E. Zeisler şi T. Deshimaru, "Satori - mari maeştri Zen" (1999)

La cumpăna dintre milenii, la un tîrg de carte, mi-am cumpărat un exemplar din prima ediţie română a unei lucrări de Etienne Zeisler şi Taisen Deshimaru intitulată Satori - mari maeştri Zen (Editura Herald, Bucureşti, 1999, traducere Radu Ciocănelea). Cu toate că domeniul buddhismului Zen mă interesează într-o oarecare măsură, volumul a fost aproape uitat pe rîndul din spate al unui raft, mutat, răs-mutat, neglijat ani de-a rîndul. Pînă cînd, în octombrie 2013, i-a venit în cele din urmă rîndul la lectură.

L-am parcurs în două zile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Introducerea este semnată de Etienne Zeisler şi tratează despre practica zazen. Tot în introducere se află transcrierea unui interviu radiofonic al domnului Zeisler pe tema buddhismului Zen. Există şi o a doua introducere, scrisă special pentru ediţia română de Maestrul Myoken, conţinînd informaţii despre viaţa lui Etienne Zeisler şi despre activitatea acestuia în domeniul Zen.

Lucrarea propriu-zisă e constituită dintr-o serie de articole despre patriarhii Zen din China, începînd cu misionarul Bodhidharma (470-532), care a adus această versiune a buddhismului din India, şi terminînd cu Tendo Nyojo (1163-1228). Unul dintre discipolii acestuia, Dogen Kigen (1200-1253), a adus buddhismul Zen din China în Japonia, iar a doua parte a lucrării tratează despre un şir de maeştri Zen din Ţara Soarelui-Răsare. Cel mai recent dintre aceştia, Taisen Deshimaru (1914-1982), a adus buddhismul Zen în Europa, unde, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest curent cultural a cunoscut o popularitate semnificativă.

Cartea mai cuprinde, în anexe, un glosar de termeni sanskriţi, chinezi şi japonezi, precum şi tabele care arată transmiterea buddhismului Zen în India, de la Buddha Shakyamuni la Bodhidharma, în China şi în Japonia. 

Am remarcat că aproape fiecare articol din volumul Satori este însoţit fie de koan-uri, fie de extrase din lucrări ale maeştrilor, fie de poeme. De asemenea, cartea este ilustrată judicios cu portrete ale patriarhilor Zen şi cu inscripţii. (Puteţi comanda un exemplar aici.)

Cum Editura Herald pregăteşte lansarea unei noi ediţii a volumului Satori - mari maeştri Zen într-o prezentare foarte elegantă, telespectatorii vor avea în curînd ocazia să cîştige un exemplar cadou. Detalii despre cum puteţi participa la concurs veţi afla urmărind ediţiile viitoare ale emisiunii "Ce citim astăzi?" în fiecare vineri, de la 11.30, pe postul TVH. Vă doresc succes şi vizionare plăcută.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks, "The Hydrogen Sonata" (2012)

În primăvara anului 2013, la puţin timp după ce terminasem de citit romanul Surface Detail, am început lectura a ceea ce avea să se dovedească ultimul roman din seria Culturii de Iain M. Banks – The Hydrogen Sonata (Editura Orbit, Londra, 2012). Din păcate, lectura a trenat, iar cînd mai aveam de citit o treime din carte am abandonat, preferînd să parcurg alte volume. Din fericire, în septembrie 2013 am reînceput acest roman şi, în mai puţin de o săptămînă, l-am parcurs pînă la capăt. Să vedem împreună ce a cauzat abandonul şi ce a motivat revenirea.

The Hydrogen Sonata este un roman amplu (630 pagini) şi complex. Premisa de bază a intrigii este că o civilizaţie stelară numită Gzilt se pregăteşte să sublimeze, iar între civilizaţii mai puţin avansate care ar putea beneficia de pe urma realizărilor sale materiale ce vor fi abandonate se desfăşoară o competiţie acerbă. Un aspect interesant este faptul că, în urmă cu zece milenii, Gzilt s-a numărat printre cele cîteva civilizaţii care şi-au propus să fuzioneze pentru a forma ceea ce avea să devină Cultura. Din motive insuficient de clare, Gzilt s-a retras în ultimul moment din acel proiect, însă, ulterior, Cultura a tratat această civilizaţie ca pe un aliat.

Ca urmare a acestei situaţii, cînd procesul de sublimare este tulburat de lupte fratricide între regimentele Gzilt, iar civilizaţiile „hoitare” intră în conflict făţiş unele cu altele, cîteva dintre navele Culturii caută să aplaneze lucrurile şi să ajute la buna desfăşurare a sublimării. Dar misterele şi comploturile ce înconjoară sublimarea sunt o provocare chiar şi pentru Minţile de la bordul acestor nave.

Unul dintre firele narative ale romanului urmăreşte o muziciană, Vyr Cossont, care şi-a propus să-şi petreacă ultimele zile dinaintea sublimării exersînd şi interpretînd o piesă muzicală deosebit de dificilă, Sonata Hidrogenului. Piesa fusese compusă cu secole mai înainte pentru un instrument muzical care nu exista încă, iar pentru interpretarea ei meşterii aveau să creeze nedecagoncordul – pentru care ar fi fost necesari muzicieni cu patru braţe. Din ambiţie, Cossont şi-a implantat o pereche suplimentară de braţe numai pentru a putea interpreta această piesă muzicală.

Zilele finale ale civilizaţiei Gzilt sînt umbrite însă de izbucnirea unor conflicte, iar Cossont scapă in extremis de un atac devastator de pe planeta Eshri. Însoţită de un android de luptă, de o creatură de companie şi de un avatar al unei nave de-a Culturii, ea este trimisă în căutarea memoriei stocate a unui străvechi cetăţean al Culturii, Ngaroe QiRia, apoi în căutarea acestuia din urmă.

Un alt fir narativ urmăreşte activităţile unui înalt funcţionar de stat din Gzilt, septamul Banstegeyn, care, în zilele premergătoare sublimării, instigă regimentele unele împotriva altora, o asasinează pe preşedinta în exerciţiu a civilizaţiei, caută să arunce vina asupra unei civilizaţii „hoitare” şi aproape antagonizează Cultura. Ca şi în cazul altor personaje negative din seria Culturii, Banstegeyn pune în mişcare planuri complexe, manipulează o mulţime de alte personaje, însă de la un punct încolo constată că evenimentele i-au scăpat de sub control.

Un fir narativ secundar relatează despre dezbaterile şi acţiunile unor nave din Cultură. Pe de o parte, acesta conţine unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din intrigă – operă spaţială „pe ecran lat”, cu bătălii cosmice, urmăriri şi ambuscade. Pe de altă parte, acesta redă discuţiile dintre Minţi, iar cititorii au ocazia să observe în ce măsură aceste inteligenţe artificiale acţionează ca nişte zeităţi benevolente, dejucînd planurile celor răuvoitori şi îndreptînd evenimentele istorice pe un făgaş paşnic, dar păstrîndu-le personajelor (post)umane iluzia autonomiei şi liberului arbitru.

Ca şi alte romane recente din seria Culturii, precum Matter sau Surface Detail, The Hydrogen Sonata are unele decoruri spectaculoase şi memorabile, precum Oraşul-Centură de pe planeta Kwaalon, satelitul natural Fzan-Juym, care gravitează la o viteză incredibilă printr-un şanţ săpat în suprafaţa planetei sculptate Eshri, rîurile şi cascadele de nisip create şi întreţinute de o dronă excentrică pe orbitalul Dibaldipen sau dirijabilul Ecuatorial 353 care transportă Ultima Petrecere a unor hedonişti din Gzilt.

Unele personaje secundare sînt de asemenea memorabile în excentricitatea lor – fie şi-au înlocuit ochii cu o pereche suplimentară de urechi, precum QiRia, fie şi-au implantat zeci de penisuri pe suprafaţa corpului, ca Ximenyr, ori şi-au accelerat procesele neuronale pentru a interacţiona cu echipajul digitalizat al astronavei, precum colonelul Agansu.

Nici recuzita nu este mai prejos – începînd cu nedecagoncordul despre care vă relatam ceva mai înainte şi terminînd cu ceva ce pare un accesoriu sexual sofisticat şi care se dovedeşte a fi arma unui dublu asasinat. Fie că e vorba despre memorii implantate în globi oculari, despre o aşa-zisă carte religioasă care conţine, pas cu pas, instrucţiuni pentru evoluţia tehnologică a unei societăţi oferite de o civilizaţie considerabil mai avansată sau despre o creatură de companie bidimensională, Iain M. Banks reuşeşte să-şi surprindă şi să-şi încînte cititorii pe aproape fiecare pagină.

Desigur, la un alt nivel, The Hydrogen Sonata conţine o ţesătură densă de referiri intertextuale. Sublimarea unei întegi civilizaţii pentru a li se alătura altora, mai vechi, într-un plan superior al existenţei aminteşte de Sfîrşitul copilăriei sau, mai recent, de Schismatrix. Cartea pseudo-religioasă ce trasează dezvoltarea tehnologică a unei civilizaţii evocă planul lui Hari Seldon din Fundaţia. Textura complexă de intrigi, influenţe şi comploturi ale unor grupări postumane este întrucîtva similară cu cea din fundalul seriei Dune. Scena de început cu muziciana solitară aminteşte de un episod similar din Hyperion. Încărcarea minţii personajului feminin secundar Tefwe într-o serie de clone seamănă cu un procedeu asemănător din The Ophiuchi Hotline de John Varley sau din Carbon modificat de Richard Morgan. Iar Pyan, creatura sintetică de companie, o zburătoare plată, dreptunghiulară şi inteligentă, pare o versiune inofensivă a înfricoşătorilor notuli din Cartea Soarelui Nou.

Dincolo de toate acestea, însă, The Hydrogen Sonata este parcursă în subtext de o preocupare pentru finalul existenţei şi pentru ceea ce ar putea (sau nu) să se afle mai departe. Cazurile entităţilor care au revenit în realitate după sublimare sînt deosebit de rare – o navă excentrică a Culturii reprezintă o asemenea raritate. Unii membri ai civilizaţiei Gzilt aşteaptă sublimarea cu interes, în vreme ce alţii sînt sceptici, sau chiar îndărătnici. Aproape toţi poartă un soi de ceasuri pe care se afişează numărătoarea inversă finală – căci, pînă şi în pragul sublimării, moda moare, dar nu se predă. Cartea sfîntă pe care s-a întemeiat Gzilt s-ar putea dovedi, în al unsprezecelea ceas, un soi de minciună – nu revelaţia unică destinată unui popor ales, ci un mesaj de la o civilizaţie oarecum avansată, dar banală, către o civilizaţie înapoiată, ca o puzderie de alte civilizaţii emergente din galaxie. Iar civilizaţiile „hoitare”, pregătite să facă uz de diplomaţie, manipulare, subversiune sau (la nevoie) de forţa armelor, amintesc în cinismul lor de rudele hrăpăreţe care plănuiesc deja cum să înhaţe moştenirea la căpătîiul unui muribund. Fireşte, şi în societatea galactică vastă şi complexă imaginată de Iain M. Banks, unele civilizaţii sublimează, altele devin „vîrstnice”, unele sînt emergente, altele sînt implicate, iar sfîrşitul uneia nu implică nici pe departe sfîrşitul tuturor. Lecţia dată de autor, de la o vîrstă destul de avansată, este că, pînă şi în pragul morţii, viaţa merge înainte.

