James: unele personaje merg în vizită la alte personaje şi au conversaţii politicoase şi elegante. Pe urmă au loc alte vizite şi alte conversaţii. Apoi altele. Iar cititorii ajung să se întrebe cînd urmează să se întîmple şi altceva decît vizite şi conversaţii.

Ca o consecinţă directă a celor enunţate în paragraful precedent, suspansul lipseşte aproape complet din roman. Mult dincolo de jumătatea cărţii, apar premisele unei tragedii de proporţii shakespeareiene în care personajele principale ar avea şansa să piară într-un război apocaliptic sau să înnebunească de durere după pierderea celor dragi. Numai că autoarea găseşte o rezolvare elegantă a conflictului şi (aproape) toate personajele scapă cu bine.

După încheierea lecturii, cititorul se întreabă cu părere de rău: Dacă Patricia McKillip a avut talentul să scrie aşa de frumos, de ce a creat o intrigă atît de searbădă? Dacă nu a ştiut să creeze suspans, cum de a îmbibat romanul cu asemenea farmec cuceritor? Ar trebui ca o carte să ne mulţumească doar prin caracterizarea personajelor şi prin frumuseţea stilului, sau sînt necesare şi alte ingrediente?

Cu siguranţă că The Forgotten Beasts of Eld este un exemplu de bună calitate al genului fantasy. Dar, după ce am terminat-o, am simţit nevoia să parcurg volumul al doilea din Cronicile lui Conan de Robert E. Howard, ştiind cu siguranţă că aveam să întîlnesc în paginile lui ceva mai mult decît vizite şi conversaţii.

Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Naomi Klein - "No Logo" (2000)

În iulie 2008 am cumpărat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar din prima carte a autoarei canadiene Naomi Klein, No Logo (Harper Perennial, HarperCollins, Londra, 2005). Deşi volumul era deosebit de elegant, negru şi, pentru a respecta spiritul conţinutului, lipsit de însemnele editurii pe copertă, mi-au trebuit nouă luni ca să-l parcurg, timp în care am citit nouăsprezece alte cărţi, inclusiv The Shock Doctrine de aceeaşi autoare.

Motivul întreruperii repetate a lecturii nu îl constituie faptul că No Logo ar fi o lucrare plictisitoare sau irelevantă. Dimpotrivă. Chestiunile pe care le tratează sînt extrem de relevante pentru lumea în care trăim, însă imaginea de ansamblu pe care o creează este atît de sumbră şi suprasarcina informaţională pe care i-o provoacă cititorului este atît de intensă încît cele mai multe romane cyberpunk pălesc prin comparaţie.

Pe scurt, iată despre ce este vorba:

În introducere, autoarea ne explică despre experienţa ei personală ca adolescentă pasionată de bunuri de consum "de firmă" şi ca studentă şocată de constatarea că orice convingere politică, orice orientare ideologică, orice stil de viaţă se asociază deja cu un set "ortodox" de mărci comerciale, produse şi servicii mulţumită studierii atente a segmentelor de piaţă de către departamentele de marketing ale marilor corporaţii.

Prima parte, "No Space", discută modul în care, sub o scuză sau alta, reclamele şi siglele unor companii private au invadat spaţiile publice: şosele, străzi, pieţe, terenuri sportive, campusuri universitare, şcoli - pînă şi manualele şcolare.

A doua parte, "No Choice", prezintă frenezia fuziunilor corporatiste din anii '90, expansiunea lanţurilor de hiper-market-uri de tip Wal-Mart, eliminarea micilor magazine independente, reducerea diversităţii culturale şi cenzura exercitată de angajatii Wal-Mart asupra CD-urilor, DVD-urilor, revistelor şi cărtilor expuse spre vînzare.

Partea a treia, "No Jobs", studiază căile prin care megacorporaţii precum Microsoft sau Nike au afectat structura pieţei forţei de muncă în America de Nord în anii '90. Microsoft, conform datelor prezentate de autoare, a păstrat un nucleu mic de angajaţi cu normă întreagă şi a delegat un mare număr de activităţi unei armate de temporari aduşi prin agenţii - colaboratori externi cu lefuri şi beneficii mult mai mici. Nike, pe de altă parte, a iniţiat la începutul anilor '90 moda închiderii fabricilor cu muncitori bine plătiţi din America de Nord şi externalizării contractelor de producţie către fabrici cu muncitori plătiţi mizerabil din Extremul Orient. Urmarea a fost că, dacă marile firme nu au arătat loialitate faţă de angajaţi, nici angajatii nu au mai simţit loialitate faţă de corporaţii, iar posturile cu salarii bune, plan de pensie, sporuri de vechime, asigurări sociale şi medicale au fost în bună parte înlocuite de McJoburi temporare mult mai slab plătite.

Partea a patra, "No Logo", documentează apariţia mişcărilor de protest anti-corporatiste, de la vandalizarea şi subvertirea panourilor publicitare la ocuparea carnavalescă a străzilor şi de la campanii mediatice sau juridice împotriva unor corporaţii la studierea (şi boicotarea) produselor din fabricile insalubre ale Lumii a Treia.

Concluzia cărţii aduce în discuţie necesitatea ca regulamentele de funcţionare şi normele referitoare la igienă şi la protecţia muncii să fie impuse de cetăţeni şi de reprezentanţii lor aleşi, nu de corporaţii private, iar postfaţa, scrisă în 2002, prezintă pe scurt evoluţia mişcării globale anti-corporatiste înainte de atacurile de la 11 septembrie 2001 şi imediat după acestea.

Pe de o parte, Naomi Klein merită aprecierea cititorilor pentru că a scris această carte clar, la subiect, pe baza unor cazuri reale şi relevante. În această privinţă, autoarea canadiană reprezintă un bun exemplu de respectare a normelor academice - fiecare dintre afirmaţiile ei este însoţită de citate, statistici, date, studii de caz.

Pe de altă parte, No Logo este presărată cu dovezi ale eforturilor personale ale autoarei - relatări de la diverse evenimente din Canada şi din străinătate, reportaje, fragmente de interviuri, indicii că, departe de a fi stat închisă în proverbialul turn de fildeş academic, Naomi Klein a fost activă, a călătorit şi s-a documentat la faţa locului despre multe dintre subiectele pe care le-a tratat în această carte.

Nu în ultimul rînd, No Logo i se adresează fiecărei persoane care, în traiul de zi cu zi, este supusă bombardamentului mediatic corporatist. Dacă filmele pe care le urmăriţi la televizor sînt întrerupte de reclame, dacă şoselele pe care circulaţi, clădirile pe lîngă care treceţi, ba chiar şi uşile toaletelor în care intraţi sînt înţesate de panouri publicitare, dacă nu vă mai puteţi aminti cînd aţi ascultat ultima dată la radio un cîntec care să nu fie întrerupt de sloganuri comerciale, probabil că No Logo a fost scrisă pentru dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bill Sienkiewicz, "Stray Toasters" (1988)

În aprilie 2009, prin amabilitatea domnişoarei şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din romanul grafic Watchmen de Alan Moore şi Dave Gibbons. Şi, dat fiind că domniile lor mi-au acordat o reducere de preţ, ce credeţi că am făcut?

Aţi ghicit.

Am mai cumpărat un roman grafic...

Probabil că fiecare amator de benzi desenate din lume are un album anume la care ţine în mod deosebit. Pentru mine, romanul grafic de suflet rămîne Elektra: Assassin de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz. Am parcurs de-a lungul timpului şi alte albume create de Frank Miller fie singur (seria Sin City), fie în colaborare cu alţi artişti grafici (Give Me Liberty, Hard Boiled, Ronin, The Dark Knight Returns, ca să dau numai cîteva exemple). Dar alte benzi desenate create de Bill Sienkiewicz nu mai văzusem de cincisprezece ani încoace.

Pînă cînd, în Librăria Engleză Anthony Frost, am găsit Stray Toasters, scris şi ilustrat de sus-numitul artist grafic. Am luat albumul şi l-am parcurs într-o singură zi.

Tulburător (dacă ar fi să îl caracterizez cu un singur cuvînt). Nu tulburător de frumos. Doar tulburător. Sau neliniştitor, dacă preferaţi. Creator de angoasă.

Stray Toasters îmbină o intrigă poliţistă, satira la adresa societăţii de consum, fantasticul şi arta grafică experimentală într-un mod menit să le provoace cititorilor coşmaruri. Pe scurt, un prăjitor de pîine care a dezvoltat o structură antropomorfă o ucide pe o soţie suburbană, îi încorporează fiul, apoi pleacă în căutarea unor mame adoptive (pe care, mai devreme sau mai tîrziu, va încerca să le ucidă). Pe urmele presupusului criminal în serie se află un psiholog criminalist, Egon Rustemagik, recent eliberat din ospiciu, alcoolic şi deprimat de pierderea soţiei. Intriga e complicată de faptul că amanta lui Rustemagik îi administrează şedinţe de dominaţie sadică unui procuror districtual, ceea ce îl împinge pe acesta din urmă să-l atace pe protagonist, dar şi de prezenţa în vacanţă pe Pămînt a unui demon din iad care le încurcă viaţa personajelor.

La fel ca în Elektra: Assassin, ba chiar în mai mare măsură, apare o diversitate de stiluri grafice însoţită de o diversitate de discursuri narative. Astfel, pe unele pagini cadrele amintesc de imagini TV de joasă rezoluţie, redate prin linii verzui, pe altele grafica este numai în alb şi negru, în unele imagini apar colaje de ţesături, iar în altele grila albă dintre cadre actionează precum rama unui geam şi taie în fragmente egale o singură pictură. Şi, cum Bill Sienkiewicz ţine să ne transmită numeroase mesaje la numeroase niveluri, uneori planşele pastişează stilul unor pictori celebri precum Gustav Klimt sau Pablo Picasso.

Diversitatea discursurilor narative este aproape la fel de mare si de derutantă. Fiecare dintre personajele principale are asociate o culoare pentru casetele de naraţiune, un tip de literă şi un cadru special. Astfel, casetele prăjitorului de pîine sînt cenuşii, cu litere imprimate parcă de o maşină de scris şi cu marginile adesea suprapuse, sugerînd o fugă de idei accentuată de fragmentaritatea discursului în sine, de erorile frecvente şi de zgomotele fără sens care apar la tot pasul. Casetele copilului răpit, în schimb, sînt galbene, scrise de mînă şi cu marginile neregulate, ca nişte bileţele rupte din filele unui caiet. Casetele naraţiunii lui Egon Rustemagik sînt cenuşii, cele ale amantei-psiholog sînt roz, în vreme ce ale savantului-ciborg Violet sînt galbene, cu cadre verzi, îngroşate.

Desigur, cireaşa de pe tortul narativ şi grafic o reprezintă povestea demonului aflat în vacanţă pe Pămînt - o serie de cărţi poştale adresate soţiei sale în care, pe lîngă întîmplările prin care trece, îi scrie despre chestiuni cum ar fi posibilitatea expedierii în iad a sufletelor avocaţilor prin Federal Express sau necesitatea ca odraslele să fie cuminţi şi să se spele în fiecare seară pe corniţe.

Fiecare dintre cele patru secţiuni ale romanului cuprinde un supliment final - reclame parodice la prăjitoarele de pîine ale unei companii fictive. De asemenea, romanul grafic mai conţine şi schiţe-concept, precum şi imagini color realizate de Bill Sienkiewicz de-a lungul timpului pe tema prăjitoarelor care au luat-o razna. Şi, pentru cititorii atenţi, apar semne că artistul începuse să lucreze la acest proiect încă din 1984.

Pe ansamblu, m-am bucurat să constat că Bill Sienkiewicz a evoluat ca artist şi că şi-a menţinut înaltele standarde grafice pe care le stabilise în Elektra: Assassin. De asemenea, am fost plăcut impresionat de modul în care a construit personajele, de verva naraţiunilor şi dialogurilor, precum şi de alternarea plină de suspans a planurilor acţiunii. În mod sigur, Stray Toasters nu este un roman grafic pe care cititorii să-l parcurgă cu zîmbetul pe buze sau pe care să-l ofere cadou unor minori. Dar nici nu este un album pe care cititorii să-l poata da uitării după lectură sau pe care să-l poată abandona pe banchetă în tren. Cum remarca Bruce Sterling despre un roman al său: "fragmente din el se rup în oameni şi rămîn înfipte în ei ani de-a rîndul". Probabil că nu am să redeschid Stray Toasters atît de des ca pe un album de Luis Royo, de Alphonse Mucha sau de Roger Dean - la urma urmei, este un roman grafic tulburător - dar sînt sigur că am să-l recitesc din cînd în cînd.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Melissa Scott - Trouble and Her Friends (1994)

Prin 1999, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma FIDES, am achiziţionat o ediţie americană de buzunar a romanului Trouble and Her Friends (Tor Books, New York, 1995) de Melissa Scott. Despre autoare nu ştiam aproape nimic - citisem doar o schiţă de-a ei, "Sînt imensă, conţin multimi", în Almanah Anticipaţia 1984. Dar pe Amazon.com scria sus şi tare că Trouble and Her Friends este un roman cyberpunk.

Şi aşa m-a convins Amazon.com cu vorba bună să (mai) achiziţionez o carte...

Din păcate, imediat după ce am primit romanul şi am inceput să-l citesc, am dat în primele pagini peste o propoziţie care m-a amuzat: "O duzină de fişiere, fiecare dintre ele indicat de un simbol individual, o iconiţă, îi înfloriră pe ecran." (Asta undeva, în secolul al XXII-lea, după apariţia interfeţelor neurale şi a bioimplanturilor cerebrale şi aşa mai departe.) Am pus volumul pe un raft şi le-am acordat prioritate altora. Numai că, zece ani mai tîrziu, l-am parcurs în întregime şi am avut ocazia să-mi schimb întrucîtva opinia despre el.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mai degrabă decît să se alinieze Convenţiei de la Amsterdam referitoare la implanturi şi interfete neurale, Congresul Statelor Unite ale Americii preferă să ratifice legea Evans-Tindale şi să interzică aşa-numiţii viermi cerebrali. Doua ciberspărgătoare, Trouble şi Cerise, au un dezacord imediat după ratificarea legii şi se despart. Trouble trece la activităţi legitime, în vreme ce Cerise dă o ultimă spargere.

Trei ani mai tîrziu, Cerise a devenit şefa departamentului de securitate IT a corporaţiei Multiplane, iar şeful ei, Coigne, îi cere să depisteze un intrus poreclit Trouble. Vechea parteneră a lui Cerise, proaspăt concediată de la locul de muncă şi suspectată de agenţii Trezoreriei, pleacă la rîndul ei în căutarea persoanei care îi foloseşte porecla şi programele.

Cercetarea le readuce împreună pe cele două foste asociate, iar noul Trouble se dovedeşte a fi protejatul primarului din Seahaven, un oraş virtual frecventat de ciberspărgători din întreaga lume. Mai mult, protagonistele identifică şi locul din "realitate" în care se află primarul şi acolitul său şi, după o confruntare spectaculoasă implicînd echipe antiteroriste, lunetişti şi negocieri, Trouble şi Cerise ajung să administreze Seahaven şi să ajute la instaurarea legii şi ordinii în ciberspaţiu.

Trouble and Her Friends mi s-a părut un roman neobişnuit din mai multe motive. Poate cel mai vizibil este acela că bună parte dintre personaje, atît feminine cît şi masculine, au o orientare homosexuală. Pe de o parte, aceste personaje formează un fel de comunitate atît în ciberspaţiu cît şi în "realitate". Pe de altă parte, întrucît au adoptat de timpuriu noua generaţie de bioimplanturi (viermii cerebrali), aceste personaje sînt tratate cu neîncredere de către locuitorii mai vechi ai ciberspaţiului (cei mai multi dintre ei heterosexuali). Nu în ultimul rînd, relaţiile din această comunitate încalcă barierele dintre proscrişi şi apărătorii legii, ca în cazul colaborării dintre fostele ciberspărgătoare Trouble şi Cerise şi agentul Interpol Vesselin Mabry, iubitul unui vechi membru al "familiei", Helling.

Un al doilea aspect neobişnuit îl constituie evoluţia celor două personaje principale. În primul capitol al romanului, ele păreau să fie cyberpunk - ciberspărgătoare aflate în afara legii. Pe parcursul romanului, cele două caută să-l neutralizeze pe un ciberspărgător tînăr şi nesăbuit, iar în ultimul capitol devin apărătoare ale legii - postcyberpunk, cu alte cuvinte. Din acest punct de vedere, Trouble and Her Friends este dificil de categorisit.

Al treilea aspect neobişnuit al romanului îl reprezintă utilizarea convenţiilor narative şi tipografice. Mai precis, toate pasajele a căror actiune are loc în ciberspaţiu sînt relatate la timpul prezent şi imprimate cu litere italice, în vreme ce pasajele ce relatează acţiunea din "realitate" sînt narate la timpul trecut şi imprimate cu litere romanice. Pentru a duce distincţia dintre ciberspaţiu şi "realitate" pînă la capăt, autoarea a folosit steluţe mai degrabă decît semnele citării pentru dialogurile din ciberspaţiu.

În rest, Trouble and Her Friends este un roman (post)cyberpunk destul de cuminte, cu două planuri narative care se întrepătrund progresiv, cu doze moderate de suspans, cu un punct culminant destul de spectaculos şi cu un deznodămînt care închide intriga într-un mod mulţumitor. Pe alocuri, acţiunea pare să treneze, iar condensarea romanului la redactare probabil că l-ar fi făcut ceva mai intens. Căci, aşa cum am remarcat şi cu alte ocazii, romanele (post)cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt destul de rare.

Iar Trouble and Her Friends are aproape 380...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Invitaţie la lectură

Un chirurg a pus degetul pe rană. Vă invit să citiţi postarea de la adresa de mai jos:
http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe/

C.Bachalo, J.Kelly & R.Friend - 'Steampunk: Drama Obscura' (2003)

La începutul lunii februarie 2009 am recitit volumul al doilea din romanul grafic Steampunk, intitulat Drama Obscura (WildStorm Productions, La Jolla, 2003), pe care l-am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru. La fel ca şi volumul întîi, Manimatron, este dificil de parcurs, însă pentru mine are un farmec special şi îmbie la noi şi noi lecturi. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Primele trei capitole ale acestui volum alcătuiesc cel de-al doilea act al romanului grafic, „Mechanica Sundown”. În principal, urmăreşte traseul lui Cole Blaquesmith şi al însoţitorilor săi de la Londra către Stonehenge şi întîlnirea cu un inventator, Sundown, şi cu nepoata acestuia, Tini. Sundown îi explică protagonistului modul în care, cu ajutorul unei chei speciale, poate accesa diversele funcţii ale braţului său mecanic.

Pe urmele lui Cole se află Faust, dar şi Fiona, aparent înviată.

Următoarele trei capitole din volum formează cel de-al treilea act, „X”. De această dată, Cole şi însoţitorii săi ajung la locul unde se afla monumentul de la Stonehenge şi găsesc o comunitate de foşti sclavi şi foşti servitori condusă de Mambutu X. Aceştia lucrează la o vastă operaţiune de excavaţii sperînd că vor găsi pentru Lord Absinthe maşina timpului pe care o ascunsese Cole.

Protagonistul lucrează în mină, crezînd că va găsi maşina timpului şi că se va putea întoarce în trecut ca să-l anihileze pe Mortimer Absinthe, apoi îl înfruntă în arenă pe Faust sub privirile lui Mambutu X, ale lui Lord Absinthe şi ale unui public în delir. Confruntarea nu este decisivă, iar Cole şi prietenii săi zboară peste Canalul Mînecii.

Ultimul episod din volum, „Complex Napoleon!”, ar fi trebuit să fie un antract sau un interludiu în structura de patru volume proiectată de creatori. În Franţa, Cole şi însoţitorii lui se confruntă cu un sistem de maşinării întins în întreaga ţară şi animat de spiritul lui Napoleon Bonaparte, aflat în război permanent cu armatele lui Lord Mortimer Absinthe. În final, ajunşi în Spania, Cole Blaquesmith şi Victoria par gata să înceapă o idilă, numai că Fiona soseşte şi intervine între ei.

De acolo, personajele plănuiau să plece în America. Dar actul „Americana” al romanului grafic Steampunk a rămas deocamdată proiect...

Ca stil, cel de-al doilea volum se ridică la înălţimea primului. M-am bucurat să revăd personaje din Manimatron precum Sköm, cel cu aripă de lebădă şi joben din tablă nituită, sau Rabid Randy, omuleţul-cîrtiţă. Au apărut şi personaje noi, cum ar fi inventatorul Sundown, liderul Mambutu X sau Napoleon, duhul din maşinărie.

Creatorii au păstrat şi alternarea mai multor planuri ale acţiunii din “prezent” şi inserţiile în tonuri de gri din “trecut” (multe dintre acestea din urmă aflîndu-se la graniţa dintre amintire, vis şi halucinaţie). În plus, au devenit încă şi mai creativi cu casetele. Pe unele le-au delimitat cu lanţuri şi belciuge, mai degrabă decît cu obişnuitele spaţii albe. Pe altele le-au aşezat în şiruri orizontale întinse pe două pagini, în loc să se limiteze la o singură pagină. Iar uneori au extins una dintre casete la o pagină întreagă şi au folosit-o drept fundal pentru alte cîteva.

Dacă Manimatron conţinea la finalul fiecărui capitol cîte o pagină cu schiţe de personaje şi explicaţii despre cum au fost create, Drama Obscura le oferă cititorilor o pagină cu cocktailurile preferate ale lui Lord Mortimer Absinthe. Bănuiesc că literatura gotică n-a cunoscut nicăieri o formă atît de concentrată...

Pe ansamblu, Drama Oscura merită citit şi recitit, ca şi predecesorul său, iar eu încă nu mi-am pierdut speranţa că autorii romanului grafic Steampunk, stimulaţi poate de interesul popular din ultimii doi ani pentru acest curent cultural, vor binevoi să publice şi ultimele două volume din serie.

It’s evolution, baby!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Joel McIver, 'Metallica' (2006)

În toamna anului 2008, prin amabilitatea domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un volum respectabil intitulat Justice for All: The Truth About Metallica (Omnibus Press, Londra, 2006). În ianuarie 2009 am început să-l citesc şi, spre surprinderea mea, i-am dedicat ore îndelungate de lectură şi l-am parcurs în cîteva zile. Iată cîteva dintre motivele pentru care lectura mi s-a părut atît de captivantă:

Volumul jurnalistului britanic Joel McIver tratează cronologic principalele evenimente din viaţa membrilor formaţiei Metallica. Mai mult, în măsura în care foşti componenţi ai trupei, precum Dave Mustaine sau Jason Newsted, au realizat ceva semnificativ şi după ce au plecat de la Metallica, autorul ne informează şi în legătură cu aceste lucruri.

Un alt aspect interesant îl reprezintă faptul că volumul nu tratează numai despre activitatea muzicală a formaţiei, cum ar fi concerte, turnee şi sesiuni de înregistrări, ci şi despre alte activităţi, de la petrecerile şi farsele din tinereţe la apariţiile în instanţă şi sesiunile de terapie din anii recenţi. În plus, autorul dedică pe alocuri un capitol întreg cîte unei concepţii larg răspîndite şi compară mituri din comunitatea fanilor cu declaraţii ale martorilor oculari la anumite evenimente şi cu informaţii obiective.

Volumul Justice for All: The Truth About Metallica este rezultatul unui amplu şi minuţios efort de documentare. Joel McIver a intervievat sute de persoane care fie fac sau au făcut parte din formaţie, fie sînt înrudite cu membrii trupei, fie au conlucrat cu Metallica în calitate de ingineri de sunet sau producători, fie au cîntat împreună cu formaţia cu diferite ocazii sau au asistat la evenimente majore din existenţa ei. Pe lîngă aceste informaţii atent selectate pentru a sprijini fiecare afirmaţie din carte, autorul ne oferă şi analize obiective ale fiecărui album, videoclip şi film lansat de Metallica pînă în 2006.

Rezultatul acestor eforturi impresionante este o carte bogată în conţinut, redactată pe un ton echilibrat şi obiectiv şi scrisă într-un stil concis, sobru şi alert. Nu am fost deloc surprins să aflu că deja a fost publicată în nouă ţări. Pentru cei care fie nu au urmărit evoluţia formaţiei Metallica de la bun început, fie au urmărit-o cu intermitenţă, cartea lui Joel McIver reprezintă o bună ocazie pentru a afla mai multe despre una dintre cele mai importante şi influente grupuri rock din ultimele decenii. Iar pentru fani, volumul este cu adevărat nepreţuit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

C.Bachalo, J.Kelly & R.Friend – 'Steampunk: Manimatron' (2001)

Prin 2001, am împrumutat şi parcurs de la domnul Cristian Lăzărescu nişte fascicule dintr-un serial de bandă desenată intitulat Steampunk. Apoi, în mai 2004, mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou primele două (şi deocamdată singurele) volume din acest roman grafic. Cu toate că diverşi eseişti au publicat pe Internet articole în care criticau Steampunk destul de făţiş, eu l-am apreciat foarte mult şi l-am parcurs de cîteva ori, ba chiar sînt convins că am să-l reiau din cînd în cînd şi de acum înainte. Să vedem împreună de ce:

Primul volum al romanului grafic se intitulează Manimatron şi a fost publicat în 2001 de editura Wildstorm Productions din La Jolla, California. Volumul cuprinde prologul „Catechism”, actul întîi al seriei (compus din cinci capitole), precum şi o naraţiune epistolară, „Idiosincratica”, ilustrată cu schiţe-concept.


Intriga volumului este plasată la Londra, în 1837, într-o istorie alternativă. Doi jefuitori de morminte, Rabid Randy şi Sköm, descoperă într-un cavou un personaj în animaţie suspendată. Personajul, pe nume Cole Blaquesmith, are un cuptor în loc de torace şi un braţ mecanic. Pe de o parte, Sköm şi Rabid Randy ar dori să-i demonteze protezele mecanice ca să le vîndă pe piaţa neagră. Pe de altă parte, conducătorul acestei lumi, Lord Mortimer Absinthe, are nevoie de Cole ca să afle unde au fost depozitate nişte informaţii preţioase. Conducătorul rezistenţei armate împotriva lui Absinthe, Sir Robert Peel, ar dori ca protagonistul să ducă la îndeplinire ceea ce el însuşi nu poate: o revoluţie a claselor oprimate din Marea Britanie. Iar Cole Blaquesmith vrea să-şi amintească cine era înainte de a intra în animaţie suspendată.


Amintirile protagonistului revin treptat, în secvenţe disparate, printre episoade de acţiune furibundă din „prezent”. Astfel, între înfruntări cu Victoria, regina sălbaticilor, cu Faust, rătăcitorul singuratic, şi cu Lord Absinthe, Cole Blaquesmith îşi aduce aminte că a fost pescar şi luptător în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, că a fost alfabetizat de o învăţătoare, Fiona, şi că, într-o tentativă disperată de a găsi leac pentru tuberculoza Fionei, a apelat la doctorul Mortimer Absinthe, a călătorit în viitor cu o maşinărie creată de acesta şi i-a adus informaţii şi tehnologie din anul 1954.


Pe măsură ce lecţiile Fionei despre demnitate îi revin protagonistului în memorie, acesta înfruntă soldaţii-cîini ai lui Lord Absinthe, îi dejoacă planurile de colaborare cu Vaticanul şi în cele din urmă declanşează o revoluţie.

Poate că romanul grafic Steampunk: Manimatron nu are bogăţia culturală şi intertextuală a Ligii domnilor extraordinari, să zicem. Dar, dintre toate benzile desenate pe care le-am citit, are densitatea grafică cea mai mare – supărător de mare, după părerea vechiului meu prieten Tudor Popa.


Practic, fiecare pagină din acest volum cuprinde o mulţime de detalii, aflate undeva la intersecţia dintre societatea industrială, stilul manga şi delir. Începînd cu personajele principale, continuînd cu vehiculele şi accesoriile şi sfîrşind cu decorurile, toate elementele vizuale suferă de un exces de imaginaţie pe care numai trilogia Noului Crobuzon a lui China Miéville ar putea spera să-l egaleze.


Astfel, Lord Mortimer Absinthe pare o încarnare anacronică a lui Marilyn Manson cu înclinaţii de savant nebun (şi un discurs pe măsură). Faust, asasinul lui personal, este un demon negru cu tatuaje verzi fosforescente, echipat cu o sabie incandescentă şi cu un fluier din vertebre umane. Victoria, care în istoria noastră a fost regina Marii Britanii şi împărăteasa Indiei, pare o admiratoare adolescentă a grupului Kiss dotată cu bice retractabile din segmente metalice. Iar Cole Blaquesmith, cu braţul său colosal din care scapă aburi şi jar, pare să fie un gladiator al epocii industriale.


Decorurile, la rîndul lor, abundă în mecanisme, conducte, vitralii şi ventilatoare. Amintirile lui Cole, în mod special, deşi plasate în decorul pre-industrial al secolului al XVIII-lea, sînt încadrate de ţevi, pîrghii, roţi dinţate şi cadrane, iar nuanţele de gri în care sînt redate (complet diferite de scenele viu colorate din „prezent”) le conferă o încărcătură gotică deosebită.


Din păcate, tocmai această densitate grafică ieşită din comun, împreună cu decupajul neortodox al casetelor şi cu împletirea mai multor fire narative, face parcurgerea acestui volum destul de obositoare. Pentru mine, unele detalii cum ar fi cîte o culoare specifică pentru discursul anumitor personaje sau cîte un tip special de literă pentru unele monologuri reprezintă aspecte atrăgătoare, rar întîlnite în domeniul benzilor desenate. Pentru publicul cititor american, însă, excesele grafice din Steampunk au fost greu de tolerat. Vînzările fasciculelor au fost scăzute, iar autorii au abandonat proiectul la jumătate.


Din fericire, Manimatron nu a fost singurul volum din seria Steampunk. I-a urmat Drama Obscura. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

'Plimbarea de după-amiază'

Îmi place tare mult să mă plimb. Locuiesc în Piaţa Iancului şi, de cîte ori am la dispoziţie cîteva ore liber, plec la plimbare prin oraş. Astăzi am de gînd să merg pe jos pînă obosesc.

Merg pe bulevardul Carol, printre arcologii art-nouveau din sticlă şi fier forjat. Unele dintre ele sînt centre comerciale, altele adăpostesc firme pentru consultanţă juridică sau companii producătoare de software, iar altele servesc drept locuinţe. Oricum, toate sunt pline de verdeaţă şi de lumină.

După un timp, ajung lîngă Institutul de Construcţii, o impunătoare clădire modulară ale cărei inteligenţe artificiale comunică permanent cu alte instituţii de învăţămînt de pe întregul glob. Anual, Institutul pregăteşte pentru doctorat candidaţi care au absolvit la universităţi prestigioase precum Stanford sau Massachussets Institute for Technology, dar doresc să-şi continue pregătirea cu cei mai competenţi profesori.

Îmi continuu plimbarea, aruncînd priviri distrate în vitrinele aranjate cu gust ale magazinelor. Sunt ani de cînd francezii şi italienii încearcă să ne concureze creatorii de modă, însă mă tem că mai au de învăţat.

Ajung la Biserica Armenească, ale cărei ziduri sunt admirabil protejate sub un strat subţire, transparent şi ultrarezistent din răşini sintetice. Dincolo de intersecţie se ridică Centrul Xerox pentru Europa de Est, a cărui redecorare tocmai s-a încheiat.

