Bill Sienkiewicz, "Stray Toasters" (1988)

În aprilie 2009, prin amabilitatea domnişoarei şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din romanul grafic Watchmen de Alan Moore şi Dave Gibbons. Şi, dat fiind că domniile lor mi-au acordat o reducere de preţ, ce credeţi că am făcut?

Aţi ghicit.

Am mai cumpărat un roman grafic...

Probabil că fiecare amator de benzi desenate din lume are un album anume la care ţine în mod deosebit. Pentru mine, romanul grafic de suflet rămîne Elektra: Assassin de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz. Am parcurs de-a lungul timpului şi alte albume create de Frank Miller fie singur (seria Sin City), fie în colaborare cu alţi artişti grafici (Give Me Liberty, Hard Boiled, Ronin, The Dark Knight Returns, ca să dau numai cîteva exemple). Dar alte benzi desenate create de Bill Sienkiewicz nu mai văzusem de cincisprezece ani încoace.

Pînă cînd, în Librăria Engleză Anthony Frost, am găsit Stray Toasters, scris şi ilustrat de sus-numitul artist grafic. Am luat albumul şi l-am parcurs într-o singură zi.

Tulburător (dacă ar fi să îl caracterizez cu un singur cuvînt). Nu tulburător de frumos. Doar tulburător. Sau neliniştitor, dacă preferaţi. Creator de angoasă.

Stray Toasters îmbină o intrigă poliţistă, satira la adresa societăţii de consum, fantasticul şi arta grafică experimentală într-un mod menit să le provoace cititorilor coşmaruri. Pe scurt, un prăjitor de pîine care a dezvoltat o structură antropomorfă o ucide pe o soţie suburbană, îi încorporează fiul, apoi pleacă în căutarea unor mame adoptive (pe care, mai devreme sau mai tîrziu, va încerca să le ucidă). Pe urmele presupusului criminal în serie se află un psiholog criminalist, Egon Rustemagik, recent eliberat din ospiciu, alcoolic şi deprimat de pierderea soţiei. Intriga e complicată de faptul că amanta lui Rustemagik îi administrează şedinţe de dominaţie sadică unui procuror districtual, ceea ce îl împinge pe acesta din urmă să-l atace pe protagonist, dar şi de prezenţa în vacanţă pe Pămînt a unui demon din iad care le încurcă viaţa personajelor.

La fel ca în Elektra: Assassin, ba chiar în mai mare măsură, apare o diversitate de stiluri grafice însoţită de o diversitate de discursuri narative. Astfel, pe unele pagini cadrele amintesc de imagini TV de joasă rezoluţie, redate prin linii verzui, pe altele grafica este numai în alb şi negru, în unele imagini apar colaje de ţesături, iar în altele grila albă dintre cadre actionează precum rama unui geam şi taie în fragmente egale o singură pictură. Şi, cum Bill Sienkiewicz ţine să ne transmită numeroase mesaje la numeroase niveluri, uneori planşele pastişează stilul unor pictori celebri precum Gustav Klimt sau Pablo Picasso.

Diversitatea discursurilor narative este aproape la fel de mare si de derutantă. Fiecare dintre personajele principale are asociate o culoare pentru casetele de naraţiune, un tip de literă şi un cadru special. Astfel, casetele prăjitorului de pîine sînt cenuşii, cu litere imprimate parcă de o maşină de scris şi cu marginile adesea suprapuse, sugerînd o fugă de idei accentuată de fragmentaritatea discursului în sine, de erorile frecvente şi de zgomotele fără sens care apar la tot pasul. Casetele copilului răpit, în schimb, sînt galbene, scrise de mînă şi cu marginile neregulate, ca nişte bileţele rupte din filele unui caiet. Casetele naraţiunii lui Egon Rustemagik sînt cenuşii, cele ale amantei-psiholog sînt roz, în vreme ce ale savantului-ciborg Violet sînt galbene, cu cadre verzi, îngroşate.

Desigur, cireaşa de pe tortul narativ şi grafic o reprezintă povestea demonului aflat în vacanţă pe Pămînt - o serie de cărţi poştale adresate soţiei sale în care, pe lîngă întîmplările prin care trece, îi scrie despre chestiuni cum ar fi posibilitatea expedierii în iad a sufletelor avocaţilor prin Federal Express sau necesitatea ca odraslele să fie cuminţi şi să se spele în fiecare seară pe corniţe.

Fiecare dintre cele patru secţiuni ale romanului cuprinde un supliment final - reclame parodice la prăjitoarele de pîine ale unei companii fictive. De asemenea, romanul grafic mai conţine şi schiţe-concept, precum şi imagini color realizate de Bill Sienkiewicz de-a lungul timpului pe tema prăjitoarelor care au luat-o razna. Şi, pentru cititorii atenţi, apar semne că artistul începuse să lucreze la acest proiect încă din 1984.

Pe ansamblu, m-am bucurat să constat că Bill Sienkiewicz a evoluat ca artist şi că şi-a menţinut înaltele standarde grafice pe care le stabilise în Elektra: Assassin. De asemenea, am fost plăcut impresionat de modul în care a construit personajele, de verva naraţiunilor şi dialogurilor, precum şi de alternarea plină de suspans a planurilor acţiunii. În mod sigur, Stray Toasters nu este un roman grafic pe care cititorii să-l parcurgă cu zîmbetul pe buze sau pe care să-l ofere cadou unor minori. Dar nici nu este un album pe care cititorii să-l poata da uitării după lectură sau pe care să-l poată abandona pe banchetă în tren. Cum remarca Bruce Sterling despre un roman al său: "fragmente din el se rup în oameni şi rămîn înfipte în ei ani de-a rîndul". Probabil că nu am să redeschid Stray Toasters atît de des ca pe un album de Luis Royo, de Alphonse Mucha sau de Roger Dean - la urma urmei, este un roman grafic tulburător - dar sînt sigur că am să-l recitesc din cînd în cînd.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)