Paolo Bacigalupi, "The Drowned Cities" (2012)

În luna iunie 2011, la Ţesătorul, vă relatam despre un roman pentru adolescenţi intitulat Ship Breaker. La începutul lunii septembrie a acestui an, am avut ocazia să citesc un alt roman de Paolo Bacigalupi, The Drowned Cities (Editura Little, Brown & Co, New York, 2012). L-am parcurs în două zile.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din The Drowned Cities se petrece în acelaşi viitor apropiat ca şi cea din Ship Breaker. De această dată, personajele principale sînt implicate într-un fel sau altul într-un război civil din zona vechiului oraş New Orleans, acum inundat. Unul dintre personajele principale este Tool, un soldat postuman modificat genetic. Singurul supravieţuitor din compania sa, Tool a ajuns să fie ţinut prizonier de oamenii unui colonel şi silit să lupte în arenă. Numai că Tool izbuteşte să evadeze...

Alte personaje principale sînt Mahlia, doctorul Mahfouz şi Mouse. Mahfouz a venit în America voluntar, pentru a oferi ajutor medical, în vreme ce Mahlia este fiica nelegitimă a unui ofiţer chinez din trupele de menţinere a păcii şi a unei colecţionare de artă. Dar trupele de menţinerea păcii au plecat de mult, iar miliţiile locale vînează, torturează şi ucid persoanele cu înfăţişare asiatică. Mahlia însăşi a fost mutilată şi, fără intervenţia lui Mouse, foarte probabil ar fi fost ucisă de cîţiva soldaţi adolescenţi.

Cei doi copii găsesc în mlaştini soldatul postuman grav rănit, în agonie, iar satul lor este invadat de tineri soldaţi care îl caută pe Tool. Într-o primă fază, reuşesc să dejoace planurile soldaţilor şi, cu ajutorul lui Mahfouz, să-i ofere îngrijire medicală lui Tool, însă ulterior soldaţii îl ucid pe medic şi-l iau prizonier pe Mouse. Mahlia caută să-l convingă pe Tool să o ajute să plece spre nord, pentru a recupera o parte din colecţia mamei ei şi apoi pentru a ieşi din teatrul de război, dincolo de ceea ce cîndva fusese Washington, D.C.

În paralel cu odiseea celor doi are loc transformarea lui Mouse în soldat, iar ritualurile includ însemnări cu fierul roşu, beţii, destrăbălare, dar şi torturi aplicate civililor. Cele două planuri narative converg în fosta capitală a federaţiei americane, unde două miliţii separatiste sînt prinse într-o încleştare apocaliptică. Mahlia reuşeşte să plece spre teritorii mai sigure, în vreme ce Tool alege să se întoarcă în teatrul de război - căci pentru asta fusese creat.

Punctul de vedere ales de autor este onmiscienţa selectivă multiplă. Rînd pe rînd, naratorul ne relatează percepţiile, gîndurile, emoţiile şi acţiunile lui Tool, ale Mahliei, ale lui Mouse şi ale unor personaje secundare, iar stilul indirect liber în care sînt redate acestea e adaptat cu grijă la fiecare dintre ele. În această privinţă, Paolo Bacigalupi, deşi relativ tînăr, este deja un maestru.

Tot cu măiestrie este structurată şi lumea imaginară din fundal - o Americă sfîşiată de războaie civile în care străinii sînt trataţi cu suspiciune şi ostilitate, civilii sînt brutalizaţi şi jefuiţi, iar aşa-zişii soldaţi sînt minori needucaţi, prost echipaţi şi manipulaţi cu cinism de către adulţii din eşalonul superior. Ca şi George Orwell, care în O mie nouă sute optzeci şi patru a transplantat ororile Marii Terori staliniste într-o ipotetică Mare Britanie viitoare, Paolo Bacigalupi intensifică grozăviile războaielor civile din zone precum Libanul, fosta Iugoslavie sau Ruanda transferîndu-le într-o imaginară Americă viitoare şi relatîndu-le cu obiectivitate de reporter şi cu detalii minuţioase şi extrem de plauzibile.

Mesajul din subtext este că cine seamănă vînt culege furtună, iar autorul declară uneori în interviuri că a ales să li se adreseze adolescenţilor cu speranţa că modul lor de gîndire, sistemul lor de valori şi tiparele lor comportamentale încă mai pot fi schimbate în bine. Cu puţin noroc, poate că în viitor Paolo Bacigalupi va reveni la această lume distopică, de după epuizarea rezervelor de ţiţei, iar seria începută cu Ship Breaker şi continuată cu The Drowned Cities se va rotunji într-o trilogie.

În ceea ce mă priveşte, abia aştept să citesc încă o carte de acelaşi autor - pentru că mai aşteaptă la raft cel puţin trei. Dar despre acelea vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Anna Reid, "Leningrad" (2011)

Pe când studiam la liceu (în alt mileniu), la o oră despre Al Doilea Război Mondial, profesorul nostru de istorie, domnul George Severin, ne-a spus că evenimentul acela nu putea fi discutat în ansamblul său într-un interval atât de scurt şi a ales în schimb să ne relateze despre un episod anume - asediul Leningradului. Am fost deosebit de impresionat de prelegerea ţinută de domnul profesor şi am reţinut că informaţiile pe care ni le prezentase proveneau în bună parte dintr-un volum de Ales Adamovici şi Daniil Granin, intitulat Cartea blocadei (Editura Politică, Bucureşti, 1987). Mulţi ani mai târziu, spre finalul lunii septembrie, prin amabilitatea doamnei Roxana Petrescu, am avut ocazia să parcurg un alt volum despre acest subiect: Leningrad - tragedia unui oraş sub asediu, 1941-1944 de Anna Reid (Editura Corint, Bucureşti, 2013, traducere de Lia Decei, cuvânt înainte de Laurenţiu Constantiniu).

Am citit această carte în patru zile. Şi iată ce am aflat:

În "Introducere", autoarea prezintă datele generale ale chestiunii: amplasamentul oraşului Leningrad, durata asediului, versiuni succesive ale evenimentelor, precum şi sursele acestei lucrări - mai exact, jurnalele asediaţilor şi documentele administraţiei de stat, recent desecretizate.

În "Partea întîi - Invazia: iunie-septembrie 1941", Anna Reid relatează despre amintirile leningrădenilor din ziua când a început invazia germană în Uniunea Sovietică, apoi despre reacţiile lui Stalin la eveniment, despre Operaţiunea Barbarossa şi debandada sovietică, despre invadarea fostelor ţări baltice şi înfrângerea navală de la Talinn, despre formarea miliţiei populare în Leningrad şi despre împresurarea oraşului.

"Partea a doua - Începutul asediului: septembrie-decembrie 1941" tratează despre planurile asediatorilor de a înfometa populaţia civilă, despre drenarea unor resurse leningrădene în folosul Moscovei, despre sistemul de raţii alimentare şi scăderea periodică a raţiilor, ca şi despre creşterea de la lună la lună a deceselor prin înfometare.

"Partea a treia - Moartea în masă: iarna 1941-1942" expune în detalii cutremurătoare efectele primei ierni de asediu: transportul pe pod de gheaţă, peste Lagul Ladoga, stadiile psihologice şi fiziologice ale înfometării, organizarea de gropi comune, evacuarea în condiţii improprii a unei părţi a populaţiei, cazurile de canibalism, precum şi nemulţumirea mocnită la adresa autorităţilor sovietice. Poate cel mai revoltător este capitolul despre "Casa Mare", în care se detaliază arestările, anchetele, întemniţările şi execuţiile efectuate de NKVD pe durata asediului.

"Partea a patra - În aşteptarea eliberării: ianuarie 1942 - ianuarie 1944" discută despre o contraofensivă sovietică ce a rezultat în blocarea celei de-A Doua Armate de Şoc într-o "pungă" lângă râul Volkov, la Miasnoi Bor, despre ameliorarea treptată a condiţiilor din Leningrad în primăvara şi vara anului 1942, despre scăderea masivă a populaţiei şi operaţiunile continue de evacuare, apoi despre "Simfonia Leningradului" compusă de Şostakovici şi despre schimbarea situaţiei în 1943 după cucerirea unui culoar la sud de Lacul Ladoga şi construirea unei căi ferate.

"Partea a cincea: Urmările" relatează despre revenirea în oraş a refugiaţilor după încheierea asediului, despre epurările din conducerea Leningradului în 1949 şi despre moartea lui Stalin în 1953. Un ultim capitol tratează despre luările succesive de poziţie referitoare la asediu, începând cu cenzura din vremea lui Stalin şi cosmetizarea din perioada lui Brejnev şi încheind cu desecretizările de după căderea Uniunii Sovietice. Paginile în care autoarea relatează despre intervievarea unor supravieţuitoare ale asediului sunt emoţionante.

Lucrarea conţine şi apendice, note, o bogată bibliografie, ca şi fotografii de epocă ilustrând diferitele etape ale evenimentelor istorice tratate în volum.

Volumul doamnei Reid este remarcabil pentru minuţiozitatea documentării, pentru împărţirea materialului pe categorii judicios alese, pentru claritatea expunerii, pentru susţinerea afirmaţiilor cu dovezi documentare (fie din acte oficiale, fie din jurnale ale martorilor oculari), pentru tonul echilibrat şi pentru abilitatea de a trece de la pasaje în care expune situaţia de ansamblu, aşa cum se vedea din Moscova, din Berlin sau din Londra, la porţiuni în care reflectă experienţele de zi cu zi ale oamenilor obişnuiţi. De asemenea, ediţia română se remarcă prin tehnoredactarea îngrijită, prin traducerea de calitate şi prin bunele condiţii tipografice în care a apărut. Vă recomand cu căldură să o parcurgeţi şi dumneavoastră.

În ceea ce priveşte Cartea blocadei, după ce am s-o citesc, am să vă relatez despre ea pe acest blog. Dar asta se va întâmpla cu altă ocazie...

Ian McDonald, "Necroville" (1994)

În 1995, la Editura Pygmalion din Ploieşti, în colecţia Cyborg, apărea în traducerea lui Gabriel Stoian un roman al autorului britanic Ian McDonald, Necroville, cu o prefaţă de Mihai-Dan Pavelescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am rămas cu o bună impresie despre el. După mulţi ani, în alt deceniu, în alt mileniu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus o nouă ediţie britanică a acestui roman - Necroville (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2011). În septembrie 2013, l-am recitit pe îndelete, de această dată în original.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-un viitor destul de apropiat, în care, cu ajutorul nanotehnologiei, morţii pot fi reînviaţi. Sub aspect legal, reînviaţii nu au cetăţenie, nici drepturi legale, precum cei vii, ci sunt proprietatea unor corporaţii. Pe Pământ, ei sunt obligaţi ca să petreacă fiecare noapte în ghetouri numite necroville. În spaţiul cosmic, însă, morţii s-au revoltat şi au început vaste proiecte de colonizare, cum ar fi transformarea Lunii cu ajutorul nanotehnologiei. Iar flota resuscitaţilor atacă liniile de apărare ale Pământului pentru a elibera mulţimile înrobite din necroville-uri.

În acest context, cinci prieteni vechi şi-au propus să se întâlnească în Los Angeles, la Terminal Café, în noaptea dintre 1 şi 2 noiembrie 2063, de Ziua Morţilor.

Unul dintre aceştia este Santiago Columbar, creator de droguri şi celebritate printre toxicomani. Căutând să revină la o stare mentală şi emoţională pe care nu o mai avusese din adolescenţă, Santiago ajunge să fie vânător, apoi vânat într-un joc pe viaţă şi pe moarte între două bande de morţi.

Un altul este Toussaint Xavier Tesler, fiul mai tânăr al lui Adam Tesler, patronul unei super-corporaţii care deţine monopolul asupra învierii. Toussaint este răpit de un comando şi implicat într-o lovitură de palat menită să le acorde drepturi şi libertăţi resuscitaţilor.

Printre vechii prieteni se numără şi Yo Yo Mok, o sino-americană de profesie avocat. Cercetările ei menite să recupereze memoria unei cliente resuscitate o duc prin ciberspaţiu, în conflict cu o corporaţie multinaţională şi în cele din urmă la descoperirea unui complot de importanţă mondială.

Altă participantă la această reuniune este Trinidad Malcopuelo. Din păcate, un fost iubit al ei, surfer pe valuri, apoi pe aer, a pierit într-un accident ca urmare a unui drog creat de Santiago. Şi Trinidad are de discutat cu Santiago pe această temă...

Din nefericire, cel de-al cincilea prieten din grup, Camaguey Quintano, nu ajunge la această reuniune, căci, în urma relaţiilor intime neprotejate cu o resuscitată, a contactat o maladie exotică şi mortală, cauzată de nanomecanisme. Camaguey îşi petrece noaptea rătăcind prin Necroville în compania unei prostituate reînviate, Nute, iar dimineaţă ea este cea care ajunge la Terminal Café şi le spune celorlalţi povestea lui.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest roman este că poate fi parcurs (şi agreat) la mai multe niveluri de lectură. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică, aproape pe fiecare pagină se găsesc idei interesante, de la automobilele care se şofează singure la dinozaurii re-creaţi cu ajutorul nanotehnologiei şi de la războaiele spaţiale spectaculoase la realităţile virtuale copleşitoare.

Pentru cei care citesc literatură de dragul caracterizării, Ian McDonald a adaptat o tehnică modernistă de la Virginia Woolf - cea a recuperării trecutului personajelor prin fragmente disparate ivite în intervale de introspecţie. Astfel, prin numeroasele porţiuni în care gândurile personajelor principale sunt redate în stilul indirect liber, episoade-cheie din trecutul acestora se ivesc, iar cititorii pot să înţeleagă tiparele comportamentale ale protagoniştilor şi natura relaţiilor dintre aceştia.

Consumatorii de literatură populară pot parcurge Necroville ca pe un thriller, întrucât în fiecare capitol apar scene spectaculoase de urmăriri, dueluri, schimburi de focuri, atentate cu explozibili, dezvăluiri şocante şi lovituri de teatru.

Cei care apreciază literatura subversivă pot interpreta acest roman ca pe o satiră la adresa corporatismului - un roman cu cheie despre clase sociale, drepturi şi privilegii, opresori şi oprimaţi. Căci, înainte de a se dizolva în cyber-noir, sau, mai rău, în cyber-preppy, literatura cyberpunk a fost o formă de revoltă împotriva capitalismului tîrziu, iar Necroville reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Pentru vânătorii de conexiuni intertextuale, romanul lui Ian McDonald este un deliciu. Cum îi stă bine artefactului literar postmodern, Necroville e doldora de trimiteri la literatură, de la Shakespeare şi Milton la Čapek şi Gibson, dar şi la cinematografie. Decorul urban al romanului e înţesat de ecrane pe care rulează pelicule celebre, iar pe parcursul acţiunii personajele principale surprind secvenţe din Vrăjitorul din Oz, din Pe aripile vîntului şi din zeci de alte filme. Desigur, unele trimiteri sunt mai subtile decît altele, iar confruntarea finală dintre oligarhul Adam Tesler şi fiul său resuscitat aminteşte de o scenă similară din Blade Runner, chiar dacă pelicula aceasta de căpătâi a genului cyberpunk nu este menţionată explicit.

Nu în ultimul rînd, Necroville merită citit şi pentru şuvoiul inepuizabil de imagini suprarealiste din paginile sale. Practic pe fiecare filă apar personaje exotice, artefacte ingenioase, decoruri spectaculoase, costume umitoare, ca într-un caleidoscop multicolor. Căci noaptea în care se petrece acţiunea romanului este o noapte de carnaval...

Acestea fiind zise, nu îmi rămîne decît să vă recomand şi dumneavoastră să (re)citiţi Necroville. În versiunea originală, îl puteţi comanda aici. În ceea ce mă priveşte, probabil am să parcurg în viitorul apropiat şi alte cărţi de Ian McDonald, întrucît pe rafturile din biblioteca mea aşteaptă la rînd încă vreo patru sau cinci. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii...

James Hilton, "Goodbye, Mr. Chips" (1934)

În a doua jumătate a lunii septembrie 2013, prin amabilitatea bunului meu prieten, Liviu Moldovan, am parcurs o ediţie română a unui scurt roman de James Hilton, La revedere, domnule Chips (Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, traducere de Lidia Cucu-Sadoveanu şi Cristina Micuşan). L-am parcurs în cîteva ore, după care am vizionat o ecranizare din 2002. (În copilărie, mai văzusem una din 1969, cu Peter O'Toole şi Petula Clark, dar asta e altă poveste.)

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul romanului este un profesor de limbi clasice, domnul Chipping, de la o şcoală englezească fictivă, Brookfield. Chipping îşi începe cariera în 1870, la vîrsta de 22 de ani, şi, un sfert de veac mai tîrziu, trece printr-o schimbare de atitudine mulţumită tinerei sale soţii, Katherine. Din păcate, după doi ani, Katherine piere la naşterea primului lor copil, iar profesorul este ghidat mai departe în lunga sa carieră de amintirea ei.

Spre finalul carierei, domnul Chipping este îndemnat să se pensioneze de un director mai tînăr, Ralston, însă consiliul director, format în cea mai mare parte din foşti elevi de la Brookfield şi din părinţi ai actualilor elevi, insistă ca directorul să demisioneze, iar bătrînul profesor să rămînă în funcţie.

Apoi vine Primul Război Mondial, iar la şcoală, timp de patru ani, sosesc frecvent rapoarte despre foşti elevi care au pierit pe front. Printre aceştia se numără şi fostul profesor de germană, Max Staefel - alungat de conducerea şcolii din motive naţionaliste, însă apreciat de Chipping ca prieten şi coleg.

La încheierea războiului, profesorul se retrage din activitate, însă locuinţa sa e vizavi de şcoală, iar după-amiaza îi invită pe şcolari să îl viziteze pentru a-i servi cu ceai şi prăjiturele. Elevii mai mari chiar le fac o farsă "bobocilor", trimiţîndu-i în vizită la profesor ca să-l caute pe domnul "Chips". Şi, de-a lungul anilor 1920, farsa devine tradiţie...

Una dintre scenele de încheiere din roman surprinde în detaliu această farsă - iar în ziua următoare, după decesul profesorului, micul elev Linford îşi dă seama că fusese ultimul care să-i spună: "La revedere, domnule Chips."

Cu toate că unele volume de istoria literaturii etichetează Goodbye, Mr. Chips drept "sentimental", aş spune mai degrabă că romanul acesta este emoţionant. Protagonistul e descris la începutul cărţii ca fiind conservator (citeşte The Times în fiecare zi şi nici nu vrea să audă despre drepturile femeilor ori despre Bernard Shaw), însă mare parte dintre acţiunile sale sînt progresiste - începînd cu eliminarea pedepselor corporale şi încheind cu gesturile de prietenie făcute peste barierele de naţiune şi de clasă socială. Un episod emblematic în acest sens este cel al Grevei Generale din 1926, în care şcolarii de la internat se tem de nişte grevişti despre care doar citiseră în ziare, iar domnul Chipping le face cunoştinţă unui elev şi unui impiegat de mişcare.

Întreaga carte este presărată cu asemenea scene în care intoleranţa şi agresivitatea sînt învinse de decenţă şi de bunele maniere. Şi, cum Goodbye, Mr. Chips este un roman scurt, vă puteţi face oricînd timp pentru o a doua sau a treia lectură. Vi-l recomand din toată inima.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Charles Stross, "Rule 34" (2011)

Am devenit un admirator al scrierilor lui Charles Stross prin 2008, cînd am citit Accelerando. Nu i-am parcurs nici pînă acum toate volumele (scrie şi publică într-un ritm intens), dar uneori m-a captivat cîte o carte de-a sa, precum Rapture of the Nerds. O impresie extrem de favorabilă mi-a făcut şi Halting State, o combinaţie de post-cyberpunk, tehno-thriller şi police procedural. Apoi, în septembrie 2013, am avut ocazia să parcurg continuarea acestui roman experimental, Rule 34 (Ace Books, New York, 2011).

Şi iată ce am aflat:

Intriga din Rule 34 este plasată în Edinburgh, cinci ani mai tîrziu faţă de cea din Halting State, într-o Scoţie semi-independentă din viitorul apropiat. De această dată, inspectoarea de poliţie Liz Kavanaugh şi colegii ei se confruntă cu o serie de crime comise cu ajutorul unor aparate casnice reparate neprofesional şi acţionate de la distanţă. Ceea ce ar fi putut trece drept accident într-un caz sau două se dovedeşte a fi un tipar sistematic, prezent în numeroase ţări ale Uniunii Europene, iar protagonista este ajutată în investigaţii de un coleg venit din Turcia, Kemal.

Investigaţia duce la descoperirea unei reţele de trafic cu materii prime pentru dispozitive de fabricaţie nanotehnologice pe filiera unei republici separatiste de buzunar din spaţiul ex-sovietic, dar şi la existenţa unei inteligenţe artificiale evoluate din programe anti-spam care ia măsuri discrete împotriva reţelelor de crimă organizată.

Personajele sînt numeroase şi diverese - de la inspectoarea de poliţie Liz Kavanaugh şi fosta ei iubită din mediul corporatist, Dorothy, la măruntul infractor pakistanez Anwar Hussein şi la agentul Operaţiunii, căruia i se atribuie nume de criminali în serie din secolul precedent. Fiecare capitol corespunde cu punctul de vedere al altui personaj (iar unele dintre acestea nu sînt umane), însă, spre disperarea naratologilor, naraţiunea are loc la persoana a doua, ca în vechile jocuri-text cu aventuri create pentru calculatoare personale la începutul anilor 1980.

Un aspect remarcabil al acestui roman îl reprezintă structurarea evenimentelor din intrigă. În unele cazuri, fără să ştie, protagonista şi antagonistul se află la o strîngere de mînă distanţă unul de celălalt (metaforic vorbind) sau se intersectează întîmplător la intrarea într-o clădire publică. Interacţiunile dintre personaje sînt aranjate cu grijă, iar loviturile de teatru sînt spectaculoase, ca nişte caramboluri de maestru.

Un alt aspect demn de menţionat este caracterizarea personajelor. Fie că e vorba despre personajele principale sau de unele dintre cele secundare, autorul le-a construit o personalitate convingătoare, o serie de amintiri, o istorie personală, o familie, un cerc social şi aşa mai departe, iar caracterizarea şi evoluţia intrigii se potenţează reciproc într-un mod ireproşabil. Ca să dau un singur exemplu, în cazul antagonistului, istoria personală în sine, cu traume, abuzuri şi schimbări radicale ar fi constituit suficient material pentru ca Stephen King să scrie un roman de tip Carrie. Charles Stross le-a condensat într-un capitol. (Unul de neuitat.)

Dincolo de acţiune şi de personaje, însă, Rule 34 conţine şi o serie de elemente de fundal care ar trebui să-i pună pe gînduri pe cititori - pentru că autorul e foarte atent la lumea în care trăim şi foarte convingător în speculaţiile sale privitoare la viitorul apropiat. Printre subiectele atinse în trecere se află supravegherea ubicuă în zonele urbane, utilizarea dronelor de către forţele de ordine, realitatea amplificată ca mediu de lucru, nanotehnologia, dezvoltarea inteligenţei artificiale şi apariţia automobilelor care se pilotează singure.

Nu în ultimul rînd, Charles Stross aduce şi un omagiu tradiţiei SF şi cyberpunk, cu numeroase referiri la 2001 - O odisee spaţială, Blade Runner şi Neuromantul. Dar, aşa cum William Gibson, în Spook Country, a alungat noţiunea de ciberspaţiu (creată chiar de el) ca fiind desuetă, Stross demontează conceptul de singularitate tehnologică (prezent pînă şi în titlul romanului său de debut, Singularity Sky). În loc să ne servească o variaţiune pe tema transcendenţei tehnologice sau a viitorului de neimaginat, în Rule 34 ne oferă o poveste captivantă, personaje convingătoare şi un poimîine care seamănă îngrijorător de mult cu ziua de azi. 

(Şi, pînă la urmă, care era Regula 34? O să aflaţi cînd veţi citi romanul.)

În ceea ce mă priveşte, mai am la raft cel puţin alte şase cărţi de Charles Stross care îşi aşteaptă rîndul la lectură. Dar despre acelea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Nicholas Carr, "The Shallows" (2010)

Pe la jumătatea lunii septembrie 2013, am citit în cîteva zile o lucrare incitantă de Nicholas Carr, The Shallows - What the Internet Is Doing to Our Brains (Editura W.W. Norton & Company, New York, 2010). Cumva, îmi dădeam seama că vizitînd Internetul (aproape) zilnic tip de 15 ani, mai multe ore pe zi, suferisem nişte schimbări şi îmi puneam unele întrebări. În The Shallows am găsit unele răspunsuri.

Iată despre ce este vorba:

În prologul cărţii, "Cîinele de pază şi hoţul", autorul prezintă unele dintre teoriile profesorului Marshall McLuhan din volumul Understanding Media şi atrage atenţia asupra faptului că, prin obiceiurile şi şabloanele pe care ni le impune, Internetul nu este numai un slujitor al omului modern ci şi... un stăpîn.

Primul capitol, "HAL şi cu mine", porneşte de la cazul fictiv al inteligenţei artificiale HAL 9000 din 2001 - o odisee spaţială şi emite ipoteza că, prin utilizarea zilnică a Internetului, mintea noastră se înceţoşează şi devine mai superficială. În sprijinul acestei ipoteze, Nicholas Carr prezintă atît situaţia sa personală cît şi studii de caz - exemple de intelectuali de frunte care au încetat să mai citească volume tipărite şi a căror gîndire a ajuns să fie superficială, tranzientă, nesistematică. Cum tinereţea autorului s-a petrecut într-un mediu "analogic", iar vîrsta de mijloc într-unul "numeric", educaţia sa iniţială s-a bazat pe cărţi tipărite, însă activitatea sa profesională a ajuns să depindă de Internet - şi nu toate efectele acestei schimbări culturale par să fie pozitive.

Cel de-al doilea capitol, "Căile vitale", pleacă de la un caz celebru, cel al lui Friedrich Nietzsche şi al schimbării discursului şi gîndirii la trecerea de la scrisul de mînă la dactilografiere, şi ajunge să discute două ipoteze din neurologie - plasticitatea, respectiv imutabilitatea sistemului nervos central. Cu toate că cea din urmă teorie a fost considerată validă decenii de-a rîndul, cercetările neurologilor au dovedit treptat validitatea celei dintîi. Sistemul nervos central se schimbă pe tot parcursul vieţii, iar activităţile noastre, obiceiurile, informaţiile pe care le procesăm îl modifică mereu - uneori în doar cîteva zile.

"O digresiune despre ce gîndeşte creierul cînd se gîndeşte la sine" prezintă concepţii desuete despre funcţiile creierului, precum cea a lui Aristotel sau cea a lui Descartes, dar şi viziunea contemporană despre evoluţia continuă a acestuia.

Capitolul al treilea, "Unelte ale minţii", merge pe urmele lui McLuhan tatăl şi fiul, prezentînd schimbările psihologice şi sociale pe care le-au adus tehnologii precum hărţile sau ceasurile. Pornind de aici, autorul discută două viziuni - cea instrumentalistă (noi folosim uneltele) şi cea deterministă (uneltele ne folosesc pe noi). Căci, fie că ne uităm la ceasuri, la căile ferate, la automobile sau la telefoanele mobile, putem observa cum ele au schimbat modul de gîndire al utilizatorilor, tiparele de interacţiune interumane şi structura societăţii în ansamblul ei. Tocmai din cauză că interdependenţa aceasta e importantă pentru oameni şi pentru societate, partea a doua a capitolului este dedicată schimbărilor psihologice şi sociale aduse de scriere.

Capitolul al patrulea, "Pagina care adînceşte", în schimb, analizează transformările psihologice produse de apariţia cărţilor scrise de mînă, apoi a celor tipărite - lectura tăcută, analiza lecturii, dezvoltarea vocabularului şi a imaginaţiei, gîndirea sofisticată.

O a doua digresiune discută succint "Despre Lee De Forest şi uimitorul său Audion". Aparatul acela, Audionul, a ajuns să fie cunoscut sub numele de triodă şi, întrucît aplifica semnalele electrice, a fost folosit pentru o mulţime de aplicaţii practice, de la telefonia interurbană la primele calculatoare numerice. După care a venit miniaturizarea...

În capitolul al cincilea, "Un mediu de natură cît se poate de generală", Nicholas Carr discută pe scurt depre principiile teoretice ale calculatorului numeric, aşa cum au fost dezvoltate de către Alan Turing, apoi despre evoluţia calculatoarelor şi despre dezvoltarea aplicaţiei World Wide Web. A doua parte a capitolului prezintă efectele versiunii Net 2.0 - de la risipirea puterii de concentrare a atenţiei utilizatorilor la cascada de falimente a publicaţiilor tipărite.

Capitolul al şaselea, "Însăşi imaginea unei cărţi", tratează despre lupta inegală dintre cartea tipărită şi Web - şi despre apariţia tabletelor electronice de lectură, care invită la explorarea hiperlegăturilor pe net mai degrabă decît la lectura aprofundată a unei singure cărţi. Apoi, capitolul discută despre schimbarea stilurilor literare sub influenţa Internetului şi despre pierderea capacităţii de parcurgere şi de asimilare a moştenirii literare din secolele precedente. Căci, deşi accesul la texte în format electronic este deosebit de generos, utilizatorii rar au răbdare ca să parcurgă integral un roman sau un poem epic - şi de regulă au nevoie de un fragment sau de un citat celebru, scos din context.

Capitolul al şaptelea, "Creierul jonglerului", se concentrează asupra efectelor psihologice şi neurologice ale modului "multitasking" în care interacţionăm cu Internetul. Cel mai îngrijorător efect este că, sub permanentul bombardament de stimuli vizuali, auditivi şi tactili, memoriile pe termen scurt nu mai au răgaz să se transforme în memorii pe termen lung, iar informaţiile pe care le procesăm zilnic sînt uitate - şi însăşi gîndirea noastră devine redusă şi superficială. Poate că ştim unde să căutăm informaţiile importante, însă ni se reduce volumul informaţiilor importante pe care le purtăm în memorie.

O a treia digresiune prezintă succint "Creşterea scorurilor IQ" - un fenomen constatat de-a lungul secolului al douăzecilea şi explicat într-un mod interesant de către cel care la descoperit, neozeelandezul James Flynn.

Capitolul al optulea, "Biserica Google", analizează conexiunea dintre administraţia ştiinţifică introdusă de Frederick Winslow Taylor la începutul secolului al douăzecilea şi eficientizarea procesării informaţiilor adusă de compania Google pe Web. Autorul îi acordă o atenţie deosebită proiectului Google Book Search, care încearcă nici mai mult, nici mai puţin decît să scaneze toate cărţile tipărite din lume şi să le ofere în format numeric utilizatorilor de pe Internet. În partea a doua a capitolului, Nicholas Carr contrastează două metode - una bazată pe reflexie de durată după lectură pentru asimilarea în linişte a informaţiilor, alta bazată pe prelevarea rapidă a unor fragmente pentru procesare de moment. Poate că cea de-a doua e favorizată de Google şi poate că cercetările acestei companii vor duce în cele din urmă la apariţia unor forme de inteligenţă artificială. Dar cea dinti are de-a face cu inteligenţa umană.

Capitolul al nouălea, "Caută, memorie", discută despre perspectivele diverse asupra memoriei umane şi asupra căilor pentru buna ei dezvoltare şi utilizare, de la Socrate la Francis Bacon şi apoi la Umberto Eco. O concluzie interesantă este că pe Internet ne externalizăm memoria - individuală şi colectivă - iar o alta este că tot Internetul este cel care descurajează formarea memoriilor pe termen lung. După o prezentare detaliată a unor cercetări care au descoperit bazele neuronale ale memoriilor pe termen lung, autorul conchide că atunci cînd ne lăsăm memoria pe seama Internetului ne şi golim mintea de bogăţii.

Cea de-a patra digresiune este "Despre scrierea acestei cărţi" - de la crearea unor fragmente disparate, ca pe blog, cu întreruperi frecvente cauzate de e-mail şi de Internet, la decizia reducerii întreruperilor, apoi la revenirea consumului mediatic obişnuit după terminarea redactării volumului. Concluzia implicită este că, individual şi colectiv, am trecut de punctul de unde nu mai există întoarcere, iar existenţa noastră cotidiană nu se mai poate desfăşura fără telefoane mobile şi fără acces la Internet.

Capitolul al zecelea, "O chestie ca mine", prezintă receptarea unui program de calculator destul de celebru în anii 1960 - ELIZA, creat de Joseph Weizenbaum. Utilizatorii proiectau asupra acestui program apt să întreţină dialoguri simple o personalitate complexă şi un fel de inteligenţă, iar Nicholas Carr, în continuare, se întreabă în ce măsură nu doar formăm Internetul, ci şi Internetul ne formează pe noi. Iar alte experimente descrise pe larg de autor par să sugereze că, dacă ne bazăm prea mult pe programe de calculator şi prea puţin pe capacitatea noastră de a observa, învăţa şi anticipa, poate vom fi mai eficienţi, însă cu siguranţă că vom fi mai puţin creativi şi versatili.

Epilogul, "Elemente umane", revine la scene din filmul 2001 - o odiesee spaţială şi constată că, dacă HAL 9000 părea tulburător de uman, astronauţii dădeau impresia că erau... robotici, acţionaţi de algoritmi. Iar concluzia neliniştitoare este că, pe măsură ce ajungem să ne bazăm pe calculatoare pentru a media modul în care înţelegem lumea, propria noastră inteligenţă este aceea care e redusă la inteligenţă artificială.

Pe ansamblu, The Shallows mi s-a părut foarte relvantă, iar legăturile pe care le face între domenii diverse precum studiile mass-media, tehnica de calcul, psihologia şi neurologia sînt interesante şi adesea surprinzătoare. În lumina informaţiilor conţinute în acest volum, m-am felicitat pentru decizia de a ţine un jurnal de lecturi şi am decis că, atîta vreme cît fac efortul de a parcurge cărţi în loc să pierd zilnic ore în şir pe pagini Web, probabil mă aflu pe calea cea bună. Aşa încît vă recomand şi dumneavoastră să parcurgeţi The Shallows dacă veţi avea ocazia.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Frank Miller & Bill Sienkiewicz, "Elektra Assassin" (1989)

În 1995, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am parcurs un roman grafic de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz intitulat Elektra Assassin (Editura Marvel, 1989). Mi-a plăcut atît de mult încît l-am citit de două ori (iar în urmă cu cîteva zile l-am parcurs a treia oară). Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Personajul feminin Elektra Natchios a fost creat iniţial de către scenaristul Frank Miller ca o antagonistă a supereroului Daredevil. Ulterior, Elektrei i s-au dedicat trei romane grafice, după care (cu alţi scenarişti), o serie de comics şi un film cu Jennifer Garner în rolul principal. (Dacă nu l-aţi văzut, vă asigur că nu aţi pierdut nimic.)

O problemă în calea continuării aventurilor acestui personaj o reprezintă faptul că, la finalul primului roman grafic din serie, Elektra Saga, protagonista moare. O soluţie pentru această problemă este că în Elektra Assassin ni se prezintă "anii pierduţi" ai personajului.

Iar anii pierduţi încep cu o situaţie dramatică: Elektra e internată într-un ospiciu dintr-o ţară latino-americană, unde este supusă la o serie de tratamente degradante. Într-o stare vecină cu delirul, protagonista îşi aminteşte copilăria şi adolescenţa (asasinarea mamei, abuzurile tatălui, antrenamentele în arte marţiale, primirea într-o grupare secretă Ninjutsu), apoi, cînd i se pregătea lobotomizarea, izbuteşte să evadeze.

Aparent, Elektra ajunsese în ospiciu după ce îl asasinase pe un preşedinte latino-american la ordinul unui ambasador al SUA - şi scăpase ca prin urechile acului de la locul faptei, însă se alesese cu o amnezie. În urma recuperării treptate a memoriei, protagonista constată că ambasadorul care o angajase este afiliat unei entităţi malefice, Fiara, care conduce din umbră şi gruparea secretă de asasini care a încercat să o convertească. Şi dacă Fiara nu e decît o nălucire dintr-un delir paranoic?

Planurile Elektrei de a-l asasina pe ambasador se ciocnesc însă de doi agenţi secreţi americani, Garrett şi Perry, însărcinaţi de colonelul Nick Fury să livreze un transport clandestin de arme. Perry e înjunghiat mortal, vasul cu arme şi muniţii e aruncat în aer, iar Garrett şi un pluton de forţe speciale reuşesc cu mari pierderi să o captureze pe asasină.

La sediul serviciului secret S.H.I.E.L.D. Elektra şi Garrett ajung la terapie intensivă, iar protagonista, folosind tehnici telepatice de manipulare, îl convinge pe agentul secret să-i faciliteze evadarea. Din păcate, asasinarea ambasadorului american nu rezolvă mare lucru, căci Fiara a corupt înte timp un personaj mult mai important - pe Ken Wind, carismaticul candidat democrat la preşedinţia Statelor Unite. Iar de acolo pînă la declanşarea unui atac nuclear împotriva Uniunii Sovietice nu ar mai fi decît un pas.

După urmăriri spectaculoase cu elicoptere şi schimburi intense de focuri, Garrett şi Elektra sînt capturaţi de agenta Chastity McBryde şi de agenţii S.H.I.E.L.D. - dar asasina are o ultimă carte de jucat. Minţile protagoniştilor sînt transferate în alte trupuri, iar Elektra evadează din nou.

Ca şi Stray Toasters, romanul grafic Elektra Assassin impresionează prin diversitatea tehnicilor de arte plastice folosite. În funcţie de episoadele ilustrate, Bill Sienkiewicz a folosit creioane colorate, culori acrilice, guaşe, cărbune, aerograf, metoda colajului - ba chiar şi fotocopiatorul. Astfel, personajul Ken Wind are figura xerocopiată şi prezintă aceeaşi faţă, cu aceeaşi expresie, indiferent de situaţie. (Deloc întîmplător, figura xerocopiată este un autoportret al artistului grafic.) Multe alte personaje sînt prezentate caricatural, începînd cu Garrett (un fost deţinut macho manipulat sistematic de protagonistă) şi încheind cu preşedintele SUA (o caricatură a lui Richard Nixon).

Tot ca în Stray Toasters, apare o diversitate de voci narative, fiecare în casete de altă formă şi altă culoare. Casetele cu naraţiunea Elektrei sînt dreptunghiulare pe fond alb, spre exemplu, pe cînd ale lui Garrett sînt octogonale pe fond bleu, iar cele ale unui personaj secundar, medic, sînt pe fond galben.

Cum Elektra Assassin a apărut iniţial în serial, sub formă de opt fascicule (1986 - 1987), o parte din fiecare episod rezumă acţiunea din episodul precedent - iar scenaristul Frank Miller a deghizat cu abilitate aceste "recapitulări" sub forma unor fragmente de articole din presă, rapoarte medicale sau episoade flashback ale personajelor principale. Adesea, în manieră postmodernă, evenimentele din intrigă sînt filtrate prin percepţia subiectivă a unui personaj sau a altuia, iar versiunea Elektrei poate fi extrem de diferită de a lui Garrett ori de cea a agenţilor secreţi care îi urmăresc.

Tot postmodern mi se pare şi amestecul de mitologie greacă (Elektra îşi redenumeşte părinţii Agamemnon şi Clitemnestra), arte marţiale nipone, tehno-thriller şi cyberpunk. Cumva, Miller şi Sienkiewicz au reuşit să îmbine asasini ninja, curse electorale, rachete nucleare, ciborgi şi instalaţii pentru realitatea virtuală. Şi, tocmai pentru că nu se ia prea tare în serios, cochetînd cu satira politică şi subminînd atitudinile macho, romanul grafic Elektra Assassin reuşeşte să ne farmece şi la un sfert de veac de la publicare.

Vi-l recomand cu plăcere şi dumneavoastră.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Adam Roberts, "Jack Glass" (2012)

Spre finalul lunii august 2013, prin amabilitatea domnului Mihai-Dan Pavelescu, am avut ocazia să parcurg romanul Jack Glass (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012) al autorului britanic Adam Roberts. Anul acesta, romanul a fost distins cu premiile British SF Association şi John W. Campbell Memorial - două motive suplimentare ca să-l citesc. Şi iată ce am aflat:

Romanul este structurat în trei secţiuni, fiecare dintre acestea desfăşurîndu-se într-un alt decor, însă toate trei avînd personaje comune şi acelaşi fundal.

În partea întîi, intitulată "În cutie", cîteva personaje masculine condamnate la muncă silnică sînt sigilate într-un asteroid pentru a ispăşi o pedeapsă de unsprezece ani. Pe de o parte, personajele se confruntă cu probleme practice cum ar fi generarea aerului, procurarea apei potabile, cultivarea hranei şi încălzirea mediului ambiant. Pe de altă parte, între personaje apar conflicte pentru putere - şi încă unele din ce în ce mai violente. Iar unul dintre aceste personaje, Jac, are un handicap serios, întrucît i-au fost amputate ambele picioare. (Ar trebui să adaug şi un detaliu semnificativ - pe Jac îl preocupă posibilităţile practice de a fabrica şi prelucra sticlă.)

Partea a doua poartă titlul "Crimele PVL". Spre deosebire de prima parte, în care decorul era claustrofobic, iar despre societatea care condamnase acele personaje la muncă forţată ni se ofereau destul de puţine detalii, de această dată acţiunea e plasată pe Pămînt, pe o insulă grecească, iar intriga se bazează pe un conflict de putere la vîrful unei societăţi care cuprinde întregul Sistem Solar - Pravila Ulanov.

Printre personajele principale se numără două domnişoare create prin inginerie genetică, Diana şi Eva Argent, care urmează să moştenească puterea, privilegiile şi responsabilităţile unui clan ce se ocupă cu prelucrarea informaţiilor. Cele două fete sînt destul de diferite. Eva, mai vîrstnică, e preocupată de ştiinţele exacte şi pregăteşte un doctorat (al şaselea) în astrofizică pe tema supernovelor-şampanie - stele cu masa prea mică pentru a deveni superonove şi care totuşi explodează.

Diana, aflată în adolescenţă, e preocupată de ştiinţele umaniste, în special de psihologie, şi are o gîndire intuitivă. Iar cele două fete se confruntă cu o enigmă - cineva l-a ucis pe unul dintre servitorii lor. Dacă pentru Eva răspunsul e evident (făptaşul e unul dintre servitori, ceea ce reduce numărul suspecţilor de la cîteva zeci de miliarde la doar nouăsprezece), Diana, pasionată de jocurile virtuale poliţiste, îl cooptează pe tutorele lor, Iago, şi face pe detectiva particulară. După care lucrurile iau o întorsătură cu adevărat neplăcută...

În partea a treia, intitulată "Arma imposibilă", Diana Argent, Iago şi o servitoare, Sapho, călătoresc incognito prin habitatele de la periferia Pravilei Ulanov. De această dată, cei trei se confruntă cu o problemă aparent imposibil de rezolvat. Într-un habitat spaţial al lui Iago, forţe de poliţie conduse de inspectorul Bar-le-Duc au încercat să-i aresteze, însă o armă nemaivăzută l-a spulberat pe inspector şi i-a distrus nava. Pe de o parte, misterioasa armă a fost negăsit. Pe de altă parte, în ciuda cercetării temeinice a habitatului, nici presupusul asasin nu a putut fi aflat. Iar Diana nu e căutată numai de către autorităţi, ci şi de agenţi ai propriului clan - căci, cînd lupta pentru putere s-a înteţit, unii membri ai familiei sale au trădat-o.

N-am să intru în detalii privitoare la rezolvarea celor trei enigme aflate în centrul intrigii celor trei părţi - ca să nu vă stric plăcerea lecturii. Vă asigur că ele au soluţii - şi încă unele ingenioase. Ba chiar şi problema supernovelor-şampanie capătă un răspuns interesant sau, mai bine zis, un răspuns ştiinţifico-fantastic.

În schimb, aş sublinia că Jack Glass este un bun exemplu de maturizare a genului SF. Astfel, prologul e scris în maniera unor nuvele de Cordwainer Smith din seria Lorzilor Instrumentalităţii. Enigma poliţistă din partea a doua aminteşte întrucîtva de Soarele gol de Isaac Asimov. Lupta de putere din fundalul societăţii, între clanuri specializate, evocă conflictul principal din Dune de Frank Herbert. Protagonistul descurcăreţ, care devine, din exilat pe un asteroid, salvatorul omenirii, aduce puţin cu Gully Foyle din The Stars, My Destination de Alfred Bester. Iar periplul printre habitate spaţiale precare populate de personaje postumane seamănă oarecum cu intrigile picareşti din Schismatrix de Bruce Sterling sau Vacuum Flowers de Michael Swanwick.

Cu alte cuvinte, Jack Glass merită apreciat nu numai ca un roman SF cu un fundal interesant, ori ca o serie de enigme poliţiste cu soluţii surprinzătoare, ci şi ca un intertext postmodern meşteşugit care încurajează şi răsplăteşte o lectură atentă. Din fericire, veţi avea şi dumneavoastră ocazia să parcurgeţi această carte - pentru că, în cadrul Colecţiei Sigma pe care domnul Mihai-Dan Pavelescu o îngrijeşte la Editura Trei, va apărea în curînd o ediţie română sub titlul "Jack-de-Sticlă".

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Walter Jon Williams, "The Fourth Wall" (2012)

La începutul lunii septembrie 2012, am parcurs într-o zi cel de-al treilea volum al seriei Dagmar de Walter Jon Williams, The Fourth Wall (Editura Orbit, Grupul Editorial Hachette, New York, 2012). Şi iată ce am aflat:

La fel ca şi primele două romane din serie, This Is Not a Game, respectiv Deep State, The Fourth Wall are intriga plasată în viitorul apropiat. Spre deosebire de acestea, personajul principal nu mai este Dagmar, ci un actor de la Hollywood, Sean Makin - celebru în copilărie şi adolescenţă pentru roluri din seriale TV şi din producţii cinematografice, însă reintrat în obscuritate. La aproape treizeci de ani, Makin apare în emisiuni-concurs în care luptă împotriva altor celebrităţi de mîna a treia. Şansa relansării pare să sosească odată cu invitaţia de a juca un rol principal într-un film produs de Dagmar.

Din păcate, însă, lucrurile iau o turnură proastă, întrucît cineva cu o maşină de teren neagră tot încearcă să îl calce pe protagonist, iar unele persoane implicate în producţia cinematografică încep să piară pe rînd în condiţii suspecte. În paralel cu turnarea filmului are loc o anchetă a crimelor. Makin însuşi are un secret murdar de ascuns, iar victimele par să aibă legătură cu asta... pînă la un punct.

În cele din urmă, soluţia misterelor este aflată, turnarea filmului se încheie cu bine, iar Makin îşi relansează cariera sub auspiciile companiei lui Dagmar. Şi asta e doar o parte dintr-o operaţiune mai vastă, finanţată de un mogul mediatic indian, al cărei scop este menţinerea păcii pe plan mondial.

The Fourth Wall este un roman hibrid, care îmbină romanul poliţist, literatura postcyberpunk şi romanul picaresc. Dacă firul principal al acţiunii tratează despre crime şi despre identificarea făptaşului (sau făptaşilor), bună parte din fundal se bazează pe dispozitive de realitate amplificată, comunităţi virtuale, reţele de telecomunicaţii, globalizare - adică subiecte care în 1982 erau SF, iar în 2012 au ajuns realitate.