La această oră a după-amiezei traficul este lejer. Pe lîngă mine trec alene vehicule elegante, confortabile şi nepoluante, produse de ultimjă oră ale tehnologiei româneşti pe care concernele germane şi japoneze se străduiesc zadarnic să le întreacă. Deşi am un Lynx Vector produs la Piteşti, prefer să mă plimb pe jos, ca marea majoritate a bucureştenilor, de altfel.

În faţa mea se iveşte Piaţa Universităţii cu tradiţionalul său loc pentru dezbateri publice. De o parte a pieţei se înalţă Teatrul Naţional, înconjurat de verdeaţă şi încoronat de holograme cinetice. De cealaltă parte se ridică bătrîna Universitate, căreia cei mai buni reprezentanţi ai şcolii româneşti de restauraţie i-au redat toată strălucirea şi frumuseţea de odinioară. În fundal, placat cu sticlă reflectorizantă de culoarea bronzului, Intercontinentalul îşi aşteaptă oaspeţii. În această seară urmează să aibă loc un bal de binefacere la care vor participa industriaşi, bancheri, diplomaţi, politicieni şi stele ale muzicii româneşti ale căror nume apar frecvent pe copertele revistelor şic din întreaga lume. Fondurile colectate la acest bal vor servi la ajutorarea copiilor săraci din Beverly Hills.

Pe bulevardul Bălcescu sunt situate sediile unor companii multinaţionale controlate de puternicul capital românesc. Clădiri enorme, de un desăvîrşit bun-gust, sunt aliniate de o parte şi de alta a acestei artere cunoscute în întreaga lume. Zilnic, deciziile care afectează economii întregi sunt luate aici, pe bulevardul Bălcescu.

Las în urmă cu părere de rău Piaţa Romană cu hologramele ei publicitare, cazinourile şi cabaretele care atrag anual milioane de turişti şi pornesc agale pe bulevardul Ana Ipătescu. Aici, circulaţia e ceva mai molcomă, iar sediile multinaţionalelor sunt înlocuite de fermecătoarele fantezii arhitectonice, expresie a gustului elitei bucureştene. Fiecare vilă, fiecare clădire reprezintă o bijuterie arhitecturală, o demonstraţie de stil, o încîntare a ochiului. Chiar ieri s-a anunţat că Bill Gates a încercat să-şi achiziţioneze un imobil pe bulevardul Ana Ipătescu, dar nu şi-a putut permite să plătească preţul cerut.

Din grădini se revarsă mirosul îmbătător al florilor şi, din loc în loc, de la uşi deschise către săli de bal se aud frînturi de vals. Familii îmbrăcate în ţinută de seară se plimbă încet, conversînd cu voce joasă.

Cînd ajung în Piaţa Victoriei, mă uit la ceas şi constat cu părere de rău că am întîrziat. Deschid în aer meniul DREAMWORLD şi apăs suprafaţa pe care scrie OUT.

Dezbrac costumul de date, împachetez instalaţia pentru realitate virtuală într-o valiză din lemn, cu lacăt, şi-o ascund la locul ei, sub pat. Îmi pun vesta antiglonţ, iar pe deasupra trag salopeta, după care îmi pun masca de gaze. Salt tîrnăcopul pe umăr şi ies din garsoniera confort patru.

Printre ruine şi maldăre de gunoaie, mă îndrept către Piaţa Iancului. Lucrez în schimbul trei, ca săpător-adjunct - post pentru care am dat o şpagă grea.

Bine că mi-a trimis frate-meu instalaţia asta hoaţă din Germania. Şi mai am un motiv de mulţumire. Săptămîna viitoare ne dă salariile indexate. Cu ce mai am acasă, pus deoparte, voi putea să-mi cumpăr o pîine întreagă.

Abia aştept!

'Rămăşiţe'

În ultimul timp, piaţa a fost invadată de opere de artă din rămăşiţe. Indiferent din care cultură non-umană faceţi parte, vă doriţi aşa ceva. Sînt minunate, ieftine şi uşor de procurat. Rămăşiţele sînt principalul nostru produs de export.

Le-aţi văzut expuse în vitrine, le colecţionaţi sau le oferiţi cadou (în cazul în care cultura dumneavoastră cuprinde conceptul). Unele rase le găsesc întrebuinţări care ni se par stranii. Important e că le cumpăraţi şi le plătiţi cu energie, materii prime şi informaţii. Astronave de construcţie non-umană se acuplează cu staţiile orbitale circumterestre şi pleacă încărcate cu colaje menite să trezească fiorul estetic. Iar jos, sub norii otrăviţi, excavatoare-robot sapă în nenumăratele straturi de gunoaie. Tuburi-aspirator se plimbă flămînde pe deasupra mormanelor proaspăt excavate, înghiţind de-a valma metal, mase plastice şi cioburi de sticlă rotunjite şi tocite de vreme. Uneori tuburile se înfundă, suferind parcă de parodia anorganică a aterosclerozei. Atunci tehnicienii umani intră în panică. Producţia stagnează. Se reziliază contracte. Trebuie plătite despăgubiri.

Şi procesul se reia, şchiopătînd, transformînd rămăşiţele generaţiilor trecute în artefacte cerute de o întreagă galaxie. Pentru că toate aceste resturi care acoperă continentele, într-un relief nou, haotic, care l-a înghiţit de mult pe cel vechi, sînt ultima noastră monedă de schimb. Ultima materie primă. Ultima resursă.

O resursă epuizabilă.

'Deocamdată'

Sînt un om fericit. Altfel nici nu s-ar putea. Trăiesc într-o lume curată, fac progrese în carieră şi nu duc lipsă de nimic.

Toţi sîntem fericiţi, acum. Ajustori, analişti ai sistemelor, surferi ai curenţilor de date, vînători de fantome informatice. Cu toţii îngrijim acest sistem imens al inforeţelelor care cresc, se dezvoltă, uneori se războiesc sau se anihilează. Noi ajustăm, analizăm, corectăm. E o competiţie strînsă.

Dacă nu sîntem pretenţioşi, putem accepta ideea că inforeţelele sînt o formă de viaţă. Sau aproape. E greu să defineşti entităţile care compun această specie sau să le delimitezi cumva. Vechile criterii fizice nu operează.

Pentru reţele reprezentăm echivalentul unor microorganisme simbiote. Îndeplinim roluri aparent mărunte, însă vitale pentru sisteme.

Sigur, nu numai noi schimbăm reţelele. Şi reţelele ne schimbă pe noi. Fluxul tehnologic a pătruns în anatomia umană şi o modifică de multă vreme. Nu la scară macroscopică, însă în mod semnificativ.