Poate tocmai de aceea finalul seriei este deschis. Dacă Spectrul lui Phlebas, care deschidea suita Culturii, lăsa să se înţeleagă că o îndelungată istorie, la scară galactică, avusese loc înaintea evenimentelor din intrigă, The Hydrogen Sonata, a cărei intrigă este plasată un mileniu mai târziu, se încheie cu impresia că numeroase alte evenimente, mari şi mici, se vor petrece pe această scenă colosală. Din păcate, în anul care a urmat publicării acestui volum, Iain M. Banks a fost diagnosticat cu o formă avansată de cancer, iar cîteva luni după aceea s-a stins. Mai în glumă, mai în serios, anunţa într-un ultim interviu că, dacă ar fi ştiut din vreme, nu ar fi scris o ultimă carte mainstream, ci ar fi ieşit din scenă cum se cuvine, cu un grandios roman din seria Culturii. Cei care i-au urmărit cariera ştiu că încheierea îndelungatei sale cariere a adus nu unul, ci trei asemenea romane ambiţioase – Matter, Surface Detail şi The Hydrogen Sonata – iar edificiul literar al seriei Culturii va rămîne ca un punct major de referinţă în istoria literaturii ştiinţifico-fantastice pentru mulţi ani de acum încolo.

Ar mai trebui să adaug că, dintre cărţile SF publicate de Iain M. Banks, mai am de parcurs cîteva, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bodhidharma, "Wu - Marea trezire" (2013)

În a doua parte a lunii octombrie, 2013, prin amabilitatea domnişoarei Andreea Tincea, reprezentanta pentru relaţii cu publicul a Editurii Herald, am primit un exemplar foarte elegant dintr-o culegere de texte de Bodhidharma intitulată Wu - Marea trezire (Colecţia Zen, Editura Herald, Bucureşti, 2013, traducere Radu Duma). Online, cartea poate fi comandată aici.

Cu povestea lui Bodhidharma, cel care a adus buddhismul dhyāna din India în China, mă mai întîlnisem în adolescenţă, într-un volum de Alan Watts intitulat The Way of Zen. În lucrarea de faţă, această poveste este reluată în "Cuvîntul înainte" de către Deitaro T. Suzuki. Sînt prezentate sursele documentare despre viaţa lui Bodhidharma, întîlnirea acestuia cu împăratul Chinei, respectiv dialogul prin care misionarul indian i-a adus iluminarea discipolului său Chen Kuang. Ulterior, sub numele de Hui Ko, acesta din urmă avea să devină al doilea Patriarh Zen din China.

Urmează o secţiune din Analele maeştrilor şi discipolilor din Lanka referitoare la activitatea şi predicile lui Bodhidharma.

Sub titlul "Marea trezire" sînt grupate apoi tratatele lui Bodhidharma, cu o introducere de Etiènne Zeisler. Cel dintîi se intitulează "Principiile practicii" şi discută atitudini buddhiste precum îndurarea nedreptăţii, adaptarea la condiţii, renunţarea la căutări iluzorii şi practicarea Dharmei.

Următorul tratat poartă titlul "Dincolo de gîndire" şi se prezintă sub forma unui dialog între Bodhidharma şi Hui Ko. Cel de-al treilea, în schimb, "Despre trezire", are forma unui eseu. Tot ca un dialog între Bodhidharma şi Hui Ko este şi tratatul al patrulea, "Contemplarea minţii".

Volumul mai cuprinde o amplă secţiune de anexe, dintre care cea dintîi îi este dedicată lui Hui Ko şi reproduce una dintre predicile acestuia. Cea de-a doua poartă titlul "Tratat despre şcoala iluminării spontane care deschide mintea şi revelează adevărata natură".

În încheiere, apar un glosar de termeni chinezi şi unul de termeni sanskriţi, precum şi liniile de transmitere a Zenului în India, de la Buddha la Bodhidharma, respectiv în China, de la Bodhidharma la Dogen Kigen, în secolul al treisprezecelea. Mai departe, această şcoală de gîndire s-a transmis în Japonia. Dar subiectul acesta e tratat în altă lucrare, despre care am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ce citim... la ProspectArt?

Mîine, vineri, 25 octombrie, la 11.30, pe postul de televiziune TVH, în cadrul emisiunii "Ce citim astăzi?" va fi invitată Monica Ramirez, scriitoare şi redactor-şef la Editura Tritonic. Pe lîngă nişte informaţii foarte interesante despre cariera ei şi despre cărţile sale apărute pe piaţa românească, veţi afla şi cum puteţi cîştiga un exemplar cu autograf din romanul Seducţia apei. Emisiunea se poate urmări şi online aici. Vă doresc vizionare plăcută.

Tot mîine, la ora 17.00, vă invit pe Strada Jean-Louis Calderon, numărul 39, sector 2, Bucureşti, la o şedinţă specială a Cenaclului ProspectArt. Vor citi Sebastian A. Corn, Ovidiu Petcu şi... Ţesătorul. Vă aştept cu plăcere.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Gardner, "Grendel" (1971)

Prin 1994, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a recomandat un roman de John Gardner bazat pe un poem epic pe care îl citisem în traducere română cu doi ani mai înainte, Beowulf, şi pe care îl apreciasem mult. E drept că nu am urmat recomandarea imediat, însă, după mai mulţi ani, la un final de noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un exemplar de dată mai recentă din romanul Grendel (Colecţia Fantasy Masterworks, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). De parcurs, l-am parcurs abia în octombrie 2013, cu ocazia unui seminar de poezie despre Beowulf. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa ediţiei de la Gollancz este semnată de Jeffrey Ford şi este foarte informativă, avînd în vedere că domnul Ford l-a cunoscut pe autor în ultimii ani de viaţă ai acestuia din urmă. Pe de o parte, apar informaţii despre personalitatea şi mediul de lucru al profesorului universitar John Gardner (şi există paralele cu două personaje din roman, Grendel, respectiv Plăsmuitorul), iar pe de alta sînt prezentate date despre opera acestuia - romane, poeme şi lucrări de critică literară, dintre care unele au stîrnit indignare la vremea lor, iar altele au căzut, poate pe nedrept, într-un con de umbră.

