(o poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)
Se spune că Lady Badminton avea o moşie departe, în nordul
Gorenei, dincolo de rîul Xelion. Se retrăgea acolo mai ales vara,
cînd canicula din Ytrik devenea infernală, iar mirosurile
metropolei ajungeau de nesuportat chiar şi în cartierele selecte.
Prin livezile cu pomi fructiferi şi prin fîneţele de pe moşia
doamnei, departe de zgomotul şi de aglomeraţia capitalei, fiecare
vară trecea ca un vis încîntător de care nu-i mai venea să se
despartă.
În plus, de-a lungul anilor, Lady Badminton adusese şi sădise tot
felul de pomi fructiferi exotici – unii din excursiile pe care le
făcea pentru a promova sportul ce-i purta numele, alţii din
expediţiile Clubului pentru Explorări şi Experimente. Destui
dintre aceştia prinseseră rădăcini şi, de la o vreme, începuseră
să dea rod. La întoarcerea în Ytrik, Lady Badminton şi-ar fi
dorit să aducă cu ea unele dintre acele fructe neobişnuite, însă
condiţiile de transport erau dificile. Cu trenul dura prea mult, iar
la destinaţie fructele erau alterate în cele mai multe cazuri. Cu
dirijabilul, cantitatea ce se putea transporta era destul de
limitată, iar contele de Sandwich cu Ton nu-i putea pune întotdeauna
aeronava personală la dispoziţie distinsei doamne.
După ce Lady Badminton îi invita pe membrii clubului la două sau
trei cine delicioase pentru care bucătarul ei făcea minuni de
nedescris, fructele aduse se terminau, amintirea gustului lor se
risipea curînd, iar doamna rămînea cu nostalgia livezilor,
fîneţelor şi grădinilor pînă la venirea verii următoare.
Instinctiv, şi-ar fi dorit să se poată bucura de roadele livezilor
sale de-a lungul întregului an.
Şi, în fiecare toamnă, cele mai multe fructe din acele livezi
rămîneau să se strice, neculese, ori ca să hrănească păsările
cerului. E drept că, fără ştirea doamnei, grădinarul încercase
să fermenteze şi mai ales să distileze unele licori din acele
fructe, însă şi el renunţase după un delir prelungit şi o
mahmureală vecină cu moartea cauzate de un extras din boabe de
wygda.
Lady Badminton a încercat să ofere coşuri cu fructe vecinilor,
sătenilor din apropiere, ba chiar şi servitorimii. Însă, oricîtă
dărnicie neobosită ar fi avut distinsa doamnă, cantitatea de
fructe din livezile sale era mult prea mare în fiecare an. (Şi
poate ar trebui menţionat aici că unii dintre localnici priveau
fructele exotice cu destulă suspiciune.)
Aşa se face că, într-un an, Lady Badminton a decis să
experimenteze cu diverse recipiente, capace, metode de sterilizare şi
condiţii de păstrare, gîndindu-se, între altele, la o teorie a
germenilor despre care îi vorbise doctorul Victor Rammstein.
Rezultatele au fost variate – de la jalnice la excelente – însă
Motanul Înţepat a refuzat categoric să guste din borcanele
păstrate în pivniţa conacului şi deschise după cîteva luni
pentru testare.
Contele de Sandwich cu Ton, în schimb, a fost încîntat de unele
dintre reţetele folosite de Lady Badminton. Cum spunea chiar el,
echipajele de pe dirijabilele sale se cam săturaseră de biscuiţi
marinăreşti, heringi afumaţi şi ceai, aşa încît gemurile,
compoturile şi marmeladele preparate sub îndrumarea doamnei
reprezentau un supliment binevenit pentru dietă. La relativ scurt
timp, funcţionari din slujba Maiestăţii Sale Imperiale au început
să facă unele comenzi pentru forţele armate şi pentru marina
militară, iar Lady Badminton a trecut de la borcane de ceramică la
cutii de conserve din tablă inoxidabilă, etanşate – şi a
început producţia la scară industrială.
După o vreme, lîngă livezile şi fîneţele cîndva liniştite,
s-au ivit fabrici de conserve care, cu vuiet grav de sirene, îi
chemau pe localnici la lucru de trei ori pe zi, în schimburi.
Peisajul rural a ajuns să fie presărat cu magazii şi depozite,
traversat de căruţe încărcate şi întretăiat de drumuri
pietruite. Căile ferate goreniene au construit o linie specială
pentru a aduce în capitală cutiile de metal patentate, iar şuierul
locomotivelor cu aburi a înlocuit cîntecul păsărilor şi ţîrîitul
greierilor în livezi şi fîneţe. Poate că nu asta îşi dorise
Lady Badminton, însă nimeni nu poate opri progresul.
(Pe de altă parte, distinsa doamnă a ajuns destul de repede să
adune o avere mai mare decît ar fi avut laolaltă toate rudele sale
prezente şi trecute, ceea ce nu o deranja deloc.)
În cele din urmă, ca o încununare a activităţii asidue a
doamnei, Maiestatea Sa Imperială a decorat-o pentru instinctul ei de
conservare.
(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu