Mircea Cărtărescu, "Levantul" (1990)

Spre finalul anilor 1990, la Teatrul Bulandra, am vizionat un spectacol de teatru, Levantul, după un poem epic de Mircea Cărtărescu. Apoi, conştiincios, am cumpărat un exemplar din acest poem epic (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) şi am aflat că fusese distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1990. Ba chiar, printr-un fericit concurs de împrejurări, în 2011 am primit un autograf din partea distinsului autor.

Cu lectura, însă, m-am dovedit a fi mai puţin conştiincios. În 2011 am citit jumătate din poem, apoi, o vreme, am lăsat volumul la raft. Abia în august 2015 am parcurs integral acest poem postmodern şi, cum lucrurile bune nu se tac, am decis să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat (cu oarecare întârziere).

Ca orice poem epic ce se respectă, Levantul este împărţit în cânturi (douăsprezece în acest caz). Subiectul este unul eroic - în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, poetul revoluţionar Manoil şi însoţitorii săi doresc să pornească o revoluţie în Ţara Românească, să-l alunge pe domnitorul fanariot şi să câştige independenţa patriei.

Tratarea, în schimb, este comică. Începând cu comicul de limbaj, continuând cu comicul situaţiilor şi mergând până la numele comice ale personajelor, poetul a folosit o gamă largă de metode prin care a subminat falsa seriozitate a epopeii şi i-a amuzat şi fermecat pe cititori.

Comică este şi puzderia de anacronisme strecurate în text, de la un citat atribuit lui Mihai Eminescu în care se face referire la Mircea Eliade până la dirijabilul cu care călătoresc personajele şi de la mămăliga dacică până la Anexa ce evocă în subtext finalul aşa-zisei Epoci de Aur şi evenimentele din decembrie 1989. (Desigur, nu voi inventaria aici toate anacronismele amuzante, pe de o parte pentru că nu vreau să vă stric surpriza şi plăcerea când le veţi descoperi în text, iar pe de alta pentru că sunt destul de numeroase.)

Tot pe linia mijloacelor literare postmoderne, alături de anacronisme, se află o serie de referiri intertextuale şi culturale. Astfel, veţi găsi trimiteri la Borges şi Bahtin, la Byron şi Keats, la Dante şi la Petrarca, la Sadoveanu şi Caragiale, dar şi la pelicule cinematografice, începând cu "E la nave va" şi încheind cu... "Războiul stelelor".

Şi, ca şi când trimiterile intertextuale nu ar fi fost suficiente, pe alocuri veţi găsi parodii foarte îngrijite după poeme de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Anton Pann - semn că domnul Mircea Cărtărescu, pe atunci profesor de limba şi literatura română la o şcoală din Bucureşti, ştia nu doar să predea poezie, ci şi să se joace cu poezia într-un mod memorabil. (În ceea ce mă priveşte, cel mai mult am apreciat glossa construită pe idei metafizice.) 

De altfel, numeroase episoade din poem cuprind meditaţii filosofice referitoare la natura realităţii, la trecerea timpului, la relaţiile dintre etică şi estetică. Am fost plăcut surprins când autorul însuşi s-a pomenit transportat în lumea ficţională a epopeii sale, ori când personajele sale l-au însoţit în Bucureştiul tern al anilor 1980. Şi, ca o încununare a acestor jocuri de realităţi întreţesute, în cântul al doisprezecelea, la o petrecere de final, invitat alături de personaje în apartamentul autorului este şi cititorul.

Ca urmare, nu am să vă mai reţin. Petrecerea aceea ficţională continuă şi acum, iar la capătul Levantului vă aşteaptă o mulţime de personaje agreabile, un album de Paul Simon şi un poet ce vă ofer un pahar cu vin de Jidvei. Apoi, dacă vi se pare că epopeea aceasta exuberantă şi ireverenţioasă s-a încheiat mult prea curând, luaţi lectura de la capăt - pentru că Levantul este o carte de recitire...