Nu aceasta a fost însă soarta romanului Grendel, întrucît acesta se bucură de o perenă popularitate ca urmare a includerii sale în manualele de liceu americane, cum ar fi Prentice Hall Literature - The English Tradition (pp. 54-55).

Romanul reia unele episoade din poemul epic Beowulf... din perspectiva antagonistului, căpcăunul Grendel. În Evul Mediu Timpuriu, acesta terorizează un ţinut danez şi, avînd o viaţă foarte lungă, e martorul schimbării treptate a relaţiilor sociale şi al creşterii puterii regelui Hrothgar. Numai că Grendel, veritabilă forţă de neoprit, dă buzna uneori în sala de banchete Heorot, apoi îi sfîşie şi îi mănîncă pe supuşii regelui.

În mod ironic, protagonistul e uneori bîntuit de întrebări filosofice despre existenţă, despre Univers şi despre rostul său în lume, iar alteori, ca în teatrul absurdului, are tentative eşuate de comunicare şi comuniune - fie cu maică-sa (nespus de bătrînă şi lipsită de grai), fie cu oamenii (care se tem de el şi îl alungă), fie cu un balaur (care, percepînd în egală măsură trecutul şi viitorul, foloseşte concepte avansate şi e de neînţeles). Protagonistul nu găseşte alinare nici în religie, căci idolii de lemn şi piatră la care se închină oamenii sînt uşor de distrus, iar preoţilor le vine mai uşor să li se prezinte drept zeitate decît drept frate întru credinţă. Prin urmare, izolarea şi cinismul lui Grendel se accentuează progresiv, iar sosirea în final a geaţilor conduşi de Beowulf îl umple de o ciudată bucurie.

Cum evenimentele aflate în prim-plan în intriga romanului nu acoperă decît un sfert dintre cele prezentate în poemul epic Beowulf, celelalte episoade din poem sînt recuperate pe alte căi. Astfel, atît mama lui Grendel cît şi sălaşul lor din ţinuturile lor mlăştinoase sînt prezentate cînd şi cînd - prolepse pentru confruntarea lui Beowulf cu mama căpcăunului. Balaurul hrăpăreţ care îşi apără comoara cu gelozie şi scuipă flăcări ştie că va pieri cîndva, în viitor - altă prolepsă, de data asta făcînd aluzie la ultima înfruntare din poemul epic. Iar al treilea eveniment major din Beowulf, mai exact întrecerea de înot a acestuia cu personajul Breca şi lupta cu nişte monştri marini, se recuperează sub forma unei poveşti relatate spre finalul romanului, în sala de banchete Heorot.

Fireşte, conform canoanelor postmoderniste, textul literar prezintă o diversitate de tehnici literare, ca într-un caleidoscop. Adesea proza are o încărcătură poetică, semănată cu aliteraţii ce evocă în filigran textura poemului-sursă. Alteori, apar versuri, sau fragmente dramatice, desprinse parcă dintr-o piesă de teatru.

Tot o tehnică postmodernă o reprezintă şi intertextualitatea. Spre exemplu, pentru a pune capăt unui război între două regate, tînărul rege Hygmod i-o oferă pe sora lui, Wealtheow, drept soţie bătrînului Hrothgar, iar aceasta devine un fel de ostatică neconsolată, rumegînd vagi planuri de răzbunare - precum Kriemhild din Cîntecul Nibelungilor - iar nepotul regelui, Hrothulf, care plănuieşte în secret să ia puterea şi bîntuie ca o piază rea pe lîngă cei doi copilandri ai lui Hrothgar, pare să fie o versiune anacronică a lui Richard al III-lea. Episodul în care căpcăunul caută să fie acceptat printre oameni, iar aceştia îl alungă, aminteşte de unul similar din Frankenstein. Fireşte, amatorii de literatură fantastică vor interpreta ca pe o conexiune intertextuală şi episodul în care Grendel discută cu balaurul arogant şi hrăpăreţ - căci dialogul dintre Bilbo şi Smaug, din Povestea hobbitului, are ecouri în genul fantasy.

Pe de altă parte, tot postmodern este şi tratamentul ironic al personajelor şi evenimentelor din roman. Astfel, Grendel e bîntuit de angoase existenţiale, Plăsmuitorul transformă amintirile din mintea martorilor la evenimente istorice cu cîntecele sale măiastre şi mincinoase, Beowulf e mitoman, iar curtenii din suita lui Heoroth sînt nişte fanfaroni neputincioşi. La confruntarea apoteotică din final, căpcăunul mai întîi îşi leagă la gît o faţă de masă în chip de şervet şi abia apoi se pune gospodăreşte să sfîşie şi să înfulece un om.

Nu lipsit de interes este şi setul de trimiteri la semnele zodiacale pe parcursul romanului. Rînd pe rînd, apar personaje animaliere sau umane care reprezintă Berbecul, Taurul, Racul, Balanţa, Vărsătorul Fecioara, Leul, Săgetătorul, Capricornul şi Peştii, iar Balanţa e evocată într-un capitol în care Grendel se tot gîndeşte la echilibru. (Probabil că apar în text şi referiri la Gemeni, însă mărturisesc că acestea mi-au scăpat din vedere.)

Pe ansamblu, Grendel este un roman fantastic postmodern ambiţios, foarte bine executat, care arată că John Gardner nu era doar capabil să le de altora sfaturi despre creaţia literară (ca în lucrarea The Art of Fiction), ci şi să creeze el însuşi cărţi de recitit. Căci, spre deosebire de tomurile groase şi fade care au invadat piaţa fantasy de vreo treizeci şi cinci de ani încoace, Grendel merită cu prisosinţă o a doua lectură. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar din acest roman de referinţă aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Singur pe Ormuza" (2011)

Prin 2011, am achiziţionat un exemplar dintr-un volum de povestiri al domnului Liviu Radu, Singur pe Ormuza (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2011). De parcurs, am reuşit să-l parcurg abia pe la mijlocul lunii iunie 2013, în patru zile. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Volumul Singur pe Ormuza e împărţit în două părţi. Partea întîi se intitulează "Dincolo de barieră". Povestirea cu acelaşi titlu se petrece într-un viitor în care omenirea are relaţii diplomatice cu o rasă extraterestră, khalorii, iar protagonistul, Jim Spitzberger, are privilegiul unic de a-i întîlni pe conducătorii khalorilor. Din păcate, finalul povestirii aduce o revelaţie... cosmică şi o provocare pentru întreaga rasă umană.

"Perenitatea gîndurilor" este o povestire ambiţioasă, despre fiinţe non-umane care trăiesc în atmosfera unui gigant gazos. În unele privinţe, aminteşte de speculaţiile planetologului Carl Sagan, însă imaginaţia lui Liviu Radu duce intriga în direcţii spectaculoase şi memorabile.

Şi schiţa "Piatră de tlolog" e plasată tot pe o altă planetă, însă protagonistul este un astronaut naufragiat, Anthony, care caută o metodă pentru a se întoarce acasă.

"Aventură nocturnă", în schimb, e o poveste mult mai terestră, narată de un personaj familiar. Tonul schiţei e amuzant şi destins.

Şi "Amintiri despre Făt-Frumos" e un fel de poveste - sau mai degrabă implică personaje de basm, precum Făt-Frumos, prinţese răpite şi zăvorîte în castele, precum şi un zmeu... narator. Ca şi John Gardner în scurtul roman Grendel, Liviu Radu dă morala poveştii peste cap, odată cu schimbarea punctului de vedere din care o relatează.

"Mesaj încă nedescoperit" tratează o temă clasică a SF-ului - inversarea fluxului temporal - pe care au abordat-o, între alţii, Brian Aldiss, Philip K. Dick şi Dan Simmons. Consecinţele dezvoltate din această premisă în schiţa lui Liviu Radu sînt de natură politică şi militară, iar concluzia textului este una morală.

"Amintiri despre începuturi", pe de altă parte, abordează în manieră SF jocul de fotbal. Cu toate că este doar o schiţă cu poantă, mi s-a părut ceva mai reuşită decît unele dintre cele incluse în Ghicit de seară, spre exemplu.

"Reflexe" combină SF-ul şi literatura western într-o poveste cu scene recurente de dueluri cu pistoale între străini veniţi de cine ştie unde şi protagonistul Rufus McLean. Acesta caută să se retragă în locuri cît mai neumblate, însă, în mod misterios, necunoscuţii aceia puşi pe harţă îl găsesc mai devreme sau mai tîrziu. Şi dacă străinii ar fi trimişi din viitor?

Tot aromă de western, însă ceva mai difuză, găsim şi în povestirea următoare, "Evenimentul de la Salt Plain City". De această dată, intriga implică dispariţia misterioasă a unui complex de cercetare de lîngă un orăşel american din deşert şi amestecul unor entităţi din cu totul alt plan al Universului.

"Aman ori aman fac aman" e monologul interior al unui naufragiat - sau, mai bine zis, al unui implant care conţine personalitatea unui naufragiat mort de epuizare într-o barcă de salvare. Implantul are, simultan, amintirile celui decedat şi conştiinţa faptului că e un dispozitiv artificial, iar o preocupare din ce în ce mai intensă este să-i împiedice pe eventualii salvatori de la a accesa memoriile mortului. De aici o dilemă... şi o soluţie ingenioasă.

"Singur pe Ormuza", povestirea care dă titlul volumului, este narată tot la persoana întîi de protagonistul-narator, un căpitan veteran al unui război de pe o altă planetă, trimis la finalul carierei într-o ultimă misiune. Numai că soluţia pe care o găseşte căpitanul White Joy schimbă pe de-a-ntregul echilibrul puterilor şi natura jocului diplomatic dintre civilizaţiile combatante.

Partea a doua a volumului poartă titlul "Oh, zeii mei cu aripi groase". Prima schiţă din această secţiune, "Complexul lui Oedip", transpune mitul oedipian în lumea cazinourilor şi a jocurilor de noroc. Naratorul-protagonist ajunge să înfrunte sfinxul teban, însă scriitorul întoarce confruntarea mitică pe dos.

"Invazia de după alegeri", narată tot la persoana întîi, este o schiţă SF umoristică, plasată în Bucureştiul contemporan. Ca ton şi ca atmosferă, aminteşte de o altă lucrare a lui Liviu Radu, Vînzoleli nocturne.

"Golf, iubire părintească şi ziare" porneşte de la un eveniment aparent absurd, din lumea campionatelor de golf, şi ajunge la o concluzie metafizică.

"Loteria", în schimb, cu izul său de farsă paranoică, aminteşte întrucîtva de unele scrieri ale lui Thomas Pynchon. Căci, în febra postdecembristă a privatizărilor şi atragerii investitorilor străini, poate că unele personaje bucureştene precum Crăciunescu şi Ionescu, de pe Strada Buldozerului, vor descoperi urmele unei conspiraţii printre membrii administraţiei de stat...

"Oh, zeii mei cu aripi groase" e o schiţă ştiinţifico-fantastică în care protagonistul-narator este o făptură extraterestră, iar povestea urmăreşte dezvoltarea făpturii într-un mediu exotic.

"Vînător pentru păsări" pare să fie o schiţă adresată veteranilor de pe Atlantykron, căci implică personaje venite într-o tabără SF de pe o insulă dunăreană. Şi dacă printre paşnicii sefişti s-ar strecura, cu gînduri necurate, un vînător de oameni?

