Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:
Acțiunea este plasată în ceea ce francezii numesc la belle époque într-o țară occidentală foarte... însorită. Protagonista, Coraline, se prezintă la un conac aflat pe o moșie vastă și e informată de către șoferul Ekborn și de către menajera Guérande că urmează să fie bona stăpânului casei - un adolescent numit Vernère. Acesta din urmă este un inventator care construiește diverse mașinării năstrușnice (inclusiv o mașină pentru clădit căsuțe în copaci), dar și un excentric care, după pierderea ambilor părinți, nu mai știe să se bucure de viață.
Bizar este însă că, după fiecare cină, ba chiar și la un picnic în miezul zilei, după ce Coraline, la îndemnurile gazdei, consumă o licoare foarte aromată, protagonista are vise recurente în care, prin ușile șifonierului, trece în atelierul de croitorie al fraților Caparelli, după care, mulțumită unui liftier amabil, ajunge ba în mijlocul unei bătălii navale cu pirați, ba la naufragiul unui pachebot și, de acolo, pe o insulă tropicală unde este capturată de antropofagi, ba într-un regat de basm unde o mulțime de personaje sunt adormite, parcă sub efectul unei vrăji.
Din păcate, în lumea reală, Coraline descoperă că destule tinere dintr-un sat învecinat, angajate, rând pe rând, la conac, au adormit sub efectul licorii și nu se mai pot elibera din vis. Ca urmare, protagonista se aventurează în vis o ultimă oară, tece printr-un harem oriental, printr-un salon din Vestul Sălbatic, printr-o versiune onirică a Japoniei feudale și printr-o Britanie medievală, după care îl eliberează pe Vernère din visul recurent, laolaltă cu tinerele localnice, și totul se termină cu o cină festivă.
Scenaristul francez D. P. Filippi reușește, într-o sută de pagini, să ofere o poveste dinamică și agreabilă. Am fost plăcut surprins de puzderia de trimiteri intertextuale, de la Narnia la Insula Comorii, de la Alice în Țara Minunilor la Vrăjitorul din Oz, de la Tarzan la King Kong, de la Westworld la Sucker Punch și de la basmele fraților Grimm la O mie și una de nopți.
Însă, oricâte calități ar avea scenariul, desenele graficianului american Terry Dodson sunt încă și mai impresionante. Pe de o parte, protagonista pare sosită din pictorialele revistei Playboy (în cazul în care publicația ar fi avut o ediție fin-de-siècle). Pe de altă parte, portretistica personajelor secundare este foarte izbutită. Nu în ultimul rînd, decorurile Art Nouveau și mașinăriile de tot felul sunt redate minuțios, într-o exuberanță de detalii.
O mențiune cu totul specială li se cuvine Rebeccăi Rendon și lui Terry Dodson pentru culorile pastelate, specifice mai curând benzii desenate franco-belgiene decât comics-urilor americane. Și aici, în zona cromatică, precum și în domeniul decorurilor și al decorațiunilor interioare, Muse îi este tributar esteticii Art Nouveau.
Machetarea albumului este foarte elegantă: copertă cartonată, color, în policromie, cu porțiuni lăcuite, pagini introductive cu prezentare atractivă, galerie de schițe însoțite de explicații la final. Pe ansamblu, Muse se prezintă ca un vis frumos, doar că în formă tipărită. Nu întâmplător, ediția originală, apărută în Franța în două volume, a purtat titlul Songes.
Aș reciti oricând cu plăcere acest album steampunk... vaporos, spre deosebire de un altul, From Hell, pe care îmi e groază să îl redeschid. Dar, mai devreme sau mai târziu, urmează să îmi fac curaj și să vă dau detalii și despre acela tot aici, la Țesătorul.
(Cea mai recentă carte a mea, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și se poate comanda aici.)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu