Îmi apare cea de-a zecea carte

Începând pe vineri, 6 mai 2022, și până pe 5 iunie, noua mea carte, Fierul și fiara (editura Crux Publishing, București, 2022) este disponibilă pentru precomenzi la preț promoțional. Volumul are un caracter retrospectiv, căci cuprinde schițe și povestiri din perioada 2006 - 2020, dar și nuvela inedită care dă titlul cărții. Coperta, sigla și ilustrațiile interioare, precum și imaginea promoțională care însoțește acest articol, au fost create de către artistul grafic Tudor Popa, căruia țin să îi mulțumesc pe această cale. Mai multe detalii despre Fierul și fiara găsiți pe această pagină de pe situl Crux Publishing.

"Arca" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

Imagine preluată de pe situl editurii Crux Publishing

 (Pentru domnul Gheorghe Săsărman, cu admirație)

Evangheliile asimptotice relatează că, la ceva vreme după facerea lumii, Cei de Sus au constatat că oamenii se dedaseră păcatelor, drept pentru care au decis să îi pedepsească. Au plănuit un potop care să spele lumea de păcate – la propriu și la figurat. Cum însă printre oamenii de atunci se afla și unul drept, care nu s-ar fi cuvenit să piară laolaltă cu ceilalți, Cei de Sus au hotărât să îl cruțe.

Așa se face că i-au trimis omului drept, care se numea Nohai, un vis în care i-au arătat cum să construiască o arcă în care să pună câte o pereche din fiecare soi de vietate și în care să călătorească laolaltă cu familia până când apele aveau să se retragă, iar uscatul avea să se ivească din nou.

Nohai, de cum s-a trezit din acel vis, a purces a plănui și construi o arcă, așa cum îi arătaseră Cei de Sus, iar pe fiii și fiicele sale i-a trimis în împrejurimi ca să îi aducă o pereche din fiecare soi de vietate. Spre seară, văzând câte animale se adunaseră, a fost nevoit să admită că a doua zi avea să trebuiască să le facă niște  cuști în care să le țină, mai degrabă decât să continue lucrul la arcă.

Oricât ar fi trudit Nohai în ziua următoare la construirea cuștilor, până la asfințit, fiii și fiicele lui i-au adus numeroase alte animale – rozătoare, ierbivore, carnivore – iar patriarhul a mai amânat cu o zi construirea arcei, căci era nevoie de cuști și pentru vietățile proaspăt sosite.

Din ce spuneau copiii lui Nohai, mai departe, dincolo de ținutul în care locuiau, se găseau alte meleaguri prin care hălăduiau alte făpturi, mai ciudate decât cele cu care erau ei obișnuiți. Și, cum Nohai era un om drept, care nici nu ar fi cutezat să le încalce poruncile Celor de Sus, i-a trimis pe copii pe alte meleaguri ca să aducă înapoi, acasă, câte o pereche din acele făpturi ciudate.

În zilele când fiii și fiicele sale au călătorit prin alte ținuturi, Nohai a trudit să construiască arca, iar soția lui, care era la fel de harnică precum el, a hrănit și îngrijit animalele din cuști. Numai că, treptat, când copiii lor s-au întors unul câte unul, aducând perechi-perechi din tot soiul de vietăți, care mai mari, care mai mici, Nohai și soața lui au început să înțeleagă că arca pe care aproape o terminaseră ar fi fost neîncăpătoare pentru toate făpturile adunate.

Iar copiii lui Nohai, în peregrinările lor, aflaseră despre alte ținuturi, încă și mai îndepărtate, și despre alte vietăți, chiar mai ciudate decât acelea pe care le aduseseră. Cum Nohai nu ar fi încălcat poruncile Celor de Sus nici în ruptul capului, și-a trimis fiii și fiicele peste mări și țări ca să aducă o pereche din fiecare vietate nemaiîntâlnită despre care auziseră cutreierând alte ținuturi. El, în schimb, a oftat adânc, și-a strâns mai bine cingătoarea, a demontat arca la care trudise săptămâni de-a rândul, după care a purces să construiască alta, mai încăpătoare.

Abia o terminase, câteva luni mai târziu, când fiii și fiicele sale au început să se întoarcă din străinătăți, iar Nohai a văzut, cu groază, cum arca proaspăt construită nu era îndeajuns de mare ca să cuprindă toate vietățile adunate. Și, pe când copiii săi au plecat iar, către meleaguri încă și mai îndepărtate ca să aducă perechi de animale cu adevărat nemaivăzute, Nohai a demontat a doua arcă pentru a o construi pe cea de-a treia – una cu adevărat ciclopică.

Așa l-a prins potopul pe Nohai, iar ploaia care s-a pogorât din ceruri patruzeci de zile și patruzeci de nopți i-a înecat pe el, pe soața lui și pe vietățile ce le țineau în cuști. Dar aceia dintre fiii și fiicele sale care cutreierau prin munți după fiare, păsări și gângănii au scăpat cu bine. Urmașii lor, până în ziua de azi, caută, adună, studiază și cataloghează vietățile. Lumea îi știe drept zoologi, ornitologi și entomologi.

Iar arca suficient de încăpătoare pentru a purta toate vietățile prin bezna fără de sfârșit dintre stele e însăși lumea...

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

"Dresură" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

(Imagine preluată de pe situl Crux Publishing)

 La circul cu care a călătorit Fram prin împărăţia Gorenei şi prin alte ţări din Vedoca lucra un dresor faimos, Gustav Hron. Acesta îşi începuse cariera cu dresură de câini şi de ponei, însă destul de repede, a trecut la dresajul felinelor mari, aduse din îndepărtata Nidolie. Câţiva ani mai târziu, după ce publicul s-a plictisit să vadă lei şi tigri, domnul Hron a trecut la numere de dresaj cu foci.

Copiii, mai ales, le apreciau mult, pentru că erau jucăuşe şi prietenoase. După un timp, pentru variaţiune, Gustav Hron a încercat să dreseze şi urşi albi. Aşa a ajuns să lucreze cu Fram, cel care, la finalul carierei sale, avea să devină celebru în întreaga lume pentru călătoriile sale la poli.

Spectacolul rezultat nu a fost însă prea grozav. Focile erau parcă prea dinamice, în vreme ce Fram era din ce în ce mai lent şi mai morocănos. Iar unele numere, adaptate din vremea când domnul Hron făcea dresură de lei, parcă nu prea îşi aveau rostul în noua formulă.

După plecarea lui Fram, dresorul a simţit nevoia să încerce ceva nou şi neobişnuit. Ca urmare, s-a retras o vreme de la circ şi a început să se gândească în fel şi chip la un număr de dresură nemaivăzut.

A plecat undeva, la munte, a mers în drumeţii singuratice şi, după un timp, s-a pomenit cu o idee atât de stranie încât i s-a părut revoluţionară.

Echipat cu o biciuşcă, cu o vergea şi cu un dram de magie, Gustav Hron a început să lucreze cu gheţarii. Aceştia aveau o atitudine glacială şi se mişcau încă mai lent decât Fram, ursul alb. Dar dresorul avea răbdare şi metodă, iar voinţa lui era de nestrămutat. Avea să-i dreseze, să-i aducă în arenă seară de seară, pentru spectacole, şi să-i transforme în gheţari de circ.

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

Max Barry, "Lexicon" (2013)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Max Barry intitulat Lexicon  (Mulholland Books, Hodder & Stoughton, Londra, 2014). De parcurs, l-am parcurs abia la jumătatea lunii august 2020. (Are și pandemia beneficiile ei.)

 Și iată ce am aflat:

 

Lexicon începe cu cea mai banală situație ficțională imaginabilă pentru a vira în (poate) cea mai bizară ipoteză imaginabilă. Un amnezic, într-un aeroport, abia scapă cu viață din mâinile unor agenți care încercau să îl răpească. Treptat, pe măsură ce amintirile îi revin, acesta constată că este prins în mijlocul unei conspirații de poeți și romancieri care se întinde, la scară mondială, din Australia în SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și mai departe, în Rusia. Aparent, un agent cu numele de cod T. S. Eliot are nevoie de ajutorul acestui amenzic, Harry, pentru a contracara activitățile altei agente, cu numele de cod Virginia Woolf, care a cauzat haos și măcel în localitatea Broken Hill din Australia.

În paralel, pe un alt fir narativ, ne sunt relatate procesul prin care o adolescentă fără adăpost, Emily, a fost recrutată pentru o organizație secretă, instruită sub numele de cod Virginia Woolf și trimisă în misiuni. (Și poate că unul dintre superiorii săi are planuri care nu sunt prevăzute în fișa postului...)

Cele două fire narative sunt intersectate frecvent de un al treilea, desprins parcă din trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos, în care extrase din presă, rapoarte confidențiale, chestionare, fragmente de conversații online și știri de ultimă oră contrastează evenimentele din teren cu prezentarea lor mediatică și cu percepția lor de către public.

Intriga duce, prin răsturnări de situație succesive și printr-un punct culminant spectaculos, la un deznodământ memorabil. Iar ultima pagină a romanului pare să subțieze granița dintre ficțiunea cărții și realitatea cititorilor...

 

Am apreciat Lexicon din mai multe motive. Mai întâi, personajele principale de pe firele narative majore sunt ușor de simpatizat. Apoi, loviturile de teatru și schimbările raporturilor de forțe se țin lanț până aproape de ultima filă. Nu în ultimul rând, rar se întâlnește un techno-thriller în care elementul care pune intriga în mișcare este... programarea neurolingvistică. (Căci, în Lexicon, cuvinte sintetice pot fi folosite pentru a supune și reprograma oameni.) Și, desigur, ar mai fi trimiterile intertextuale care merg la inima filologului.

Având în vedere cele de mai sus, vă recomand și dumneavoastră Lexicon. În ceea ce mă privește, întrucât și un alt roman al scriitorului australian Max Barry, Jennifer Government, îmi făcuse o impresie foarte bună, am de gând să mai parcurg și alte cărți de același autor. Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

Jerome K. Jerome, "Three Men on the Bummel" (1900)

Într-o postare  anterioară, v-am promis o prezentare a romanului umoristic  Trei pe două biciclete de Jerome J. Jerome. În perioada august - septembrie 2016, am parcurs o ediție britanică - Three Men on the Bummel (Penguin Books, Londra, 1994).

Și iată ce am aflat:

Acțiunea din acest roman se petrece la unsprezece ani după Trei într-o barcă. J. și Harris s-au căsătorit și au copii. Împreună cu George (care e încă burlac), planifică o călătorie cu bicicletele prin Germania.

Dacă prima călătorie debuta cu făcutul bagajelor, aceasta necesită la început o atentă persuasiune a soțiilor - persuasiune care sfârșește prin a fi și foarte costisitoare.

Călătoria îi poartă pe cei trei prin sate și orășele germane. La tot pasul se petrec incidente amuzante care adesea implică turiști englezi. De asemenea, autorul face observații privitoare la societatea germană de atunci - unele la obiect, altele satirice, câteva voit absurde.

Ca și Trei într-o barcă, romanul e presărat cu anecdote despre unchiul Podger. Spre  deosebire de cartea precedentă, însă, Trei pe două biciclete nu prezintă prea des descrieri de peisaje naturale sau anecdote istorice.

Paradoxal, Trei într-o barcă se  dorise a fi un ghid de călătorie și a sfârșit prin a fi  apreciat la scară mondială ca un roman umoristic, în vreme ce Trei pe două biciclete a fost scris cu bună știință ca roman umoristic și... a rămas în umbra celui dintâi.

Unul dintre motive ar fi că personajele par mai pompoase, iar dialogurile mai puțin firești. (Să fi fost de vină faptul că autorul înaintase în vârstă?)

Alt motiv este că ținta satirei s-a schimbat în cea de-a doua carte. Există o îndelungată tradiție literară în care englezii îi satirizează pe alți englezi. (Și alta, poate nu la fel de îndelungată, în care englezii sunt satirizați de anglo-irlandezi.) Un roman în care un englez îi satirizează pe germani pare, în acest context, cam nelalocul lui.

Nu în ultimul rând, din Trei pe două biciclete lipsește fox-terrierul Montmorency. Chiar dacă personajul acesta canin este cu totul imaginar (mai degrabă decât bazat pe un câine real), prezența sa în primul roman aducea un plus de haz și de farmec. Fără Montmorency, Trei pe două biciclete este  ceva mai sărac.

Pe ansamblu, chiar dacă unele pagini din acest roman m-au făcut să râd pe săturate, impresia cu care am rămas este că întregul e mai mic decât suma părților. Cartea a meritat o lectură (și va rămâne în biblioteca mea personală), însă nu va avea parte de cea de-a doua foarte curând. Poate că reacția mea ambivalentă o avea de-a face cu vârsta. Căci, dacă în ceea ce îl privește pe autor, între cele două cărți s-au scurs unsprezece ani, pentru cititorul aici de față au trecut treizeci și patru.

Firește, asta nu mă va descuraja să citesc o altă carte de Jerome K. Jerome, Tommy și prietenii săi. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

III. Din fericire, dispozitivul nu rămase multă vreme aşa. A doua zi în zori, după o noapte nedormită şi mai multe încercări eşuate, un tambur cu discuri rotative din alamă, gravate cu cifre, fusese încastrat în carcasa aparatului telefonic. Doctorul Victor Rammstein strânse bine ultimul şurub, după care instală telefonul la locul lui, pe perete, şi se aşeză pe un scaun.

- Acum ce facem? se interesă Fecioara de Fier Forjat.

- Aşteptăm să sune cineva, explică inventatorul.

Pălărierul Sănătos îşi consultă ceasul de buzunar. Se încruntă uşor, îl duse la ureche ca să verifice dacă mai ticăia, apoi îl privi iar.

- La ora asta, nebuni am fi să aşteptăm un apel, remarcă el. Nici servitorimea nu se trezeşte aşa devreme, cu atât mai puţin lumea bună.

Rammstein îi aruncă o privire obosită.

- Presupun că ai dreptate. Am putea la fel de bine să mergem şi să…

Telefonul începu să sune. Discurile de alamă din tambur se rotiră unul câte unul, iar în câteva clipe numărul telefonic de la care sosea apelul se văzu clar, cu toate cele trei cifre aliniate riguros.

- Cine ne sună la ora asta? întrebă Pălărierul.

Doctorul dădu din umeri, apoi se ridică, se apropie de telefon şi duse receptorul la ureche. Un bâzâit furios, ca de bondar, răsună din receptor.

- La telefon.

Bâzâitul se repetă.

- N-aş zice că…

Bâzâitul se reluă, ceva mai tare.

- Totuşi, privind obiectiv…

Bâzâitul îl întrerupse. Rammstein luă receptorul de la ureche şi îi aruncă o privire contrariată, după care reluă ascultarea.

- Cred că pentru mine e ori prea târziu, ori prea devreme pentru genul ăsta de discuţie.

Bâzâitul deveni aproape isteric.

- Nu, dumneata să mă asculţi, spuse doctorul pe un ton glacial. Oaspetele este întâmpinat după cum e îmbrăcat şi e condus după cum a vorbit.

Bâzâitul căpătă un ritm sacadat şi sec.

- Deja ne vedem la tribunal, observă Rammstein.

Suspendă receptorul în furcă şi se uită lung la telefon, după care ridică încet din umeri.

- Unele ameninţări nu mai au acelaşi efect dacă au fost repetate prea des, remarcă el ca pentru sine. Sau puse-n practică…

- Tot Excelenţa Sa, Lord Fitzroy? întrebă Pălărierul.

- Tot el, admise inventatorul. Şi dumnealui era cu nervii pe moaţe după o noapte nedormită, ca şi noi. Doar că nu de la construit prototipuri – de la un cazino.

Fecioara de Fier Forjat schimbă o privire cu Pălărierul Sănătos. Rammstein îşi înăbuşi un căscat.

- Cred că pe undeva am abordat lucrurile greşit. Dacă telefonul afişează numărul de la care se face apelul, nu mă ajută prea mult, mai ales dacă nu am memorat numărul.

- Şi cine ar putea memora atâtea numere? se miră Pălărierul.

- Eu aş fi în stare, remarcă Fecioara de Fier Forjat.

Doctorul se frecă la ochi cu dosul mâinii.

- Se poate, dar nu toată lumea are memoria ta. Şi nu cred că ar vrea cineva să înveţe pe de rost numere de telefon.

Schiţă un zâmbet obosit. 

- Nici măcar pe ale creditorilor insistenţi, adăugă el într-un târziu. Dar poate o exista o soluţie şi pentru asta.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

II. O jumătate de oră mai târziu, când la ușa laboratorului răsunară bătăi puternice, Victor Rammstein era ocupat până peste cap cu niște schițe pentru un proiect nou-nouț. Mecanoida merse și deschise ușa în locul lui.

În prag se afla Lord Fitzroy, rumen la faţă din cauza gerului şi cu favoriţii pieptănaţi îngrijit şi parfumaţi discret. Când dădu cu ochii de Fecioara de Fier Forjat, avu un uşor recul, după care îşi compuse o figură dispreţuitoare, pufni pe nări şi intră în laborator cu paşi hotărâţi.

- Tot nu ţi-ai angajat un majordom cât de cât onorabil ca să fii în rând cu lumea bună, Rammstein? întrebă el, privind de sus.

Inventatorul ridică nasul din hârtii.

- Bună dimineaţa şi dumitale, Lord Fitzroy! O ceaşcă de ceai?

Vizitatorul ridică uşor o sprânceană.

- Aş prefera să mestec sticlă pisată decât să stau la ceai cu dumneata, Rammstein! 

- Să sfărâm un pahar Berzelius? se oferi mecanoida, îndatoritoare. 

- Nu te deranja! zise doctorul. Cu ce te putem ajuta, Excelenţă?

- Cu plata datoriilor. Pe scurt.

Inventatorul încuviinţă din cap.

- Desigur. Lord Fitzroy, am convingerea că, în privinţa asta, mergem în direcţia cea bună! Tocmai dezvoltam un proiect foarte lucrativ, care îmi va permite, odată ce-l voi comercializa, să achit integral datoriile faţă de dumneata.

- Şi dobânzile cumulate.

- Şi dobânzile cumulate, întări Rammstein. Categoric!

- Cam pe când estimezi că vei comercializa invenţia asta a dumitale?

Inventatorul privi nehotărât încoace şi încolo.

- Păi, zise el pe un ton spăşit, aici mi-ai putea fi de ajutor. Pentru a grăbi procesul de proiectare, fabricare şi comercializare, ar fi nevoie de o investiţie, iar o infuzie de capital ar fi binevenită....

Cu proteza metalică strânsă pumn, vizitatorul izbi în masă. Toate lucrurile de pe tăblia mesei săriră de o palmă în sus, iar cerneala din călimară împroşcă împrejur. Rammstein tresări.

- Asta este culmea tupeului, potlogarule! strigă Lord Fitzroy. După ce că-mi eşti dator vândut, îndrăzneşti să mai ceri–?

Tirada furioasă îi fu retezată când Fecioara de Fier Forjat îl ridică de guler, îl scoase pe uşa laboratorului, îl azvârli afară, într-un troian, şi trânti uşa în urma lui cu un „Mulţumim pentru vizită. Mai poftiţi pe la noi!” care suna oricum, numai sincer nu.

- Ţi-am zis să nu te bagi de data asta, remarcă inventatorul.

- Nu i-am retezat nimic, preciză mecanoida.

Doctorul se uită lung la schiţele împroşcate cu cerneală.

- Acum de unde-o să procurăm capital ca să terminăm proiectarea şi să construim prototipul? întrebă Pălărierul Sănătos.

- Probabil va trebui să fac nişte apeluri telefonice, răspunse Victor Rammstein.

- Şi dacă potenţialii investitori nu o să răspundă? se interesă Fecioara.

- Nu au cum să nu răspundă, ripostă doctorul.

Făcu semn către schiţele împrăştiate pe masă, dinaintea lui.

– Deocamdată, dispozitivul care să le permită abonaţilor telefonici să vadă de la ce număr sunt sunaţi e încă-n stadiul de proiect.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

I. În miez de iarnă, într-o dimineață geroasă de vordi, doctorul Victor Rammstein se afla în laboratorul său din Strada Chihlimbarului. Împreună cu Pălărierul Sănătos, lucra la un nou dispozitiv pentru stocarea informațiilor, destinat Fecioarei de Fier Forjat, când în încăperea alăturată sună telefonul*. Destul de iritat de sunetul ascuțit al soneriei electrice, inventatorul întrerupse lucrul și se grăbi să răspundă la telefon.

După câteva momente, se întoarse în laborator, mai cenușiu la față decât Pălărierul.

- S-a întâmplat ceva? se interesă acesta din urmă.

Rammstein încuviinţă din cap, cu un aer preocupat. În pofida temperaturii destul de scăzute din laborator, pe frunte începuseră să îi apară broboane de sudoare.

- O să vină în vizită cât de curând Fitzroy.

- Excelența Sa Fitzroy, membru al Camerei Lorzilor? întrebă Pălărierul.

- Chiar el.

- Credeam că zilele astea este ocupat să-și administreze moșia cu o mână de fier, remarcă Fecioara.

Doctorul făcu o grimasă.

- De data asta te rog să nu-i mai retezi nimic, îi spuse mecanoidei. Încă mai primesc citații la tribunal pentru incidentul acela...

- Câtă vreme nu va trage sabia din teacă...

- Nebun ar fi să încerce așa ceva, observă Pălărierul Sănătos.

Pe buzele lui Rammstein flutură un zâmbet fugar.

- Sper să-și fi învățat lecția de prima dată. Cert e însă că, vrem, nu vrem, iar o să ne treacă pragul.

- N-am putea să ținem ușa închisă și să pretindem că nu suntem acasă? întrebă mecanoida.

- Nu după ce am discutat cu el la telefon, replică inventatorul.

- Mai bine n-ai fi răspuns când a sunat, zise Pălărierul.

- Nu avea cum să știe că îl sună Fitzroy, explică Fecioara de Fier Forjat.

Rammstein tresări şi îi aruncă o privire mecanoidei.

- Am o idee...

*O creaţie de dată recentă a inventatorului harmonican Alexander Graham „Taco” Bell.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)