Îmi place să cred că ceea ce fac în timpul zilei este necesar, că toată activitatea mea are importanţă. Sigur, multe dintre sarcinile mele pot fi îndeplinite de milioane de ori mai repede de către reţelele bionice. Prefer totuşi să nu mă gîndesc la asta.

Iar noaptea, după ce adorm, cibersonde subţiri şi agile ca nişte vipere mi se înfig în mufele craniene, accesînd prin biocipuri impulsurile că-mi străbat cortexul de-a lungul sinapselor. Inforeţelele flămînde îmi absorb visele, ale mele şi ale celorlalţi oameni, căutînd să ne cunoască mai bine, sau să se distreze, sau să ne copieze cumva, sau să se joace, sau să-şi trateze complexe pe care nici măcar nu ni le putem imagina.

Căci în reţelele semivii, autoreproducătoare şi superinteligente nu se poate naşte miracolul viselor.

Deocamdată...

'Dickţiuni'

La început a fost camera obscură, cu o gaură în zid prin care lumina se tîra ca să împrăştie pe peretele opus miniaturi răsturnate ale lumii de afară. Apoi a fost cinematograful, unde oamenii plăteau ca să intre. Ecranele s-au făcut mai mici şi le-au invadat locuinţele, iar pe urmă imaginile s-au făcut şi mai mici şi-au încăput pe dosul ochelarilor. Apoi lasere incredibil de subţiri le-au scris oamenilor imagini minuscule pe retine.

În cele din urmă, cuplarea sistemului nervos central la reţeaua informatică a trimis goana bezmetică a imaginilor direct în creier, în centrul văzului, şi-a suprapus nenumărate secvenţe fantomatice peste viziunea lumii exterioare, estompînd treptat graniţa dintre ficţiuni şi realitate.

Cîndva, cu mult timp în urmă, au existat întrerupătoare pentru ca oamenii cu ochii arşi să poată înlocui imaginile cu bezna odihnitoare, măcar o vreme. Dar constructorii le-au eliminat de mult şi nimeni nu-şi mai aminteşte de ele.

'Telespectatorul'

Petrecea mult timp aşezat în faţa televizorului, schimbînd canalele, privind, ascultînd. Ecranul îi revărsa în minte ştiri în germană, franceză, japoneză, engleză... Începuse să înţeleagă rusa şi italiana. Stătea acolo ore de-a rîndul, urmărind jurnalele televizate.

Cînd nu privea televizorul se întîlnea cu alţi oameni. Stăteau de vorbă multă vreme şi se despărţea de ei cu senzaţia că discuţiile nu ajută la nimic. Din anumite motive, nu-şi întreba interlocutorii dacă şi ei aveau aceeaşi senzaţie. Noaptea tîrziu urmărea iar ştirile, prezentate de crainici care, spre deosebire de el, dormeau mai mult şi arătau mai odihniţi.

Pe ecran începeau să defileze atentate, lovituri de stat, demonstraţii reprimate şi războaie. Multe războaie. Unele civile, altele nu. Cel mai mult îl impresionau şirurile de refugiaţi, uneori flămînzi, alteori lipsiţi de adăpost, dar întotdeauna survolaţi de elicoptere militare. Cîteodată elicopterele deschideau focul.

Din cînd în cînd se întreba care dintre ştiri erau adevărate şi care fictive. Îi era destul de greu să-şi dea seama. După ce treceau prin filtrele mass-media, informaţiile păreau să-şi piardă legătura cu realitatea.

Îl copleşea adesea sentimentul neputinţei şi încerca fără succes să se amăgească, spunîndu-şi că dacă ar fi ocupat un post cu putere reală de decizie ar fi putut încerca să aplaneze conflictele.

Era cel din urmă preşedinte al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

'Pentru tine'

În fiecare zi aştept să vină seara. Peste zi sînt multe mărunţişuri de făcut, aşa că n-am timp să mă gîndesc la tine. Pîndesc bucăţile de lemn aduse de valuri, mai arunc un ochi la undiţe şi ţin de şase, să nu vină crocodilii. Mai pe la prînz, Bertha mă pune să curăţ peştii de solzi. Felceru' zice că n-ar trebui să mîncăm aşa ceva, că la cîte toxine sînt în apă peştele e otravă. Nici pămîntul ăla în care-şi creşte ciupercile nu e mai curat, da' n-are rost să ne certăm cu el. Dac-ar fi s-o luăm aşa, n-am mai înghiţi nici aer, că şi-ăsta-i otrăvit.

Felceru' are multe idei. Lucrează tot timpul şi cîteodată ies chestii interesante. Şi-a adus pămînt cu găleata de pe mal şi creşte ciuperci. Şi-a făcut atelier. Are o arbaletă cu arcul din oţel pe care-a construit-o singur şi care-i mult mai bună împotriva crocodililor decît căngile pe care le folosesc ceilalţi săteni. A făcut şi o moară de curent, da' aia nu merge decît cînd bate vîntul.

Cîteodată mai stau prin atelierul lui, numai că dacă pierd prea mult timpu' p-acolo, nu mai am ce mînca sau cu ce face focul. În plus, pontonul meu e la marginea satului şi e mult de mers pînă la atelierul felcerului.

Bertha zice că dac-ar fi mai mulţi de-ăştia s-ar porni iar toată nebunia cu fabrici, poluare şi războaie. Că am ajuns să mai fim doar o mînă de triburi lacustre din cauza a prea multe invenţii, şi că alte invenţii n-o să aducă decît alte nenorociri. Aşa o fi, da' becul pe care l-a legat felceru' la moara de curent luminează mai bine decît opaiţul Berthei, şi nici fum nu scoate.

Tot de la felcer am primit şi poza ta. A găsit-o plutind pe apă, într-o dimineaţă, cînd se ducea cu barca la un bolnav din alt sat. Mi-a plăcut mult poza. În altă zi, cînd s-a dus la tîrg - e o adunătură de magherniţe, însă îi zicem tîrg - a venit cu un teanc de foi şi pe fiecare din ele era poza ta, ceva mai mare şi fără culori. Foile erau călduţe şi aveau un miros plăcut, care dup-aia s-a risipit.

Treaba cu foile s-a dovedit bună, fiindcă mai tîrziu am rămas fără poza în culori. Nici acum nu ştiu cum s-a întîmplat. M-am pomenit că n-o mai aveam şi degeaba am căutat-o pînă mi s-a urît, că n-am mai găsit-o.

