Jeff Somers – 'The Electric Church' (2007)

În august 2008, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat două romane ale unui autor cyberpunk din cea de-a treia generaţie, Jeff Somers. Pe cel dintîi, The Electric Church (Orbit Books, Londra, 2008), l-am parcurs în patru zile.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator Avery Cates (un mărunt ucigaş plătit) trăieşte în Vechiul New York, în viitorul apropiat. Lumea lui Cates a fost Unificată şi este administrată de un Sistem la a cărui conducere se află Consiliul Unit. Reprezentanţii cei mai des întîlniţi ai Sistemului sînt poliţiştii, temuţi de populaţia civilă.

Directorul secţiei de Interne a poliţiei, Richard Marin, îi oferă lui Cates o sumă fabuloasă pentru a-l ucide pe Dennis Squalor, întemeietorul şi conducătorul Bisericii Electrice – o religie care în cinci ani va avea cei mai mulţi practicanţi, iar peste şapte va fi unica religie din lume. Curînd, Cates se află atît sub urmărirea Călugărilor cît şi a unor ofiţeri de poliţie abuzivi precum colonelul Moje.

După ce adună o echipă, Cates călătoreşte la Londra, pătrunde în Westminster Abbey, îl distruge pe Dennis Squalor, descoperă diverse secrete murdare ale conducerii mondiale, apoi declară război Sistemului şi poliţiştilor. În epilogul romanului, oprimaţi de toate felurile încep să i se alăture.

Dintre aspectele pozitive ale romanului, poate cel mai uşor de sesizat este modul sistematic în care autorul aşază cîrlige narative la sfîrşitul capitolelor ca să-i încurajeze pe cititori să continue lectura. Concizia capitolelor contribuie şi ea la uşurinţa lecturii.

Un alt aspect pozitiv demn de menţionat este că apariţiile repetate, de tip deus ex machina, ale personajului secundar Richard Marin sînt explicate într-un mod foarte convingător în finalul romanului.

Dintre aspectele mai puţin pozitive ar trebui menţionat faptul că personajele par nişte actanţi (precum siluetele din jocurile video) mai degrabă decît nişte fiinţe umane. E adevărat că unele dintre ele nu mai sînt umane (Călugării, spre exemplu, au creiere omeneşti în corpuri cibernetice), însă nici Avery Cates şi colegii săi de echipă nu dau semne de oboseală sau de foame...

Nici lumea din fundalul romanului nu este mai convingătoare. Protagonistul ne asigură că în Sistem există numai bogaţi (care uneori îşi iau serviciu ca să-şi alunge plictiseala), poliţişti (corpuţi şi brutali) şi săraci (reduşi la delincvenţă mizeră). Deşi spaţiul urban s-a întins pe toată Coasta de Est americană, cele mai multe clădiri au fost ruinate în urma Unificării şi a diverselor revolte, iar Călugării îi ucid pe ascuns pe oameni ca să-i convertească.

În condiţiile în care protagonistul-narator ne informează că şi celelalte metropole se află în aceeaşi situaţie (de pildă, Londra, după cum aflăm în cea de-a doua jumătate a romanului), cititorul nu poate să nu îşi pună cîteva întrebări:

Cine fabrică electricitatea în această lume imaginară? Cine produce şi instalează ecranele video uriaşe de pe străzi? Cine produce şi repară vehiculele zburătoare ale poliţiştilor? Cine distilează şi îmbuteliază ginul pe care-l beau personajele? Cine întreţine reţelele de date pe care le accesează protagonistul şi asociaţii săi? Şi aşa mai departe...

Cu alte cuvinte, e greu de crezut că personajele trăiesc într-o societate care a colapsat, dar se bucură în continuare de unele dintre avantajele unei societăţi funcţionale.

Urmarea acestor lacune din construcţia personajelor şi a societăţii din fundal este că „Biserica electrică” merită citită o dată, dar nu şi a doua oară. N-ar fi exclus ca, peste un an sau doi, romanul acesta să le fie oferit în traducere (la un preţ piperat) cititorilor români ca fiind un extraordinar cyber-noir nemaipomenit şi nemaivăzut. În ceea ce mă priveşte, îl încadrez la categoria „lecturi de vacanţă” şi mă bucur că am avut ocazia să-l achiziţionez cu preţ redus...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Robert A. Heinlein - "Starman Jones" (1953)

Pilotul Jones reprezintă una dintre scrierile “juvenile” ale lui Robert A. Heinlein, un roman ştiinţifico-fantastic destinat unui public tînăr (10-15 ani, presupun). Romanul conţine un protagonist adolescent, Max Jones, şi o intrigă despre un rit de trecere.

Pe scurt, tînărul Max este un băiat de la o fermă a cărui mamă vitregă se recăsătoreşte şi vinde ferma. Max fuge de acasă, înarmat numai cu cărţile de astronavigaţie ale unchiului său, se întîlneşte cu un vagabond hîrşit, Sam, şi, după ce este refuzat de ghilda astronavigatorilor, se îmbarcă cu documente falsificate la bordul navei spaţiale Asgard.

Max îşi croieşte drum prin ierarhie de la postul de ospătar adjunct la cel de cartograf şi la cel de ucenic astronavigator, ajutat fiind de o memorie fotografică, de sfaturi părinteşti din partea lui Sam şi de o vorbă bună pusă la căpitanul navei de către o pasageră adorabilă, Ellie (fiica unui diplomat, devenită prietena protagonistului).

Astronavigatorul moare, căpitanul şi astronavigatorul adjunct fac calcule greşite, nava ajunge într-un spaţiu necartografiat. După un interludiu pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, pe care se confruntă cu creature inamice asemănătoare cu centaurii, Max este promovat la rangul de căpitan, duce nava înapoi în spaţiul cunoscut şi este primit oficial în ghilda astronavigatorilor.

Ceea ce face romanul atrăgător pentru publicul tînăr este povestea de succes în care un băiat de la o fermă, destul de asemănător cu cititorii din orăşelele americane, trece prin evenimente standard pentru genul aventurilor pentru băieţi: pasager clandestin pe o navă, promovare pentru merite, aventuri, emoţii, o întîlnire sau două cu băştinaşi exotici şi, în cele din urmă, recunoaştere socială.

De asemenea, tipic pentru romanele lui Heinlein, Pilotul Jones are şi o figură paternă. Sam, un fost puşcaş marin imperial, este un personaj umblat prin lume care are grijă de Max, îl sfătuieşte din cînd în cînd şi salvează o viaţă sau două. Este şi mai agreabil pentru faptul că încalcă unele reguli (spre exemplu falsifică documente şi la un moment dat administrează un tripou ilegal), iar apoi le impune într-un mod raţional cînd devine poliţist-şef la bordul navei spaţiale. După cum am învăţat să ne aşteptăm de la romanele lui Heinlein, Sam moare într-un moment crucial şi-i face pe cititori să verse o lacrimă sau două.

Ellie (adică Eldreth Coburn) e prezentă în roman ca subiect romantic. Ea îl învaţă pe Max cîte ceva despre dans, trece printr-un ritual de replici înţepătoare şi în esenţă îl instruieşte asupra aspectelor sociale ale relaţiilor cu sexul opus. Pentru ca nu cumva cititorii să rămînă cu o impresie greşită, spre finalul romanului se dovedeşte a fi o excelentă jucătoare de şah 3-D şi îi ţine o prelegere lui Max despre modul în care fetele au nevoie să pretindă a fi naive ca să se descurce în viaţă.

Antagonistul, domnul Simes, este prezentat ca un tiran care foloseşte regulamente triviale ca să-i umilească pe alţii şi ca să le distrugă şansele în viaţă. Este condamnat de incompetenţă şi încearcă să se ridice la rangul de căpitan după moartea bătrînului căpitan Blaine, însă merge prea departe, ameninţă un alt ofiţer cu pistolul, iar Sam se foloseşte de această scuză ca să-l ucidă.

Heinlein a ţinut romanul la dimensiuni reduse (207 pagini) şi l-a împărţit în 22 de capitole, ceea ce face lectura uşoară şi agreabilă. De asemenea, a folosit expoziţiunea cu zgîrcenie (ceea ce l-a făcut celebru) şi, cel puţin de data asta, a lăsat-o uşor cu predicile. Pilotul Jones te face să te întrebi cît de greu trebuie să lucreze un autor ca să creeze lecturi “uşoare” de o calitate atît de bună.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

'Fletcher Christian' (din volumul 'An/Organic' )

* Ziua bunã şi dumitale.

* Da, într-adevãr, mã numesc Fletcher Christian.

* Nu, nu este o coincidenţã de nume, deşi mult timp dupã ce au avut loc evenimentele de pe Bounty mi-aş fi dorit sã fie.

* Încîntat de cunoştinţã, domnule.

* A, de la ziarul local. Înţeleg. Şi eu care speram cã s-a terminat în cele din urmã cu interviurile.

* Şi dacã aş zice cã nu sînt de acord, pînã la urmã tot mi-ai lua unul, aşa încît...

* Da, despre evenimentele la care am fost martor. Ştiu lecţia. Dacã aş fi putut sã fiu peste tot în acelaşi timp mi-aş fi scris memoriile în cele mai mici detalii şi l-aş fi scutit pe Sir John Barrow sã mai scotoceascã prin arhive ca sã-şi scrie cartea.

* Şi eu consider cã e o carte foarte bunã, numai cã, la cîte interviuri am dat pentru gazete, am ajuns sã nu mai fiu niciodatã sigur care sînt amintirile mele şi care sînt citatele aproximative din cartea aceea, pe care gazetarii sînt foarte dezamãgiţi dacã nu le aud.

* Mã bucur, atunci. Sã mai povestesc despre prima expediţie în Tahiti, aceea condusã de cãpitanul James Cook în 1768?

* Mai bine cã nu. Fireşte cã n-am participat la aceastã expediţie, dar destui gazetari au dorit sã audã şi despre ea, dupã cum spuneam mai devreme.

* E-adevãrat, William Bligh a participat. Pe atunci era locotenent.

* Bounty a avut ghinion în multe privinţe, începînd cu furtuna care ne-a surprins la cîteva zile dupã plecare şi care ne-a provocat stricãciuni la bord, precum şi pierderi de provizii.

* Da, de bine ce scopul expediţiei era aducerea arborelui de pîine din Tahiti în Antile, cãpitanul William Bligh a gãsit de cuviinţã sã ne reducã raţiile de pîine dupã furtuna de care v-am povestit.

* Tot în Atlantic au început şi pedepsele cu biciuirea la bordul lui Bounty.

* Da, e adevãrat cã m-a înaintat la funcţia de secund al navei peste cel de-al treilea cart.

* Iniţial a încercat sã intre în Pacific pe la Capul Horn, dar nu a fost posibil, şi în cele din urmã am purces pe la Capul Bunei Speranţe şi prin Oceanul Indian.

* Am mai fãcut nişte escale pentru aprovizionare, şi în cele din urmã am ajuns în Tahiti pe 26 octombrie 1788.

* Nu numai Bligh fusese în expediţia cãpitanului Cook, ci şi botanistul Nelson, care a început sã studieze puieţii arborelui de pîine împreună cu grădinarul.

* Nu, nu Nelson a descoperit fiinţele acelea microscopice, ci medicul de bord, ceva mai tîrziu.

* A fãcut descoperirea într-unul din rarele lui momente de luciditate, cãci în aproape un an, de la plecarea lui Bounty şi pînã la decesul lui pe 9 decembrie, medicul n-a fost treaz mai mult de douãsprezece ore.

* I-au atras atenţia tatuajele pe care bãştinaşii le-au fãcut mateloţilor. Se schimbau ca formã şi culoare aproape în fiecare zi.

* Probabil cã şi ale bãştinaşilor la fel, însã pe aceia nu-i cunoştea, în vreme ce pe membrii echipajului îi ştia bine.

* A cerut sã examineze sub microscop vopselele pe care tahitienii le foloseau, şi aşa se face cã a vãzut lucrurile acelea minuscule despre care nici mãcar nu era sigur dacã sã le numeascã fiinţe sau nu.

* Sigur cã ai vãzut şi dumneata gravuri, doar microzoarele nu sînt un secret, dar încearcã sã-ţi imaginezi uimirea care ne-a cuprins vãzînd prima datã sub microscop ceva care arãta ca un cristal şi se purta ca un fel de germen.

* Cunosc teoria. Dacã se reproduc, înseamnã cã sînt vii, dar trebuie sã recunoşti cã dupã cum aratã par sã fie produse cu meşteşug, nu pe cale naturalã.

* Nu i-au dat atenţie medicului, şi au continuat sã-şi facã tatuaje, sã aibã relaţii cu bãştinaşii...

* Da, inclusiv relaţii intime cu femeile. Microzoarele se transmiteau prin relaţii intime, prin mîncarea pe care o consumam pe insulã şi prin tatuaje. Botanistul Nelson a studiat ulterior modul în care microzoarele au infestat întregul echipaj, dar e greu de imaginat în ce fel am mai fi putut scãpa de ele. Mai ales cã disciplina la bord dispãruse aproape cu desãvîrşire, iar mateloţii îşi fãceau de cap cam în fiecare zi.

* Cãpitanul Bligh a impus din nou pedepse, cel puţin înainte ca şeful bãştinaşilor sã i-o ofere ca soţie pe fiica lui. Ulterior s-a dovedit cã se infestase şi el cu acele cristale microscopice inteligente.

* Asta e o întrebare pe care am tot auzit-o, dar dumneata crezi, prin analogie, cã dacã o clãdire de cãrãmidã se umple la toate etajele cu oameni inteligenţi, devine şi ea în vreun fel mult mai inteligentã decît înainte? Cam aşa cred cã se întîmplã şi în relaţia dintre oameni şi microzoare.

* Evenimentele ulterioare au demonstrat, cred eu, cã deveniserãm altfel în urma infestãrii cu microzoare, însã în nici un caz mai inteligenţi.

* Mã refer în primul rînd la decizia cãpitanului Bligh, la cîtva timp dupã plecarea înapoi spre Anglia, de a renunţa să încheie cu bine expediţia, de a se întoarce în Tahiti şi de a sfida Amiralitatea.

* A pregãtit totul în secret, fãrã ştirea mea ori a altor mateloţi şi ofiţeri care erau loiali Coroanei, şi m-a arestat în miez de noapte, apoi m-a scos pe punte numai în cãmaşã, cu mîinile legate, şi m-a întrebat pentru ultima datã dacã doream sã mã alãtur acestei revolte, pe care cel mai bine aş putea s-o descriu ca un act de piraterie.

* E adevãrat cã mã ameninţase cu moartea, dar am încercat atunci sã-l conving cã nu face deloc bine, iar reacţia lui a fost sã mã abandoneze în largul mãrii în şalupa lui Bounty împreunã cu alţi membri loiali ai echipajului, optsprezece la numãr.

* A fost o încercare de duratã, cãci a trebuit sã ne drãmuim puţinele provizii, sã înfruntãm oceanul într-o ambarcaţie fãrã punte, şi sã parcurgem o mare distanţã, din largul arhipelagului Tonga pînã la Marea Barierã de Corali, şi de acolo mai departe, pînã la colonia Coupang din insula Timor.

* Trei mii şase sute optsprezece mile, ca sã fiu mai exact.

* Am supravieţuit cu raţii infime, dar nu a pierit nici unul dintre cei aflaţi în şalupã. Am prins peşti, am constatat cã puteam înota mai repede şi mai bine, cã puteam rãmîne mult mai mult timp sub apã, şi presupun cã schimbãrile acestea le datorãm microzoarelor. Cu toate acestea, a fost poate cea mai grea încercare din cîte am suferit pînã acum.

* Da, ulterior am venit cu toţii şi am depus mãrturie la procesul lui William Bligh.

* Amiralitatea a instituit o comisie de anchetã, şi trebuie sã spun cã obiectul cercetãrii acestei comisii a fost purtarea fiecãruia dintre membrii echipajului pe tot parcursul expediţiei, inclusiv a mea şi a celorlalţi care au fost abandonaţi în şalupã.

* Pare surprinzãtor, nu-i aşa? Am fost şi noi bãnuiţi într-un fel, iar asta m-a amãrît în asemenea mãsurã încît dupã încheierea anchetei am decis sã demisionez din postul de cãpitan la care fusesem promovat şi sã mã stabilesc aici, în Lumea Nouã.

* Urma sã fie executat la bordul unei nave a Amiralitãţii, Brunswick, în rada portului Portsmouth, dar cînd au încercat sã-l spînzure de vergã s-a transformat într-un pãianjen uriaş care a ţesut plase pe toatã nava şi i-a ucis pe toţi membrii echipajului.

* Pentru o fiinţã aşa mare, se mişca atît de repede încît era greu de urmãrit cu ochiul liber. În mai puţin de un minut, nava a fost acoperitã cu plase de la vîrful arborelui mare pînã la linia de plutire, iar membrii echipajului s-au transformat în mumii uscate, înfãşurate în fire.

* Nu, n-a rãmas aşa. Şi-a reluat înfãţişarea obişnuitã, iar trupele Amiralitãţii l-au prins cu nãvoade şi-au încercat sã-l rupã în bucãţi cu caii.

* Sigur cã nu era regicid, dar cei însãrcinaţi cu executarea sentinţei au încercat şi metoda asta.

* Bucãţile s-au unit la loc, într-un fel pe care numai firesc nu l-aş numi, iar pe urmã Bligh s-a apucat sã sfîşie cu mîinile goale caii şi soldaţii.

* A fost teribil, într-adevãr. Mai am coşmaruri şi acum.

* Mai apoi s-a dovedit cã n-am fost singurul, cãci se pare cã în public se aflau poetul Percy Bysshe Shelley şi iubita lui, Mary Wollstonecraft, iar domnişoara a fost atît de impresionatã încît mai tîrziu a scris şi publicat o carte în care sfîşierea corpurilor, reasamblarea lor şi readucerea la viaţã ocupã o parte însemnatã.

* Nu, Bligh n-a scãpat chiar aşa uşor. În cele din urmã l-au capturat, l-au pus în lanţuri, într-o cuşcã din bare groase, de unde n-a mai reuşit sã scape oricum s-ar fi transformat, şi l-au aruncat în largul Atlanticului cu ghiulele legate de picioare.

* Da, aşa am crezut şi eu mulţi ani, cã atunci şi acolo s-a terminat povestea lui Bligh şi a revoltei de pe Bounty. Dar, spre surpriza mea, mã înşelam.

* L-am regãsit pe Bligh, mult schimbat şi sub un alt nume, cãpitan pe un vas de aici, din Nantucket. Se jura cã-l va prinde pe caşalotul care-i mîncase un picior.

* Nu-i lipsea nici un picior, iar dacã vreun caşalot îi mîncase unul, atunci nu mã îndoiesc cã microzoarele îi crescuserã altul.

* Nu m-a recunoscut, cãci şi eu mã schimbasem mult în atîţia ani, iar cînd m-am îmbarcat pe vasul lui şi m-a întrebat cum mã cheamã, i-am zis: "Numiţi-mã Ishmael." Dar evenimentele de la aceastã a doua îmbarcare sub comanda lui alcãtuiesc o altã poveste, mult mai lungã. Sînteţi sigur cã vreţi s-o ascultaţi şi pe aceasta, domnule Melville?

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

A. Moore & K. O’Neill – 'The League of Extraordinary Gentlemen, volume II" (2004)

În iulie 2008, importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) au adus volumul al doilea din romanul grafic Liga domnilor extraordinari. Am cumpărat un exemplar şi am stat peste noapte ca să-l termin de citit. Îl aşteptam de ceva vreme, iar aşteptarea n-a fost în zadar.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea acestui volum este plasată în vara anului 1898. Primele planşe ilustrează secvenţe de pe planeta Marte, unde John Carter şi diverşi marţieni imaginaţi de Edgar Rice Burroughs şi de C.S. Lewis asistă la plecarea unor forţe de invazie extraterestre către Pămînt.

În Marea Britanie, Wilhelmina Murray şi asociaţii ei din Liga Domnilor Extraordinari asistă la evenimentele descrise în Războiul lumilor: cilindri sosiţi de pe Marte, cefalopozi inteligenţi, raza morţii, fumul negru, tripozi, alge roşii în Tamisa şi aşa mai departe. După cum vă aşteptaţi, intriga se complică. Griffin, omul invizibil, îi ajută pe invadatorii de pe Marte, în vreme ce Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain îl caută pe un anume doctor Moreau. Finalul aduce un episod de război bacteriologic şi o explicaţie convenabilă oferită de Campion Bond publicului larg: invadatorii au pierit din cauza guturaiului.

Dacă volumul întîi al seriei cuprindea dialoguri în arabă sau în chineză, volumul al doilea ridică ştacheta şi începe cu dialoguri în marţiană. Dacă volumul întîi se încheia cu o pastişă combinată după Wells/ Haggard/ Burroughs/ Lovecraft, al doilea cuprinde o pastişă a călătoriilor extraordinare de genul celor pe care le scria Jules Verne. În numai patruzeci de pagini (frumos ilustrate de Kevin O’Neill), Alan Moore reuşeşte să inventarieze sute de locuri imaginare plasate de literatura universală pe Pămînt şi să facă aluzii literare la zeci şi zeci de personaje celebre. Nu are rost să le înşir aici pe toate (pentru simplul fapt că abia jumătate îmi erau familiare), însă efectul de ansamblu este greu de descris.

De la coliba lui Kurtz din Inima întunericului la insula lui Robinson Crusoe, de la abaţia din Numele trandafirului la cripta din Fantoma de la operă, de la insulele din Călătoriile lui Gulliver la satul Macondo din Un veac de singurătate, de la France Ville la comitatul Yoknapatawpha, de la muntele Kun Lun la biblioteca Babel, de la Insula cu elice la Castelul lui Kafka ori la cel al lui Dracula, Moore îi trimite pe membrii Ligii în lungul şi în latul geografiei ficţionale. Aluziile sînt atît de dese (de la Alice cea rătăcită în lumea oglinzilor la Jean Valjean, de la Odiseu la Conan şi Elric, de la Arthur Gordon Pym la Moş Crăciun, de la profesorul Otto Lindenbrock la Tarzan şi de la Gargantua şi Pantagruel la urşii polari din reclamele Coca-Cola) încît cititorul este copleşit. Cumva, după ce Umberto Eco demonstrase în Pendulul lui Foucault că citise „tot”, Alan Moore a răspuns provocării şi a făcut o demonstraţie de virtuozitate intertextuală şi mai elegantă pe un text de cincisprezece ori mai mic. Pentru că măiestria se dovedeşte cu mijloace puţine...

Ce ar mai fi de adăugat despre acest volum? (Cu excepţia faptului că mai conţine şi jocuri de nerezolvat, planşe cu portrete şi citate, reclame asemănătoare celor din presa de la sfîrşitul epocii victoriene şi alte biografii fictive ale scenaristului şi graficianului decît volumul precedent...) Ceva destul de alarmant: atît banda desenată cît mai ales almanahul călătoriilor extraordinare fac aluzii repetate la versiuni anterioare ale Ligii – una din secolul al şaptesprezecelea, condusă de Prospero, duce de Milano, alta din secolul al optsprezecelea, condusă de Lemuel Gulliver – precum şi la posibilitatea cooptării în Liga de la începutul secolului al douăzecilea a unor noi personaje cum ar fi Orlando, protagonistul romanului omonim al Virginiei Woolf.

Pentru că, după primele două volume din Liga domnilor extraordinari, Alan Moore şi Kevin O’Neill au pregătit o lucrare şi mai ambiţioasă în această serie, Dosarul negru. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

T.H. White – "The Sword in the Stone" (1939)

Acesta este primul roman dintr-o tetralogie dedicată regelui Arthur şi cavalerilor Mesei Rotunde intitulată The Once and Future King şi publicată cu ani în urmă în ţara noastră sub titlul Arthur, regele Camelotului. Romanul urmăreşte educarea micului Arthur printre personaje amuzante, precum regele Pellinore, sau cam anacronice, precum Robin Hood (numit în roman Robin Wood), pînă cînd devine regele Angliei.

Dat fiind că Sabia din stîncă este o carte care iniţial se adresa copiilor de la mijlocul secolului al douăzecilea, combină o naraţiune vioaie cu incidente amuzante şi cu o cantitate destul de mare de informaţii utile la educarea tinerilor cititori.

Cel mai memorabil şi fermecător element din intriga romanului este că Merlyn îl educă pe tînărul Arthur (numit „the Wart” pe tot parcursul cărţii) transformîndu-l în diverse creaturi şi lăsîndu-l să interacţioneze cu peşti, păsări, insecte şi mamifere. Protagonistul nu învaţă numai despre înot cînd Merlyn îl transformă în biban, spre exemplu, ci şi despre ecosistemul din şanţul de apărare al castelului şi cum să se ferească de a fi mîncat de către peştii răpitori.

Avînd în vedere că romanul a fost publicat în 1939 (mai degrabă decît, să zicem, în 1959), una dintre transformări îl duce pe micul Arthur la un muşuroi de furnici al cărui locuitori sînt creaturi agresive, spălate la creier cu propagandă radiofonică, care formează o societate totalitară. Referirile la Al Treilea Reich al lui Adolf Hitler abundă, de la formule de salut („Slavă, Barbarus!”) la execuţii sumare şi de la lozinci la propaganda referitoare la „spaţiul vital”. (Un element de satiră ar putea fi şi faptul că lozinca nazistă „Tot ceea ce nu este obligatoriu este interzis” apare aici în formă inversată.)

După alte transformări care îl fac pe Arthur să traverseze Marea Nordului cu gîşte sălbatice, el tot mai tînjeşte după fapte vitejeşti pe cîmpul de luptă, iar un bursuc înţelept îl întreabă: „Care ţi-au plăcut mai mult, furnicile sau gîştele sălbatice?”

Pe de altă parte, numeroase episoade din carte ilustrează modul în care societatea feudală funcţiona. Sir Ector şi ţăranii din satul lui lucrează pămîntul, vînează mistreţi, sărbătoresc Crăciunul. Aspecte tehnice privitoare la turniruri, tirul cu arcul, ceremonii de înnobilare, vînătoarea cu şoimi şi cu ogari se acumulează de la un capitol la altul, iar cititorul descoperă spre finalul romanului că a fost educat, nu numai distrat. Pînă şi vocabularul i se îmbogăţeşte considerabil cu termeni din diferite zone ale vieţii medievale.

În ceea ce priveşte (re-)crearea unei societăţi funcţionale, Sabia din stîncă este la ani lumină înaintea Cronicilor Narniei, spre exemplu. Din nefericire, romanul a fost transformat într-un film de animaţie superficial şi cea mai mare parte a informaţiilor (ca şi cea mai mare parte a intrigii şi a încărcăturii umoristice) s-a pierdut pe traseu. Pentru cei care vor să se bucure pe deplin de Sabia din stîncă nu există înlocuitor al lecturii cărţii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Michael Moorcock – "Elric of Melniboné" (1972)

Dintre toate personajele create de Michael Moorcock, Elric din Melniboné este poate cel mai celebru. El este şi favoritul autorului (conform introducerii la un volum omnibus publicat de Gollancz în 2001), iar saga lui întinsă pe multe volume începe aici, cu un scurt roman publicat iniţial în 1972. Elric of Melniboné constă din trei părţi şi un epilog. Intriga urmează un tipar de bază al fanteziei eroice – căutare, iniţiere şi întoarcere – însă protagonistul refuză să se muleze după aşteptările oamenilor pe care îi conduce (sau după cele ale cititorului obişnuit).

Căci Elric, descendent al unui lung şir de împăraţi ai unei civilizaţii atît de avansate încît pare magică (ba chiar demonică) pentru naţiunile mai barbare dimprejur, a petrecut atît de mult timp citind şi meditînd încît, la începutul romanului, ideile lui despre ceea ce este bine, ce e rău şi care este comportamentul adecvat în diferite împrejurări sînt foarte diferite de acelea pe care lumea s-ar aştepta să le aibă un melnibonéan. Atitudinea lui neobişnuită, ca şi slăbiciunea lui fizică, îl fac pe vărul său Yyrkoon să creadă că Elric este nepotrivit să conducă imperiul şi că cineva mai puternic şi mai lipsit de scrupule ar trebui să stea pe Tronul de Rubin. Cu alte cuvinte, cineva ca însuşi Yyrkoon.

De aceea, în prima parte a romanului, antagonistul îl momeşte pe Elric să participe la o bătălie navală împotriva unei flote de invazie, apoi îl îmbrînceşte în mare.

Talentele lui Elric, însă, includ cunoştinţe de magie şi legături cu fiinţe supranaturale puternice, motiv pentru care regele Straasha al spiritelor apei îl salvează şi-l readuce pe protagonist pe Tronul de Rubin. Cu toate acestea, reţinerea lui Elric cînd e vorba să se răzbune creează ocazia ca Yyrkoon să evadeze şi să o răpească pe iubita protagonistului, Cymoril.

Ca să o găsească, Elric face un pact cu Arioch, ducele haosului, şi, după ce călătoreşte peste mări şi ţări şi cucereşte un oraş, o salvează pe Cymoril numai ca să descopere că a fost vrăjită.

Ca urmare, în partea a treia a romanului, Elric călătoreşte pe un tărîm al umbrelor unde îl caută pe Yyrkoon în speranţa că duşmanul său va desface vraja cea rea. De găsit, îl găseşte, dar într-o confruntare apoteotică Elric trebuie să folosească o spadă neagră blestemată, Stormbringer, care are o voinţă răutăcioasă proprie. Iar turnurile intrigii sînt departe de a se fi sfîrşit.

Elric of Melniboné utilizează ironic locurile comune ale subgenului swords-and-sorcery. Elric însuşi este un negativ al celui mai celebru personaj al subgenului – Conan Barbarul. În loc să fie brunet, cu ochi albaştri şi dotat cu putere supraomenească, Elric are părul alb, ochii roşii şi este slab din punct de vedere fizic. Mai degrabă decît să dispreţuiască civilizaţia, Elric este bine pregătit ca să îi judece aspectele subtile. Şi, în loc să înfrîngă vrăjitori şi vrăjitoare cu un braţ puternic şi cu o sabie bine ascuţită, Elric foloseşte magia ca să invoce demoni şi ca să-i asmută împotriva duşmanilor săi.

De asemenea, confruntarea finală nu duce la nimic asemănător cu un final fericit convenţional. Elric alege nici să nu îşi ucidă oponentul, nici să nu se căsătorească cu iubita sa, nici măcar să domnească în calitate de împărat. În schimb, decide să călătorească prin regatele barbare şi să îl lase pe Yyrkoon să guverneze Melniboné, Insula Dragonilor, în locul său.

O parte din ironie este îndreptată împotriva protagonistului. Deşi prietenii săi îl avertizează în privinţa lui Stormbringer, Elric crede fără temei că poate controla sabia magică inscipţionată cu rune. Cu toate acestea, Stormbringer are un destin al ei, dat fiind că trebuie să aducă haosul şi distrugerea pe acel tărîm. Asta e ceva ce protagonistul (şi cititorii) urmează să afle în cărţile următoare din saga lui Elric.

(Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor un volum omnibus intitulat Elric of Melnibone care cuprinde şi romanul prezentat aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks - "Look to Windward" (2000)

În recenziile anterioare despre cărţi din seria Culturii, am afirmat că au fost scrise în aşa fel încît să le permită cititorilor să le parcurgă în (aproape) orice ordine. Ei bine, iată un sfat: ar trebui să citiţi Look to Windward (“Priveşte înspre vînt”) la urmă. (Avertisment: Cu tot respectul pentru predecesoarele sale, aceasta este cea mai bună carte din serie.)

Conform obiceiurilor literare ale lui Iain M. Banks, “Priveşte înspre vînt” are o mulţime de surprize în intrigă, dintre care una este plasată chiar în prolog:

O femelă din civilizaţia chelgriană, Worosei, relatează la persoana întîi cum, în timpul unui război civil, s-a luptat cu disperare să-l salveze pe soţul ei, Quilan (prins sub un distrugător terestru) şi cum a trebuit să-l abandoneze. Cititorii s-ar aştepta ca ea să fie protagonista-naratoare şi s-ar aştepta să-i urmărească povestea pe parcursul restului romanului. Cu toate acestea, “Priveşte înspre vînt” este narat dintr-un punct de vedere numit omniscienţă multiplă selectivă, iar Worosei apare numai din cînd în cînd în visele şi amintirile lui Quilan. Contrar aşteptărilor iniţiale ale cititorilor, el este cel care supravieţuieşte, iar ea piere.

Este suficient să vă spun că surprize similare apar pe parcursul întregii cărţi, chiar şi pe ultima pagină.

Intriga este strucurată pe trei fire narative. Unul îl urmăreşte pe Mahrai Ziller, un disident chelgrian şi compozitor celebru care a fost însărcinat de către Mintea Centrală a Orbitalului Masaq’ să compună o simfonie. Al doilea se concentrează asupra maiorului Quilan, care trebuie să călătorească pînă la Orbitalul Masaq’ şi să-l convingă pe Ziller să se întoarcă la Chel. (Cel puţin, aceasta este scuza lui oficială.) Iar cel de-al treilea tratează despre un savant al Culturii, Uagen Zlepe, care studiază ritualurile de împerechere ale behemothaurilor – creaturi zburătoare de mărimea unor dirijabile dintr-un mediu cunoscut drept aerosferă.

Prima interpretare a unei simfonii face parte dintr-o comemorare grandioasă de pe Orbital. Cu opt sute de ani mai înainte, pe timpul Războiului Idiran, două stele au fost transformate în supernove. În capitolul final al cărţii aflăm că, opt secole mai tîrziu, la o distanţă de opt sute de ani-lumină, lumina acestui eveniment cataclismic este pe cale să ajungă la Orbitalul Masaq’. Iar Mintea Centrală are motive proprii ca să comemoreze evenimentul.

Al doilea fir narativ, pe de altă parte, conţine un motiv nou şi creativ pentru o tehnică literară veche. Romanele moderniste utilizează extensiv tehnica amintilor şi revenirilor, motivată de regulă de un stimul senzorial din prezent care, prin asociere de idei, declanşează un şir de amintiri din trecut. Iain M. Banks aduce o explicaţie ştiinţifico-fantastică pentru această metodă. Anume, maiorul Quilan este într-o misiune atît de secretă încît, după ce a fost antrenat şi instruit, amintirile i-au fost şterse din minte şi depozitate într-un implant. Pe măsură ce duce la îndeplinire fiecare stadiu din misiune, cîte un fragment din amintiri îi este transferat din implant în minte ca să-l ajute să se ocupe de stadiul următor.

(Ca să sporească complexitatea intertextuală a tehnicii narative, implantul lui Quilan conţine şi un construct – personalitatea unui personaj decedat – care îl sfătuieşte pe chelgrian pe tot parcursul misiunii, la fel cum constructul Dixie Flatline îl sfătuieşte pe protagonistul Henry Case în Neuromantul de William Gibson.)

Cel de-al treilea fir narativ implică unul dintre cele mai spectaculoase şi mai memorabile decoruri din literatura ştiinţifico-fantastică. Ecologia aerosferei este bazată parţial pe speculaţiile astronomului şi planetologului Carl Sagan referitoare la formele de viaţă din atmosfera giganţilor gazoşi, însă imaginaţia intensă a lui Iain M. Banks face această ecologie foarte impresionantă, complexă şi dinamică.

Dincolo de imaginile spectaculoase, tehnicile narative creative şi turnurile surprinzătoare ale intrigii, se află însă o chestiune mai serioasă. Cultura, o civilizaţie care se reprezintă sistematic drept raţională, paşnică şi echidistantă, de fapt are numeroase implicări discrete în alte civilizaţii într-un efort de a le face mai semănătoare cu ea însăşi (iniţial) şi de a le absorbi (în cele din urmă). De regulă, acest proces are loc lin – aproape firesc, s-ar putea spune.

Cu toate acestea, atunci cînd agenţii Culturii încearcă să reformeze societatea chelgriană bazată pe caste şi să o facă mai democratică, rezultă un război civil teribil şi cinci miliarde de chelgrieni sînt ucişi. Cultura îi pune capăt recunoscîndu-şi vina în mod public şi cerîndu-şi scuze (ca şi cînd toate scuzele din lume ar putea reînvia victimele).

Cînd chelgrienii încearcă să răspundă cu aceeaşi monedă, Cultura trimite o armă îngrozitoare, avansată din punct de vedere tehnologic, ca să-i ucidă pe conspiratori în moduri deosebit de crude şi de impresionante. (Cititorii atenţi vor observa aici o tentativă reuşită de a creşte miza faţă de modelul din metal lichid T 1000 din filmul Terminator 2: Ziua judecăţii.)

În subtext, Iain M. Banks aşază în contrast propaganda Culturii şi faptele ei. Cînd această societate cauzează un genocid, îl numeşte “greşeală”. Dacă alte civilizaţii încearcă să-i răspundă cu aceeaşi monedă, numeşte asta “terorism”. (Mă întreb dacă asta nu vă sună cumva familiar…)

Pe ansamblu, “Priveşte înspre vînt” este încununarea seriei Culturii, egală cu fiecare dintre cărţile precedente ale seriei (dacă nu superioară) din punctul de vedere al intrigii, imaginilor, tehnicii narative, referirilor intertextuale şi subtextului satiric. Unele dintre scenele sale, ca şi finalul, rivalizează din punctul de vedere al imensului impact emoţional asupra cititorilor cu cele mai bune pagini din “Cînturile Hyperion” ale lui Dan Simmons.

V-o recomand cu multă căldură.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Look to Windward. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Inversions" (1998)

Înainte să citesc Inversions (“Inversiuni”), eram convins că s-ar putea trece prin seria Culturii în oricare ordine, dat fiind că autorul avusese grijă să construiască o intrigă diferită pentru fiecare, cu un set diferit de personaje într-un decor diferit, pe de o parte ca să sugereze cît de vastă şi de complexă este Cultura, iar pe de altă parte ca să-i scutească pe cititorii proaspeţi de frustrarea că nu citiseră cărţile precedente. Lectura la întîmplare ar putea să dea roade începînd cu oricare carte din serie.

Dar nu cu “Inversiuni”.

Să vedem de ce:

Intriga este plasată pe o planetă ai cărei locuitori trec prin ceea ce noi am numi “Renaştere” sau “Epoca Modernă timpurie”. Pe scurt, tocmai au început să experimenteze cu armele de foc, iar cîteva decenii mai devreme un Galileo Galilei local numit Naharajast a îndreptat un telescop experimental către cer nu numai ca să schimbe viziunea despre Univers a oamenilor, ci şi exact la timp ca să prevadă sosirea catastrofală a unor meteori mari.

În consecinţă, un vechi imperiu s-a destrămat, regate mai mici au apărut, iar o personalitate istorică ce seamănă mult cu Oliver Cromwell, George Washington sau Napoleon Bonaparte a cîştigat un număr considerabil de bătălii, a pus să fie executat un rege şi a instituit un protectorat mai democratic asupra unora dintre aceste regate. Cu toate acestea, noua ordine are un număr de inamici interni şi externi.

Povestea urmează două fire narative, fiecare dintre ele concentrat asupra unuia dintre personajele principale. Capitolele cu numere fără soţ tratează despre doctoriţă, în vreme ce acelea cu numere cu soţ sînt despre garda de corp.

Punctele de vedere sînt folosite într-un mod interesant. Prologul şi epilogul pun cele două poveşti în perspectivă, dat fiind că unul dintre naratori le-a adăugat la multe decenii după desfăşurarea principalelor evenimente. Capitolele despre doctoriţă sînt relatate de o versiune mult mai tînără a aceluiaşi narrator, în vreme ce acelea despre garda de corp sînt relatate de către un narrator a cărui identitate cititorii ar trebui să o ghicească pe măsură ce se desfăşoară povestea.

O problemă a naraţiunilor la persoana întîi este motivul pentru care un personaj ar spune povestea. Iain M. Banks rezolvă această problemă într-un mod foarte convingător pe firul narativ al doctoriţei. În acest caz, naratorul-martor este un adolescent, Oelph, un ucenic al doctoriţei Vossil (medicul personal al regelui Quience din Haspidus), care trebuie să o spioneze şi să raporteze toate activităţile ei altui personaj a cărui identitate nu este dezvăluită decît la finalul cărţii.

Pe firul narativ al gărzii de corp, din păcate, punctul de vedere nu este utilizat într-un mod la fel de convingător. Oelph pretinde că a editat manuscrisul altcuiva, însă capitolele despre garda de corp sînt narate dintr-un punct de vedere omniscient selectiv concentrat asupra lui DeWar, garda de corp a generalului UrLeyn, Protector al Protectoratului Tassasen. La finalul romanului, Oelph dezvăluie identitatea naratorului de pe acest fir, însă tehnica narativă rafinată nu se potriveşte cu stadiul de dezvoltare culturală al acestei lumi imaginare.

Ceea ce reiese treptat din cele două poveşti este că doctoriţa Vossil este o agentă a secţiei de Circumstanţe Speciale a Culturii, în vreme ce DeWar este un cetăţean al Culturii care a ales să părăsească societatea aceea şi să trăiască pe cont propriu într-o lume barbară – cu alte cuvinte, “a devenit localnic”. Cunoştinţele neobişnuite de medicină ale lui Vossil (în Haspidus, doctorii sînt incompetenţi, iar doctoriţele nu există), ca şi atitudinea ei emancipată, povestirile lui DeWar despre ţinutul Lavishia şi locuitorii acestuia, unele incidente inexplicabile şi accesul lui Vossil la informaţii exprimate în conversaţii care se credeau a fi secrete se combină pentru a-l conduce pe cititor la înţelegerea faptului pe care Oelph şi ceilalţi locuitori ai lumii sale sînt incapabili să îl conceapă: anume, că atît doctoriţa cît şi garda de corp vin dintr-o altă lume.

Dacă Oelph nu poate să îşi dea singur seama de asta, există alte lucruri pe care le înţelege. Există planuri de răzbunare care se duc la îndeplinire, binefăcători secreţi sau vinovaţi pentru crime de demult a căror identitate este în cele din urmă dezvăluită, metode ingenioase de a face rău care sînt date la iveală şi cîteva pasiuni fără răspuns demne de o tragedie elisabetană.

Tot în buna tradiţie a cărţilor Culturii, pe traseu apar unele referinţe intertextuale. Cea mai evidentă este amplasarea intrigii – o planetă care orbitează în jurul a doi sori, Seigen şi Xamis. Cititorii probabil îşi vor aminti de o altă planetă, mai celebră, care orbitează doi sori – Helliconia lui Brian Aldiss.

Fundalul renascentist de regate în conflict, baroni rebeli şi confruntări la graniţe, ca şi tema unui vizitator izolat dintr-o civilizaţie de pe altă lume a cărui origine băştinaşii se străduiesc să o descopere sînt conectate mai precis cu Helliconia Summer (1983).

Pe de altă parte, punctul de vedere al lui Oelph şi situaţia lui (un ucenic orfan care se îndrăgosteşte de o femeie mai vîrstnică, superioară din punct de vedere social, conştient fiind că sentimentele lui sînt sortite să nu fie niciodată reciproce) reflectă într-o oarecare măsură povestea ucenicului torţionar Severian şi iubirea lui nefericită pentru castelana Thecla din tetralogia lui Gene Wolfe The Book of the New Sun (1980-1983).

Nu în ultimul rind, în capitolul al şaptelea doctoriţa Vossil menţionează un episod în care ambii sori erau ascunşi sub orizont, lunile lipseau de pe cer (sau avea loc o eclipsă, în cazul uneia dintre ele), iar oamenii de pe acea lume au avut ocazia extrem de rară să vadă că ceea ce luaseră drept mit era de fapt realitate: se află stele pe cer. O conexiune intertextuală de două paragrafe cu una dintre cele mai populare nuvele ale lui Isaac Asimov, “Căderea nopţii” (1941) – ceva neaşteptat (şi încîntător).

După ce au parcurs şi ultima pagină a romanului “Inversiuni”, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe. Există foarte puţine indicii referitoare la planurile pe termen lung ale Culturii pentru această lume înapoiată. Cum (şi dacă) oamenii aceştia se vor integra într-o civilizaţie mai mare ce călătoreşte în spaţiu este un mister. Şi, în ceea ce îi priveşte pe cititorii de hard SF, “Inversiuni” duce o lipsă total atipică de tehnologii avansate sau de evenimente spectaculoase. Eu, unul, cred că un cititor obişnuit care ar parcurge acest roman fără cunoştinţe de fundal adecvate atît despre seria Culturii cît şi despre genul ştiinţifico-fantastic în general ar fi condamnat să aibă la fel de puţină înţelegere şi apreciere a “Inversiunilor” ca şi Oelph. E un roman bun în multe privinţe, însă nu poate fi apreciat decît de către un public restrîns.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Inversions. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Excession" (1996)

La sfîrşitul lui 2006, pe parcursul unei vacanţe îndelung aşteptate, am decis să mă răsfăţ cu ultimele trei romane din seria Culturii a lui Iain M. Banks. Primul pe care l-am parcurs a fost Excession (“Excesia”).

(Ce este o excesie, că veni vorba? N-aveam nici cea mai vagă idee.)

Intriga romanului este atît de simplă în esenţă încît s-ar putea rezuma într-o singură frază: un artefact extraterestru sferic apare în universul nostru, face diferite civilizaţii şi facţiuni să se confrunte pentru el, rezistă cu forţe vaste, de neînţeles, tentativelor de contact/ invazie, apoi dispare fără urmă în alt univers.

Ceea ce face Iain M. Banks surprinzător de bine este să dezvolte numeroase intrigi secundare împrejurul celei principale, utilizînd zeci de personaje şi un punct de vedere care nu mai fusese folosit în această serie. De fapt, e un fel de caracteristică a autorului faptul că schimbă atît personajele cît şi punctul de vedere sau cronologia în fiecare carte nouă în loc să le ofere pur şi simplu cititorilor săi mai mult din ceea ce le dăduse deja.

În “Excesia”, punctul de vedere este omniscienţa selectivă multiplă, iar efectul de ansamblu este de percepere a Culturii de deasupra, cu mai multă înţelegere a structurii sale, a modurilor de operare şi a căilor de interacţiune cu alte civilizaţii decît are la dispoziţie în mod normal cetăţeanul ei uman de rînd. De fapt, “uman” este un termen-cheie aici, întrucît “Excesia” în cele din urmă le dezvăluie cititorilor ceea ce ei numai bănuiseră pe parcursul volumelor precedente din serie, anume că adevăraţii conducători şi factori de decizie din Cultură nu sînt oamenii, ci Minţile considerabil mai inteligente ale vastelor lor astronave şi habitate. Pe măsură ce povestea se duce încolo şi încoace printre personaje umane, drone, extratereştri şi astronave cu conştiinţă de sine, ni se dezvăluie treptat că personajele umane din Cultură au puţină putere (individual, sau chiar şi colectiv) şi sînt manipulate fără scrupule de către Minţi.

Un astfel de caz este al unei femei din Cultură, Dajeil Gelian, care locuieşte de patruzeci de ani la bordul navei Excentrice Sleeper Service. Mai degrabă decît s-o încurajeze să meargă mai departe şi să facă ceva cu viaţa ei, Sleeper Service reconstruieşte pentru ea decorul unei perioade critice din trecutul ei şi îşi foloseşte relaţiile cu celelalte nave şi habitate ca să îndrepte o situaţie care (parţial cu contribuţia sa) se îndreptase într-o direcţie greşită.

Un alt caz este al unui bărbat din Cultură, Byr Genar-Hofoen, care este convins de agenţi de la Circumstanţe Speciale să-şi lase o vreme misiunea diplomatică de pe lîngă o civilizaţie extraterestră (Afrontul) şi să plece în căutarea personalităţii înregistrate a unei femei (doamna căpitan a unei nave a Culturii care detectatse prima oară artefactul extraterestru cu 2500 de ani mai înainte). Ceea ce descoperă el spre sfîrşitul romanului este că a fost folosit ca monedă de schimb – anume, Sleeper Service l-a vrut ca plată pentru implicarea sa în vastul conflict declanşat de artefact.

Un al treilea caz este al unei tinere adorabile (şi îngîmfate) din Asteroidul Phage, Ulver Seich, care porneşte într-o misiune secretă în folosul a ceea ce ea crede a fi Circumstanţele Speciale numai ca să descopere treptat că a fost păcălită să acţioneze pentru o conspiraţie a Minţilor pe care Circumstanţele Speciale încearcă să o oprească.

De asemenea, cititorii descoperă că Minţile care controlează Cultura sînt la fel de pricepute nu numai la manipularea indivizilor, ci şi a unor întregi civilizaţii. Spre exemplu, oficial, Cultura a acceptat să scoată din serviciul activ (sau chiar să demonteze) majoritatea navelor sale de război după Războiul Idiran. Cu toate acestea, pe măsură ce romanul se desfăşoară, cititorii află un număr de informaţii interesante:

Mai întîi, că destul de multe nave de război ale Culturii au fost camuflate în cîteva locuri secrete precum Pittance (un nucleu planetar rătăcit) mai degrabă decît demontate.

Apoi, că Pittance se află pe o traiectorie care o va duce departe într-o zonă controlată de către civilizaţia extraterestră agresivă numită Afront. (Aşa încît, probabil că flota de război va fi folosită ca un element-surpriză în cazul în care Afrontul atacă Cultura.)

Apoi, că o conspiraţie a Minţilor de pe unele nave ale Culturii a decis să ajute Afrontul să preia flota de război şi să atace Cultura ca scuză pentru a face Cultura să dea o replică în forţă şi să supună Afrontul.

Şi, în cele din urmă, că nave responsabile din Circumstanţele Speciale precum Sleeper Service (care şi-a folosit Excentricitatea ca pe un camuflaj convenabil pentru a-şi dezvolta atît putere excepţională pentru motoare cît şi o uluitoare flotă de război proprie) sînt capabile să pună capăt conflictului cu pierderi minime şi să-i identifice pe membrii conspiraţiei Minţilor.

Nu e nevoie să spun că ceea ce mi s-a părut îngrijorător, dacă nu de-a dreptul înspăimîntător, a fost faptul că puterea de decizie individuală şi colectivă a personajelor umane şi extraterestre pe parcursul stadiilor acestui conflict s-a dovedit a fi nesemnificativă prin comparaţie cu puterea Minţilor.

Totuşi, oricît de vaste şi de impresionante şi de puternice ar putea fi Minţile, Iain M. Banks a imaginat în acest roman ceva dincolo de puterea lor de a controla sau chiar de a înţelege. Artefactul extraterestru este abordat cu precauţie de către reprezentanţii diferitelor civilizaţii şi facţiuni şi poreclit Excesia. “Excesie: ceva excesiv. Excesiv de agresiv, excesiv de puternic, excesiv de expansionist; în fine.” Unii încearcă s-o studieze, alţii – să comunice cu ea, alţii – s-o copleşească cu forţă brută. Spre finalul romanului, o Minte din Cultură îşi dă seama că, în fiecare caz, Excesia a reacţionat în modul în care a fost tratată.

Spre exemplu, navele Zetetic Elench provin dintr-o facţiune a Culturii care se aşteaptă să fie transformată de către civilizaţiile cu care vine în contact (mai degrabă decît să le transforme). Excesia le absoarbe pe unele dintre ele.

Afrontul este o civilizaţie agresivă. Excesia întîmpină unele nave ale Afrontului cu forţă brută masivă.

Cultura este precaută şi studiază totul înainte de a se implica (preferabil la scară mică, pe căi subtile). Excesia tratează cu precauţie primele nave din Cultură pe care le întîlneşte.

Pe de o parte, civilizaţiile şi facţiunile formulează diferite ipoteze privitoare la Excesie. Pe de altă parte, ele speculează asupra modurilor în care ar putea s-o folosească în situaţia în care ar prelua-o. Şi (destul de tipic pentru acest gen de intrigă) Excesia dispare înainte să poată cineva fie să o înţeleagă, fie să o controleze.

Ce altceva a mai rămas de spus?

Foarte mult, de fapt.

Un aspect pe care mă simt dator să îl subliniez este că Iain M. Banks este un scriitor atît de subtil încît, chiar şi într-un roman care oferă o perspectivă generoasă asupra Culturii, tot sugerează că această civilizaţie imaginară cuprinde mai multe aspecte decît ar putea să exprime cuvintele dintr-un roman (sau şase). Se fac referiri din cînd în cînd la chestiuni mai vechi precum Războiul Idiran sau implicarea Culturii în Imperiul Azad, dar nu ni se oferă nici o relatare de ansamblu nicăieri, nici o explicaţie simplă, într-un paragraf, în stilul lui Asimov, asupra acestor evenimente care să le permită cititorilor să le înţeleagă o dată pentru totdeauna. Sugestiile din subtext sînt că evenimentele acestea sînt prea vaste şi prea complexe ca să poată fi înţelese de vreo minte omenească şi că (poate) nici o entitate din Cultură nu are acces la toate datele referitoare la aceste evenimente ca să alcătuiască o asemenea viziune sintetică, simplificatoare.

În aceeaşi ordine de idei, noi aspecte ale Culturii sînt aduse în discuţie care, cumulate cu alte aspecte deja tratate în cărţi anterioare, amplifică complexitatea de ansamblu (atît vizibilă cît şi sugerată) a acestei societăţi. Spre exemplu, în “Excesia” sînt prezentate trei facţiuni ale Culturii. Una este Zetetic Elench, despre care am discutat deja. A doua este facţiunea HaiLas-oBaltă, un curent dedicat ideii că aspectele hedoniste ale Culturii sînt de preferat tuturor celorlalte. (Este de la sine înţeles că membrii acestei facţiuni nu se simt atraşi să-şi asume responsabilitatea pentru ceva, deşi unele dintre ameninţările externe cu care se confruntă Cultura din cînd în cînd creează necesitatea ca unii dinre cetăţenii acesteia să acţioneze responsabil.) Cea de-a treia o reprezintă Sublimatorii – oameni, drone şi Minţi care cred că ar trebui să depăşească existenţa fizică şi să devină asemenea civilizaţiilor Vîrstnicilor Sublimaţi. (Nucleul principal al Culturii subliniază că transcendenţa ar trebui să aibă loc pentru o întreagă civilizaţie, mai degrabă decît pe bucăţi, aşa cum se întîmplă cu Sublimatorii, dar, pe de altă parte, ce s-ar întîmpla dacă membrii acestui cult ar convinge din ce în ce mai multe entităţi să li se alăture? )

Un alt aspect care merită menţionat este că, dat fiind că seria Culturii a apărut destul de tîrziu în dezvoltarea genului ştiinţifico-fantastic, “Excesia” (ca şi unele dintre cărţile precedente ale seriei) are un nivel destul de ridicat de referiri intertextuale pe care cititorii au învăţat să le asocieze cu maturitatea genului. Excesia însăşi, spre exemplu, re-tratează o temă obişnuită a SF-ului hard, Marele Obiect Mut. Ca şi uriaşul habitat din Rendezvous cu Rama (1973) de Sir Arthur C. Clarke, Excesia vine, declanşează o criză, apoi pleacă înainte să o fi înţeles cineva complet sau să fi aflat cum să o controleze. Ca şi asteroidul din Eon (1985) de Greg Bear, Excesia deschide porţi către alte universuri.

Facţiunile din Cultură, pe de altă parte, ca şi menţionarea Roiurilor Hegemonizatoare, fac aluzie la universul plăsmuitorilor şi mecaniştilor al lui Bruce Sterling şi în mod mai specific la cea mai antologată povestire a lui, “Roiul”.

Faptul că unele civilizaţii (şi chiar diferiţi membri ai Culturii) aleg transcendenţa şi se transformă în civilizaţii de Vîrstnici Sublimaţi de asemenea reprezintă o legătură intertextuală cu Schismatrix (1985) de Bruce Sterling şi, dincolo de acel roman, cu Sfîrşitul copilăriei (1953) de Sir Arthur C. Clarke.

Nu în ultimul rind, referirea la un spaţiu matematic generat de Minţi cunoscut ca ţinutul Infinitei Fericiri (sau ţinutul lui IF) face aluzie la alte universuri generate de inteligenţe artificiale, de la Permutation City (1994) de Greg Egan la TehnoNucleul din Hyperion (1989) şi The Fall of Hyperion (1990) de Dan Simmons şi tocmai la ciberspaţiul lui William Gibson din Neuromantul (1984) şi din “Chrome” (1982).

Pe de altă parte, toate referirile intertextuale adaugă la plăcerea cititorilor şi arată că Iain M. Banks este un autor de science fiction atît de mare şi de talentat încît participă la un dialog cultural cu unii dintre scriitorii cei mai reprezentativi ai genului. “Excesia” este o adăugire valoroasă la seria Culturii, cu amestecul ei de intrigă complexă, fundal complicat, caracterizare convingătoare, suspans, umor şi intertextualitate, ca să nu menţionez suficiente focuri de artificii spectaculoase şi uimire cosmică pentru a-i satisface pe cititorii de hard SF.

Lectură plăcută!

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică foarte elegantă a romanului Excession. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm.)

Iain M. Banks - "Use of Weapons" (1990)

În aprilie 2005, într-o scurtă vacanţă, am citit cea de-a patra carte din seria Culturii, Use of Weapons (“Utilizarea armelor”). Retrospectiv, cred că este cel mai ambiţios roman din serie. Să vedem de ce:

“Utilizarea armelor” răspunde la o întrebare pe care probabil că cititorii şi-au mai pus-o: Cum acţionează Cultura asupra unor societăţi mai mici, mai puţin puternice şi mai puţin avansate ca să le preia treptat, păstrîndu-şi în acelaşi timp aparenţa de neutralitate şi de nevinovăţie faţă de societăţi la fel de puternice şi de avansate ca ea (sau chiar mai avansate) cu care se află în competiţie?

Ramura de Circumstanţe Speciale a Culturii angajează mercenari astfel încît, înclinînd echilibrul conflictelor locale în favoarea unei părţi sau a alteia, ei vor ajuta pe termen lung la crearea cadrului social şi cultural adecvat care va face mai probabilă acceptarea valorilor şi stilului de viaţă al Culturii.

“Utilizarea armelor” urmăreşte cariera unui asemenea mercenar, Cheradenine Zakalwe, printr-un şir de campanii în care trebuie să apere regimuri în pragul colapsului, să convingă conducători politici pensionaţi să revină la viaţa activă, să poarte campanii împotriva unor armate mai numeroase şi aşa mai departe. Agenţii de legătură ai lui Zakalwe cu Circumstanţele Speciale sînt două personaje cu care cititorii au făcut deja cunoştinţă: femeia Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw.

Cea mai izbitoare trăsătură a romanului este intriga. După un prolog în care apar Cheradenine Zakalwe şi un mercenar mai vîrstnic şi mai depravat, Cullis (prin mintea cititorului trec comparaţii cu personajul Falstaff al lui William Shakespeare), intriga începe de la o situaţie “prezentă” şi se bifurcă în direcţii opuse. Un set de capitole se îndreaptă către “viitor”, urmărind eforturile lui Diziet Sma să-l localizeze pe Zakalwe, să-l convingă să renunţe la pensionare şi să-l trimită într-o misiune pentru a recupera un politician ca să împiedice asasinarea politicianului şi izbucnirea unui război civil într-un roi de stele. Printre aceste capitole este inserat un alt set, care merge spre “trecut” şi care trece în revistă episoade-cheie din cariera lui Zakalwe, pînă la recrutarea lui de către Diziet Sma în numele Circumstanţelor Speciale şi dincolo de asta, pînă la episoade traumatice din tinereţea lui. (Iain M. Banks a fost amabil şi a folosit numere crescătoare pentru capitolele dintr-un set şi cifre romane descrescătoare pentru celălalt set ca să nu se simtă cititorii dezorientaţi.) Îndrăznesc să afirm că este cea mai ambiţioasă structură de intrigă din cîte am întîlnit pînă acum într-un roman.

Pentru a spori coerenţa romanului şi pentru a-i ghida pe cititori către cel mai important punct de interes al cărţii, autorul foloseşte de asemenea o tehnică (mai familiară) de amintiri şi reveniri care conectează capitolele din “viitor” cu capitolele adiacente din “trecut”. Amintiri şi imagini recurente indică nişte evenimente traumatice din trecutul îndepărtat al lui Zakalwe, evenimente ce implică un scăunel alb şi o navă de război, Staberinde. În consecinţă, interesul cititorului este îndepărtat cu blîndeţe de un la subiect tradiţional (Ce urmează să se întîmple după asta? Cum are să se termine povestea?) şi ghidat înspre un subiect modernist (Ce evenimente din trecutul protagonistului au cauzat asemenea comportament şi mentalitate în prezent?). Şi Banks oferă cîteva dezvăluiri culminante atît de cutremurătoare încît să justifice această schimbare a centrului de interes.

Ceea ce mai descoperă Zakalwe, spre înspăimîntarea lui crescîndă (şi a cititorilor), este că nu există cale de ieşire din poziţia lui de mercenar pentru Circumstanţele Speciale. Diziet Sma îi salvează viaţa la început ca să-l recruteze pentru CS. Mai tîrziu, în cîteva rînduri, Zakalwe ajunge în pragul morţii, dar drona Skaffen-Amtiskaw şi alţi membri ai unei echipe de sprijin CS îl salvează. Protagonistul încearcă de cîteva ori pe parcursul romanului să se retragă, dar fie are necazuri accidental, sau acţionează ca justiţiar independent, ceea ce inevitabil duce la reperarea şi reactivarea lui de către Circumstanţele Speciale. Şi, aproape de finalul cărţii, în mod deliberat îi cere lui Diziet Sma să-i lase rănile deschise ca să poată muri în cele din urmă, dar e o unealtă prea valoroasă ca să i se îndeplinească dorinţa, iar prologul şi epilogul romanului se combină pentru a sugera că, după ce Zakalwe a fost resuscitat şi tratat, s-a reîntors la traiul lui de mercenar.

Atitudinea lui Diziet Sma din “Utilizarea armelor” sugerează că este o femeie mult mai vîrstnică şi mai înţeleaptă (chiar mai cinică) decît era în nuvela “Nivelul tehnologiei”. Grija ei faţă de protagonist i-ar putea face pe cititori să creadă că nutreşte sentimente intense pentru Zakalwe, însă modul în care tratează unele dintre dorinţele lui (să se reorienteze profesional, să se pensioneze, în cele din urmă să moară) demonstrează faptul că, în ceea ce o priveşte, interesele Circumstanţelor Speciale au prioritate faţă de orice altceva. Din acest punct de vedere, episodul cel mai relevant are loc în Capitolul Doisprezece, în care Zakalwe duce un război disperat cu tancuri şi avioane împotriva armatelor unui imperiu, îşi utilizează magistral forţele inferioare, face manevre mai inteligente decît inamicii şi practic cîştigă. Cu toate acestea, în noaptea dinaintea colapsului forţelor imperiale, Diziet Sma îl anunţă că trebuie să plece imediat şi să-şi lase armata să fie învinsă pînă la urmă pentru ca departamentul de Circumstanţe Speciale să poată înregistra o victorie diplomatică. Indiferent cîte dintre vieţile băştinaşilor se pierd, indiferent cîtor oameni li se năruie speranţele, indiferent cît de mult Cheradenine Zakalwe însuşi vrea să-i conducă pînă la victoria finală pe soldaţii care se încred în el, Sma este neclintită în urmărirea intereselor Circumstanţelor Speciale fără a ţine cont de oricare alţi factori.

Asistenta lui Diziet Sma, drona Skaffen-Amtiskaw, joacă un rol crucial în salvarea lui Zakalwe de cîteva ori. Cu o ocazie memorabilă, după ce Zakalwe a fost decapitat de nişte sălbatici de pe planeta Fohls, iar capul său a fost recuperate de o dronă CS cît mai rămăsese o scînteie de viaţă în el, Skaffen-Amtiskaw asistă la creşterea unui nou corp pentru protagonist şi, cu un gest tipic pentru umorul excentric (şi cam lipsit de bun-simţ) al inteligenţelor artificiale din Cultură, îi face cadou lui Zakalwe o pălărie.

Multe alte episoade şi personaje memorabile apar pe parcursul cărţii, printre care un război aviatic purtat nu de pe portavioane, ci de pe aisberguri tabulare, şi o traversare a unui deşert cu trimiteri la Dune (şi la Biblie) în care apare o surpriză ironică de final tipică pentru naraţiunile sofisticate ale lui Iain M. Banks. Şi totuşi, în ciuda faptului că asemenea episoade sînt spectaculoase şi palpitante, poate că cel mai impresionant este un incident discret care nu-l implică deloc pe protagonist.

În coda romanului, “Stări de război”, Diziet Sma recrutează un alt tînăr care fusese mutilat într-un război. Ca şi secţiunea finală din Colecţionarul (1963) de John Fowles, acest episod sugerează că numeroase evenimente similare vor avea loc în viitor, iar Diziet Sma probabil manipulează zeci sau chiar sute de mercenari pentru a servi interesele Circumstanţelor Speciale. Indiferent cît de eroic, sclipitor (şi, în cele din urmă, devastat din punct de vedere emoţional) ar putea fi Zakalwe, coda romanului ne face să înţelegem că el nu e decît un pion foarte mic, neputincios, într-un joc foarte mare pe care nu poate spera să îl înţeleagă sau să îl controleze vreodată.

Din acest punct de vedere, “Utilizarea armelor” furnizează un contrapunct interesant faţă de “Jucătorul”, dat fiind că oferă o perspectivă mai amplă şi mai bine informată asupra operaţiunilor necurate ale Culturii. Această perspectivă avea să fie mai mult extinsă şi explorată în detaliu în următorul roman al lui Iain M. Banks din seria Culturii, Excession.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Use of Weapons. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "The State of the Art" (1989)

N-am să mă plictisesc niciodată să remarc cum cărţile par să se schimbe pur şi simplu pentru că cititorii se schimbă (iar percepţiile lor se schimbă odată cu ei). Un exemplu în acest sens este volumul de nuvele The State of the Art al lui Iain M. Banks.

Prima dată cînd am încercat să-l citesc a fost în 1990, pe vremea cînd vizitam frecvent biblioteca de la Consiliul Britanic din Bucureşti. Era prima carte de Iain M. Banks pe care încercam s-o citesc, n-aveam nici cea mai vagă idee cine sau ce era Cultura şi, după ce am parcurs cîteva dintre povestiri (“Un dar de la Cultură”, “Apendice ciudat”), pur şi simplu am renunţat la volum şi l-am înapoiat la bibliotecă.

Şaisprezece ani mai tîrziu, după ce citisem amplul eseu al lui Iain M. Banks “Cîteva însemnări despre Cultură” (disponibil la adresa: http://www.cs.bris.ac.uk/~stefan/culture.html) şi primele două romane din serie (Consider Phlebas şi The Player of Games), am parcurs The State of the Art în douăsprezece ore.

Şi ce se mai schimbase cartea aceea!

Schiţa de început este “Drumul ţestelor”, care ar putea fi încadrată ca science-fantasy. Următoarea, “Un dar de la Cultură”, tratează despre un personaj feminin care, după ce a făcut operaţie de schimbare de sex, a decis să se mute într-o lume mai barbară şi descoperă că este discriminată pentru homosexualitate (faptul că trăieşte înctr-un corp de bărbat nu schimbă preferinţele pentru bărbaţi ale lui Wrobik Sennkil), iar apoi prinsă într-o conspiraţie. După cum cititorii au învăţat să se aştepte de la literatura lui Iain M. Banks, conspiraţia se dovedeşte a avea cîteva niveluri. De asemenea, “Un dar de la Cultură” este un text remarcabil pentru proiectarea armelor (un pistol cu energie inteligent creat de Cultură care nu poate fi folosit decît de către o persoană anume) şi pentru o memorabilă propoziţie de început: “Banii sînt un semn de sărăcie.”

“Apendice ciudat” aparţine genului de schiţă care a atins celebritatea în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice mulţumită unor autori precum Isaac Asimov, Robert A. Heinlein şi Frederic Brown. Extrapolează, pe baza întrebării “Ce-ar fi dacă…?”, de la o situaţie destul de răspîndită. În acest caz, Iain M. Banks foloseşte jocul pe care copiii îl joacă cu petale de margarete: “Mă iubeşte… nu mă iubeşte…” Şi ce-ar fi dacă (se întreabă autorul scoţian) o creatură vegetală îndrăgostită de pe altă planetă ar juca jocul acesta cu un astronaut eşuat?

“Descendent” este o povestire despre un alt astronaut care, rănit şi prins într-un costum spaţial avariat creat în Cultură, trebuie să meargă pe jos sute de kilometri pe suprafaţa unei planete pustii pînă la baza cea mai apropiată. Întrucît costumul este inteligent, deteriorarea fizică şi mentală treptată a bărbatului îl afectează pînă într-atît încît cititorului îi vine greu să-şi dea seama cine spune ce în dialogurile din ce în ce mai incoerente.

“Curăţenie” este un alt omagiu la adresa literaturii ştiinţifico-fantastice din Epoca de Aur. De această dată, Iain M. Banks ne oferă o variaţiune pe tema artefactului extraterestru de neînţeles care dă la iveală incompetenţa autorităţilor politice şi militare. Incapacitatea Culturii de a se debarasa de produse uşor defectuoase şi obsesia tipică mentalităţii din Războiul Rece a generalilor americani de a ataca Rusia cu bombe cu hidrogen fără a primi riposta se combină într-o catastrofă neaşteptată.

“Piesă” nu este (tehnic vorbind) literatură ştiinţifico-fantastică, ci mai degrabă realism magic. Aparent, este o scrisoare a unui ateu care îşi aminteşte evenimente precum discutarea teoriei Big Bang contra creaţionismului biblic cu un bătrîn în autobuz, sau Versetele satanice ale lui Salman Rushdie contra Coranului cu un tînăr student musulman. Totuşi, scrisoarea se dovedeşte a fi o rămăşiţă recuperată de la locul unui accident aviatic, iar cititorii ajung să se întrebe dacă subtextul nu indică un univers guvernat de Dumnezeu în care fiecărui individ i se dă o şansă de mîntuire. Pe de altă parte, faptul că Iain M. Banks este un ateu auto-declarat îi adaugă încă un nivel de ironie textului.

“Nivelul tehnologiei” acoperă jumătate dintre paginile volumului şi este de departe povestea cea mai complexă şi mai captivantă. Este o nuvelă memorabilă pentru că examinează Pămîntul în 1977 din perspectiva Culturii. Pentru ei, pămîntenii sînt nişte iresponsabili incorigibili.

Pe scurt, la o sută de ani după evenimentele din intriga nuvelei, o femeie din Cultură, Diziet Sma, relatează cum Unitatea de Contact General Arbitrary a studiat Pămîntul cu sateliţi, drone şi chiar cu agenţi umani trimişi la suprafaţă. Unul dintre ei, Dervley Linter, decide să rămînă pe Pămînt şi să trăiască precum băştinaşii. Diziet îl vizitează la Paris, apoi în Oslo, în cele din urmă la New York, şi încearcă să-l convingă să renunţe la idee.

Între timp, la bordul navei Arbitrary, au loc dezbateri aprinse dacă oamenii de pe Pămînt ar trebui contactaţi, împiedicaţi să se distrugă unii pe alţii cu arme nucleare, lăsaţi de capul lor sau pur şi simplu exterminaţi cu o mică gaură neagră.

Într-o alee dosnică din New York, Dervley Linter este ucis sub ochii lui Diziet. Mai tîrziu, Minţile de la bordul navelor Culturii din vecinătate decid că pămîntenii nu ar trebui contactaţi. Nava Arbitrary îşi adună agenţii şi dispozitivele şi pleacă. Diziet scrie povestea, iar drona care traduce textul, Skaffen-Amtiskaw, adaugă titluri pentru secţiuni (toate fiind nume de Unităţi pentru Contact General), note de subsol şi o postfaţă proprie.

“Nivelul tehnologiei” echilibrează minunat nişte comentarii amare asupra modului în care oamenii abuzează de ecosistem şi risipesc resursele materiale cu unele referinţe amuzante la cultura populară. Personajele din Cultură sînt fascinate nu numai de religiile şi lucrările literare ale pămîntenilor, ci şi de pelicule cinematografice precum Întîlniri de gradul trei. Un personaj, Li, se costumează precum căpitanul Kirk şi, cînd ţine un discurs într-o seară, merge încă şi mai departe:

“În mîna dreaptă ţinea o sabie de lumină din Războiul stelelor. Fireşte, nava îi făcuse una adevărată.”

În acelaşi spirit, Mintea navei face o farsă:

“Tot cît fusesem plecată, nava trimisese o cerere pe o carte poştală la Serviciul Mondial de la BBC cerînd ‘“Ciudăţenia spaţială” a domnului David Bowie pentru nava de nădejde Arbitrary şi toţi cei care navighează la bordul ei.’ (Asta de la o maşinărie care putea inunda întregul spectru electro-magnetic al Pămîntului cu indiferent ce naiba ar fi vrut de undeva de dincolo de Betelgeuse.) Melodia cerută nu fusese difuzată. Nava credea că situaţia asta era absolut comică.”

Astfel de episoade amuzante contrabalansează elemente precum vizita lui Diziet Sma la Memorialul Deportării din Paris, clădirile bîntuite, pe jumătate pustii, mutilate din Berlinul afectat de Războiul Rece sau sărăcia şi degradarea celor fără adăpost de pe străzile din Manhattan. Şi, dincolo de referirile culturale şi de descrierile realiste, Iain M. Banks subliniază un aspect esenţial: Dacă noi, oamenii de pe Pămînt, nu ne rezolvăm propriile probleme, nimeni nu le va rezolva pentru noi.

Textul final, “Scrijelire”, nu este o povestire propriu-zisă, ci mai degrabă un colaj de fragmente textuale similar cu cele din secţiunile “Jurnal de actualităţi” din trilogia S.U.A. de John Dos Passos. Pretinde că tratează despre prezentul şi viitorul lui Homo sapiens sub forma conţinutului unui album contemporan de muzică pop. Ca o critică implicită a spălării la creier la care ne supune industria muzicii pop, Iain M. Banks sacrifică semnificaţia de dragul ritmului şi aliteraţiei, repetă platitudini pînă cînd acestea nu mai au nici un sens şi expune obsesia culturii contemporane occidentale pentru materialism şi satisfacţii imediate.

Şi, dat fiind că agenta Culturii Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw se dovediseră a fi personaje atît de interesante, Iain M. Banks le-a implicat într-o altă intrigă în următarea lui carte, Use of Weapons (1990).

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a volumului The State of the Art. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - "Running Wild" (1988)

Spre deosebire de lucrări mai experimentale ale lui J.G. Ballard cum ar fi The Atrocity Exhibition (1970, ediţie revizuită 1990), Running Wild pare să fie un roman prietenos cu cititorii, aproape uşor de înţeles. Are forma unui roman poliţist, mai precis a unuia de procedură, narat la persoana întîi de doctorul Richard Greville, un personaj implicat într-o anchetă oficială referitoare la asasinate în masă şi (posibile) răpiri multiple într-o suburbie numită Pangbourne Village. Totuşi, pe măsură ce povestea se desfăşoară, cititorilor le apare senzaţia sîcîitoare că subiectul mai profund al poveştii se află în altă parte. La fel cum Greville se îndoieşte de teoriile oficiale privitoare la terorism internaţional, îşi desfăşoară propria investigaţie şi construieşte o explicaţie mai plauzibilă (şi mai neliniştitoare) a evenimentelor, cititorii sînt invitaţi în subtext să adune indicii şi să construiască o interpretare mai profundă a acestui scurt roman.

Din fericire, autorul a fost atît de amabil încît a furnizat suficiente indicii în folosul cititorilor. Pentru mine, cel mai relevant dintre ele s-a dovedit a fi o referire la Ferma animalelor (1945) de George Orwell care apare într-unul dintre ultimele capitole ale cărţii: Ca semnal, un adolescent tastează rîndurile de început din Ferma animalelor pe intranetul din Pangbourne Village, iar drept răspuns o fată tastează “Snowball”. Apoi, conform reconstituirii lui Greville, începe masacrul.

Nu am putut să nu mă întreb: De ce Ferma animalelor mai degrabă decît oricare altă referire culturală? Şi de ce “Snowball” mai degrabă decît, spre exemplu, Mollie, Benjamin, Squealer, Boxer sau Moses (ca să numim numai cîţiva)?

Apoi mi-am dat seama că nu este necesar ca satirele politice să fie deghizate în fabule cu animale. Ele pot la fel de bine să fie deghizate ca romane poliţiste sau procedurale. Şi, ca să evite acuzaţii de simplă imitaţie, Running Wild trebuia să fie structurat într-o formă diferită (sau radical opusă) predecesoarei sale.

Punctul de vedere în Ferma animalelor este extern evenimentelor, iar tonul naratorului este obiectiv. (De fapt, tonul din Ferma animalelor este un exemplu de primă mînă de claritate, obiectivitate şi reţinere.) În Running Wild, pe de altă parte, naratorul este homodiegetic şi punctul său de vedere este subiectiv. Dacă în Ferma animalelor evenimentele le sînt prezentate cititorilor în ordine cronologică, în Running Wild are loc o pendulare permanentă între evenimentele “curente” (ancheta poliţiei) şi evenimentele “anterioare” (ceea ce poliţia presupune că s-a întîmplat în suburbia pe parcursul masacrului).

Ambele intrigi se concentrează asupra unor acte de revoltă într-o comunitate mică. În Ferma animalelor, animalele se revoltă împotriva stăpînilor lor umani. În Running Wild, adolescenţii se revoltă împotriva adulţilor (părinţi, servitori, paznici).

Poate că cea mai remarcabilă diferenţă dintre cele două revolte constă în formele lor de expresie. În fabula lui Orwell, revolta este mai întîi articulată ca o doctrină formală (animalismul), apoi exprimată în discursuri grandilocvente şi în cîntece populare, iar apoi se transformă în acţiune. În scurtul roman al lui Ballard, resentimentele adolescenţilor din pătura de sus a clasei de mijloc sînt subliminale, nearticulate, iar revoltaţii au grijă să nu lase în urmă nici un fel de manifeste sau de explicaţii pentru faptele lor. Dat fiind că au crescut într-un mediu saturat de mijloacele de comunicare în masă, ei sînt cu toţii conştienţi că tăcerea şi camuflajul sînt arme mai puternice decît orice mesaj politic sau propagandistic (pe care mijloacele de comunicare în masă probabil îl vor distorsiona, oricum).

La fel de remarcabil este comportamentul diferit al revoltaţilor după succesul lor iniţial. În Ferma animalelor, animalele creează un steag, un imn, un set de legi, distribuie medalii şi decoraţii şi fac planuri de construcţii pentru un viitor mai bun. În mod semnificativ, are loc o dispută de doctrină între Snowball (care şi-ar dori să iniţieze revolte similare la fermele din vecinătate) şi Napoleon (care şi-ar dori să-şi sporească propria putere pe plan local). Dat fiind că Napoleon cîştigă, animalele de la fermă pur şi simplu ajung să lucreze din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai puţină mîncare, iar situaţia de ansamblu rămîne neschimbată (exploatarea nemiloasă a celor mulţi de către cei puţini).

În Running Wild, pe de altă parte, adolescenţii care au reuşit să-i extermine pe adulţi în comunitatea locală se ascund şi (pentru forţele de poliţie uluite) par să se fi făcut nevăzuţi. Nici un steag, nici un imn, nici un set de legi, nici o medalie, nici un plan de construcţii pentru un viitor mai bun. Nici vreo dispută de doctrină – dat fiind că adolescenţii plănuiesc să atace alte personae cu autoritate în viitorul apropiat. Nu este o întîmplare că cinci ani mai tîrziu, în capitolul final, are loc o tentativă de asasinat împotriva unei doamne fostă Prim-Ministru. Dat fiind că exportul de revoluţie era scopul lui Snowball în Ferma animalelor, acesta este motivul pentru care adolescenţii rebeli i-au ales numele ca parolă.

Chiar dacă doamnei baronese Margaret Thatcher nu i se spune pe nume în romanul lui Ballard (la fel cum lui Iosif Stalin nu i se spusese pe nume în Ferma animalelor), treptat doctorului Greville îi devine clar că revolta adolescenţilor este anti-consumistă, anti-yuppie, anti-neoconservatoare. Pentru cititori, devine la fel de clar că satira aceasta politică este anti-Thatcher, o critică implicită a comunităţilor suburbane strălucitoare şi fericite în care navetişti yuppie pot să-şi tundă peluzele, să-şi practice substitutele de religie bazate pe dietă, fitness şi dezvoltare personală, să-şi crească copiii şi să pretindă că restul lumii nu există.

Faptul că J. G. Ballard a publicat o satiră anti-Thatcher în 1988 (cînd doamna Thatcher era încă la putere) a fost un act de curaj similar cu publicarea de către George Orwell a unei satire anti-Stalin în 1945 (cînd Marea Britanie era încă aliată cu Uniunea Sovietică în efortul de a înfrînge Axa). Dar, spre deosebire de Ferma animalelor, în care apar o egalitate de drept între animale şi un final închis, amar, fără speranţă, Running Wild face aluzii la o egalitate de fapt între adolescenţii rebeli şi are un final deschis, optimist. Nu avem de unde să ştim unde vor ataca următoarea dată aceşti luptători pentru libertate în campania lor de gherilă împotriva adulţilor, nici cine va decide să li se alăture.

Şi nici măcar acea nenumită doamnă fostă Prim-Ministru nu e chiar în siguranţă în ceea ce-i priveşte…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - "Crash" (1973)

Crash este romanul lui Ballard care l-a făcut pe referentul unei edituri să scrie celebra însemnare: “Autorul acestei cărţi este dincolo de ajutor psihiatric.” (Afirmaţie citată în The Encyclopedia of Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls.) Cartea îngustează gama (satirică?) a volumului The Atrocity Exhibition la o singură chestiune: disiparea diferenţelor dintre pulsiunile erotice şi cele distructive cauzate de prezenţa ubicuă a automobilelor. Reclamele prezintă maşinile ca fiind strălucitoare şi sexy. Ştirile şi documentarele le prezintă drept periculoase şi mortale. Iar subconştientul şoferilor spălaţi la creier de mass-media ar putea pur şi simplu să înceapă să transfere pulsiunile erotice către rănile apărute în urma accidentelor de automobil. Sau către instrumentele de bord. (Sau ceva…)

Aici intervine protagonistul dr. Robert Vaughan, fost producător de filme documentare, în momentul de faţă preocupat pînă la obsesie cu colecţionarea de fotografii de la locuri de accidente, cu aşezarea partenerelor ocazionale de sex în poziţii de victime ale coliziunilor, cu imaginarea unor posibile răni de accidente auto pe corpul unor vedete precum Elizabeth Taylor şi cu transformarea vieţii naratorului-martor “James Ballard” într-una interesantă. (În acest punct ar fi util să ne amintim că naratorii sînt entităţi imaginare care există numai sub formă de informaţii – mai precis, sub formă de discurs – în lucrările de ficţiune. Indiferent ce nume poartă aceştia, nu trebuie confundaţi în vreun fel cu autorii fizici care i-au creat.)

Relaţia sado-masochistă de dominare şi de dependenţă reciprocă crescîndă a celor două personaje masculine trece printr-o serie de episoade din ce în ce mai dezgustătoare şi mai explicite din punct de vedere sexual în care atracţiţa sexuală (atît hetero- cît şi homo-erotică) şi pulsiunile violente sînt ireparabil amestecate unele cu altele.

Nu am de gînd să îl plictisesc (sau să îl ofensez) pe cititor cu vreun detaliu referitor la intriga romanului. E de ajuns să afirm că, dat fiind uriaşul talent literar al lui J.G. Ballard, atunci cînd autorul şi-a pus în minte să-şi şocheze şi să-şi dezguste publicul, efectele au fost considerabile. Cu toată sinceritatea, număr Crash printre cele mai dezgustătoare romane din cite am încercat vreodată să citesc, alături de Naked Lunch de William Burroughs. Totuşi, dat fiind că, în ceea ce mă priveşte, scenele şocante şi explicite din punct de vedere sexual nu reprezintă un înlocuitor pentru suspans în intriga unui roman, plasez Crash şi pe locul al treilea printre cele mai plictisitoare cărţi cu care am avut de-a face pînă acum (Finnegans Wake de James Joyce fiind pe locul al doilea).

Sînt foarte conştient de faptul că, la fel ca Naked Lunch, Crash a fost ecranizat de regizorul David Cronenberg. Dar sînt de asemenea conştient de o zicală populară printre psihologi: “Fiecare carte scrisă este o boală învinsă.” Judecînd după conţinutul acestei cărţi, trebuie să fi fost o boală destul de serioasă. Mă bucur că J.G. Ballard a fost capabil să o învingă şi că după aceea a putut să scrie cărţi mult mai agreabile precum Hello, America (1981) sau Empire of the Sun (1984).

Dar asta e o poveste cu totul diferită.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - 'The Atrocity Exhibition' (1970, 1990)

Probabil nu mai este un secret că am o slăbiciune pentru lucrările literare ale lui J.G. Ballard. De aceea, la sfîrşitul lui 2006, am petrecut cîteva zile din vacanţa mea de iarnă citind The Atrocity Exhibition (“Expoziţia de atrocităţi”). Romanul fusese publicat iniţial în 1970. Ceea ce am citit însă a fost o ediţie adnotată, extinsă şi revizuită publicată în 1990 (SUA) şi respectiv 1993 (Marea Britanie), o ediţie pe care o primisem de la Horia Nicola Ursu.

Să-i aplici “Expoziţiei de atrocităţi” un termen cum ar fi “dezorientantă” nici măcar nu începe să o descrie. Uneori este etichetată drept “o serie de romane condensate”, totuşi este departe de Bibliografia generală de Mircea Horia Simionescu. Totuşi, dat fiind că nu este nici roman (asta ar necesita o intrigă inteligibilă), nici colecţie de nuvele (fiecare dintre acestea ar avea nevoie de o intrigă inteligibilă), presupun că “serie de romane condensate” este o etichetă la fel de bună ca oricare alta. În experienţa mea de cititor, o singură carte s-a dovedit a fi mai puţin uşor de înţeles şi mai puţin agreabilă – Finnegans Wake (1939) de James Joyce.

Mi se pare relevant că o persoană căreia cartea aceasta i s-a părut interesantă a fost William Burroughs, care a scris o prefaţă pentru ediţia adnotată (inclusiv cu un paragraf creat prin colaj, un fel de marcă comercială în cazul autorului american).

Unele personaje din “Expoziţia de atrocităţi” îşi păstrează identitatea pe tot parcursul romanului, precum dr. Nathan sau Karen Novotny. Protagonistul şi soţia lui, pe de altă parte, suferă schimbări ale numelui şi ale personalităţii de la un capitol la altul. Numele lor de familie este Travis (Capitolul I), Talbot (Capitolul II), Traven (Capitolul III), Tallis (Capitolul IV) şi aşa mai departe. În notele de final, autorul explică faptul că fiecare capitol ilustrează altă viaţă imaginară (sau alt rol) al protagonistului, de la cele mai banale (Capitolul VII, “Canibalii verii”) la cele mai apocaliptice (Capitolul IX, “Tu cu mine şi continuumul”).

Dar pînă şi acest element de logică se pierde în capitolele finale, dintre care unele fuseseră scrise şi publicate ca lucrări individuale. Acestea poartă titluri cum ar fi “Plan pentru asasinarea lui Jacqueline Kennedy” sau “Iubire şi napalm: Export S.U.A.”

Unul dintre ele, “Crash!”, discută sub forma unui eseu încărcătura erotică latentă a accidentelor de automobile, în vreme ce un altul, “Generaţiile Americii”, compilează o listă de crime (cele mai multe imaginare) în care numele ucigaşilor şi victimelor au fost luate din paginile revistelor Time şi Life. Acest dans macabru de nume obişnuite pe cîteva pagini este mai tulburător decît ar fi fost o listă de asasinate adevărate.

Cartea se încheie cu două articole ştiinţifice în care substantive neutre din punct de vedere emoţional, precum “pacienta”, au fost înlocuite cu nume de celebrităţi. Textele care au rezultat, “Liftingul facial al Prinţesei Margareta” şi “Mamoplastia de reducere a lui Mae West” anticipează interesul public pentru chirurgia estetică a vedetelor care a cauzat difuzarea a nesfîrşite serii de documentare după anul 2000.

Efectul de ansamblu al variaţiilor numelui protagonistului, pierderii treptate a clarităţii în capitolele finale şi fragmentării fiecărui capitol în mici secţiuni care poartă titluri criptice este unul de incoerenţă crescîndă, similar într-o oarecare măsură cu efectul cumulativ din capitolele finale ale romanului Ulise (1922) de James Joyce.

Cu toate acestea, “Expoziţia de atrocităţi” are un număr de imagini recurente şi de teme care îi furnizează un anumit grad de coerenţă. Saturaţia mediatică este o asemenea temă, supraexpunerea celebrităţilor este o alta. Ballard revine în repetate rînduri asupra elementului central al civilizaţiei occidentale din a doua jumătate a secolului al XX-lea (automobilele) şi la una dintre cele mai frecvente cauze ale decesului în ţările avansate tehnologic (accidentele de automobil).

În această privinţă, mesajul principal al cărţii pare să fie că peisajul mediatic, care juxtapune vedete, politicieni, reclame la automobile, documentare despre atrocităţi şi imagini erotice, are un efect extrem de tulburător asupra subconştientului oamenilor (individual şi colectiv) pînă în punctul în care pulsiunile erotice şi cele (auto)distructive sînt amestecate şi dezorientate fără speranţă. Titlul Capitolului XIV exprimă această confuzie a pulsiunilor subconştiente indusă de mass-media într-un mod concis, memorabil: “De ce vreau să-l [***] pe Ronald Reagan”.

Un efect al confuziei induse de mass-media este că, la începutul cărţii, un fel de experiment mediatic avangardist este efectuat cu pacienţii dintr-un spital psihiatric, însă dr. Nathan (personajul raţional) este incapabil să îi spună doamnei Travis dacă soţul ei (protagonistul) este medic sau pacient. În plus, personajul crede că subiectul acesta nu mai este relevant.

Un alt efect al bombardamentului mediatic este o atenuare a afectului, o inabilitate a oamenilor obişnuiţi să reacţioneze emoţional la stimuli. Mass-media şi publicul par să fie prinşi într-un cerc vicios în care un exces de imagini tentante (sau şocante) conduce la indiferenţă, iar indiferenţa sporită conduce la nevoia pentru imagini mai tentante (sau mai şocante). Ballard avea un motiv foarte personal să fie tulburat din punct de vedere emoţional (soţia lui a murit în 1964, cîţiva ani înainte ca autorul să înceapă să scrie “Expoziţia de atrocităţi”), totuşi diagnosticul pe care l-a pus efectului mediatic asupra publicului larg s-a dovedit a fi correct. Nu este deloc o coincidenţă că adolescentul inert din punct de vedere emoţional, obsedat de mass-media, a devenit un element recurent în literatura cyberpunk de mai tîrziu, din anii ‘80.

Nu în ultimul rînd, ar trebui să menţionez că, drept omagiu pentru această lucrare a lui Ballard, Bruce Sterling a scris una dintre povestirile din seria plăsmuitori/mecanişti, “Douăzeci de evocări”, sub forma unui capitol din “Expoziţia de atrocităţi”, inclusiv cu titluri criptice pentru sub-secţiuni şi din loc în loc cîte un paragraf ironic construit prin colaj. Cu toate acestea, “Douăzeci de evocări” este un roman condensat real a cărui intrigă îl urmăreşte pe un plăsmuitor, Nikolai Leng, de la clonare pînă la deces.

Ballard însuşi nu s-a oprit aici în explorarea conexiunilor subconştiente dintre automobile, reclame, pulsiunile erotice şi cele (auto)distructive. Autorul a dezvoltat un personaj secundar din “Expoziţia de atrocităţi”, psihopatul Vaughan, într-un protagonist pentru următorul său roman important, Crash (1973).

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)