J. G. Ballard - "Crash" (1973)

Crash este romanul lui Ballard care l-a făcut pe referentul unei edituri să scrie celebra însemnare: “Autorul acestei cărţi este dincolo de ajutor psihiatric.” (Afirmaţie citată în The Encyclopedia of Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls.) Cartea îngustează gama (satirică?) a volumului The Atrocity Exhibition la o singură chestiune: disiparea diferenţelor dintre pulsiunile erotice şi cele distructive cauzate de prezenţa ubicuă a automobilelor. Reclamele prezintă maşinile ca fiind strălucitoare şi sexy. Ştirile şi documentarele le prezintă drept periculoase şi mortale. Iar subconştientul şoferilor spălaţi la creier de mass-media ar putea pur şi simplu să înceapă să transfere pulsiunile erotice către rănile apărute în urma accidentelor de automobil. Sau către instrumentele de bord. (Sau ceva…)

Aici intervine protagonistul dr. Robert Vaughan, fost producător de filme documentare, în momentul de faţă preocupat pînă la obsesie cu colecţionarea de fotografii de la locuri de accidente, cu aşezarea partenerelor ocazionale de sex în poziţii de victime ale coliziunilor, cu imaginarea unor posibile răni de accidente auto pe corpul unor vedete precum Elizabeth Taylor şi cu transformarea vieţii naratorului-martor “James Ballard” într-una interesantă. (În acest punct ar fi util să ne amintim că naratorii sînt entităţi imaginare care există numai sub formă de informaţii – mai precis, sub formă de discurs – în lucrările de ficţiune. Indiferent ce nume poartă aceştia, nu trebuie confundaţi în vreun fel cu autorii fizici care i-au creat.)

Relaţia sado-masochistă de dominare şi de dependenţă reciprocă crescîndă a celor două personaje masculine trece printr-o serie de episoade din ce în ce mai dezgustătoare şi mai explicite din punct de vedere sexual în care atracţiţa sexuală (atît hetero- cît şi homo-erotică) şi pulsiunile violente sînt ireparabil amestecate unele cu altele.

Nu am de gînd să îl plictisesc (sau să îl ofensez) pe cititor cu vreun detaliu referitor la intriga romanului. E de ajuns să afirm că, dat fiind uriaşul talent literar al lui J.G. Ballard, atunci cînd autorul şi-a pus în minte să-şi şocheze şi să-şi dezguste publicul, efectele au fost considerabile. Cu toată sinceritatea, număr Crash printre cele mai dezgustătoare romane din cite am încercat vreodată să citesc, alături de Naked Lunch de William Burroughs. Totuşi, dat fiind că, în ceea ce mă priveşte, scenele şocante şi explicite din punct de vedere sexual nu reprezintă un înlocuitor pentru suspans în intriga unui roman, plasez Crash şi pe locul al treilea printre cele mai plictisitoare cărţi cu care am avut de-a face pînă acum (Finnegans Wake de James Joyce fiind pe locul al doilea).

Sînt foarte conştient de faptul că, la fel ca Naked Lunch, Crash a fost ecranizat de regizorul David Cronenberg. Dar sînt de asemenea conştient de o zicală populară printre psihologi: “Fiecare carte scrisă este o boală învinsă.” Judecînd după conţinutul acestei cărţi, trebuie să fi fost o boală destul de serioasă. Mă bucur că J.G. Ballard a fost capabil să o învingă şi că după aceea a putut să scrie cărţi mult mai agreabile precum Hello, America (1981) sau Empire of the Sun (1984).

Dar asta e o poveste cu totul diferită.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)