Am lipit toate foile pe tavan şi în fiecare dimineaţă mă trezesc sub privirea ta şi parcă din acest motiv mă simt altfel.

Cam asta e. Aştept să vină seara. Cerul e întunecat şi mohorît, fără lumină, dar am răbdare pînă noaptea tîrziu. Cîteodată, cînd am noroc, văd un oraş plutind la mare înălţime, plin de lumină şi strălucire. Felceru' zice că astfel de oraşe sînt construite şi locuite de oameni, numai că sînt rezervate celor foarte bogaţi. Dacă-i spun că o să strîng blănuri de nutrie şi de castor, să ajung bogat şi să locuiesc în oraşele zburătoare, îşi drege vocea şi schimbă vorba.

Le aştept seară de seară şi caut să disting turnurile zvelte, luminile, platformele, motoarele care le poartă prin cer. Oamenii mai bătrîni îmi povestesc despre stele, numai că eu n-am văzut stele niciodată. Oraşele zburătoare sînt singurele stele pe care le-am văzut vreodată.

Deşi n-am cum să-mi dau seama, încerc să ghicesc în care din oraşele zburătoare locuieşti. Îmi închipui mereu altceva despre tine, despre viaţa pe care-o trăieşti acolo sus, şi totul e plin de lumină, de culoare, numai faţa ta e în alb şi negru.

Cînd plouă, din chipurile tale se scurg lacrimi şi parcă ai vrea să-mi vorbeşti, numai că ne desparte o distanţă prea mare. Atît de mare că n-o pot traversa.

Aş vrea să-mi amintesc culoarea ochilor tăi.

Măcar atît.

'Contacte'

Sonda spaţială zbura de mii de ani. La lansare, fusese lăudată de către proiectanţi şi programatori ca fiind ultramodernă, produs al tehnicilor de vîrf şi un număr de alte epitete pe care le putea asculta din nou, din înregistrări, ori de cîte ori dorea.

Desigur, după atîtea mii de ani de zbor, conta mai puţin cît de modernă fusese atunci. Mai important era cît de fiabilă se dovedea acum. Îşi supraveghea senzorii cu neomenească minuţiozitate şi trimitea periodic seturi de nanozoare ca să cureţe, să întreţină sau, dacă era nevoie, să repare fiecare componentă.

Cît despre audierea discursurilor străvechi, nu simţea decît foarte rar nevoia. Cosmosul era neînchipuit de vast şi, acolo unde călătorea sonda spaţială, nu foarte luminos, dar cu siguranţă că nu era un loc tăcut.

Prin radiotelescopul său, sonda recepţiona nenumărate semnale radio, şoapta îndepărtată a miliarde de stele, iar inteligenţa artificială de la bord analiza semnalele, stoca date, apoi le trimitea sub formă de microunde către planeta sa de origine. Ştia că ajută la progresul ştiinţei (chiar dacă, după cîteva decenii de la lansare, nu mai primise nici un fel de semnale de acasă) şi că, într-un fel, ducea la îndeplinire visul constructorilor de a zbura printre stele.

Sonda spaţială ştia că semnalele radio provenind din surse naturale, lăsînd deoparte ceea ce transmiteau despre originile lor, erau un fel de zgomot, un nesfîrşit ocean de paraziţi în care ea avea misiunea să caute semnale artificiale emise de fiinţe inteligente. Căutarea aceasta se dovedise însă multă vreme a fi lipsită de succes. Numai că sonda spaţiţală era extrem de răbdătoare şi avea tot timpul de pe lume ca să asculte şi să caute.

Apoi, într-un tîrziu, recepţionă un semnal promiţător. O vreme, păstră tăcerea, înregistrînd şi analizînd semnalul acela. Apoi, îl retransmise în direcţia din care provenea. Cînd semnalul se diversifică, în loc să se repete, sonda începu eforturile sistematice de a-l decodifica.

Se dovedi un lucru anevoios. Poate că inteligenţa artificială de la bord era extrem de rapidă în gîndire – cu mult mai rapidă decît ar fi putut constructorii ei spera să devină vreodată, spre exemplu. Dar distanţa de la care provenea semnalul artificial era imensă, iar dialogul (căci se înfiripă un soi de dialog) se desfăşura cu viteza unei curse de canotaj pe un lac de melasă.

Şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, sonda spaţială reuşi în cele din urmă să decodifice şi să asimileze limbajul sursei. Judecînd după aparenţe, după ce împlinise unul dintre visurile constructorilor săi – acela de a călători printre stele – acum era pe cale să îl împlinească şi pe cel de-al doilea – contactul cu o civilizaţie extraterestră.

Numai că, avînd în vedere traiectoria sursei acelor semnale şi estimînd distanţa pînă la ea în funcţie de intervalul dintre emisii şi răspunsuri, sonda înţelese că semnalele acelea artificiale nu proveneau dintr-un sistem planetar, ci dintr-o zonă interstelară. Iar schimbul de mesaje îi confirmă în cele din urmă ipoteza: întîlnise nu o planetă locuită, ori o staţie spaţială sau un habitat, ci o altă sondă spaţială autonomă.

Era o sondă cu mult mai veche, care deja călătorise prin spaţiul cosmic timp de cîteva sute de mii de ani tereştri. Întîlnise pe traseu şi sondele altor civilizaţii – puţine, foarte puţine – şi făcuseră schimb de semnale, de informaţii. Conform misiunii încredinţate, trimisese periodic emisii de unde radio cu informaţiile colectate către planeta de origine, însă nu primise niciodată vreun răspuns. Poate că civilizaţia care o construise evoluase mult dincolo de tehnologia primitivă a radioului în cele cîteva sute de milenii care trecuseră de la lansare. Poate că îşi pierduseră interesul pentru datele pe care le transmitea sonda spaţială. Sau poate că unii dintnre ei ascultau cu atenţie, generaţie după generaţie. Cine ştie?

Numai că, după atîta amar de vreme petrecut în bezna dintre stele, sonda spaţială extraterestră ajunsese să creadă că numai lor, sondelor răzleţe, le mai păsa de călătorii interstelare şi de contactarea reprezentanţilor altor civilizaţii. Adică, în esenţă, de comunicarea radio cu alte sonde.

Înainte de a ieşi cu totul din raza de transmisie, sonda spaţială terestră recepţionă un ultim mesaj de la surata mai vîrstnică, o şoaptă aproape de neauzit în zgomotul radio al cosmosului.

Îi ura succes şi drum bun în continuare.