James Hilton, "Goodbye, Mr. Chips" (1934)

În a doua jumătate a lunii septembrie 2013, prin amabilitatea bunului meu prieten, Liviu Moldovan, am parcurs o ediţie română a unui scurt roman de James Hilton, La revedere, domnule Chips (Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, traducere de Lidia Cucu-Sadoveanu şi Cristina Micuşan). L-am parcurs în cîteva ore, după care am vizionat o ecranizare din 2002. (În copilărie, mai văzusem una din 1969, cu Peter O'Toole şi Petula Clark, dar asta e altă poveste.)

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul romanului este un profesor de limbi clasice, domnul Chipping, de la o şcoală englezească fictivă, Brookfield. Chipping îşi începe cariera în 1870, la vîrsta de 22 de ani, şi, un sfert de veac mai tîrziu, trece printr-o schimbare de atitudine mulţumită tinerei sale soţii, Katherine. Din păcate, după doi ani, Katherine piere la naşterea primului lor copil, iar profesorul este ghidat mai departe în lunga sa carieră de amintirea ei.

Spre finalul carierei, domnul Chipping este îndemnat să se pensioneze de un director mai tînăr, Ralston, însă consiliul director, format în cea mai mare parte din foşti elevi de la Brookfield şi din părinţi ai actualilor elevi, insistă ca directorul să demisioneze, iar bătrînul profesor să rămînă în funcţie.

Apoi vine Primul Război Mondial, iar la şcoală, timp de patru ani, sosesc frecvent rapoarte despre foşti elevi care au pierit pe front. Printre aceştia se numără şi fostul profesor de germană, Max Staefel - alungat de conducerea şcolii din motive naţionaliste, însă apreciat de Chipping ca prieten şi coleg.

La încheierea războiului, profesorul se retrage din activitate, însă locuinţa sa e vizavi de şcoală, iar după-amiaza îi invită pe şcolari să îl viziteze pentru a-i servi cu ceai şi prăjiturele. Elevii mai mari chiar le fac o farsă "bobocilor", trimiţîndu-i în vizită la profesor ca să-l caute pe domnul "Chips". Şi, de-a lungul anilor 1920, farsa devine tradiţie...

Una dintre scenele de încheiere din roman surprinde în detaliu această farsă - iar în ziua următoare, după decesul profesorului, micul elev Linford îşi dă seama că fusese ultimul care să-i spună: "La revedere, domnule Chips."

Cu toate că unele volume de istoria literaturii etichetează Goodbye, Mr. Chips drept "sentimental", aş spune mai degrabă că romanul acesta este emoţionant. Protagonistul e descris la începutul cărţii ca fiind conservator (citeşte The Times în fiecare zi şi nici nu vrea să audă despre drepturile femeilor ori despre Bernard Shaw), însă mare parte dintre acţiunile sale sînt progresiste - începînd cu eliminarea pedepselor corporale şi încheind cu gesturile de prietenie făcute peste barierele de naţiune şi de clasă socială. Un episod emblematic în acest sens este cel al Grevei Generale din 1926, în care şcolarii de la internat se tem de nişte grevişti despre care doar citiseră în ziare, iar domnul Chipping le face cunoştinţă unui elev şi unui impiegat de mişcare.

Întreaga carte este presărată cu asemenea scene în care intoleranţa şi agresivitatea sînt învinse de decenţă şi de bunele maniere. Şi, cum Goodbye, Mr. Chips este un roman scurt, vă puteţi face oricînd timp pentru o a doua sau a treia lectură. Vi-l recomand din toată inima.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)