Ieri, prin amabilitatea unui vechi prieten, am primit cadou o tabletă. În această dimineaţă, ca s-o probez, am recitit Alice in Wonderland... în două ore. Şi iată ce am aflat:
Romanul Alice in Wonderland a fost creat în urma unor plimbări şi conversaţii pe care matematicianul Charles Lutwidge Dodgson le-a avut în 1862 cu cele trei fetiţe ale prorectorului Universităţii Oxford, Henry Liddell. Poveştile absurde pe care Dodgson le-a născocit pentru fetiţe le-au încîntat în aşa măsură pe acestea din urmă încît una dintre ele, Alice Pleasance Liddell, i-a cerut să le transpună într-o carte. Prima versiune, scrisă de mînă şi oferită cadou micuţei Alice în 1864, se intitula Alice's Adventures Underground şi fusese ilustrată de autor.
Prima versiune tipărită a apărut în 1865, cu ilustraţii de Sir John Tenniel. O anecdotă spune că regina Victoria a agreat cartea şi a cerut să i se trimită spre lectură următorul volum al autorului - după care a primit o lucrare de matematică.
Conform articolului din Wikipedia dedicat acestei cărţi, a fost tradusă în peste 97 de limbi. Şi prima oară am parcurs-o în traducere română, pe vremea cînd aveam 5 ani şi abia învăţam să citesc. Era o ediţie cartonată, intitulată Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor (Biblioteca Pentru Toţi Copiii, Editura Ion Creangă, 1976), în traducerea Fridei Papadache, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu. Mi s-a părut o poveste... neliniştitoare, căci personajele acelea erau ciudate şi păreau să vorbească în dodii. Spre deosebire de alte poveşti pe care le citeam atunci, precum O poveste cu un hobbit, în care de la primul capitol personajele principale îşi stabileau un ţel, iar pe parcurs era destul de limpede care personaje secundare încercau să-i ajute pe eroi şi care să-i împiedice în atingerea ţelului, în cartea lui Lewis Carroll nu-mi era clar deloc nici ce dorea să realizeze Alice, nici dacă celelalte personaje o ajutau sau nu cu ceva.
Pe la 15 ani, prin amabilitatea doamnei profesoare Monica Mărăşescu, am avut ocazia să citesc versiunea originală a cărţii. Şi m-am amuzat copios - erau o mulţime de jocuri de cuvinte, parodii ale poeziilor pentru copii, chestiuni logice aplicate în alt context şi împinse la absurd. Mărturisesc că am adaptat un joc de cuvinte de acolo şi, ani de-a rîndul, l-am folosit la cursuri: "We call them lessons because the number of students lessens from one lecture to the next."
Cum vă spuneam la începutul acestui articol, tocmai am recitit Alice in Wonderland - de această dată în format electronic - şi am constatat că abilitatea mea de a înţelege limba engleză s-a îmbunătăţit întrucîtva faţă de vremea cînd eram în liceu. Dar nu ştiu dacă m-aş aventura să o traduc...
Pe scurt, o fetiţă victoriană, Alice, pleacă într-o după-amiază de vară de lîngă sora ei, de lîngă o fermă, în urmărirea unui iepure alb, cade prin vizuina iepurelui de-a lungul unui puţ mărginit cu poliţe şi ajunge într-o sală cu multe uşi, dintre care una minusculă dă către o grădină frumoasă. Protagonista testează prăjiturele şi licori din sticluţe, creşte şi apoi scade în înălţime, înoată în balta propriilor lacrimi, după care participă la o alergare cu o mulţime de păsări şi animale.
După ce ajunge la casa iepurelui alb, Alice creşte din nou şi nu mai poate ieşi, apoi scade pînă la opt centimetri, discută cu o omidă de pe o ciupercă şi, mîncînd bucăţele din pălăria ciupercii, creşte pînă cînd nu-şi mai vede decît gîtul răsărind dintre coroanele copacilor, apoi scade la dimensiuni normale şi, după o altercaţie cu o ducesă, o bucătăreasă, un bebeluş şi o pisică de Cheshire, merge la casa Iepurelui de Martie, unde ia ceaiul împreună cu acesta, cu Pălărierul Nebun şi cu Alunarul.
Ulterior, Alice ajunge în grădina mult-visată, participă la un joc de crochet alături de Regina şi Regele de Cupă şi de invitaţii acestora, e trimisă cu un grifon la Falsa Broască Ţestoasă pentru a asculta povestea acesteia şi a învăţa Cadrilul Homarilor, iar în cele din urmă asistă la un proces în care Valetul de Cupă e acuzat că ar fi furat nişte tarte. La final, cînd Alice creşte din nou şi acuză personajele că nu sînt decît nişte cărţi de joc, acestea năvălesc asupra ei ca un roi de albine. Protagonista se sperie şi... se trezeşte. Îi relatează visul surorii sale mai mari şi pleacă spre casă, iar aceasta din urmă îşi închipuie episoadele din poveste şi face legătura între zgomotele ambientale şi diversele elemente ale visului.
Poate una dintre cele mai interesante interpretări ale acestei cărţi pentru copii mi-a ieşit în cale într-un roman de Erica Jong pe care l-am răsfoit pe cînd eram student. Unul dintre personaje argumenta că, din punct de vedere psihanalitic, visul lui Alice este simbolic. Fetiţa e pe cale să ajungă la pubertate (protagonista are 10 ani), iar dinaintea ei se află dilema alegerii unui rol pe care să-l joace ca adultă. Intrarea în vizuina iepurelui şi căderea prin puţ ar putea semnifica regresia la un stadiu prenatal, în vreme ce înotul prin balta de lacrimi şi ieşirea la liman ar simboliza o nouă naştere. Nenumăratele uşi din sala subterană ar putea reprezenta diferitele căi pe care protagonista ar putea apuca în viaţă. Iar unele episoade din poveste ar pune-o pe Alice faţă în faţă cu un rol sau altul pe care şi l-ar putea asuma.
Cum ar fi... rolul de casnică, în capitolul al patrulea - dar Alice creşte peste măsură, iar căsuţa iepurelui alb mai că nu plesneşte şi nu se spulberă împrejurul ei, semn că fetiţa s-ar simţi închistată de un asemenea rol. Sau... rolul de mamă, în capitolul al şaselea - dar, cu cît ţine mai mult bebeluşul în braţe, cu atît acesta îi displace mai mult, pînă cînd mititelul se metamorfozează într-un purcel. Sau... rolul de scorpie, în capitolul al optulea - dar Alice o detestă pe Regina de Cupă, mai degrabă decît să o admire sau să o emuleze.
Cu atîtea opţiuni la îndemînă, nu e de mirare că Alice rămîne indecisă. Abia în următoarea carte, Through the Looking Glass, avea protagonista să ia o decizie mai clară asupra propriului viitor. Dar asta e altă poveste...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu