Betty Smith, "A Tree Grows in Brooklyn" (1943)

Imagine preluată de pe situl audiobookstore.com

În alt deceniu, în alt mileniu, în anii 1980 (de tristă amintire), la Televiziunea Română s-a difuzat (încă) un film alb-negru din 1945, intitulat: A Tree Grows in Brooklyn. (Îl puteți viziona integral aici, dacă doriți.)

L-am urmărit cu plăcere și cu emoție și... nu l-am uitat. Mulți ani mai târziu, am procurat o ediție electronică și, ca orice om născut și crescut în Galaxia Gutenberg, am căutat și cumpărat un exemplar dintr-o ediție tipărită - A Tree Grows in Brooklyn, (HarperPerennial, HarperClassics, New York, 2018, prefață de Anna Quindlen). L-am citit în douăsprezece zile, la mijlocul lunii februarie 2021. Și iată ce am aflat:

Protagonista romanului, Francie Nolan, este o fetiță din Brooklyn, la începutul secolului al XX-lea, cu mamă austriacă și tată irlandez. Johnny Nolan este un chelner-cântăreț care aduce acasă banii din salariu și bea banii din bacșișuri. Katie Nolan lucrează ca femeie de serviciu, face economii, face sacrificii, face eforturi supraomenești și face ce poate pentru a-și trimite copiii la școală și pentru a le oferi o viață mai bună. Iar Neeley (sau, dacă preferați, Cornelius) Nolan face (ca mulți alți copii din cartierul lui și din clasa lui socială) colectă de materiale reciclabile, împreună cu sora lui mai mare, ca să strângă câțiva bănuți pentru acadele și pentru trageri la sorți într-un magazin din vecinătate.

Romanul urmărește copilăria și adolescența protagonistei, în anii premergători Primului Război Mondial și până la intrarea Statelor Unite ale Americii în război în 1917 - un Portret al artistului din tinerețe în versiune feminină, dacă vreți. Pe de o parte, sunt urmărite arcele de dezvoltare ale unor personaje principale, precum Francie, care luptă să meargă la o școală mai bună, să ajungă la liceu, să urmeze cursuri de vară sau să fie admisă la universitate. 

Pe de altă parte, sunt prezentate o serie de viniete naturaliste, în care autoarea arată, cu precizie chirurgicală și cu obiectivitate jurnalistică, episoade precum vânzările de pâine veche de la brutărie, soldurile de brazi de Crăciun în seara de Ajun, vizitele de la biblioteca publică din cartier sau nașterea unei fiice postume.

Doar că... Francie Nolan (care e o versiune ficțională a autoarei) capătă sfatul de a spune lucrurile așa cum au fost și de a le scrie așa cum ar fi trebuit să fie. Și așa se face că episoade precum rătăcirea disperată a tatălui prin frig, victoria copiilor la concursul de aruncare a brazilor, amenințarea rostită de către mătușa Sissy către o profesoară nemiloasă ori frumoasele cuvinte enunțate de bărbier după moartea lui Johnny par să fie hiper-reale, mai adevărate decât adevărul. (Pentru că... ce e mai adevărat decât adevărul? Povestea.)

Betty Smith pare să fi scris A Tree Grows in Brooklyn cu niște lecții bine învățate de la școala modernismului american - mai ales de la John Steinbeck și Ernest Hemingway. Pe de o parte, inteligența emoțională ce transpare din scenele romanului este la un nivel extrem de ridicat, greu de egalat sau de depășit. Pe de altă parte, observația scenelor de viață este intensă, clară, precisă și infuzată cu o prospețime pe care trecerea anilor de la prima publicare a romanului nu a veștejit-o câtuși de puțin. Cu atât mai mult, impactul unor pasaje asupra cititorilor este mai intens - fie că e vorba despre antisemitism, despre cruzime împotriva copiilor, despre cruzime împotriva animalelor sau despre adulter - cu cât vocea naratorială, de cele mai multe ori identificată, în stil indirect liber, cu punctul de vedere al protagonistei, asumă o perspectivă inocentă din care judecata morală lipsește aproape cu desăvârșire. Ca și în Aventurile lui Huckleberry Finn, rămâne la latitudinea cititorului să judece și să discearnă...

Nu mi-e jenă să recunosc că, pe parcursul lecturii, am râs, am plâns, am ovaționat și m-am cutremurat. (A Tree Grows in Brooklyn este romanul pe care James Joyce l-ar fi scris dacă ar fi avut și inimă, nu doar creier.) Nu m-am mai bucurat așa de lectura unui roman din 1991, când am citit East of Eden de John Steinbeck. Și, ca în 2002, când am citit Perdido Street Station, în ultima treime a cărții, mi-a părut din ce în ce mai rău că se apropia de final. Mai trebuie să adaug că, pentru prima oară în viață, mi-am dorit cu intensitate, cînd parcurgeam ultimele pagini ale cărții, ca, după ultima filă a volumului, să mă întorc la prima pagină și să mai citesc cartea o dată, de la capăt. (Chiar, vi s-a întâmplat vreodată așa ceva?)

Ulterior, am aflat că există și o ediție română a romanului, publicată sub titlul În Brooklyn crește un copac. Despre aceea nu aș ști ce să vă spun, întrucât nu am citit-o. Dar un exemplar al ediției originale puteți comanda aici. Și poate că, după ce veți întoarce ultima filă a acestui roman de neuitat, veți dori să îl recomandați și celor dragi - pentru că lucrurile bune nu se tac.

 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut, în decembrie 2020, la editura Crux Pusblishing.)