Schiţa "Ziua dimensiunii zero" încheie volumul într-un mod... apocaliptic - fiindcă protagonistul-narator începe prin a-şi măsura obsesiv înălţimea, continuă prin a face speculaţii despre o eventuală contracţie a Universului şi sfîrşeşte prin a asista la Judecata de Apoi.

Pe ansamblu, Singur pe Ormuza este un volum destul de echilibrat din punct de vedere calitativ şi agreabil în diversitatea sa tematică şi stilistică. Redactarea literară este rezonabil de bine făcută, tehnoredactarea e îngrijită (şi aici îi mulţumesc Onei Frantz pentru că a folosit fonturile mele preferate, Palatino Linotype), iar coperta este sobră şi prezentabilă. Fără a fi o capodoperă, Singur pe Ormuza se situează totuşi la un nivel comparabil cu Spre Ierusalim! sau cu Babl. Cu siguranţă că merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

În ceea ce mă priveşte, pînă la lansarea următorului roman al lui Liviu Radu, am mai avut vreme să citesc Vînzoleli nocturne. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Marian Truţă (redactor-şef), "CPSF 10"

Vineri, 18 octombrie, am primit cadou de la domnul Marian Truţă un exemplar din numărul 10 al Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia (Editura Nemira, Bucureşti, 2013) - primul apărut sub îngrijirea dumnealui. L-am parcurs în două zile. Şi iată ce am aflat:

Prima povestire din volum, "Peste mohorîtul Pămînt", îi aparţine lui Philip K. Dick. Este un text fantastic, cu accente horror, în care experimentele unui personaj feminin cu entităţi dintr-un plan metafizic al existenţei iau o întorsătură tragică, iar eforturile iubitului ei de a o salva duc la consecinţe complet neaşteptate. Am remarcat traducerea îngrijită a lui Cristian Lăzărescu.

Al doilea text, "Joc din Bucăţele", este creaţia artistului craiovean Viorel Pîrligras. E o schiţă-avertisment pe tema pericolului dezumanizării într-o lume dominată de tehnologie, în care difeenţele dintre oameni şi roboţi se estompează treptat.

Norman Spinrad contribuie la sumarul revistei cu eseul "Hard SF" - o lucrare amplă şi bine documentată, ilustrată cu exemple relevante din creaţia unor autori ca Harry Harrison, Sakyo Komatsu, Greg Bear, Michael Crichton şi Gregory Benford. În pofida faptului că eseul datează din 1990, este un text de referinţă şi vi-l recomand cu căldură, mai ales pentru că traducerea lui Cristian Lăzărescu este de bună calitate.

Numărul 10 se încheie cu o povestire de Cristian M. Teodorescu, "Cerul prea aproape", în care nişte cercetători români implicaţi într-un proiect internaţional descoperă lucruri cu adevărat surprinzătoare despre structura Universului, iar lumea se apropie de Apocalipsă.

Am mai remarcat ilustraţia copertei, realizată de artistul grafic Tudor Popa, care exemplifică într-un mod ingenios ideea centrală a povestirii lui Philip K. Dick.

Pe ansamblu, chiar dacă nu este un număr tematic, CPSF 10 merită timpul şi atenţia dumneavoastră. În ceea ce mă priveşte, probabil am să recuperez cît de curînd "restanţele" şi am să vă relatez despre alte apariţii recente din Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice. Dar asta se va întîmpla cu alte ocazii...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

4. Scrierea primei versiuni

În numărul din iunie al Gazetei SF, v-am prezentat cîteva sugestii privind sistematizarea ideilor. După ce v-aţi sistematizat ideile, sînteţi gata să treceţi la cea mai agreabilă etapă a procesului de creaţie literară – scrierea primei versiuni. Unele persoane cu care am discutat de-a lungul anilor despre creaţia literară aveau impresia că puteau începe direct de la această etapă, sperînd că „inspiraţia” avea să le ajute să scrie o primă versiune a textului literar. (În sinea mea, cred că abordarea pe bază de inspiraţie e ca şi cînd am arunca nişte cărămizi, nişte pietre şi nişte bucăţi de sticlă înspre un teren viran în speranţa că ele, în cădere, vor ajunge să constituie o catedrală.) Alte persoane cu care am discutat subiectul, precum Sebastian A. Corn, aplicau o metodă de scriere şi rescriere succesivă, în care o nuvelă sau un roman treceau prin numeroase versiuni.

Revenind la comparaţia cu catedrala, e ca şi cînd ideile pe care le-aţi generat şi sistematizat ar reprezenta materialele de construcţie, iar scheletul intrigii ar reprezenta planul de construcţie al clădirii – cel care vă ajută să înţelegeţi în ce fel trebuie îmbinate componentele. Şi, aşa cum o catedrală nu se clădeşte de azi pe mîine, nici romanul dumneavoastră nu va fi scris într-o singură zi.

Dar cu siguranţă că îl veţi scrie în mai multe zile... consecutive. (Pentru că secretul succesului nu constă în eforturi mari, sporadice, pe termen scurt, ci în eforturi sistematice pe termen mediu şi lung.) E de dorit să vă fixaţi un obiectiv zilnic de atins şi să îl atingeţi. Autori precum Graham Greene sau Cory Doctorow au scris o pagină sau două pe zi – zi de zi, fără excepţii. Emile Zola scria cîte trei pagini pe zi. Anthony Trollope, funcţionar, se trezea dimineaţă devreme şi scria două ore înainte de a pleca la birou. Stephen King a ajuns să scrie cincisprezece pagini pe zi. Iar Isaac Asimov, după ce a devenit scriitor cu normă întreagă, a scris timp de zece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, pînă în ultimele luni de viaţă. Şi, înainte să protestaţi că Stephen King sau Isaac Asimov sînt scriitori de profesie, în vreme ce pentru dumneavoastră scrierea ficţiunii e un hobby, aş vrea să vă amintesc că Graham Greene avea altă profesie (era jurnalist internaţional), iar din acel hobby căruia nu îi dedica prea mult timp (dimineaţă scria o pagină de ficţiune, seara o corecta) au rezultat două volume de versuri, douăzeci şi şapte de romane, patru volume autobiografice, patru cărţi de călătorie, opt piese de teatru, zece scenarii, cinci volume de povestiri şi patru cărţi pentru copii.

Ca urmare, nu e obligatoriu să scrieţi mult, însă e necesar să scrieţi zilnic, fără excepţii. Poate veţi scrie pe laptop sau pe desktop – ori într-o agendă cu hîrtie de bună calitate, pe care să vă facă plăcere să aşterneţi fraze. Poate veţi dori să aveţi un loc special amenajat unde să scrieţi prima versiune a romanului dumneavoastră – un birou, un fotoliu comod, o cameră separată, un şezlong pe balcon sau în grădină. Poate veţi dori să schimbaţi locul – să scrieţi la o masă dintr-o bibliotecă publică, unde atmosfera de studiu să fie propice concentrării atenţiei şi evitării întreruperilor, ori într-o cafenea, unde conversaţiile dimprejur vă vor ajuta să daţi ritm şi însufleţire dialogurilor dintre personaje. Sau poate veţi proceda precum Cory Doctorow şi veţi scrie oriune, oricînd, în reprize scurte de cîte 20-30 de minute. Experimentaţi, vedeţi care loc e mai propice scrisului – şi scrieţi.

Isaac Asimov spunea că, dacă tot petrecem timpul zilnic scriind, cel puţin să facem activitatea aceasta agreabilă. Unii se aşază la scris cu o ceaşcă de cafea sau cu o cană de ceai. Alţii apreciază un anumit moment al zilei, cînd lumina soarelui li se aşterne pe birou, sau orele tîrzii, cînd zgomontele ambientale se reduc mult, iar transa scrierii nu e întreruptă aşa des. Poate veţi dori să aveţi muzică în surdină, sau poate veţi prefera intervale ale zilei în care ceilalţi membri ai familiei sînt plecaţi, iar în locuinţă domneşte liniştea. (Aici aş aminti cazul lui J.G. Ballard, care, după pierderea soţiei, şi-a crescut singur cei trei copii. Dimineaţă îi ducea la şcoală, apoi revenea acasă, îşi punea un pahar de scotch şi scria. Cînd reveneau copiii, se ocupa de ei – iar scrisul se relua în dimineaţa următoare.)

Un factor crucial în scrierea primei versiuni a proiectului dumneavoastră literar îl reprezintă motivaţia – şi domnul redactor-şef Eugen Lenghel e cel care mi-a atras atenţia asupra acestui aspect. Pe de o parte, proiectul în sine e de preferat să fie structurat în aşa fel încât să vă captiveze şi să vă motiveze să îl continuaţi. Dacă romanul e atît de plictisitor încît nu doriţi să îl scrieţi, cît de captivant credeţi că va fi pentru cititori? Sau, dimpotrivă, dacă romanul e captivant chiar şi cînd vi se dezvăluie în ritm de o pagină sau două pe zi, ce efect va avea asupra celor care îl vor parcurge în ritm de o sută de pagini pe zi? (Referitor la motivarea scrierii, Cory Doctorow recomandă să vă lăsaţi de fiecare dată o margine frîntă – să vă întrerupeţi în mijlocul unei fraze, chiar în mijlocul unui cuvînt, pentru a aştepta cu nerăbdare ca în ziua următoare să duceţi povestea mai departe.)

Pe de altă parte, probabil că unele persoane vor încerca să vă demotiveze, venind cu argumente de genul: „Dacă nu te îmbogăţeşti din asta, e timp pierdut – mai bine faci altceva.” Acest gen de argument poate fi combătut cu cel puţin trei contraargumente: Numai dumneavoastră puteţi scrie romanele dumneavoastră. Activitatea de creaţie în sine e agreabilă, pentru că îi ridică pe creatori dincolo de statutul de consumatori pasivi. Şi nu toate lucrurile de pe lume pot fi măsurate în bani. (Fireşte, e de dorit să cultivaţi compania altor persoane care scriu literatură şi să vă motivaţi unii pe alţii.) Dacă s-ar fi lăsat demotivat cu argumente de tip „mai bine faci altceva”, Van Gogh, care a vîndut două tablouri toată viaţa, s-ar fi ocupat cu cine ştie ce activitate banală, iar creaţiile sale nu ar fi existat – spre disperarea negustorilor de artă care le vînd la licitaţie pentru sume astronomice.

O ultimă remarcă referitoare la prima versiune a proiectului dumneavoastră literar este că, pentru a evita blocajul scriitoricesc, trebuie să ţineţi minte că rostul primei versiuni nu este să fie o capodoperă. Menirea ei este să fie „un document de uz intern”. Un text pe care nu îl va vedea nimeni altcineva. O poveste pe care puteţi s-o scrieţi oricît de bună sau de slabă doriţi (sau sînteţi în stare) pentru că, oricum, numai dumneavoastră o veţi citi în această formă. Un pretext pentru a corecta, revizui, ameliora.

Căci, după scrierea primei versiuni, urmează revizuirea. Însă despre aceasta vom discuta în următorul articol din seria „Etapă cu etapă”.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ce citim astăzi?

Mîine, vineri, 18 octombrie, de la ora 11.30, vă invit să urmăriţi pe postul TVH o nouă ediţie a emisiunii "Ce citim astăzi?" De această dată, l-am invitat în studio alături de mine pe scriitorul Ovidiu Petcu, un veteran al mişcării SF din România. Dumnealui pregăteşte o surprinzătoare relansare a carierei sale literare, iar detaliile le veţi afla mîine, în emisiune. Vă doresc vizionare plăcută.

Postul TVH este transmis de companiile de cablu RCS/RDS, UPC, Digi, Dolce şi Akta. De asemenea, emisiunea va putea fi urmărită online aici. 

Portretul scriitorului Ovidiu Petcu este preluat de pe site-ul Galileo Online şi apare aici cu acordul editorului Horia Nicola Ursu, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru permisiunea acordată.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul în Revista SRSFF

Ieri a apărut numărul din octombrie al Revistei SRSFF, în îngrijirea domnului redactor-coordonator Cristian Tamaş. Sumarul este bogat şi atractiv - 45 de articole, interviuri şi povestiri.

Ficţiunea este semnată de Gerson Lodi-Ribeiro, Alexandru Maniu, Diana Alzner, George Lazăr, Ştefana Czeller, Alec Vîjîianu, Ovidiu Bufnilă, Paul L. Mathews, Aurel Cărăşel, Rodica Bretin şi de regretatul Dan Apostol. De asemenea, apar în cuprins fragmente dintr-un roman de Voicu Bugariu şi dintr-un poem epic de Ovidiu Petcu.

În materie de critică literară, acest număr al Revistei SRSFF cuprinde cronici de carte scrise de Eugen Cadaru, George Slusser, Katharine Farmar, Simona Brînzaru, Gérard Klein, Maureen Speller Kinkaid şi Paul Kinkaid. Lucru mai rar întîlnit, există şi critică literară pe marginea unor nuvele şi povestiri, în articole semnate de Victoriya şi Patrick Lajoye, Luciana Brânduşa Grosu şi Eugen Stancu. Pe teme literare mai ample sînt articolele scrise de Mary Elizabeth Ginway, Oliviu Crâznic, Cristian Tamaş, Adela Dinu, Roberto de Sousa Causo, Rodica Guja, Mihai Iovănel, Mariano Martín Rodríguez, Franciscus Georgius şi Liana Tomescu.

Revista SRSFF conţine nu unul, ci două interviuri realizate de Cristian Tamaş, respectiv de Julien Cadot şi Sylvain Metafiot, reportaje de Loïc Paillotin şi Costi Gurgu, articole de popularizarea ştiinţei de Charles Stross, Franciscus Georgius şi Cornel Mărginean, precum şi memorii în foileton semnate de Dănuţ Ungureanu.

În ceea ce mă priveşte, la această ediţie a Revistei SRSFF am contribuit cu o schiţă intitulată "Schimburi".

Pe ansamblu, am remarcat atît deschiderea internaţională a publicaţiei cît şi varietatea subiectelor abordate. Vă doresc lectură plăcută!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Ficţiuni.ro nr.1

Cu foarte puţin timp în urmă, în peisajul virtual românesc s-a lansat o nouă revistă dedicată literaturii şi artelor vizuale, Ficţiuni.ro. Iniţiatorii proiectului (şi semnatarii unui dublu editorial) sînt Eugen Lenghel şi Ionuţ Bănuţă. Din colectivul de redacţie mai fac parte Ştefan Ghidoveanu, Nicu Gecse şi subsemnatul.

În primul număr al revistei veţi găsi schiţe de Roxana Brînceanu, Ovidiu Petcu, Marian Truţă, Marian Coman, Ovidiu Bufnilă şi mulţi alţii, eseuri de Ionuţ Bănuţă, Mihnea Columbeanu şi Nicu Gecse, grafică de Viorel Pîrligras şi Ionuţ Bănuţă, precum şi articole de popularizarea ştiinţei şi o cronică a filmului Gravity. De asemenea, puteţi citi o cronică a romanului The Hydrogen Sonata de Iain M. Banks - ultimul volum din seria Culturii.

Vă doresc lectură plăcută, iar dacă acest prim număr al revistei Ficţiuni.ro vă este pe plac, informaţi-i despre el şi pe prietenii dumneavoastră. Pentru că lucrurile bune nu se tac...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Monica Ramirez, "Cum se scrie un best-seller" (Editura Tritonic, 2011)

Ieri am avut-o invitată în studio - la emisiunea "Ce citim astăzi?" - pe scriitoarea Monica Ramirez, redactor-şef la Editura Tritonic. Prin amabilitatea dumneaei, am primit cadou un exemplar din volumul Cum se scrie un best-seller - Tehnica americană pentru a transforma o idee într-un roman de succes (Editura Tritonic, Bucureşti, 2011). În drum spre casă, am început lectura acestui volum de nonficţiune, iar azi l-am terminat de citit.

Şi iată ce am aflat:

Cum se scrie un best-seller este accesibil, pe înţelesul tuturor. Volumul tratează chestiuni legate de administrarea timpului, de planificarea unui roman, de scrierea acestuia, de revizuirea manuscrisului şi de abordarea editurilor în vederea publicării. Cu toate că materialul prezentat este bogat, cu secţiuni despre construirea personajelor, structurarea intrigii, tehnicile de scriere a dialogului, stilistică şi puncte de vedere, fiecare chestiune este tratată succint şi ilustrată corespunzător cu exemple.

Fireşte, opiniile exprimate în acest volum se bazează pe experienţa personală - căci doamna Ramirez are o dublă carieră ca scriitoare - în Statele Unite ale Americii şi în România.

Am remarcat tehnoredactarea îngrijită a cărţii - o paginare aerisită şi litere prietenoase cu vederea cititorilor. Din păcate, redactarea literară a avut destule scăpări, atît în domeniul punctuaţiei cît şi în cel stilistic.

Pe ansamblu, Cum se scrie un best-seller e o carte foarte utilă pentru scriitorii începători, iar sfaturile din paginile ei pot fi un îndrumar rezonabil pentru cei care ar dori să scrie primul lor roman.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)