Pat Cadigan, "Fools" (1992)

În aprilie 2002, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie britanică de buzunar a unui roman de Pat Cadiga, Fools (Harper Collins, Londra, 1994). Decisesem să îl cumpăr în urma lecturii pe Internet a unei recenzii elogioase, iar cînd am văzut că exemplarul meu purta semnătura autoarei m-am bucurat.

Dar bucuria mea a fost de scurtă durată. Pe măsură ce am parcurs romanul, am ajuns să mă întreb din ce în ce mai insistent dacă nu cumva recenzia aceea fusese despre altă carte. După ce am terminat Fools, am căutat din nou recenzia cu pricina, am citit-o cu atenţie şi am constatat că se referea chiar la acest roman – numai că punea diferite elemente ale cărţii într-o lumină deosebit de favorabilă. Un caz de discurs gen „Afară e vopsit gardul...”, dacă doriţi. Pentru mine, asta a reprezentat o lecţie în domeniul reclamei mascate, o dovadă palpabilă că un text care pretinde a fi critică literară obiectivă poate foarte bine să caute să convingă publicul să cumpere o carte dezamăgitoare.

Căci Fools m-a dezamăgit în multe privinţe. Să vedem împreună de ce:

Din punct de vedere structural, Fools nu e un roman propriu-zis, ci un fix-up, o colecţie de trei nuvele plasate în aceeaşi lume imaginară, cu aceeaşi protagonistă-naratoare, însă cu intrigi de sine-stătătoare.

Prima secţiune a cărţii se intitulează „Fool to Remember” (sau, cum am zice noi, „Prost e cine-şi aminteşte”). Protagonista-naratoare, Marva, este o actriţă cu Metodă care tocmai a devenit celebră – numai că memoria îi joacă feste, poate ca urmare a Metodei, care implică implantarea de false memorii pentru mai buna interpretare a unui personaj sau a altuia.

Memoria şubredă e departe însă de a fi singura problemă a Marvei. Destui dintre cei pe care şi-i aminteşte din lumea mass-media nu o recunosc, ba chiar o suspectează că ar fi o anonimă care şi-a implantat ilicit memoriile unei persoane celebre – o operaţie foarte răspîndită în această lume imaginară. Şi o altă personalitate, Marceline, preia controlul, parcă pentru a dovedi acestă ipoteză.

Marceline este o damă de companie – o persoană care, contra cost, le oferă companie sinucigaşilor înaintea gestului final. A ajuns în această situaţie pentru că are viciul costisitor de a-şi implanta amintirile altora, precum cele ale actriţei Marva, iar agentul ei (pe care Marceline îl numeşte de regulă „proxenet”), Bateau, îi extrage periodic amintirile despre clienţi ca să le vîndă pe piaţa neagră.

Numai că tentativele de extracţie duc de această dată la rezultate neaşteptate. O altă personalitate, pînă atunci bine camuflată, iese la suprafaţă şi încearcă să preia controlul. Este Mersine, agentă sub acoperire a Poliţiei Creierelor, aflată în căutare de informaţii despre traficul ilicit de memorii şi despre implanturile ilegale de personalitate.

Pe parcursul nuvelei, personalitatea dominantă a naratoarei ajunge să se schimbe din ce în ce mai des, într-un iureş care îi năuceşte pe sărmanii cititori, iar fiecare dintre cele trei personalităţi (Marva, actriţa, Marceline, dama de companie, şi Mersine, poliţista) are o teorie proprie care caută să explice locul ei în lume, tulburările de memorie, comporatmentul aparent ciudat al celor din jur şi aşa mai departe. Din fericire pentru cititori, fiecare dintre cele trei personalităţi are discursul imprimat cu alt tip de litere.

În finalul acestei secţiuni, poliţista are cîştig de cauză, se fac unele arestări, iar protagonista de bucură de un concediu.

Cea de-a doua secţiune se numeşte „Fool to Believe” (adică „Prost e cine crede”). Mersine anchetează o răpire a minţii – o crimă căreia i-a căzut victimă Sovay, un actor care îi fusese coleg Marvei. Pentru a desfăşura ancheta, Mersine se deghizează şi adoptă o nouă personalitate, Mary Anderik. Protagonista descoperă că personalitatea lui Sovay a fost implantată în mai multe persoane, iar diferitele copii vor să fie reunite. Răpitorii o maltratează însă pe Marya/Mersine şi propriile personalităţi încept să alterneze într-un ritm accelerat. În cele din urmă, personalitatea de camuflaj, Marya Anderik, preferă să o reprime pe cea iniţială şi să nu mai aibă de-a face cu poliţia.

Ultima secţiune poartă titlul „Nobody’s Fool” (în traducere aproximativă: „Nu sînt proasta nimănui”). Actriţa Marva a redevenit personalitatea dominantă şi interpretează roluri pentru spectacole mass-media. Scenariile şi regia sînt asigurate de Rowan, văduva lui Sovay. Numai că Rowan crede că personalitatea lui Sovay (declarată moartă oficial) încă se mai găseşte în creierul cuiva şi îi cere Marvei să o caute. Iar Marva readuce la suprafaţă personalitatea poliţistei Mercine.

Nu numai că Mercine regăseşte bună parte din personalitatea lui Sovay în mintea unui fost iubt al Marvei, Anwar, dar, după o discuţie cu celelalte personalităţi ale sale, ajunge la concluzia că joaca de-a implantul de memorie şi schimbul de personalitate a transformat prea mulţi oameni în colaboratori fără voie ai Poliţiei Creierelor. Ca urmare, decide să o readucă la suprafaţă pe dama de companie Marceline, să înceteze colaborarea cu poliţia şi să-şi schimbe viaţa din temelii.

Tema implanturilor de memorie şi de personalitate nu este tocmai nouă în literatura ştiinţifico-fantastică, dacă ar fi numai să menţionăm Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, „Ne putem reaminti totul pentru dumneavoastră” (1966) de Philip K. Dick şi Lumea lui Non-A (1948) de A.E. Van Vogt. Ceea ce aduce nou Pat Cadigan în tratarea acestei teme este punctul de vedere. În celelalte cazuri citate mai sus, autorii au folosit omniscienţa selectivă, relatîndu-le cititorilor pe un ton obiectiv ceea ce se întîmpla cu protagonista sau protagonistul. Pat Cadigan utilizează în schimb naraţiunea la persoana întîi. Astfel, sentimentul confortabil al cititorilor cărora li se arată din afară evenimentele din intrigă dispare şi este înlocuit de o intensă dezorientare.

Faptul că personalităţile protagonistei alternează în ritm accelerat contribuie la sporirea dezorientării, iar lumea în care este plasată intriga este şi ea deosebit de confuză. Mai precis, unele scene au loc în realitatea imediată, altele implică proiecţii holografice, altele se petrec în „realitatea artificială” (o denumire creată de Pat Cadigan pentru realitatea virtuală), iar altele sînt amintiri, fie ele autentice sau implantate. Şi, dat fiind că protagonista-naratoare rareori precizează care evenimente sînt reale, care sînt rememorate şi care sînt virtuale, cititorii trebuie să fie atenţi pagină cu pagină, dacă nu chiar rînd cu rînd, ca să le deosebească pe unele de altele. Iar proiecţiile holografice suprarealiste din realitatea imediată nu fac decît să sporească confuzia.

Dacă ar fi să comparăm Fools cu un alt roman complex din punct de vedere narativ şi tipografic, precum Zgomotul şi furia (1929) de William Faulkner, am putea găsi unele asemănări. Dar în prima secţiune din Zgomotul şi furia trecerea de la literele romanice la cele italice semnala diferenţa dintre realitatea imediată şi amintiri (două tipuri de litere, două categorii de evenimente, o singură personalitate), în vreme ce Fools jonglează cu numeroase tipuri de literă, numeroase personalităţi ale protagonistei-naratoare şi numeroase paliere ale realităţii, pînă cînd cititorii ajung să fie complet debusolaţi.

Aici am fost tentat să adaug că un roman atît de complicat îi poate împinge pe cititori nu numai în situaţia în care să nu îl înţeleagă, ci şi în aceea în care să nu le mai pese dacă îl înţeleg sau nu. Apoi mi-am dat seama că, după invazia dispozitivelor mediatice portabile din ultimele cîteva decenii şi după extinderea spectaculoasă a diverselor reţele de telecomunicaţii, Fools a ajuns să fie mai relevant pentru 2008 (cînd îl citim) decît pentru 1994 (cînd a fost publicat). Nu pentru că ar fi coerent, inteligibil şi captivant, ci, dimpotrivă, pentru că lumea lui imaginară suprasaturată mediatic, debusolată, plictisitoare şi obositoare reflectă destul de bine realitatea urbană de zi cu zi a începutului secolului al douăzeci şi unulea. Poate că Fools e un roman confuz şi frustrant pentru cititorii obişnuiţi, dar nici lumea reală pe care o reflectă Pat Cadigan în oglinda strîmbă a prozei nu se simte prea bine...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)