Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro
Și iată ce am aflat:
Autorul, domnul Kevin Roose, este jurnalist la The New York Times, gazdă de emisiuni podcast și coproducător al serialului TV de documentare Real Future.
"Introducerea" începe cu o anecdotă privitoare la o companie din domeniul inteligenței artificiale al cărei scop neoficial este automatizarea activității șefilor de nivel mediu și concedierea acestora. Autorul arată apoi că, în ultimii ani, trei tendințe au devenit vizibile în domeniul IA: faptul că dezvoltarea acestei tehnologii nu creează mai multe locuri de muncă decât distruge, discrepanța dintre ceea ce s-a promis în domeniul IA și ceea ce s-a realizat, respectiv conștientizarea de către conducătorii firmelor high-tech a faptului că implementarea inteligenței artificiale va nimici milioane de locuri de muncă, iar mulți dintre ei chiar asta doresc. Apoi, Kevin Roose arată cum s-a documentat în privința acestui subiect și cum pandemia COVID-19 a accelerat tendința spre automatizare. În opinia sa, atât viziunea optimistă a unui progres neabătut, cât și cea pesimistă, a unor mașinării care înrobesc omenirea, sunt prea orientate spre viitorul îndepărtat și nu țin cont de faptul că evoluția IA din prezent depinde de deciziile unor oameni. De asemenea, autorul arată care e subiectul cărții, care e structura și care e obiectivul - respectiv, cum să găsim loc pentru oameni într-o societate din ce în ce mai controlată și dirijată de către algoritmi.
Partea întâi, "Mașinăriile", tratează în principal despre robotică, inteligență artificială și automatizare. Astfel, capitolul întâi, "Nașterea unui suboptimist", prezintă companii care caută să înlocuiască angajații a căror funcție e să servească drept punte între aplicații. Aparent, directorii acestui gen de companie oferă patru tipuri de declarații: 1. "Am mai trecut prin asta și a ieșit bine." 2. "Inteligențele artificiale ne vor ameliora locurile de muncă, fiindcă vor face activitățile plictisitoare în locul nostru." 3. "Oamenii și IA-urile vor colabora în loc să concureze." 4. "IA-urile nu vor cauza șomaj pe scară largă, întrucât vor apărea noi locuri de muncă pe care, în prezent, nici măcar nu ni le putem imagina." Autorul, în schimb, manifestă un suboptimism rezervat și demontează, una câte una, cele patru declarații precedente.
Capitolul al doilea, "Mitul locului de muncă imun la roboți", arată că, în diverse sectoare de activitate, oamenii își închipuie că locul lor de muncă nu poate fi automatizat, după care trece în revistă numeroase alte sectoare de activitate care, în ultimele două secole, au fost automatizate. Iar lista ocupațiilor puse în pericol de automatizare în prezent este impresionantă.
Capitolul al treilea, "Cum ne înlocuiesc de fapt mașinăriile", demontează viziunea populară conform căreia un robot înlocuiește o persoană la locul de muncă și arată cum, în urma automatizării unor activități, scade nevoia de personal. Între altele, companii mici, moderne, ajung să facă lucruri similare cu companii mari, dar vechi. Modul de îndeplinire al sarcinilor de serviciu se schimbă. Pe scurt, mașinăriile ne afectează viața în moduri care, inițial, sunt greu de prevăzut.
Capitolul al patrulea, "Directorul algoritmic", prezintă un studiu de caz din domeniul relațiilor cu clienții, în care funcția de șef de echipă a fost automatizată, după care ridică întrebări privitoare la schimbarea atmosferei la locul de muncă în noile condiții.
Capitolul al cincilea, "Feriți-vă de boții plictisitori", tratează despre efectele utilizării algoritmilor în administrația de stat la nivel local și regional în S.U.A., respectiv în activitățile de birou ale corporațiilor. Uneori, apar erori de proporții și, aproape întotdeauna, sunt eliminate locuri de muncă. Pentru că, din păcate, asemenea tehnologii moderne distrug unele posturi fără să creeze altele.
Partea a doua, "Regulile", propune principii după care activitatea umană să fie ajustată pentru a rezista pericolelor iscate de automatizare. Regula întâi este să fim surprinzători, sociabili și rar întâlniți. Autorul prezintă studiul de caz al lui William Lovett care, în Anglia, în anii 1840, s-a reconvertit profesional pentru că Revoluția Industrială îi făcuse inutilă calificarea de funier pe care o avea. Apoi, arată cum el însuși s-a reconvertit profesional după ce ramura lui profesională de reporter de bursă a fost năpădită de algoritmi. Iar oamenii au șanse în zone de activitate unde inteligențele artificiale sunt, deocamdată, slab pregătite - în activități cu un grad ridicat de impredictabilitate, în interacțiuni cu publicul unde componenta emoțională joacă un rol important și în domenii unde combinația de aptitudini necesară e neobișnuită, iar candidații sunt rari. Domnul Roose prezintă și câteva studii de caz relevante.
Regula a doua este să rezistăm tendinței create de mașinării. Autorul trage semnalul de alarmă în privința comportamentelor umane repetitive care par să fie influențate de algoritmi, apoi prezintă istoria dezvoltării primului sistem de sortare a mesageriei electronice la Xerox PARC și răspândirea motoarelor de recomandare, iar, ulterior, a ceea ce Christian Sandvig numește "personalizare coruptă". Domnul Roose recomandă câteva căi simple pentru evitarea influenței algoritmilor - inclusiv o oră pe zi fără ecrane. Căci, în cele din urmă, recomandările (fie că le întâlnim pe Facebook, pe Amazon sau pe Netflix) nu ne lărgesc întotdeauna orizontul, ci, în cele din urmă, ni-l îngustează.
Regula a treia este să ne retrogradăm dispozitivele. Autorul relatează cum, în 2006, a devenit dependent de telefonul mobil inteligent și ne sfătuiește, pentru binele nostru, să îi limităm telefonului tendința de a ne acapara tot timpul. Apoi, domnul Roose arată cum a învățat să reducă timpul petrecut pe telefon și cum și-a sporit calitatea vieții prin lecturi, plimbări, gătit și activități semnificative și productive. Iar relațiile sale de familie s-au ameliorat la rândul lor.
Regula a patra este să lăsăm amprente. Autorul prezintă cazul lui Mitsuru Kawai, care, în cadrul companiei Toyota, prin preocupare continuă pentru meșteșug, a urcat, de-a lungul deceniilor, de la postul de ucenic la cel de director. Apoi, domnul Roose respinge ideea autoimpusă a muncii până la epuizare și subliniază că e preferabil să accentuăm ceva specific uman - meșteșugul - în loc să concurăm cu mașinăriile. Căci semenii noștri, în calitate de clienți sau consumatori, au adesea tendința să acorde mai multă valoare produselor sau serviciilor create de oameni decât celor create de roboți sau de algoritmi. Iar autorul oferă studii de caz relevante în acest sens.
Regula a cincea este să nu fim un capăt de linie. Domnul Roose prezintă un caz din 2018, în care Google a făcut demonstrația unei secretare virtuale, Duplex, capabilă să poarte conversații, să inițieze apeluri telefonice și să facă rezervări. Apoi, autorul arată cazuri (inclusiv al său, uneori) în care oamenii sunt angajați ca puncte-terminus, capete de linie, punți între două programe care, deocamdată, sunt incapabile să comunice unul cu altul. Opinia sa argumentată este că, mai ales în condiții de telemuncă, angajații trebuie să scoată în evidență latura umană, de neînlocuit a activității lor - sau să își facă un plan de reconversie profesională. Pentru că istoria ne arată că punctele-terminus rareori sunt păstrate pe termen lung...
Regula a șasea ne sfătuiește să tratăm inteligențele artificiale ca pe o armată de cimpanzei, iar studiul de caz cu care începe capitolul este tragicomic - o afacere cu tricouri imprimate pe bază de algoritmi a luat-o razna în 2013 din cauza absenței filtrelor de vocabular. Autorul dă exemple în care superautomatizarea a dus la consecințe păguboase, iar încrederea excesivă a cadrelor de conducere în algoritmi s-a dovedit neîntemeiată. Domnul Roose ne sfătuiește să fim responsabili, vigilenți și să semnalăm neregulile - căci, când lucrurile merg pe un drum greșit, nu algoritmii, ci oamenii care au luat deciziile sunt trași la răspundere.
Regula a șaptea ne povățuiește să construim rețele mași și plase mici. Domnul Roose prezintă cazul orășelului Waterloo din Ontario, care și-a revenit după colapsul principalului angajator local grație unei combinații de factori - rețele naționale și mici contacte locale de sprijin reciproc. Se discută apoi necesitatea ca schimbările sociale cauzate de automatizare să fie tratate atât la scară mare, națională, cât și la scară mică, locală - iar unele exemple istorice alese de autor sunt relevante.
Regula a opta ne îndeamnă să învățăm științele umaniste din epoca mașinăriilor. Autorul menționează aptitudini care merită cultivate, precum păstrarea atenției, evaluarea publicului și a interlocutorilor, capacitatea de a ne odihni, discernământul numeric, etica analogică și evlauarea consecințelor.
Regula a noua ne sfătuiește să îi înarmăm pe răzvrătiți. Domnul Roose ne oferă două exemple din Epoca Industrială - Henry David Thoreau, care a predicat întoarcerea la natură, și Sarah Bagley, care s-a ocupat de sindicalizarea lucrătorilor. Autorul pledează pentru susținerea celor care reclamă transparență și respectarea standardelor etice din partea instituțiilor publice și private și pentru sprijinirea acestor persoane cu unelte, cu date și cu solidaritate morală. Domnul Roose oferă numeroase exemple elocvente din prezent și ne amintește că vom participa la crearea viitorului.
Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice care ne face sugestii utile cum să planificăm izolarea împotriva pericolelor aduse de viitor, cu o listă de propuneri de lectură și cu ample note de final.
Pe ansamblu, lucrarea domnului Roose (din care, dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici) m-a pus pe gânduri - căci automatizaarea ne este adusă de către factori de decizie care au la dispoziție vaste resurse financiare, tehnologice, mediatice și umane, în vreme ce mijloacele de rezistență propuse, deși numeroase, par destul de firave și ineficiente prin comparație. (Cu alte cuvinte, confruntarea e tare inegală.)
În pofida faptului că Futureproof e o carte foarte bine documentată, ingenios organizată, temeinic susținută cu exemple judicios alese și scrisă într-un stil clar, accesibil și agreabil, în urma lecturii am ajuns la concluzia că apărarea cea mai bună împotriva pierderii locului de muncă este să nu te mai afli în câmpul muncii. La urma urmei, dacă ești pensionar, nu mai au cum să te concedieze.
Din păcate, dacă, pe vremea când m-am angajat prima oară, orizontul de așteptare era pensionarea la cincizeci și cinci de ani pentru femei, respectiv la șaizeci de ani pentru bărbați, de câteva luni încoace legiuitorii noștri au început să vânture propuneri legislative pentru pensionare "voluntară" la șaptezeci de ani. Poate nu îmi amintesc destul de clar, însă, printre metodele recomandate de Kevin Roose ca să ne izolăm împotriva efectelor negative ale viitorului, parcă nu figura munca până la adânci bătrâneți...
(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu