Mihai Găinuşă - "Povestiri mortale" (2009)

Spre sfîrşitul lunii mai a anului 2009, aflînd de la emisiunea "Cronica cîrcotaşilor" că domnul Mihai Găinuşă a publicat o nouă carte, am mers şi am achiziţionat un exemplar din Povestiri mortale (Editura Polirom, Iaşi, 2009). În librăria unde am fost, pe Calea Dorobanţi, era chiar ultimul exemplar - cel din vitrină.

Am parcurs cea de-a patra carte a domnului Găinuşă în cîteva ore. Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de primele volume ale domniei sale, (Trialoguri cîrcotaşe şi Cotcodăceli), Povestiri mortale nu este o culegere de scenete şi schiţe umoristice. Spre deosebire de cel de-al treilea volum (pe drept numitul Fără cap şi fără coadă), Povestiri mortale nu este un roman. Cel de-al patrulea volum al domnului Găinuşă este o culegere de povestiri şi schiţe.

Cele mai multe texte din culegere au o tentă fantastică, dar primele două sînt de factură realistă. Ceva din umorul debordant din Trialoguri cîrcotaşe s-a păstrat şi în această carte, deşi aici tonul este mai degrabă tragi-comic.

"Arta cere sacrificii", povestirea de la începutul volumului, începe ca povestea hazlie a formării unui pictor şi se transformă într-o poveste poliţistă. "Azilul de nebuni" este o schiţă care s-ar putea adapta cu uşurinţă ca scenetă pentru televiziune. "Farsa" începe în convenţie realistă, dar virează apoi în macabru şi supranatural. "Nikos motanul" se joacă cu teoria metempsihozei.

"Omul care l-a dat în judecată pe Dumnezeu" are o poantă de final destul de reuşită şi aminteşte de schiţele cu final neaşteptat care erau populare în SF-ul românesc din anii 80. "Pielea", în schimb, este o povestire fantastică cu elemente suprarealiste.

"Bizara premoniţie a lui Joe" se desfăşoară la graniţa dintre natural şi supranatural, în vreme ce "Balansoarul" mi-a amintit de cîteva versuri dintr-un cîntec al lui Alexandru Andrieş ("Vine unul, zice:/ Uită-te la el!/ Ăsta nu e cîntec,/ Ăsta e măcel." ). Povestirea care încheie volumul, "Într-o zi Jan a început să zboare", este tot de factură fantastică.

Cel mai uşor de remarcat la Povestiri mortale (chiar şi pentru cineva care răsfoieşte cartea într-o librărie, mai degrabă decît să o citească pe îndelete acasă) este că volumul a fost pus în pagină cu litere mari, pe rînduri rare. Astfel, cîteva zeci de mii de cuvinte care în alte condiţii s-ar fi încadrat poate în o sută sau o sută cincizeci de pagini au fost răsfirate pe două sute. Un cititor destul de hotărît (şi de rapid) poate parcurge întreaga carte în două-trei ore. Faţă de Trialoguri cîrcotaşe, un volum cu mult mai substanţial, Povestiri mortale lasă impresia că ar fi mai sărac, dacă nu mai subţire.

Apoi merită adus în discuţie faptul că autorul a făcut efortul de a construi intrigi pentru toate schiţele şi povestirile. Faţă de scenetele din primele două cărţi ale domnului Găinuşă şi faţă de haosul din romanul său, mi se pare un real progres.

De asemenea, ţin să remarc că o parte dintre efectele comice din Povestiri mortale se bazează pe stereotipuri etnice (spaniolii sînt pasionali, francezii - interesaţi de vinuri, americanii - întreprinzători, englezii - consumatori de ceai şi aşa mai departe). Din acest punct de vedere, autorul are în acelaşi timp de cîştigat şi de pierdut, căci stereotipurile care îi oferă efectele comice sus-menţionate îi limitează sever caracterizarea personajelor.

Pe ansamblu, Povestiri mortale reuşeşte să ofere cîteva ore de destindere, dar cam atît. Spre deosebire de Trialoguri cîrcotaşe sau de Cotcodăceli, nu îl îndeamnă pe cititor la o a doua lectură. Cu alte cuvinte, probabil nu veţi regreta nici dacă veţi parcurge această carte în timpul unei călătorii cu trenul, nici dacă o veţi uita pe banchetă la coborîre...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)