Dincolo de întorsăturile anchetei poliţiste (numeroase şi surprinzătoare), romanul captivează şi prin evoluţia protagonistului-narator. Makin relatează fără ascunzişuri detaliile vieţii sale de vedetă scăpătată - antrenamentele pentru luptele din emisiunile concurs, aranjamentele de culise dinaintea fiecărei confruntări televizate, alcoolismul, părinţii hrăpăreţi, negocierile cu agenţii, singurătatea, speranţele şi dezamăgirile. Traseul său, de la umilinţe televizate la celebritatea recîştigată, îi ţine pe cititori cu sufletul la gură pînă la ultima pagină a cărţii.

Alte personaje reapar din primul roman (Dagmar, Richard Asasinul) sau din al doilea (Helmut, Ismet). Pînă şi membri ai comunităţii de jocuri, ca LadyDayFan, Hanseatic sau caporalul Carrot, sînt prezenţi cu comentarii şi contribuie online la desfăşurarea acţiunii. Căci, la fel ca şi în This Is Not a Game, printre scenele intrigii sînt strecurate comentarii de pe forumuri, articole de blog, mesaje din corespondenţa electronică. (Romanul epistolar moare, dar nu se predă.) Inserţiile acestea servesc pe de o parte ca substitut concis pentru porţiuni greoaie de expoziţiune, iar pe de alta creează un efect de imersiune în universul ficţional - şi de suprasarcină informaţională.

Un element interesant este împărţirea romanului în acte, ca un scenariu de film, şi stabilirea cadrului fiecărei scene cu scurte indicaţii regizorale (Interior. Apartamentul lui Sean. Zi.). Oarecum în aceeaşi direcţie... cinematografică apar şi scurte explicaţii referitoare la actorie, la regie, la montaj, la sistemul de iluminat, la crearea costumelor, la machiaj, la metodele de promovare mediatică a filmelor. Din acest punct de vedere, The Fourth Wall dovedeşte încă o dată minuţiozitatea cu care Walter Jon Williams se documentează pentru fiecare roman pe care îl scrie.

Pe ansamblu, The Fourth Wall reprezintă o încheiere foarte reuşită a trilogiei despre Dagmar şi îmbină în mod ingenios intriga captivantă, caracterizarea personajelor, tehnicile narative şi elementele de fundal. (V-aş mai spune şi că aplică Legea lui Cehov cu... un ton de apel neobişnuit, însă nu vreau să vă stric surpriza.) Vă recomand cu căldură acest roman. Mai am la raft cîteva cărţi de Walter Jon Williams, însă despre acelea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

K.W. Jeter, "Farewell Horizontal" (1989)

La începutul lunii septembrie 2013, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg un roman cyberpunk de K.W. Jeter, Farewell Horizontal (Editura Roc, New York, 1989). Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Farewell Horizontal se petrece într-un viitor destul de îndepărtat în care, după un război despre care nu se dau prea multe detalii, omenirea a construit un cilindru metalic colosal şi trăieşte pe suprafaţa acestuia, sau în sectoare aflate imediat sub suprafaţa acestuia, la altitudini situate mult deasupra plafonului de nori. Cei din interior duc vieţi repetitive, lucrînd într-un mediu industrial pentru mari corporaţii, în vreme ce aceia de la suprafaţă formează bande de tîhari care se războiesc unele cu altele.

Protagonistul romanului este un artist grafic şi reporter independent, Ny Axxter, care caută să prindă contracte profitabile fără să se afilieze vreunei companii de servicii grafice sau vreunui trust mediatic. Explorările sale pe suprafaţa exterioară a Cilindrului duc la filmarea unor rarităţi - "îngeri" modificaţi genetic sau rezultate ale raidurilor întreprinse de sălbaticii din adîncurile Cilindrului. Iar cînd una dintre cele mai importante bande de tîlhari, Havoc Mass, îl angajează ca să le reproiecteze lucrările grafice pentru un eveniment important, Axxter crede că i-a sosit ocazia afirmării.

Din păcate, animaţiile proiectate de Ny Axxter o iau razna, stîrnind mînia bandiţilor din Havoc Mass, iar protagonistul abia scapă cu fuga şi este dus în zbor de un "înger" pe faţa nelocuită a Cilindrului - cea dinspre apus. De acolo, după ce descoperă nişte informaţii compromiţătoare despre cea mai importantă bandă, Grievous Amalgam, decide să treacă prin Cilindru pentru a ajunge din nou pe partea locuită. Fireşte, are de înfruntat pericole, scapă ca prin urechile acului de metasasinii celor două bande, iar în cele din urmă, după ce difuzează informaţiile pe care le descoperise, declanşează un conflict generalizat şi aduce haosul în societate.

O parte din farmecul acestui roman constă în fundalul neobişnuit imaginat de autor. Astfel, suprafaţa Cilindrului e brăzdată de cabluri de transfer, personajele folosesc pitoni artificiali care le permit să meargă pe Cilindru, vehiculele sînt adaptate pentru deplasarea "la verticală", bandiţii poartă biofolie cu animaţii, iar "îngerii" modificaţi genetic zboară cu ajutorul unor saci membranoşi umpluţi cu gaz.

Bună parte din intrigă, dealtfel, reprezintă un pretext pentru ca protagonistul să exploreze acest decor - pe dinăuntru şi pe dinafară, dacă îmi permiteţi să calchiez o expresie din engleză. În alte privinţe, structurarea intrigii se bazează pe elemente tipice subspeciei cyberpunk. Axxter îşi cîştigă traiul filmînd evenimente inedite şi vînzînd drepturile de difuzare a secvenţelor către trusturi mediatice. Pentru a ţine legătura cu agentul său, protagonistul se conectează la o reţea de telecomunicaţii. Informaţiile necesare personajelor sînt obţinute contra cost de la o companie numită Ask & Receive. (Romanul a apărut cu 7 ani înainte de înfiinţarea companiei Google.) Animaţiile pe care le creează sînt activate cu ajutorul unui semnal retransmis de pe un satelit artificial, Mica Lună. Iar bună parte dintre întîlnirile lui Axxter cu iubita lui au loc în realitatea virtuală.

Desigur, cum de la publicare a trecut un sfert de veac, alte aspecte ale romanului Farewell Horizontal au devenit desuete. Personajele nu au telefoane mobile, iar accesarea reţelei de telecomunicaţii prin introducerea unui deget (cu implant) într-o mufă dintr-un loc public pare uşor ridicolă. Dar, la fel ca şi Noir, întreaga carte este mai degrabă o satiră socială cu accente suprarealiste decît o extrapolare plauzibilă...

Pe ansamblu, romanul lui K.W. Jeter e captivant, plin de imaginaţie şi merită pe deplin atenţia dumneavoastră. Uneori, în scopuri promoţionale, noua ediţie electronică este disponibilă gratuit pe Amazon.com...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)