Liviu Radu, "Vînzoleli nocturne" (2010)

Prin 2011, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar cu autograf din volumul-omnibus Lumea lui Waldemar (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010). Acesta conţinea, pe lîngă romanele Waldemar, Blocul câş şi O după-amiază cu bere şi zâne, un al patrulea roman al seriei, intitulat Vânzoleli nocturne - unul inedit. L-am citit, cam cu greutate, în octombrie 2013.

După care autorul, cu multă generozitate, mi-a oferit în februarie 2014 o altă ediţie din Vînzoleli nocturne (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2010). Pe aceasta am parcurs-o într-o după-amiază (fără bere şi fără zîne).

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Intriga romanului este plasată în cartierul Lacul Tei din Bucureşti. Cîţiva infractori află că într-o noapte de vară, duminică spre luni, va trece pe acolo un fel de caravană care străbate tărîmurile, iar ei decid să organizeze o ambuscadă pentru a o jefui. Un căpcăun care lucrează sub acoperire în poliţie, Trosco, îl informează pe Waldemar şi îl convinge să ajute la dejucarea planurilor infractorilor. Iar conflictul se complică atunci cînd în combinaţie intră şi mafia rusească a unui traficant numit Leordov.

Un punct interesant din Vînzoleli nocturne  mi s-a părut primul capitol, în care, cam ca în fiecare volum din seria Cântec de gheaţă şi foc, un personaj episodic apare numai pentru a ajuta la stabilirea cadrului acţiunii, apoi piere. Doar că, în cazul de faţă, Gigic Mandea Tirbuşon e un personaj comic, dintr-o galerie de borfaşi care populează paginile cărţii.

Alt aspect remarcabil este bogăţia şi diversitatea planurilor narative ale romanului. Astfel, dacă în Armata moliilor alternează numai două planuri narative, iar capitolele sînt lungi, în Vînzoleli nocturne sînt prezente cel puţin patru planuri narative principale. Astfel, aflăm pe rînd despre activităţile lui Waldemar, despre cele ale infractorilor, despre iniţiativele căpcăunului Trosco şi despre Leordov şi asociaţii săi. În unele porţiuni, alternarea planurilor acţiunii este rapidă, ca în Spaime, iar capitolele sînt scurte - pe alocuri de numai două sau trei pagini. Rezultatul este că lectura devine alertă.

O parte dintre evenimentele intrigii sînt banale - spre exemplu, Waldemar şi cele două iubite ale sale merg la iarbă verde pe Valea Doftanei - însă cele mai multe dintre ele sînt spectaculoase. În bună tradiţie light fantasy, cotidianul se învecinează cu fabulosul, cu grotescul sau cu absurdul. Astfel, gropile de pe străzile bucureştene sînt săpate noaptea de echipe de pitici, infractorii dispar fără urmă pentru că îi mănîncă nişte căpcăuni infiltraţi în poliţie, iar cîte un băiat de bani gata care goneşte cu bolidul său către clubul Bamboo pune apariţia unei caravane exotice pe seama cine ştie cărei băuturi.

Tot în tradiţia fantastică se înscrie şi refuzul de a le oferi cititorilor o explicaţie pentru evenimentele din intrigă. Enigmaticul convoi care circulă între tărîmuri se preface, pe rînd, în tren cu aburi, în caravană, în maşină blindată şi în diligenţă, însă investigaţiile personajelor principale nu îi află nici originea, nici destinaţia finală. De asemenea, în confruntarea apoteotică din final, antagoniştii sînt nişte făpturi antropomorfe, cu puteri supranaturale, care pot aduce de pe alte tărîmuri balauri ce scuipă flăcări, însă naratorul tace în privinţa originii sau motivaţiilor acestor vrăjitori. La fel de misterios rămîne şi pisoiul vorbitor adoptat de Waldemar - un fel de înger păzitor cu înfăţişare de animal de casă.

Pe ansamblu, Vînzoleli nocturne mi s-a părut cel mai agreabil roman din seria despre Waldemar - poate şi pentru că este compact, dinamic şi alert. Singurul regret pe care îl am în privinţa acestei cărţi este că un anume personaj secundar fermecător, scriitorul Liviu, care apăruse periodic în primele trei romane ale seriei, nu mai este menţionat deloc.

În încheiere, cred că ar merita amintite şi unele aspecte tehnice.

Dacă prima ediţie a Vînzolelilor nocturne, cea din volumul omnibus, mi s-a părut mai dificilă de parcurs, unul dintre motive a fost că literele folosite pentru tehnoredactare sînt înguste, iar rîndurile sînt strînse. De asemenea, hîrtia pe care e imprimat volumul este de o calitate medie. Ca urmare, experienţa lecturii lasă de dorit.

Ediţia de la Millennium Books, în schimb, beneficiază de o tehnoredactare elegantă, cu litere rotunde (Palatino Linotype), rînduri aerisite, capitole frumos diferenţiate şi imprimare pe o hîrtie de bună calitate. Ilustraţia copertei este adecvată (chiar dacă puţin cam întunecoasă pentru gustul meu), iar experienţa de lectură este net superioară. Ca urmare, înclin să recomand această ediţie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)