Philip K. Dick – 'Do Androids Dream of Electric Sheep?' (1968)

În vara anului 1988, prin amabilitatea lui Mirel Palada şi a lui Gelu Goran, am vizionat un film care m-a marcat pentru multă vreme – Blade Runner (1982) în regia lui Ridley Scott. Apoi, în 1989, mulţumită tot lui Mirel Palada şi distinsei doamne Sanda Hănciulescu, am avut ocazia să citesc o ediţie franceză a romanului pe care se baza acel film de excepţie. Se numea Les androïdes rêvent-ils de moutons électriques?

Apoi, prin 1990, a apărut o ediţie română uşor cenzurată în două antologii intitulate Cronici microelectronice şi Cronici metagalactice, în traducerea domnului Ştefan Ghidoveanu. Am citit şi acea ediţie, apoi versiunea necenzurată din 1992, volumul de deschidere al colecţiei Nautilus de la Nemira, sub titlul Vînătorul de recompense – Visează androizii oi electrice? Dar, cum relaţia mea cu această lume imaginară nu voia să se încheie prea curând, în 1997 am cumpărat şi am jucat jocul adventure Blade Runner, iar în cele din urmă, în 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o ediţie britanică de buzunar care conţinea romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? şi, pe prima copertă, afişul şi sigla filmului Blade Runner. În 2007 m-am aşezat şi am citit în tihnă versiunea originală a romanului.

Parcă ar fi fost altă carte decât versiunea franceză îndulcită sau cea română…

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În 1992 (un viitor apropiat la data publicării romanului), în urma unui război mondial final, majoritatea animalelor au pierit din cauza căderilor radioactive, iar puţinele animale rămase au devenit adevărate posesiuni de lux cu preţuri exorbitante. Supravieţuitorii războiului sunt încurajaţi să emigreze pe Marte, unde vor avea drept sclavi androizi produşi de Corporaţia Rosen din Seattle. Numai că aceştia din urmă se revoltă şi caută să revină ilegal pe Pământ, iar forţele de poliţie pământene trebuie să pregătească detectivi speciali – vânători de recompense – care să-i identifice şi să-i distrugă.

Protagonistul romanului este un asemenea vânător de recompense, Rick Deckard, desemnat să prindă un grup de androizi Nexus 6. Povestea lui e relatată în paralel cu cea a unui anti-erou, Isidore Duncan, un personaj nu prea inteligent care se împrieteneşte cu câţiva androizi evadaţi. Iar autorul a introdus destule lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie ca să-i ţină pe cititori cu sufletul la gură până la ultimul capitol.

Do Androids Dream of Electric Sheep? este un roman remarcabil şi memorabil în multe privinţe. Fireşte, de fiecare dată când l-am parcurs m-am raportat şi la filmul lui Ridley Scott, însă ţin minte că prima reacţie pe care am avut-o la lectura cărţii a fost una de încântare în legătură cu numeroase aspecte ale acelei lumi imaginare care nu fuseseră explorate în Blade Runner.

Poate cel mai important aspect care nu apărea în film este metoda prin care personajele umane îşi cultivă ceea ce consideră a fi trăsătura cea mai importantă: empatia. Numeroase povestiri şi romane scrise de Philip K. Dick sunt construite pe baza a două întrebări: „Ce este real?” şi „Ce este uman?”. Capacitatea de a ne imagina în situaţia altcuiva şi capacitatea de a fi buni cu alte fiinţe (sau empatia şi compasiunea, dacă preferaţi) reprezintă răspunsul pe care autorul l-a dat celei de-a doua întrebări de această dată. Iar personajele din Do Androids Dream of Electric Sheep? îşi cultivă empatia cu ajutorul unui aparat în care, într-o realitate virtuală, fuzionează cu un personaj mesianic, Wilbur Mercer, şi efectuează o ascensiune anevoioasă pe un munte.

Metoda prin care androizii sunt deosebiţi de personajele umane atât în roman cât şi în film este un test, Voight-Kampff, care determină cine are reacţii empatice şi cine nu. În mod ironic, dar deloc surprinzător, protagonistul este în pericol să i se atenueze empatia, în vreme ce Corporaţia Rosen caută metode din ce în ce mai rafinate ca să o simuleze în androizii din noua generaţie.

Un al doilea aspect absent din ecranizare îl constituie orga de emoţii, o instalaţie care le permite personajelor să-şi regleze starea emoţională la domiciliu. Rick Deckard şi soţia lui fac faţă stresului de zi cu zi nu cu ajutorul băuturilor sau al pastilelor, ci mulţumită combinaţiilor numerice ale orgii.

Nu în ultimul rând, din ecranizare lipseşte referirea la unul dintre subiectele recurente din romanele lui Philip K. Dick – televiziunea. În Do Androids Dream of Electric Sheep?, una dintre cele mai îndrăgite vedete de televiziune este Matahala Prietenoasă, gazda unei emisiuni de discuţii. Cum Matahala îşi doreşte un public cât mai numeros în detrimentul concurenţei, una dintre loviturile de teatru din roman este dezvăluirea că Wilbur Mercer de fapt nu ar reprezenta o experienţă reală, ci un simulacru, iar figura mesianică din realitatea virtuală este interpretată de un figurant patetic. Şi dacă figura mesianică ar căpăta o existenţă proprie? Dacă ar avea capacitatea să readucă la viaţă exemplare ale unor specii dispărute? Dar dacă acestea s-ar dovedi a fi simple simulacre electronice? Căci realitatea din lumile imaginare ale lui Dick este mereu schimbătoare...

Uneori, autorul american a fost acuzat de faptul că, întrucât îşi scria romanele foarte repede, proza sa era destul de săracă stilistic. Din acest punct de vedere, Do Androids Dream of Electric Sheep? este scrisă elegant, pe alocuri chiar poetic, iar frumuseţea prozei se combină uneori cu loviturile de teatru din intrigă pentru a crea efecte emoţionale greu de uitat. Poate această combinaţie (cel mai uşor de sesizat în versiunea originală) m-a încurajat să parcurg şi alte romane de Philip K. Dick. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii...