Thomas Pynchon, "Bleeding Edge" (2013)

În lunile mai şi iunie ale anului 2014 am citit - mai cu opinteli decît m-aş fi aşteptat - cel mai recent roman al lui Thomas Pynchon, Bleeding Edge (Editura Penguin, New York, 2013). Să vă spun şi dumneavoastră despre ce e vorba:

Acţiunea este plasată la New York, în 2001. Protagonista este Maxine Tarnow, o investigatoare de fraude fiscale, divorţată şi mamă a doi copii. Activităţile sale o aduc în contact cu dedesubturile unei firme care a supravieţuit dezastrului .com, "hashslingrz", şi cu relaţiile dubioase ale directorului ei executiv, Gabriel Ice. De aici decurg o serie de episoade care aduc în scenă hackeri canadieni, angajaţi ai unei agenţii de informaţii americane, expatriaţi ruşi care ar putea fi membri ai crimei organizate.

Pe de altă parte, Maxine caută să ducă o viaţă de familie normală, împăcînd copiii, părinţii şi pe fostul soţ, iar asta duce, oarecum în tradiţia comediilor de modă veche, la o reconciliere. Doar că intriga este tulburată de atacurile de la 11 septembrie 2001 şi de trauma colectivă suferită de new-yorkezi în urma acestora.

Într-o manieră specifică, Thomas Pynchon introduce în acest roman (istoric?) o puzderie de informaţii despre societatea americană din trecutul recent, referiri la cultura populară, la evoluţia economiei, la jocurile politice şi financiare ale perioadei. De asemenea, lucru demn de remarcat, diversitatea etnică a personajelor (unele iudeo-americane, altele afro-americane, italo americane sau ruso-americane) este redată grijuliu în primul rînd prin nuanţe ale limbajului care arată că autorul are o fină ureche pentru dialog. Tot în aceeaşi linie se înscriu şi trimiterile culturale la datini, obieciuri şi mentalităţi - însoţite de un vocabular specific pentru care mărturisesc că a trebuit adesea să apelez la dicţionar. (În această privinţă, Bleeding Edge rivalizează cu un roman de Ian McDonald, River of Gods, despre care voi scrie cu altă ocazie.)

Tot în tradiţia pynchoniană se înscriu şi umorul unor situaţii, scenele burleşti sau parodiile unor melodii pop. Însă, pe de altă parte, investigaţia protagonistei aminteşte nu atît de preocupările Oedipei Maas din Strigarea lotului 49 cît, paradoxal, de cercetările intreprinse de Marly Krushkova în Count Zero de William Gibson. Episoadele din realitatea virtuală, în care Maxine descoperă o versine secretă a Internetului, construită înainte de World Wide Web şi modernizată de ocupanţii săi, evocă parcă unele scene similare din Tea from an Empty Cup de Pat Cadigan.

Pe ansamblu, însă, efortul acesta de a scrie un roman masiv dedicat culturii populare americane din trecutul recent mi-a amintit, ca ton şi chiar ca structură a intrigii, de romanele recente ale lui William Gibson. Dacă despre Neuromancer s-a spus că este Noul Testament al literaturii cyberpunk (Vechiul Testament fiind Curcubeul gravitaţiei), despre Bleeding Edge aş înclina să afirm că parcă ar fi volumul al patrulea din Trilogia Bigend.

Pe ansamblu, am citit acest roman cu oarecare plăcere, însă şi cu o anume dificultate - acţiunea e destul de relaxată, iar suspansul lipseşte aproape cu desăvîrşire. Nu ştiu dacă îl voi reciti vreodată, însă cu siguranţă că mi s-a deschis apetitul pentru alte romane de Thomas Pynchon. Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)