"La capătul drumului" (din romanul "Gangland")

Se însera cînd Maria, conectată la sistemul de senzori al transportorului, văzu în depărtare Gangland. Nu avea cum să fie altceva, pentru că, de cînd plecase ea din Philadelphia, hackerii în compania cărora călătorise ocoliseră sistematic zonele urbane. Or, mustăciosul cărunt care pînă atunci nu-i adresase nici un cuvînt se îndrepta chiar către masa de clădiri de la orizont, fără să dea semne că ar fi vrut s-o ocolească.

După ce se înnoptă, aerul se răci încă şi mai tare, iar Mariei i se făcu pielea ca de găină drept răspuns la ceea ce îi transmiteau în creier senzorii de temperatură. Asupra oraşului se lăsă o ceaţă uşoară.

Ca o precauţie suplimentară, la intrarea în Gangland hackerul activă bondarii. Maria îi simţi ca pe nişte fluturi în stomac, apoi o trapă dorsală se deschise şi bondarii îşi luară zborul pe deasupra transportorului. Se risipiră care încotro.

Femeia aşteptă în linişte. Copiii urmăreau un colaj de ştiri cu evenimentele recente din Gangland. Se mai foiră, îl întrebară pe hacker una-alta, iar el le răspunse cu voce scăzută. Sonja urină în toaleta chimică.

Bondarii emailaţi se iviră din ceaţă, unul cîte unul, şi intrară cuminţi în trapă. Cînd se întoarse şi ultimul, hackerul comandă închiderea trapei, după care porni încet înainte.

Spre surprinderea Mariei, drumurile erau netede şi solide. Nu toate străzile erau aşa, căci uitându-se rapid printre blocuri zări gropi, maldăre de moloz, carcase de automobile vandalizate, dar cel puţin principalele artere din oraş erau excelent întreţinute.

Altă surpriză erau luminile. Din loc în loc, de-a lungul străzilor, becuri de pe stîlpi trimiteau conuri de lumină spre pavaj.

De-o parte şi de alta, pe străzi, se zăreau clădiri abandonate, iar între ele şi deasupra străzilor se întindeau straturi peste straturi dintr-o împletitură ciudată. Femeia întrezări deşeuri de tot felul, grile de ventilator, capote şi portiere de automobile, grilaje metalice, ţevi, jenţi, cărucioare din supermagazine, indicatoare rutiere, tije, segmente de conductă, şine, rămăşiţele răposatei societăţi industriale ţesute între ele cu sîrme, cu lanţuri, cu plasă metalică, cu fîşii de cauciuc decupate din anvelope într-o încîlceală murdară de rugină, care părea să ţină clădirile să nu se prăbuşească. După ce călători o jumătate de oră pe sub ţesăturile acelea apăsătoare, Maria simţi că se sufoca.

O dată, i se păru că surprinde cu coada ochiului o umbră zburătoare. Privi cu atenţie, dar prin ceaţă era greu să-şi dea seama dacă văzuse cu adevărat ceva sau nu fusese decît o halucinaţie provocată de oboseală şi de tensiunea nervoasă.

În cele din urmă, transportorul se opri în întuneric, ascuns după o clădire. În faţă, printr-un gang, se zărea o piaţă luminată în mijlocul căreia aşteptau cîteva persoane.

Hackerul îşi desprinse cablul din mufa neurală, îşi luă pălăria Stetson şi se strecură pe lîngă femeie şi printre copii pînă la uşa transportorului. Deschise uşa, coborî, apoi îi ajută şi pe copii să coboare.

– Să aşteptaţi aici pînă vă spun să veniţi, îi sfătui el.

Copiii încuviinţară din cap, în tăcere.

Hackerul plecă înspre piaţă. După cîteva clipe, Maria îşi desprinse şi ea cablul de date şi coborî din transportor. Îi furnicau picioarele pentru că stătuse prea multe ore ghemuită pe banchetă, fără să se mişte. Aerul era rece, dar plăcut, şi femeia inspiră adînc.

Ajunsese la capătul drumului.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

Alfred Bester – "The Stars My Destination" (1956)

În Enciclopedia Science Fiction, în articolul despre literatura cyberpunk, John Clute şi Peter Nicholls menţionează printre precursori un roman de Alfred Bester, The Stars My Destination. Aşa se face că, atunci cînd într-o frumoasă zi de iunie 2006 importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) m-au invitat să văd nişte cărţi proaspăt aduse, dintre zecile de volume pe care le-aş fi cumpărat am ales (şi) The Stars My Destination într-o elegantă ediţie britanică (SF Masterworks nr. 5, Millennium, Gollancz, Orion Group, Londra, 1999).

De citit, am apucat să-l citesc abia în toamna anului 2007. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat :

The Stars My Destination reprezintă o transpunere ştiinţifico-fantastică a Contelui de Monte Cristo. Personajul principal, Gully Foyle, este abandonat în spaţiu pe o epavă de către o navă aflată în proprietatea companiei unde lucra şi jură să se răzbune. După o tentativă eşuată, o perioadă de detenţie şi nişte educaţie primită de la o deţinută, protagonistul evadează, recuperează de la bordul epavei o încărcătură de platină şi o cantitate de super-explozibil PyrE, apoi (deghizat în director de circ) colindă lumea în lung şi în lat în căutarea celor responsabili pentru abandonarea sa, încurcă planurile celor puternici, dezvăluie cîteva conspiraţii dintr-un război interplanetar, iar în cele din urmă descoperă teleportarea interstelară.

În introducerea noii ediţii, Neil Gaiman explică între altele că The Stars My Destination este revendicat de către trei curente (şi perioade) ale literaturii ştiinţifico-fantastice.

În primul rînd, fiind publicat în 1956, romanul poate fi asimilat Epocii de Aur a SF-ului. Nu numai că a apărut în acelaşi deceniu ca şi Fundaţia, Infanteria stelară, Sfîrşitul copilăriei, 451 Fahrenheit şi Arsenalele din Isher (ca să dau numai cîteva exemple), dar conţine teme centrale ale Epocii de Aur : călătorii spaţiale, astronave, un război interplanetar, un mutant cu puteri parapsihologice urmărit de autorităţi, precum şi super-arme capabile să distrugă planete întregi.

Noul Val din anii ‘60 poate revendica la rîndul său acest roman pe baza unor motive bine întemeiate : personajul principal cunoaşte o evoluţie spectaculoasă (de la brută la zeu), spaţiul interior (mental şi emoţional) al personajelor are o pondere mai mare în roman decît spaţiul cosmic, relaţiile dintre personaje sînt complexe şi dinamice, iar capitolele finale dau dovadă de o creativitate ieşită din comun, îmbinînd sinestezia şi caligramele.

Relaţia mişcării cyberpunk cu The Stars My Destination e stabilită în paginile introductive ale ediţiei britanice de însuşi William Gibson, care afirmă că, pentru a scrie primul său roman, a luat drept exemplu de calitate literară romanul lui Bester. Într-adevăr, anti-eroul rebel Gully Foyle pare să fi reprezentat un model pentru răzvrătiţii tatuaţi din literatura cyberpunk. Tribul Oamenilor Ştiinţifici, troglodiţii dintr-un asteroid transformat în habitat spaţial, a fost reflectat de alte triburi, de la Democraţia Minieră Fortuna din Schismatrix la rastafarienii din Neuromancer. Iar sinestezia şi caligrmele apar periodic în nuvelele şi romanele cyberpunk, ca nişte fragmente de ADN cultural moştenite de la Bester.

Ce ar mai fi de adăugat ? The Stars My Destination şi-a păstrat în mod neaşteptat prospeţimea şi vigoarea la mai bine de jumătate de secol de la prima publicare. Mă întreb cîte dintre lăudatele şi premiatele romane ale anului 2007 (să zicem) o să pară la fel de captivante şi vii peste cincizeci de ani.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Alan Moore şi Kevin O’Neill – "The League of Extraordinary Gentlemen, Volume One" (2000)

Spre sfîrşitul lunii ianuarie 2008, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus (http://nautilus.ro) m-au informat că primiseră un nou transport de cărţi – inclusiv romane grafice. Le-am făcut o vizită şi aşa am ajuns (în sfîrşit) în posesia primului volum din Liga domnilor extraordinari de Alan Moore şi Kevin O’Neill (America’s Best Comics, La Jolla, 2000).

Citisem articole despre acest roman grafic în Wikipedia, văzusem filmul, ba chiar „răsfoisem” cîteva capitole în format electronic, dar de citit nu apucasem să-l citesc. Ajuns acasă cu cărţile de la Nautilus m-am aşezat gospodăreşte şi am parcurs primul volum.

Şi iată ce am aflat:

Intriga se petrece în 1898. Un agent de la MI5, Campion Bond (tatăl lui James), o trimite în misiune pe Wilhelmina Murray ca să adune o echipă de excentrici. Ca şi în Cei şapte samurai, (sau în Neuromancer), o parte din intrigă o constituie asamblarea echipei, iar celelalte două treimi tratează despre identificarea obiectivului echipei, respectiv despre dezvăluirea a diverse comploturi şi contra-comploturi.

Savoarea Ligii este însă dată de încărăctura inter-textuală. Aproape la fiecare pagină apar referiri la lucrări de Jonathan Swift, Jules Verne, H.G. Wells, Edgar Allan Poe, H. Rider Haggard, Bram Stoker, Robert Louis Stevenson, Charles Dickens şi Sir Arthur Conan Doyle. Una dintre victimele contelui Dracula face echipă cu căpitanul Nemo şi cu Allan Quatermain, merge pe Strada Morgue în compania lui Auguste Dupin în căutarea doctorului Jekill (şi dă peste domnul Hyde) sau descoperă sursa misterioasă a unor sarcini nedorite la un internat de fete în persoana omului invizibil Griffin.

În fundal apar mereu referiri la O călătorie spre centrul Pămîntului, Cinci săptămîni în balon, Călătoriile lui Gulliver sau Războiul lumilor, iar personaje secundare precum maestrul asasin Dr. Fu Manchu, Mycroft Holmes, Cavor sau Şmecherul oferă cîte o supriză (şi o întorsătură de intrigă) pe fiecare pagină.

Scenaristul Alan Moore a avut grijă să ţeasă elemente de istorie reală (precum referirile la revoltele din India) laolaltă cu trimiterile inter-textuale, dar şi să brodeze explicaţii convingătoare pentru prezenţa unor personaje presupuse moarte (Dr. Jekill/Mr. Hyde, Griffin, căpitanul Nemo şi profesorul Moriarty, ca să dau numai cîteva exemple).

Artistul grafic Kevin O’Neill nu s-a lăsat mai prejos (începînd chiar de pe copertă, unde îndărătul personajelor se observă tablouri – inclusiv portretul lui Dorian Gray) şi a creat o lume pestriţă, caricaturală, o reflexie năstruşnică a ficţiunilor care mi-au populat copilăria. Submarinul Nautilus, domnul Hyde, dragonul mecanic al doctorului Fu Manchu, mahalalele victoriene insalubre sau aparatul de zbor propulsat de cavorită al profesorului Moriarty rămîn în mintea cititorilor mult după ce au închis romanul grafic.

Nu în ultimul rînd, ceea ce se întîmplă pe lîngă banda desenată propriu-zisă este aproape la fel de important. Fiecare element al romanului grafic (paginile introductive, cele de final, vinietele de la sfîrşitul fiecărui capitol) contribuie cu ceva la amplificarea efectului de ansamblu. Ca un supliment binevenit, volumul conţine o povestire în şase episoade (ilustrată de Kevin O’Neill) în care Alan Moore pastişează copios pagini din Edgar Rice Burroughs, H. Rider Haggard, H.G. Wells şi H.P. Lovecraft. Chiar şi pe ultima copertă se manifestă acest spirit jucăuş sub forma unor biografii victoriene ficţionale (şi autoironice) ale scenaristului şi graficianului.

Fireşte, cercetarea enciclopediilor de pe Internet mi-ar dovedi rapid că oameni mai citiţi decît mine au sesizat o mulţime de trimiteri la alte cărţi victoriene pe care încă nu le-am parcurs. Dar acest prim volum din Liga domnilor extraordinari m-a încîntat ca o excursie fabuloasă în alt deceniu (şi altă perioadă culturală) din viaţa mea. Chiar dacă nu am prins fiecare trimitere şi nuanţă (cine ar bănui, spre exemplu, că un tablou electric marcat „Edison Teslaton” face o aluzie ironică la rivalitatea acerbă dintre Thomas Alva Edison şi Nikola Tesla?), aştept cu nerăbdare volumul al doilea.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Tinichea" (din romanul "Gangland")

Poate că, departe în urmă, la Philadelphia, era vară indiană, poate în casa părinţilor ei era cald şi bine, dar aici, în Munţii Stîncoşi, începutul lui noiembrie adusese un frig cumplit. Undeva, spre nord-vest, se afla Denver, sau ceea ce pe vremuri fusese Denver.

Iar pe şosea – o şosea în stare destul de bună – se pregătea un nou transfer. Maria spera să fie ultimul.

Coborîse din transportor, aştepta în drum, cu cei şase copii împrejurul ei, şi bătea cînd dintr-un picior, cînd din celălalt, cu speranţa vagă de a se încălzi cît de puţin. Pantofii sport cu care era încălţată fuseseră foarte buni pe Coasta de Est, dar n-aveau nici o legătură cu clima din Munţii Stîncoşi. Hainele, nici atît.

Pe lîngă ea stăteau zgribuliţi copiii, ca puii pe lângă cloşcă. Sonja, cu o hăinuţă ecosez matlasată donată de o şcolăriţă din Hokkaido. Mickey, cu mîinile băgate adînc în buzunarele de la sacoul uniformei şcolare. Fran, care le fusese adusă la nodul dinainte, şi care ţinea în braţe un ursuleţ panda din pluş, scămoşat şi murdar.

Cîţiva metri mai încolo, Lara vorbea cu hackerul care urma să-i preia, un tip între două vîrste, cu pălărie de cowboy şi mustaţă stufoasă. Pe lîngă el zburau de colo-colo cîţiva bondari emailaţi ale căror aripi fragile, din polimeri, băteau aerul cu asemenea frecvenţă încît se vedeau ca nişte petice de ceaţă zbîrnîitoare.

Maria nu auzea nimic din ce-i spunea Lara bărbatului, dar putea cu uşurinţă să-şi imagineze conversaţia, căci o ascultase, cu mici variaţii, la aproape fiecare nod al reţelei de transport de la Mississippi încoace.

– O vezi pe-aia?

...

– E, David din Chicago s-a jurat că n-o mai ia în transportor cîte zile o avea.

...

– Păi, să-ţi spun de ce. La un popas, a mîncat-o undeva să dea un telefon.

...

– Proastă, ne-proastă, uite că a găsit un telefon fix care mergea şi şi-a făcut de lucru cu el.

...

– Ce să se-ntâmple? Au venit poteraşii după ei în secunda doi.

...

– Au scăpat. David a traversat Mississippi şi au scăpat cu viaţă toţi copiii.

...

– Oricum, sigur n-o s-o mai ia pe-aia în transportor niciodată.

...

– Ce să facă, a furat-o de la poteră cînd s-a întors, după două zile.

...

– A ars ca lumînarea. Am văzut la ştiri.

...

– Da, păcat de el. Şi asta face mai departe umbră pămîntului, bine-mersi.

...

– Plăteşte ca s-ajungă în Gangland. Dacă face figuri de-astea, te pişi pe banii ei.

...

– Da, bine. Să ai grijă, să nu păţeşti şi tu ceva. Stai cu ochii pe ea!

O discuţie ca o tinichea legată de coada unei pisici. Oriunde avea să fugă, tinicheaua urma să-i sune în urechi. Pînă cînd avea să-şi dea sufletul.

Viaţa aceea cu păcate mărunte şi ritualul confesiunii şi rugăciuni şi mici penitenţe părea acum să fie un fel de rai îndepărtat, inaccesibil. Părea să fie viaţa cu totul altei femei. Care rugăciune, care penitenţă l-ar mai fi adus pe David înapoi la viaţă din măruntaiele carbonizate ale transportorului?

Simţi că faţa îi luase foc, în pofida frigului. Clipi des şi lacrimile i-o luară la vale pe obraji.

Tipul cu pălărie de cowboy se apropie de ei.

– Mai avem o etapă şi-o să ajungem în sfîrşit la capătul călătoriei. Hai, copii!

Fără o privire către Maria. Fără un cuvânt.

Îl urmă la transportor, ştergîndu-şi lacrimile cu dosul mîinii. În trecere, o salută cu un semn din cap pe Lara.

Femeia o urmări cu privirea fără să-i răspundă la salut.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Cursă cu obstacole" (din romanul "Gangland")

...Zgîlţîieli şi hurducături, destul de zdravene ca să-i clănţăne dinţii în gură şi s-o facă să se întrebe dacă nu cumva îi săriseră plombele, bun moment pentru plombe, de altfel, fiindcă o dată cu închiderea agenţiei îşi luase adio şi de la asigurarea medicală şi stomatologică, dar, oricît de zdravene ar fi fost zgîlţîielile, tot nu puteau s-o scape de povara grea a vinovăţiei, şi poate că, dacă David i-ar mai fi făcut reproşuri sau ar mai fi strigat la ea, ar fi reuşit într-un fel să se descarce, numai că, de cînd urcaseră în transportor şi porniseră la drum, hackerul fusese tăcut, doar pufnea pe nări din cînd în cînd, şi tăcerea asta nu prevestea nimic bun, iar Maria le spusese copiilor să se întindă pe podeaua transportorului, sub banchete, şi acum stăteau acolo, prea speriaţi ca să ţipe sau să plîngă, în timp ce David solicita la maximum motoarele, şi păru nici să nu bage de seamă cînd Maria îl întrebă dacă putea să vadă şi ea ce se petrece, aşa că femeia îşi conectă un cablu în mufă şi în minte îi înflori percepţia multifaţetată a transportorului blindat, o privelişte emisferică, în ochi de peşte, a cîmpurilor şi pădurilor înecate în lumina roşiatică a răsăritului de soare şi hărţi fantomatice ale ţinutului prin care călătoreau, diagrame pasagere de la motoare, imagini fugare în infraroşu, totul însoţit de zgomotul de fond al frecvenţelor radio locale, discuţii codificate între voci străine, încărcate de emoţia vînătorii, din cînd în cînd glasurile calme, perfect articulate, ale dronelor, şi prin minte îi sună nechemată o lecţie pe care i-o predase Diane în prima etapă a călătoriei, care părea ciudat de îndepărtată şi în timp, nu numai în spaţiu, cu toate că nu trecuseră nici două săptămâni de atunci, şi anume că puterea hackerilor şoselelor nu stătea în forţa brută, nici în puterea de foc ori în viteză ori în grosimea blindajului, ci mai ales în capacitatea de a se camufla, şi, după toate acele zile în care privise atîţia hackeri care întindeau plase de camuflaj peste vehicule şi împroşcau vopsea absorbantă pe carcase şi păstrau tăcerea radio cu sfinţenie şi în general treceau cu încărcătura lor umană neobservaţi ca nişte şoareci, ea, Maria, distrusese acel camuflaj construit cu migală, îl zădărnicise nu cu o petardă fumigenă, nu cu o baliză radio, nu cu un proiector, ci cu un simplu telefon care declanşase o capcană, justificînd retroactiv gestul făcut de Diane pe malul lacului, gest care o revoltase atunci peste măsură, dar acum se dovedise întemeiat, căci în preajma benzinăriei, rămasă de-acum undeva în urmă, se zăreau înălţându-se spre cer trîmbe de praf ridicate de Dumnezeu ştie ce vehicule, iar senzorii trimiteau imagini fugare cu drone, unele de recunoaştere, altele de atac, multe, îngrijorător de multe, roind încoace şi încolo prin aer, căutând urme în timp ce David smucea transportorul peste un şanţ, printr-un cîmp, dincolo de un hambar în paragină cu coloana vertebrală a acoperişului frîntă, către o lizieră de pădure, şi dronele năvăliră pe urmele lor, chemîndu-se unele pe altele cu glasuri ireal de liniştite, ca nişte doamne din lumea bună la o partidă de ceai dintr-o piesă victoriană, iar conversaţia lor elegantă începu să fie acompaniată de răpăitul sacadat al mitralierelor Gatling, de şuieratul rachetelor aer-sol şi de explozii, încurajate cînd şi cînd de proiectile termice pe care David le lansa ca să momească rachetele cu detectoare de căldură, după care din urmă sosiră obuze, ca nişte lovituri date la întîmplare cu tîrnăcopul de un uriaş furios, semn că se apropiau tancuri, şi transportorul pe pernă de aer se smuci ca un animal în panică, printr-o mare de stuf, peste terenuri mlăştinoase, pînă cînd răzbătu într-un tîrziu pe ceea ce părea un lac imens, al cărui mal îndepărtat nici nu se vedea în zare, o apă liniştită şi tulbure şi murdară, molcomă, peste care se porni ploaia de obuze, iscînd jerbe, şi Maria întrebă ce lac era, iar David îi răspunse de la obraz:

– Ce lac visezi, cucoană? Nu vezi că-i Mississippi? Ar fi trebuit să-l trecem noaptea, pe şest, nu ziua-n amiaza mare, cu toată potera asta pe capu' nostru! Acum tot ce au de făcut este să stea locului şi să regleze tirul, că noi nu prea avem unde să ne ascundem cîtă vreme n-am ajuns pe malul ăl'lalt.

Şi, însoţită de exploziile obuzelor şi de ciocăniturile sacadate ale gloanţelor pe blindaj, Maria încercă să se roage Sfântului Cristofor ca să le protejeze trecerea, dar nu-şi găsi cuvintele...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Pe drum" (din romanul "Gangland")

Viaţa Mariei intră într-un nou ritm. Nopţile călătorea, aşezată sau ghemuită în cîte un transportor de personal. Zilele dormea, uneori pe podeaua transportorului, alteori afară, în umbra lui. Cunoscu o mulţime de hackeri ai şoselelor, unii negri, alţii albi, cîteodată asiatici sau hispanici. La fiecare punct de întîlnire, sau nod de reţea, cum îi spuneau ei, plătea cîte o sumă cu cipul de valută electronică şi era predată ca un colet. Întîlnea o nouă faţă, un nou nume, un nou vehicul. Treptat, împrejurul ei se adună un mic grup de copii orfani care urma să fie predaţi triburilor din Gangland. Ajunse să le dea raţii de mîncare şi apă din pachetele de ajutoare distribuite de organizaţiile umanitare orbitale, să-i învelească la culcare şi, cînd ajungeau la cîte un rîu, să le spele hainele.

Hackerii erau tăcuţi, în general, ocupaţi pînă la obsesie cu alegerea rutelor, cu camuflarea vehiculelor şi cu menţinerea telecomunicaţiilor la minimum. La începutul celei de-a doua săptămîni însă, undeva prin Mid-West, Maria călători cu un tinerel care îi debită la nesfîrşit poveşti despre trenul subteran de pe la 1850 şi traseele sclavilor fugari care mergeau în Canada. Nici măcar nu era negru.

Transportoarele erau şi ele de diverse feluri, însă cele mai multe fuseseră nu numai învelite în foi de blindaj, ci şi acoperite cu straturi de ciment şi cu vopsea absorbantă de unde radar. Vreo două dintre ele aveau ferestre, nişte sandvişuri compacte făcute din foi de sticlă şi plastic, groase cît antebraţul Mariei. Dar peisajele erau oricum monotone, pustii şi deprimante.

În cea de-a douăsprezecea zi, în zori, opriră pe un drum secundar, la o benzinărie abandonată. Hackerul, un evreu tînăr, îşi desprinse cablurile din mufele craniene, îşi ridică ochelarii reflectorizanţi de pe nas şi se frecă la ochi. Avea cearcăne adînci, vinete.

Maria se ridică de la locul ei şi se întinse. Amorţise.

– E un loc sigur, David?

Hackerul încuviinţă din cap.

– Am scanat tot, în infraroşu, în frecvenţele radio ale miliţiilor locale, cu detectoare de mişcare, în spectrul vizibil. E pustiu.

Femeia coborî din transportor, apoi îi ajută pe cei patru copii să coboare şi ei, pe rînd. Împrejurul lor, pînă departe, se întindeau cîmpuri rămase în paragină, năpădite de buruieni şi de arbuşti şi mărginite de gard din plasă metalică ruginită, prăbuşit pe alocuri. Cu două decenii în urmă, fuseseră terenuri de fermă, iar peste alţi douăzeci sau treizeci de ani probabil că aveau să fie împădurite. La mare distanţă, aproape de orizont, se zărea un şir de coline.

Hackerul ieşi ultimul.

– Dacă are careva din voi nevoie, mergeţi la tufişuri. Da' să călcaţi cu grijă, să nu stîrniţi vreun şarpe. Dacă vă trebuie hîrtie, să-mi ziceţi.

Le împărţi fîşii de hârtie igienică, iar copiii se împrăştiară, căutînd spărturi în gardul de pe marginea drumului şi trecînd mai departe, printre tufe.

– Să nu vă duceţi prea departe! strigă David în urma lor.

Maria luă şi ea nişte hîrtie şi porni către intrarea în benzinărie.

– Doamnă!

Întoarse capul.

– În locul dumneavoastră, m-aş duce mai degrabă la tufiş, spuse hackerul pe un ton de scuză. Mai mult ca sigur că înăuntru nu e apă şi probabil e o mizerie de nedescris.

Femeia zîmbi.

– Mulţumesc. Aş vrea să văd, oricum.

Printre dalele de beton din faţa uşii începuseră să crească smocuri de iarbă. Cadrul cu plasă contra insectelor atîrna într-o parte, negru de murdărie. Una dintre balamale era ruptă, cealaltă abia se mai ţinea. Uşa, cu ochiuri de geam pe care se zăreau autocolante străvechi, decolorate de soare, era întredeschisă.

Intră.

În camera unde pe vremuri se făcea plata pentru benzină se aflau rafturi metalice pustii, unele răsturnate, altele încă la locul lor. Toate erau acoperite cu un strat gros de praf. Un guzgan îşi iţi boticul de sub o vitrină frigorifică veche, murdară, şi o privi bănuitor cu ochi ca nişte mărgeluţe de jad, mustăcind.

Pe tejghea zăcea o casă de marcat, cu sertarul deschis şi plin cu gheme de praf şi scame.

Maria ocoli tejgheaua şi se uită îndărătul ei. Un scaun răsturnat. Cîteva pagini îngălbenite din Los Angeles Times, cu poze şi articole de pe vremea candidaturii lui Schwarzenegger la preşedinţie. Un telefon.

Privi afară prin ferestrele uriaşe. David şi copiii rămăseseră undeva în dreapta, aşa că nu o puteau vedea.

Ridică receptorul.

Avea ton.

Îşi simţi inima la gît, iar mâinile începură să-i tremure. Formă un număr, dar era surescitată şi din greşeală apăsă o tastă de două ori. Anulă, apoi formă numărul din nou, silindu-se să nu se grăbească.

Ascultă glasul centralelor digitale conversînd în ciberspaţiu.

Apoi telefonul părinţilor ei, sunînd.

Se aşeză cu spatele la fereastră, în aşa fel încît să nu i se vadă receptorul.

Clic.

– Alo?

– Juanita? Juanita!

– Mami!

– Ce faci? Ce mai faceţi? Sînteţi bine?

– Mami, unde eşti? Cînd vii acasă?

– Nu ştiu sigur unde sînt, prin Mid-West, pe undeva, dar sînt bine. Zi-mi de voi, ce faceţi, cum vă împăcaţi cu bunicii...

– Bunica are grijă de noi şi bunicu' ne duce-n parc, da' pe Lenny nu-l lasă s-asculte muzica aia urîcioasă a lui şi a stat foarte supărat vreo două zile. Mami...

Receptorul îi fu smuls de lîngă ureche, transformînd vocea Juanitei într-un chiţăit îndepărtat, neinteligibil.

Maria se întoarse şi dădu nas în nas cu David, care stătea dincolo de tejghea.

– Ce faci?

– Ce naiba faci tu, cucoană?

Tînărul smuci de telefon cu sălbăticie o dată şi încă o dată, pînă îi smulse firul. Chiţăitul din receptor încetă.

– Cine dracu' crezi că lasă telefoane în funcţiune într-o clădire abandonată? Eşti chioară, madam? Nu vezi că toate alea au praf pe ele de-o juma' de metru, numai telefonu' ăsta e curat?

Mariei îi dădură lacrimile.

– Am vrut să văd...

– Ai vrut să vezi pe dracu', şi-o să-l vedem cu toţii de-o să ne iasă pe nas. Mişcă-ţi fundu' la maşină şi cheamă copiii!

O luă de mînecă şi-o scoase de după tejghea, apoi o tîrî în fugă afară din benzinărie şi pînă lîngă transportorul blindat.

– Chic! Amy, Sonja, Mickey! Hai! Veniţi repede, trebuie să plecăm!

Copiii se apropiară în fugă, iar David îi luă aproape pe sus şi-i înghesui unul cîte unul prin uşiţa transportorului. Maria urcă şi ea, apoi hackerul intră şi trase chepengul, se strecură printre copii, se repezi la pupitrul de comandă şi începu să-şi fixeze cabluri în mufele neurale.

– Legaţi-vă centurile şi ţineţi-vă bine! spuse el peste umăr.

Porni motoarele şi demară cu o smucitură.

(Ediţia electronică gratuită a romanului "Gangland" poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Lîngă graniţă" (din romanul "Gangland")

Maria era aşezată la masa din bucătărie, iar camera era cufundată în întuneric. Mobila albă se vedea ca un şir de fantome tăcute, nemişcate. Numai frigiderul vibra, de parcă toate rafturile dinăuntru ar fi fost goale.

Apoi, o uşă de la etaj se deschise şi se închise încet. Uşa de la dormitorul lor.

Paşi grei se auziră coborînd pe trepte.

În bucătărie intră Sam. Maria dădu să se ridice şi să-i vină în întîmpinare, dar nu izbuti.

Era trist şi extrem de obosit. De afară, de la un felinar aflat destul de departe, veneau cîteva raze slabe de lumină albăstruie şi-i scoteau în relief gravitatea feţei.

– Ce-i cu tine, Sam? De ce nu dormi?

El clătină uşor din cap.

– Nu pot să mă odihnesc.

Maria îi cuprinse o mînă în palme.

– Cum să nu poţi? E linişte. Copiii s-au culcat...

Sam clătină din nou din cap, încet, cu încăpăţînare.

– Nu pot. N-am pace.

Femeia încercă să zîmbească.

– Sam, cum să n-ai pace? Doar totul e în regulă!

Dar el se îmbufnă şi mai mult, ca un urs mare şi trist.

– N-am linişte. Tu eşti aici şi ei... Ei au rămas acolo.

Făcu un gest vag peste umăr.

– Şi dacă tu nu eşti lîngă ei, ca să-i veghezi, nici eu nu am odihnă.

– Sam!

Se trezi. Privi împrejur, buimacă, ameţită.

Aţipise şezînd pe banchetă, rezemată cu umărul şi cu spatele de pereţii transportorului. Alături, ghemuiţi, dormeau o fetiţă şi un băiat care aveau să fie duşi în Gangland. Erau înveliţi cu o pătură cadrilată.

Maria se mişcă uşor, încercînd să se dezmorţească. Prin corp îi urcau vibraţiile motorului, iar în cabină nu era altă lumină decît cea de la LED-urile indicatoarelor de bord. Hackerul, un adolescent al cărui nume îl uitase, era conectat la interfaţa transportorului şi nu băga de seamă ce se petrecea în cabină.

Femeia se întrebă dacă deja trecuseră de graniţa Virginiei de Vest, apoi se ghemui şi încercă să adoarmă la loc.

Visul o umpluse de amărăciune.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Cam mare" (din romanul "Gangland")

Se trezi brusc, din cauza înghiontelilor. Tresări. În penumbră, mai mult ghicită, se întrevedea silueta lui Diane.

– Ce-i? făcu Maria. Ce s-a întîmplat?

– Nu s-a-ntîmplat nimic. Am ajuns.

Se frecă la ochi, nedumerită. Pe bord clipeau cîteva LED-uri verzi.

– Nici nu mi-am dat seama cînd am aţipit.

Diane pufni uşor, amuzată.

– „Aţipit” e un fel de-a spune. Ai sforăit de-am crezut c-o să se desprindă foile de blindaj de pe transportor.

Femeia deschise uşiţa şi se strecură afară. Maria coborî şi ea, ducîndu-şi geanta de voiaj. Se întinse, căscă şi se frecă din nou la ochi. Era foarte tîrziu, iar aerul era rece, umed, dar mult mai proaspăt decît în oraş. Se aflau la marginea unei păduri. Împrejur nu se zăreau nici case, nici şosele.

– Unde sîntem? întrebă Maria.

– La începutul drumului de cărămizi galbene, zise Diane cu glas scăzut. E de-ajuns că o s-ajungi acolo unde vrei. Doar n-ai pretenţia să-nveţi şi traseul?

Maria Alonzo ridică din umeri, resemnată. Ajunsese să bănuiască în sinea ei că Diane ori era din New York, ori avusese o căsnicie foarte lungă şi nefericită. Dar, cum de cîteva decenii bune căsniciile, fericite sau nu, aveau tendinţa să fie destul de scurte, înclina mai degrabă către prima ipoteză.

De undeva, din faţă, se apropie încet de ele un vehicul de teren. Avea farurile stinse, aşa încît părea un fel de monstru tăcut, întunecos, care se furişa ca să le surprindă. Se opri lîngă cele două femei, iar din el coborî un tînăr roşcat, îmbrăcat în pantaloni lălîi şi într-o jachetă cadrilată. O îmbrăţişă pe Diane, apoi îi aruncă o privire mirată Mariei.

– Asta cine mai e? Ţi-ai luat copilot?

Diane schiţă o grimasă dispreţuitoare.

– Chiar aşa de bătrînă par, să am nevoie de copilot? Vrea să meargă-n Gangland.

Tînărul ridică din sprîncene.

– Nu-i cam mare pentru asta?

Femeia ridică din umeri, făcînd să se mişte imperceptibil frunza de cannabis pe care o avea imprimată pe tricou.

– Aşa am zis şi eu. E o poveste mai complicată. Zice că mama unuia care-a ajuns acolo vrea să-l recupereze.

Tînărul încuviinţă din cap.

– Am verificat-o, continuă femeia. Pare O.K.

Aruncă o privire scurtă către Maria.

– Şi mai şi plăteşte drumul cu bani adevăraţi, ceea ce nu strică. În tot cazul, să stai cu ochii pe ea.

Intră în transportor şi închise uşiţa, iar după cîteva clipe demară. Maria rămase singură cu tînărul cel roşcat. Nici măcar nu ştia cum îl cheamă.

(Ediţia electronică gratuită a romanului "Gangland" poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Precizări" (din romanul "Gangland")

Hai înăuntru şi ai grijă să nu te loveşti la cap, că tavanul e destul de scund.

Dac-ai închis uşa, fixează şi siguranţa, că n-avem nici un chef să se deschidă la loc de capu’ ei cînd ne-o fi lumea mai dragă.

Ştiu că-i strîmt. Asta e. Ia şi tu o banchetă-n fund.

Apă-i aici, jos, în bidon. Mîncare – ce găsim pe traseu. Toaleta chimică e-acolo, sub banchetă.

Nu se fumează, nu se bea în transportor.

Dormi cînd apuci, că dacă facem popas eliberezi bancheta, să dorm eu.

Dacă ţi se pare înghesuit, stai să vezi cum o să fie cînd o s-avem doi-trei copii aici, cu noi, înăuntru.

Ce? N-are nici un fel de parbriz, că parbrizu-i vulnerabil. Mă conectez cu cabluri la senzorii transportorului pe canale video, audio, infraroşii.

Are şi senzori de presiune şi vibraţie.

Ai să vezi, parcă eşti transportorul, că simţi ce simte el.

E, pe naiba. N-o să te las pe tine să conduci, drăguţă. Asta mi-ar mai lipsi! Da’ dacă vrei, decît să stai şi să te uiţi pe pereţi pînă mori de plictiseală, mai bine te conectezi şi tu la senzorii transportorului. Poa’ să fie destul de palpitant. Mai palpitant decît mi-aş dori, cîteodată, cînd dăm peste tancuri sau drone de-ale necrosofturilor.

Mă rog, dacă nu eşti genul care admiră peisaje, am stocate pe-aici, prin memorie, nişte filme, nişte muzici, nişte cărţi în format electronic. Poţi să le şi asculţi citite cu voce tare dacă eşti postliterată.

Nu era o insultă. Rar care mai citeşte cărţi, asta e realitatea.

Da’ să ştii că e mai bine să te conectezi la senzori. Altfel, dacă ochii percep o mişcare, cum ar fi curgerea textului electronic, iar urechea internă alta, că pe-aia n-ai cum s-o păcăleşti, apare o senzaţie de dezorientare. Creierul interpretează dezorientarea asta ca pe un simptom de otrăvire şi, pînă să ştii bine ce se-ntîmplă, ajungi să chemi cerbii.

Şi, dacă te-apuci şi borăşti pe-aici, prin transportor, speli, drăguţă, că n-ai slugi.

Alte întrebări?

(Ediţia electronică gratuită a romanului "Gangland" poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Nymphomation" (1997)

Vă mai amintiţi isteria colectivă din a doua jumătate a anilor ’90, cu emisiuni-concurs tip „Bingo” şi vînzători de bilete de loterie la fiecare colţ de stradă? România nu a fost singura ţară peste care a trecut acest val de isterie şi, pentru că Marea Britanie a suferit un impact similar cam în aceeaşi perioadă, Jeff Noon a scris o carte despre asta. O carte din care, în februarie 2004, mulţumită doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi soţului său, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar.

Să vedem despre ce este vorba:

Nymphomation se petrece în Manchester (unde altundeva? ), în universul imaginar din Vurt, dar înaintea evenimentelor din Vurt, Pollen şi Pixel Juice. De asemenea, constituie o legătură între această lume imaginară şi Automated Alice, unificînd primele cinci cărţi ale lui Jeff Noon într-o serie non-lineară.

În timp ce populaţia oraşului Manchester e incitată de muşte-reclamă să cumpere piese de domino pentru a participa la loteria televizată Anno Domino, un grup de tineri condus de un profesor universitar, Max Hackle, caută să afle cine conduce această super-afacere. Tînăra Daisy Love, studentă la matematică, află că anumite personaje (prezentatorul Mr. Million, profesorul Hackle, ba chiar şi tatăl ei, Jimmy Love) au în comun o experienţă neobişnuită: pe cînd erau colegi de şcoală, o profesoară, Miss Sayer, le-a predat calculul probabilităţilor cu ajutorul pieselor de domino, apoi i-a iniţiat în ritualurile Matematicii Negre.

Iubitul lui Daisy, Jazir, află că Miss Sayer a devenit între timp o zeitate-virus a universului virtual, precum Motanul Jocurilor. Investigaţiile grupului dezvăluie apoi originile jocului televizat, ale muştelor-reclamă (un sistem de viaţă artificială auto-reproducătoare numit „nimfomaţie”) şi secretele murdare ale foştilor elevi ai domnişoarei Sayer.

Max Hackle şi Jazir au o confruntare apoteotică cu Mr. Million, toţi participanţii la joc cîştigă simultan premiul cel mare, iar loteria Anno Domini colapsează. În final, mica Celia Hobart (sora pe care o pierduse protagonista în Automated Alice) îi oferă o pană galbenă-verzuie, ultima rămasă de la papagalul Whippoorwill, unui băiat.

Iar băiatul îşi pune pana în gură.

Ca orice roman recent cu pretenţii, Nymphomation este greu de categorisit. Unele elemente l-ar încadra la categoria cyberpunk: transcendenţa domnişoarei Sayer la statutul de entitate informaţională, tehnologia biomecanică a muştelor-reclamă şi a pieselor de domino, hackerii care subtilizează date de la corporaţia Anno Domino şi aşa mai departe.

Există, de asemenea, un puternic filon horror. Ritualurile Matematicii Negre le duc pe unele personaje la construirea unui labirint subteran, apoi la crimă, iar entitatea informaţională Mr. Bones trece dintr-un corp uman în altul precum vampirismul, prin sărutări şi muşcături.

Destule porţiuni ale cărţii au o încărcătură de satiră socială, precum scenele în care, vineri seara, oamenii urmăresc cu sufletul la gură emisiunea-concurs, sau prezenţa poliţiştilor-burger, echipaţi şi finanţaţi de francizele fast food, ori capitolul în care Daisy Love şi Jazir descoperă datele minuţioase ale primăriei despre persoanele lipsite de adăpost.

Nu în ultimul rînd, Nymphomation conţine un filon tributar lui Lewis Carroll, inclusiv o parodie foarte reuşită a poemului "Jabberwocky" şi o carte imaginară, Celia în Ţara Numerelor.

Cu toate acestea, efectul de ansamblu nu este cel aşteptat. Nymphomation nu are nici impactul emoţional intens al lui Vurt, nici umorul din Automated Alice, nici verva contagioasă din Pixel Juice. Este o încheiere rezonabilă a seriei Vurt (sau mai degrabă un prequel care ne îndeamnă să parcurgem celelalte cărţi din serie), nu o încununare.

Deşi într-un interviu apărut pe site-ul său Jeff Noon a declarat că plănuia să scrie o continuare a seriei Vurt, iar Nymphomation a fost un prequel neplanificat, romanele pe care le-a publicat ulterior s-au îndreptat în alte direcţii.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Alţi hackeri, altă reţea" (din romanul "Gangland")

Pe cînd ieşea din biserică, Maria îşi simţi telefonul vibrînd în buzunarul de la piept. Răspunse la al doilea apel.

– Maria Alonzo.

– Ne-ai căutat ceva mai devreme...

O voce de femeie. Fără prezentări, fără politeţuri.

Maria clipi de cîteva ori, căutînd să se obişnuiască din nou cu lumina de afară, care acum îi părea orbitoare faţă de penumbra blîndă din biserică.

– Ăă, da... Dacă sînteţi de la reţea.
Pe trepte, aproape de trotuar, un bătrînel întinsese mai multe exemplare din National Geographic. De pe coperte tipărite în secolul precedent, foci, tigri, gorile şi rinoceri priveau trecătorii, ca o expoziţie mută a reproşului şi vinovăţiei.

– Nu ştiu despre ce reţea vorbeşti, cucoană, cîtă vreme am văzut că eşti de la o agenţie federală.

– Am fost, preciză Maria. Nici agenţia nu mai e.

– Şi asta te face automat o persoană de încredere?

Îi trebui un efort de voinţă ca să se stăpînească.

– Asta mă face automat o persoană cu altă ocupaţie, fie că-mi doresc sau nu.

Juanitei i-ar fi plăcut revista cu foca albă pe copertă... Dar n-avea să se mai vadă cu Juanita cîteva săptămîni bune. Poate chiar deloc.

– Şi ocupaţia asta implică să-ţi bagi nasul în treburile noastre?

– Implică să vă cer ajutorul ca să călătoresc.

– Sunt destule agenţii de voiaj.

– Nu şi vreuna care să mă transporte în Gangland.

Interlocutoarea tăcu o vreme. Maria descuie Toyota şi urcă la volan. Pe colţul din dreapta al parbrizului, cineva îi lipise un autocolant, o hologramă reflexivă cu sigla unei companii de bioinginerie.

– Gangland nu există, zise vocea din telefon.

– O destinaţie care nu există. La care conduce o organizaţie care nu există. Care transportă copii care nu există. Şi o să transporte o inspectoare a unei agenţii care nu mai există. Iar ea o să plătească, la rîndul ei, cu bani care nu există. Electronici. Anonimi. Nedetectabili. Neimpozabili.

Îi lăsă interlocutoarei timp să rumege ce-i spusese.

– Bani adevăraţi.

– Bani adevăraţi, confirmă Maria.

– Şi dacă e o operaţiune sub acoperire?

Aruncă o privire obosită către două adolescente care treceau pe role printre pietoni. Părul le flutura în vînt.

– Ce rost ar avea ca autorităţile să pună beţe-n roate unei activităţi necesare şi pe care ele nu sunt în stare s-o organizeze?

– Dacă autorităţile ar fi luat întotdeauna decizii cu cap, nu s-ar mai fi ales praful de ţara asta.

– Bun, OK, dă-mă în judecată pentru ce-a păţit ţara, dacă ai chef, dar mai întîi du-mă în Gangland, fiindcă trebuie să mă întîlnesc cu cineva de-acolo.

Din nou tăcere.

– Vino la benzinăria Shell, spuse vocea într-un tîrziu. Aia de lângă mall. Să ai bagajele făcute.

În timp ce închidea telefonul, Maria zîmbi. Le avea.

Prin aglomeraţia de seară, merse la mall şi lăsă Toyota într-o parcare subterană. Plăti în avans pentru două săptămîni, apoi ieşi pe stradă, printre pietoni, şi merse la staţia Shell. Urmări o vreme şoferii care cumpărau tuburi de hidrogen.

Printre maşinile mărunte, economice, de mic litraj, sosi un Hummer de pe la începutul secolului, un saurian metalic lat, vopsit în culori de camuflaj urban. Se opri lîngă Maria, iar portiera din dreapta se deschise.

– Hopa sus, Alonzo!

Îşi puse geanta sport pe banchetă, apoi urcă şi ea.

La volan se afla o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată în pantaloni negri, cu buzunare aplicate pe coapse, un tricou negru cu o frunză de cannabis şi o cămaşă cadrilată, descheiată de sus pînă jos. Era tunsă destul de scurt, iar la colţurile ochilor avea riduri.

Porniră spre ieşirea din oraş. Instinctiv, celelalte maşini se dădeau deoparte ca să-i facă loc Hummerului.

– Eşti al naibii de insistentă, Alonzo.

Maria zîmbi.

– Mi s-a mai spus.

– La ce-ţi trebuie s-ajungi în Gangland? Adultă eşti, orfană nu eşti, familie ai...

– M-aţi verificat.

– Normal că te-am verificat. Altfel n-am fi stat de vorbă acum. Nici nu te-aş fi sunat. În fine, nu contează. Ce voiam să-ţi spun e că paza orbitală din perimetrul Gangland e mai strînsă decât fundul unui ţipar. Cum îţi închipui c-o să te întorci de-acolo?

– La fel cum o s-ajung. Cu hackerii şoselelor, într-un transportor de personal.

– Dacă-ţi imaginezi c-o să mai apuci în Gangland următorul transport, visezi, cucoană. Puştanii de-acolo o să te toace mărunţel cît ai zice peşte.

– N-am de gînd să aştept următorul transport. Vreau să mă întorc cu acelaşi hacker cu care ajung acolo.

Femeia de la volan clătină din cap.

– Poate doar aşa...

Dincolo de şoseaua de centură a Philadelphiei porniră pe un drum secundar, iar cîţiva kilometri mai încolo, la intrarea într-o pădurice, ieşiră de pe şosea şi opriră după un maldăr de anvelope uzate, aproape de un lac.

Femeia coborî, lăsînd portiera deschisă.

– Hai jos, Alonzo, că n-avem toată ziua la dispoziţie!

Cu un detector, femeia o verifică din cap pînă în picioare, încet, metodic, de cîteva ori la rând. Din cînd în cînd, detectorul ţiui.

Maria îi predă femeii telefonul mobil, locatorul GPS din poşetă, microemiţătorul federal din brăţara ceasului şi palmtopul cu acces wireless. Femeia le puse pe toate într-o pungă de plastic, împreună cu o piatră destul de mare, apoi înnodă punga la gură şi o aruncă spre lac. Punga descrise un arc elegant prin aer şi se scufundă în apă cu un plescăit.

– Pentru ce ai făcut asta?

– Pentru că de-aici şi pînă pe Coasta de Vest e plin de tot felul de facţiuni militante şi vehicule teleoperate de necrosofturi şi naiba mai ştie ce alţi descreieraţi şi dacă o să umbli cu vreo jucărie de-asta într-un transportor plin de copii sînt şanse ca viaţa voastră să devină foarte interesantă foarte repede. Aşa, dacă n-ai jucării la tine, n-o să fii tentată să le foloseşti.

Porni înapoi spre Hummer. În urma ei, Maria privi cu jale către lac.

– Puteai să-mi spui...

– E mai bine să fiu sigură decât să-mi pară rău. Te costă două sutare ca să te duc la următorul nod. A, era să uit. Mă cheamă Diane.

Maria dădu din cap a pagubă.

– Vii o dată?

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Vurt" (1993)

V-am relatat deja în recenzia volumului Pixel Juice cum am primit cadou romanul Vurt, însă nu v-am spus cum i se aplică povestea aceea cu cititorul care se schimbă, iar apoi rămîne cu impresia că de fapt cartea este aceea care s-a schimbat.

Prima oară am parcurs acest roman într-o perioadă cînd citisem multe cărţi de William Gibson, Greg Egan, Bruce Sterling şi Neal Stephenson. De la o carte cyberpunk mă aşteptam la observarea civilizaţiei multiculturale, extrapolare ştiinţifică, speculaţii sociologice, detalii tehnologice şi eventual puţin simţ al umorului. La imaginaţie debordantă, suprarealistă, fără o justificare tehnologică suficient de credibilă nu mă aşteptam. Ca urmare, am rămas uşor dezamăgit.

A doua oară am parcurs Vurt după ce citisem o mulţime de fantasy britanic, în principal seria Discworld a lui Terry Pratchett şi romanele Bas-Lag ale lui China Miéville. Şi Pixel Juice. Iar Vurt mi-a lăsat cu totul altă impresie. Să vedem de ce:

Romanul începe prin a anunţa că un băiat îşi pune o pană în gură. Apoi relatează aventurile din Manchester ale unui grup, Stash Riders. Naratorul-protagonist, Stephen, este procupat s-o regăsească pe sora sa, Desdemona, care s-a pierdut într-o realitate virtuală În schimbul ei s-a trezit în lumea reală cu o fiinţă pe care a botezat-o Chestia din Spaţiu. Cum pentru tot ceea ce trece din spaţiul Vurt în cel real trebuie să treacă în sens invers ceva echivalent ca valoare, Stephen, pe care prietenii îl poreclesc Scribbler, este preocupat pînă la obsesie de păstrarea şi acunderea Chestiei.

Chestia, pe de altă parte, trebuie ascunsă pentru că deţinerea ei în lumea reală este interzisă prin lege, iar utilizatorii de Vurt ar dori să mănînce bucăţi din carnea ei ca să acceseze spaţiul virtual. Ca urmare, bună parte din acţiunea romanului implică urmăriri şi schimburi de focuri cu poliţia şi lupte cu alte grupuri din lumea interlopă.

Pe parcursul căutării, Scribbler îşi face prieteni noi, precum Tristan şi Suze, pierde prieteni vechi, precum Beetle şi Mandy, capătă acces la Motanul Jocurilor şi în cele din urmă, pentru că nu are altă soluţie după moartea Chestiei, se oferă s-o trimită pe Desdemona înapoi în lumea reală unde îi este de fapt locul şi să rămînă el în locul ei.

Ca urmare, Scribbler scrie povestea sa şi a grupului Stash Riders, care devine rapid o versiune Vurt foarte populară, iar cititorii sînt prinşi în magia unei dileme: poate joacă versiunea Vurt, poate citesc romanul, sau poate sînt în Vurt închipuindu-şi că citesc romanul. Pentru ca vertijul să fie complet, Scribbler o cunoaşte în cele din urmă pe Domnişoara Hobart, cea care visează toată această lume fantastică şi personajele din ea. Misiunea sa pe viitor este să vegheze ca ea să nu se trezească, iar lumea din Vurt să nu dispară.

Cercul se închide, băiatul scoate pana din gură. Ca şi finalul filmului Suspecţii de serviciu, ultima pagină a cărţii ne sugerează că poate totul a fost o iluzie, o înregistrare care tocmai s-a terminat, o iluzie abil ţesută.

Fiindcă, la urma urmei, o poveste bine spusă asta şi este. Dar încă nu v-am zis care e legătura dintre pene şi iluzii şi spaţiul Vurt.

Penele Vurt (de la 'virtual') sînt un mediu de înregistrare bazat pe nanomecanisme care interacţionează direct cu sistemul nervos central. Noon le descrie însă ca fiind comercializate pe scară largă, precum casetele video sau DVD-urile. Efectele lor sînt halucinante, precum drogurile. Utilizarea lor are conotaţii sexuale - personajele îşi împing unul altuia pana Vurt în gură sau o iau pînă în fundul gîtului ca nişte profesioniste, iar de cele mai multe ori o mînjesc cu vaselină ca să alunece mai bine.

Înregistrările Vurt seamănă cu televiziunea - există Co-operation Street, un Soapvurt cu trimitere directă la serialul britanic Coronation Street; cu programele de calculator - există pene Vurt argintii cu kit-uri de instalare şi sisteme de operare; cu drogurile schimbătoare de realitate din romanele lui Philip K. Dick - oamenii se pot rătăci în tărîmurile Vurt, iar în schimbul lor vin în realitate creaturi precum şerpii-vis sau poliţiştii-umbră.

Nu în ultimul rînd, penele Vurt seamănă cu jocurile pe calculator. În Manchesterul năstruşnic din romanul lui Jeff Noon circulă reviste color cu foi lucioase în care apar recenzii ale penelor. Jeff Noon se foloseşte de acest aspect al lumii sale imaginare pentru a rezolva chestiunea spinoasă a expozeurilor.

Probabil vă amintiţi că literatura science-fiction, de la Jules Verne la Greg Egan, a suferit dintotdeauna de problema comunicării unor informaţii despre concepte ştiinţifice sau arteface tehnologice care să-i ajute pe cititori să înţeleagă ce se întîmplă. Literatura realistă nu suferă de această problemă pentru că se ocupă de chestiuni obişnuite şi de tehnologii familiare. Jane Austen, spre exemplu, nu are nevoie să explice în Mîndrie şi prejudecată metabolismul cailor sau tehnologia producerii rochiilor de seară. Pe de altă parte, Greg Egan este obligat să înceapă unele romane ale lui cu procesul prin care, pe cale informaţională, se creează fiinţe inteligente, deoarece altfel nimeni n-ar înţelege cine sînt cetăţenii din polisurile virtuale şi de ce trăiesc aşa.

Cea mai veche şi poate cea mai răspîndită metodă de a face expozeuri este introducerea unui personaj naiv, precum Axel din O călătorie spre centrul Pămîntului, căruia un alt personaj, cum ar fi profesorul Lindenbrock, îi explică din cînd în cînd ce şi cum. Folosită cu stîngăcie, metoda poate duce la rezultate ridicole.

O altă metodă este cea a explicaţiilor directe, adresate de narator cititorilor, iar autorii pot fi tentaţi să abuzeze de ea. Mai mult, ambele metode folosesc adesea un limbaj elevat - nu din întîmplare personajele care oferă explicaţii sînt de cele mai multe ori profesori sau savanţi.

William Gibson a găsit cîteva metode elegante de inserare în text a expozeurilor şi am scris pe larg despre ele în această rubrică. Dar chiar şi cînd un personaj precum Finlandezul are de spus o poveste pe un ton colocvial, vocea naratorială intervine şi redă povestea într-un stil indirect sobru.

În Vurt, Jeff Noon foloseşte o metodă asemănătoare, dar la un nivel stilistic diferit. Între capitolele cărţii, Noon inserează recenzii ale înregistrărilor Vurt publicate de Motanul Jocurilor în reviste - articole dintr-o lume imaginară destinate unor personaje de acolo, obişnuite cu acea tehnologie. Tonul este colocvial, relaxat, argotic, iar membrii unor generaţii care au crescut urmărindu-i zilnic pe VJ-ii de la MTV şi detestînd lectura cărţilor se simt la ei acasă.

Cumva, îmi place să cred că Jeff Noon îi ia şi pe membrii acestor generaţii şi îi îndrumă spre lectură. Motanul Jocurilor, spre exemplu, cu obiceiul său de a apărea şi dispărea, de a trăi mai mult în Vurt decît în lumea reală, de a se lăsa văzut numai de unele personaje, e o versiune antropomorfică a Pisicii de Cheshire pe care ultima dată aţi întîlnit-o în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Nu întîmplător, numele pe care Motanul îl foloseşte pentru fiinţele de grad ultim din universul Vurt este Alice.

Grupul Stash Riders, pe de altă parte, intră pe la jumătatea cărţii în clubul Slithy Tove (referire la poemul "Jabberwocky" din Prin oglindă, şi ce a găsit Alice acolo ). Probabil că nu o să vă surprindă dacă vă spun că intrarea e păzită de un iepure cu jiletcă, are formă de vizuină şi duce la clubul propriu-zis printr-un tunel cu borcane de dulceaţă şi o sală cu lămpi. Iar un personaj secundar se numeşte Twinkle, precum poezioara parodică a Pălărierului Nebun - "Twinkle, twinkle, little bat/ How I wonder what you're at".

Tot din această categorie este şi incidentul prin care trece Beetle, conducătorul grupului. Poliţista Murdoch îl împuşcă pe Beetle cu un glonţ fractal care-i descompune corpul în culori năucitoare şi îi împinge mintea în delir. Cînd efectul glonţului Mandelbrot avansează, Beetle trebuie să ascundă cumva orgia de culori care-i emană din corp, drept pentru care se ascunde sub o pălărie, ochelari de soare, o eşarfă, un palton şi nişte mănuşi din piele. Prompt, Twinkle remarcă: "Arată ca Omul Invizibil!"

Poate că vă veţi face o idee despre nivelul de stranietate al acestui roman dacă am să vă spun că referirile la scrierile lui Lewis Carroll şi Herbert George Wells sînt cele mai cuminţi. Vurt abundă în creaturi şi situaţii bizare, ca robocîinii cărora li se văd prin piele oasele din plastic, fetele-umbră ce pot citi gîndurile, ori cartierul Bottletown unde întregul Manchester sfărîmă sticlele golite zi de zi, iar trotuarele scînteiază în nuanţele de curcubeu ale cioburilor.

Iar Noon a explorat mai departe lumile sale stranii, întreţesute, în romane precum Pollen. Dar asta e altă poveste.

(O ediţie britanică elegantă a acestui roman este disponibilă la importatorii mei preferaţi, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro . Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Contravenţie" (din romanul "Gangland")

Maria şofă mult timp în tăcere, atentă la trafic. La un moment dat, pe deasupra lor trecu o dronă de la poliţia rutieră. Copiii o ignorară, deşi de obicei se agitau şi ţipau de bucurie cînd vedeau micile aparate zburătoare.

Îi privi în oglinda retrovizoare. Juanita în dreapta. Lenny în stînga. La mijloc, strategic, cutia de carton cu jucăriile Juanitei.

Lenny se uită la ea, îmbufnat.

– Ce-i?

Nici un răspuns.

– Ce e?

– Ea cum de a avut voie să-şi ia toate jucăriile?

Maria oftă exasperată.

– O luăm de la capăt, zise ea cu jumătate de gură.

– Şi-a adus şi păpuşile Barbie, şi jucăriile pluşate, şi revistele, şi creioanele colorate, şi...

Îl privi din nou în oglinda retrovizoare.

– Şi ce?

– Şi cutia cu jucăriile ei ocupă mai mult loc în maşină decît ea!

– Lenny, maşina e destul de mare, încercă femeia să păstreze un ton rezonabil.

– Dacă e destul de mare, de ce n-am avut voie să-mi iau albumele Shoot 2 Kill, şi posterele, şi tricourile?

Maria îşi drese vocea.

– Uite, am luat toate benzile desenate. Şi tricoul cu Nemo pe care ţi l-a cumpărat tati la Disneyland. Ştii cît de mult îţi plăcea...

– Asta a fost anul trecut.

Femeia începu să bată cu degetele în volan. Opriră la un semafor. Se întoarse spre bancheta din spate.

– Lenny, ţi-am explicat deja. Bunicul nu agreează genul heavy metal.

– Da' Shoot 2 Kill nu sunt heavy metal! Sînt mult mai răi decît leşinaţii ăia de demult, Guns'n'Roses, Bon Jovi, Motley Crue şi care mai erau.

– Tocmai de-aia, bunicului o să-i placă şi mai puţin.

– Verde, zise maşina.

Maria porni din nou.

– N-o să dureze mult. O săptămînă, maximum două, minţi ea, şi pe urmă ne întoarcem acasă şi-o să poţi să-i asculţi din nou.

Se gîndi puţin.

– La căşti.

– Două săptămîni? Două săptămîni fără Shoot 2 Kill? Peste trei zile o să lanseze un album nou, cu înregistrări din turneu! Şi o să stau ca fraieru' zece-un'ş'pe zile pînă să-l ascult! Mami, parcă ne-ai duce la bulău.

– Băiete, ai grijă cum vorbeşti!

– Discuţiile prelungite în timpul şofatului sporesc riscul accidentelor, interveni maşina pe un ton plăcut.

Maria dădu ochii peste cap.

– San Antonio, cum s-o fi oprind blestemăţia asta?

– Sabotarea asistentului de trafic constituie contravenţie, o avertiză Toyota. Se pedepseşte cu amendă de trei până la cinci sute de OCU şi cu suspendarea permisului de conducere.

– Bine, bine, scuteşte-ne, zise femeia.

Ajunseseră în cartierul unde locuiau părinţii ei. Pe alei, ici-colo, se vedeau bătrînei mergând agale, pe sub castani. O doamnă în vîrstă plimba în lesă un Saint Bernard.

– Uite şi casa bunicilor.

Lenny dădu din cap, complet lipsit de entuziasm.

Maria parcă maşina pe alee cu spatele, apoi coborî, le deschise portierele copiilor şi luă cutia cu jucării de pe bancheta din spate.

Băiatul porni cu paşi mărunţi spre uşa de la intrare.

– Lenny, unde te duci?

Băiatul se opri.

– Vino înapoi şi ia-ţi geanta din portbagaj, că doar n-ai servitori!

Maria deschise portbagajul, îi dădu lui Lenny geanta cu hainele lui şi apoi luă geanta Juanitei, cutia cu benzi desenate a băiatului, iar deasupra cutia cu jucării.

– Juanita, mergi şi sună la uşă.

Le deschise doamna Mendez, parcă mai scundă şi mai rotofeie decât şi-o amintea Maria de la ultima vizită.

– Tata...?

Bătrîna clătină din cap.

– Tata e supărat şi deocamdată nu vrea să te vadă.

Maria coborî privirea.

– Înţeleg.

Lăsă bagajele în holul de la intrare. Se aşeză pe vine dinaintea fetiţei.

– Juanita, să fii cuminte. O să mă întorc repede şi totul o să fie bine.

Fetiţa era bosumflată. După cîteva clipe, o privi acuzator pe sub sprîncene.

– Aşa a spus şi tati cînd a plecat...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Pixel Juice" (1998)

Prin vara lui 1997 am ajuns în vizită la domnul Mihai Dan Pavelescu. După ce am vorbit de una, de alta, mi-a oferit cadou la plecare un roman, Vurt, scris de un englez, Jeff Noon. Rămăsesem (iar) fără cărţi cyberpunk de citit, aşa încît, în drum spre casă, am început acea carte despre care nu auzisem absolut nimic.

Era literatură cyberpunk, într-un fel, deşi poate că un termen mai adecvat ar fi ciberpsihedelică. M-a contrariat, şi a trebuit să aştept pînă în vara lui 2003 cînd doamna Diana Enăchescu-Hohn mi-a adus alte cîteva cărţi de Jeff Noon. Am lăsat deoparte cu bună ştiinţă alte romane din serie, precum Pollen sau Nymphomation, şi în schimb am citit o colecţie de proză scurtă intitulată Pixel Juice. Retrospectiv, a fost o decizie înţeleaptă, pentru că unele dintre povestirile cuprinse în acest volum definesc termeni şi noţiuni din seria de romane, şi asta probabil că are să-mi uşureze lectura lor.

Am spus colecţie de proză scurtă? Mă scuzaţi, m-am cam grăbit. Pixel Juice este un volum de poeme. Ba nu, o serie de parodii ale unor texte non-fictive, precum cărticelele cu instrucţiuni pentru jocuri de familie, dicţionarele ori articolele din rubricile mondene ale revistelor high-life. Ba, mai degrabă, o serie de halucinaţii cu care n-aţi dori să vă întîlniţi după ce aţi adormit. Sau un şir de poveşti despre muzică, staruri pop-rock, DJi şi mixaje, scris de un om care mărturiseşte printre rînduri că n-a mai călcat prin cluburi şi discoteci de zece ani. Sau nimic din toate astea...

Depinde unde deschideţi cartea şi în ce ordine citiţi textele din ea.

Eu, unul, din obişnuinţă, am încercat să citesc toate textele la rînd, dar mărturisesc că m-am surprins uneori trăgînd cu ochiul cîteva zeci de pagini mai înainte, sau revăzînd cîte o poveste, numai pentru plăcerea imersiunii într-o lume colorată, vioaie şi debordînd de imaginaţie. Şi, mai mult decît atît, Jeff Noon ştie foarte bine cum să închege o carte.

Prologul volumului este o amintire personală din vremea şcolii primare, despre cum micul Jeff a dat în schimb o maşinuţă nemaipomenită pentru un ceas invizibil, şi a crezut în existenţa ceasului. Prima povestire din secţiunea "Illusion's Perfume" relatează despre trei copii aflaţi într-o expediţie de cumpărături printr-o zonă unde se află numai nouă magazine, dar printre cumpărători circulă o legendă urbană despre cel de-al zecelea magazin. Mărfurile sînt şi ele dintre cele mai stranii, precum seminţe de cîine, pantofi-pasăre, biscuiţi cîntători, cutii cu umbre, porci-umbrelă, fantome-penny sau hărţi de fum ale oraşului Manchester.

Uitasem...

Oricît de stranii ar fi lucrurile care se petrec în poveştile lui Jeff Noon, aproape toate au loc la Manchester.

Schiţele următoare relatează despre Spook, băutura răcoritoare a cărei aromă se schimbă în funcţie de cum deschizi capacul, apoi despre un ritual ce determină o glandă obscură să elibereze otravă în fluxul sanguin, despre un deţinut eliberat cu condiţia să nu părăsească Manchesterul care cere ajutor pentru falsificarea semnalelor emise de cătuşa electronică, dar capătă mai mult decît dorise...

Treptat, schiţele şi povestirile încheagă un univers comun. Unele personaje circulă de la o povestire la alta, iar alteori un produs al lor se regăseşte în alte povestiri. Astfel, în schiţa "Fetish Booth #7", o vedetă pop scăpătată colindă prin Londra în ajunul Anului Nou. Ulterior, unul dintre discurile sale, "Pixelkids come out tonight", apare într-un oraş ale cărui străzi se întorc în bucle închise, sau ca momeală pentru o DJ căreia un tînăr admirator vrea să-i smulgă secretele artei.

Una cîte una, apar şi noţiunile care-mi dăduseră atîta bătaie de cap la lectura romanului Vurt. În prima povestire a celei de-a doua secţiuni, "Infection's Courtship", doi copii încearcă un nou mijloc de înregistrare, pana Vurt (de la 'virtual') şi află cîteva adevăruri teribile, între care acela că pentru fiecare lucru adus în lumea reală, un altul trebuie să plece în schimb în lumea virtuală.

"Chromosoft Mirrors (v. 4.2)" extrapolează conceptul Windows şi aduce în scenă sisteme cibernetice capabile nu numai să-i lase pe utilizatori să privească în ele, ci şi să privească la rîndul lor în utilizatori. "Cloudwalkers" imaginează reclame ilegale care acţionează de pe ecranul televizorului sau jocului video direct asupra subconştientului spectatorilor, precum şi o secţie de poliţie a cărei misiune este să le contracareze şi să le distrugă. Şi dacă una dintre reclame ar îndemna oamenii să urce o scară de nori aurii către ceruri, dincolo de terasele clădirilor? "Tweedles" aduce pe piaţă clone ale copiilor, menite să-i aline pe părinţii care prin lege nu mai pot avea decît un copil. "Product Recall - Marilyn Monroe" sugerează omniprezenţa androizilor, iar "Xtrovurt" şi "The Perfumed Machine" ne introduc în societatea stranie a roboţilor care au început să utilizeze penele Vurt.

În partea a treia, "Poison's Flight Path", povestirea "Pixel Face" prezintă paradoxul delincvenţei juvenile: devii celebru cu adevărat nu cînd ţi-a apărut faţa la televizor, ci abia cînd aceasta a fost pixelizată în emisiunile de ştiri ca să i se ascundă trăsăturile. "Somewhere the Shadow" ne explică un alt concept important din romanele lui Noon: umbra. În lumea lui imaginară, indivizilor vinovaţi de delicte care implică perversiuni sexuale li se extrage din minte sexualitatea, ca un fel de castrare numerică, şi această umbră este păstrată în detenţie. Ce se poate întîmpla dacă umbrele acestea evadează, sînt însuşite de altcineva decît posesorii lor iniţial, ori sînt ucise, vă las pe voi să ghiciţi. Iar "Call of the Weird" ne face cunoştinţă cu altă prezenţă ubicuă, robocîinii.

Alte texte din volum transpun teme din H. P. Lovecraft ("The Charisma Engine"), Lewis Carroll ("Special Promotion - Hyper-Alice") sau Jorge Luis Borges ("The Silvering"). Şi, pretutindeni, apar frînturi de versuri şi schiţe despre DJi. Spre sfîrşit, un personaj rătăcit într-o lume a grefelor animale îşi pierde memoriile una cîte una pentru că i le devorează o tenie din creier, şi dacă le notează ca să nu se piardă i se par nişte poveşti srăine, cu care nu are nici o legătură afectivă. În finalul ultimei secţiuni îl regăsim pe copilul plecat la cumpărături, acum bătrîn, care se lasă ghidat de un gîndac-busolă şi se reîntîlneşte cu fraţii şi mama, aşa cum şi-i amintea din copilărie. Epilogul se reîntoarce la micul Jeff şi la ceasul său imaginar, care dispare din ascunzişul său.

Cu alte cuvinte, Pixel Juice nu este o adunătură de texte puse laolaltă ca să umple un număr standard de pagini, ci o carte închegată cu migală, construită în aşa fel încît să aibă coerenţă, simetrie şi eleganţă. Jeff Noon pare să ştie că pentru o carte nu sînt suficiente imaginaţia verbală şi conceptuală, iar volumul său ar putea servi drept model pentru aceia care doresc să publice o colecţie de proză scurtă.

Cît despre himerele din Pixel Juice... Probabil v-aţi dat seama deja că toate aceste prezenţe stranii, cîinii, umbrele, oamenii, roboţii şi creaturile evadate din domeniul Vurt pot să se împerecheze şi să aibă urmaşi hibrizi. Iar hibrizii, la rîndul lor, creează alţi hibrizi din generaţia a doua şi a treia. Cum arată această lume imaginară într-un viitor mai îndepărtat, unde hibridarea dintre uman şi animal, mecanic şi virtual a ajuns la extrem, puteţi afla din lectura celorlalte cărţi ale lui Jeff Noon.

Dar despre acestea am să vă povestesc altădată.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Columbianul" (din romanul "Gangland")

În primele două zile şi două nopţi de după confirmare, Maria dormi. Ocazional trecu pe la toaletă, uneori întîlnindu-se la intrare sau la ieşire cu Juanita şi cu Lenny. Renunţaseră să-i mai arunce priviri acuzatoare.

În cea de-a treia dimineaţă, se trezi suficient de întremată şi cu mintea limpede. Făcu un duş pe îndelete. Se spălă pe dinţi ca să scape de senzaţia că în gură îi crescuse pluş acru. Îşi tăie unghiile.

Trecu apoi în bucătărie, pregăti ochiuri cu şuncă, boluri cu lapte şi cereale şi îşi făcu o ceaşcă de cafea. De jur împrejur, pe mese, pe frigider, în chiuvetă şi pe podea zăceau maldăre de cutii. Cutii în care fusese livrată mîncare la minut, cutii de cereale, cutii de sucuri, pungi de plastic, pahare de spumă poliuretanică, o mare de ambalaje cum Maria nu mai văzuse decît în liceu, în camera lui Sam, din cămin, după petrecerile care însoţeau victoriile la fotbal.

Cafeaua era suficient de tare ca să topească linguriţa.

Din buzunarul de la piept al halatului, Maria scoase telefonul mobil şi formă numărul tatălui ei. Părinţii săi nici acum nu îşi implantaseră mufe neurale pentru comunicare în realitatea virtuală, iar de cînd începuseră problemele cu necrosofturile nici că mai vroiau să audă de aşa ceva.

– Hola!

– Hola, Maria!

– Ce mai faceţi?

– Noi, bine, dar ne-a sunat Juanita şi ne-a zis că nu faci bine deloc.

Mariei îi îngheţă zîmbetul. Simţi că obrajii îi luau foc.

– Ne-a spus că stai tot timpul în ciberspaţiu. Nu mai dormi aproape deloc, nu prea mai mănînci, nici copiilor nu le mai dai de mâncare. Ce fel de mamă eşti?

– Acum am terminat.

– Cu îndatoririle de mamă? Sigur, aşa se pare, că ai terminat de mult cu ele.

Se luptă să înghită nodul din gît.

– Nu, cu ciberspaţiul. S-a desfiinţat agenţia, mi-am pierdut postul de inspector şi am prins un contract ca detectiv particular. Am găsit un copil pierdut.

– Vezi să nu-i pierzi pe ai tăi, în schimb! Dacă nu-i tratezi cu responsabilitate, la ce i-ai mai făcut?

Maria clipi de cîteva ori ca să-şi stăpînească lacrimile.

– Tocmai despre responsabilitate e vorba. Am avut de ales între un şir de slujbe mărunte, nu neapărat legale sau bănoase, cu care abia să ne ducem traiul de pe o zi pe alta, şi un contract pe bani adevăraţi, care să ne permită să plecăm într-un habitat orbital şi să trăim liniştiţi acolo. Şi-am ales.

– Maria, asta nu înseamnă că trebuie să-ţi neglijezi copiii!

– Asta înseamnă că, pentru o perioadă, trebuie să plec din oraş ca să-l găsesc pe acel băiat. Aş putea să-i las la voi pe Lenny şi Juanita?

– Cum adică să pleci din oraş? Unde să pleci?

– Trebuie să ajung în Gangland.

– Of, San Francisco de Assisi, ajută-ne! Maria, nici măcar nu ştim sigur dacă Gangland există cu adevărat! Vrei să te joci de-a detectiva în Neverland? În Ţara lui Oz?

– Gangland există cu adevărat, tată, numai că amplasamentul său este secret. Şi, dat fiind că băiatul pe care m-am angajat să-l găsesc e acolo, acolo trebuie să mă duc!

– Şi dacă ai să pieri pe drum? Nu te gîndeşti că aproape tot ce a însemnat partea continentală a Statelor Unite e acum pustietate sau teatru de război civil?

– Decît să mor încet de foame, mai bine să pier luptîndu-mă pentru biletele de plecare pe orbită.

– Cel puţin adu-i la noi pe copii...

– De-asta am sunat, tată. Azi trec pe la voi şi vi-i las.

– Sam s-ar răsuci în sicriu dacă ar şti.

– Sam n-a ajuns niciodată în sicriu.

Închise telefonul şi, cu mîini tremurânde, îşi şterse lacrimile de pe obraji. Se întoarse şi îi văzu pe Juanita şi Lenny la intrarea în bucătărie, îmbrăcaţi în pijamale. O priveau în tăcere.

– 'Neaţa.

Nu-i răspunseră.

– Ce-i? Ce s-a întîmplat?

– De ce vrei să pleci, mami? întrebă fetiţa.

– O să ne laşi cu columbianul? făcu Lenny.

Maria se stăpîni cu greu.

– Lenny, te rog să nu fii obraznic. Poate că bunicul a venit din Columbia cu părinţii lui cînd avea doisprezece ani, dar are cetăţenia americană şi a lucrat ca poliţist în Philadelphia, în brigada antidrog, timp de patruzeci şi trei de ani, apărînd legea şi ordinea.

– Parcă văd că n-o să mă lase să ascult Shoot 2 Kill, nici să comand mîncare chinezească.

Maria se uită împrejur, la bucătăria năpădită de ambalaje.

– Cred că te-ai săturat deja de mîncăruri la minut, chiar dacă nu vrei să recunoşti. O să facem curăţenie aici, o să aruncăm toate cutiile astea, o să ne facem frumos bagajele şi o să mergem la bunici ca să staţi acolo vreo două săptămâni.

– Pot să-mi iau păpuşile?

– Da, Juanita, o să luăm şi păpuşile. Acum, hai la masă, pînă nu se răcesc ochiurile.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

China Miéville – "Iron Council" (2004)

Într-un articol anterior am scris că, pe cînd parcurgeam cu sufletul la gură ultimele trei sute de pagini din Perdido Street Station (2000), îmi părea din ce în ce mai rău că avea să se termine. Pe de altă parte, mi-au trebuit paisprezece luni ca să citesc cel de-al treilea roman din seria Bas-Lag, Iron Council. (M-am simţit tentat atît de des să încep să citesc altceva încît am parcurs alte şaizeci şi cinci de cărţi.) Să vedem de ce:

În numeroase privinţe, Perdido Street Station a împins graniţele genului fantasy, anunţîndu-l pe China Miéville ca fiind cel mai interesant tînăr autor britanic, în vreme ce Iron Council sfărîmă pietrele de hotar şi le împrăştie în cele patru zări.

De la bun început, Iron Council caută să depăşească cele două romane anterioare, trecînd de la motoare cu aburi şi angrenaje la golemi şi duhuri ale elementelor. Imaginile şi evenimentele fantastice din acest roman sînt suprarealiste, flamboaiante, creative într-o manieră cu care numai Jeff Noon ar putea spera să rivalizeze. Pe de altă parte, romanul caută să-şi depăşească predecesoarele şi din punctul de vedere al discursurilor de stînga, iar asta are tendinţa să le diminueze entuziasmul cititorilor.

Perdido Street Station conţinea în subtext o polemică cu ideologia conservatoare din Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien. Pe Pămîntul-de-mijloc al lui Tolkien, poziţia morală a unui personaj este determinată în primul rînd de rasă. (Elfii, spre exemplu, sînt prin definiţie nobili şi buni, chiar dacă întrucîtva distanţi.) Pe tărîmul Bas-Lag al lui China Miéville, poziţia morală a unui personaj este determinată de opţiunile individuale. (Dincolo de specia căreia îi aparţin personajele din Noul Crobuzon, orientarea politică le face să i se alăture fie Parlamentului opresiv, fie mişcării revoluţionare ilegale.)

Iron Council, din păcate, aduce discursurile politice în text, chiar sub ochii cititorilor. În numeroase ocazii, romanul oscilează între dezbateri despre cum să se pornească o revoluţie şi scene al căror scop este să arate cît de inumană şi crudă şi opresivă este miliţia fascistă. Dacă Iron Council ar fi fost publicat în urmă cu o sută cincizeci de ani, fervoarea sa revoluţionară poate că ar fi avut un aer de autenticitate novatoare. Întîmplarea face însă că tema luptelor sindicale şi a solidarităţii celor ce muncesc a fost tratată magistral, cu decenii în urmă, de scriitori modernişti de prim rang precum John Dos Passos (trilogia S.U.A., 1930, 1932, 1936) şi John Steinbeck (Fructele mîniei, 1939). Eforturile lui China Miéville în aceată direcţie par ca urmare să fie neaşteptat de anacronice.

Unul dintre firele narative din Iron Council urmăreşte incidentele din viaţa unor lucrători feroviari prost plătiţi a căror misiune este să construiască prima cale ferată transcontinentală din Bas-Lag. Aceştia traverseză ţinuturi sălbatice, întîlnesc personaje exotice şi creaturi feroce, iar în cele din urmă aleg să trăiască liberi, mai degrabă decît să suporte opresiunea miliţiei. Toate bune şi frumoase, numai că autorul Karl May a tratat într-un mod mai convingător acest subiect în romanul său Winnetou (1893).

Celălalt fir narativ relatează o revoluţie din Noul Crobuzon care include revoluţionari înfocaţi, baricade, lupte de stradă amarnice, legea marţială, execuţii sumare şi o reglare de conturi de ultim moment cu un trădător. Toate bune şi frumoase (din nou), numai că Victor Hugo a tratat într-un mod mai agreabil şi mai memorabil acest subiect în romanul său Mizerabilii (1862).

A venit vremea să re-examinăm afirmaţia despre sfărîmarea pietrelor de hotar pe care am făcut-o mai devreme.

În Winnetou de Karl May, mare parte din farmecul romanului constă în prietenia dintre protagonistul apaş şi naratorul-martor alb. Se simte o admiraţie reciprocă, precum şi faptul că cele două personaje se ghidează unul pe celălalt printr-un fel de proces iniţiatic.
China Miéville transformă această temă a prieteniei masculine şi admiraţiei reciproce într-o relaţie amoroasă homosexuală între Judah Low (protagonistul ambiguu al romanului Iron Council) şi Cutter (un personaj-martor), relaţie amoroasă care duce la scene destul de explicite. Dacă scenele explicite din punct de vedere sexual (fie homoerotice sau de altă natură) sînt binevenite în lucrările fantasy rămîne să decidă cititorii...

Mizerabilii de Victor Hugo, pe de altă parte, îşi bazează în bună măsură considerabilul impact emoţional pe modul abil în care existenţa personajelor este construită, pagină după pagină, înainte ca ele să ajungă la baricade. Dat fiind că îi cunoaştem atît de bine pe Jean Valjean, Éponine, Enjolras, Marius de Pontmercy, Gavroche, Grantaire, Mabeuf şi Javert, ne pasă foarte mult de fiecare dintre ei (da, chiar şi de implacabilul Javert), iar, cînd unul dintre ei este rănit sau ucis, noi, cititorii, sîntem extrem de emoţionaţi.

În capitolele finale ale romanului Iron Council, China Miéville este atît de ocupat cu descrierea grupurilor de revoluţionari sau miliţieni încît nu alocă suficient timp şi efort pentru crearea unor personaje individuale convingătoare. Personajele implicate în complotul de a o asasina pe doamna primar Stem-Fulcher sînt individualizate şi redate bine, e adevărat. Însă, aşa cum singurul supravieţuitor al complotului, Ori, îşi dă seama foarte repede, această asasinare şi toţi cei implicaţi în ea nu au nici un fel de influenţă asupra disperatelor lupte de stradă care domină ultimele o sută optzeci de pagini ale romanului. Consecinţa directă a acestei preocupări a autorului pentru grupuri mai degrabă decît pentru indivizi în ceea ce priveşte revoluţia din Noul Crobuzon este că, indiferent cît de spectaculoase sînt luptele, îndiferent cît de eroice sînt manevrele, indiferent cît de numeroase sînt victimele, cititorii sînt detaşaţi din punct de vedere emoţional de această agitaţie. Se pare că a scrie despre baricade nu este suficient...

Cel mai amar lucru care trebuie spus în legătură cu Iron Council, totuşi, nu are nimic de-a face cu literatura secolului al nouăsprezecelea, ci mai degrabă cu istoria secolului al douăzecilea. În centrul romanului lui China Miéville se află o pornire didactică să le arate cititorilor cum un regim totalitar de dreapta foloseşte miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală, şi cum opresorii îi ameninţă, îi torturează şi uneori îi ucid pe lucrători ca să îndeplinească acest scop.

Este o tristă ironie că în secolul al douăzecilea un regim totalitar într-adevăr a folosit miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală (printre alte obiective) şi opresorii într-adevăr i-au ameninţat, i-au torturat şi i-au ucis pe lucrători (cu zecile de milioane) ca să îndeplinească acest scop. Dar regimul totalitar la care mă refer a fost de stînga, în Uniunea Sovietică, iar victimele ironiei sînt scriitorul China Miéville şi ideea sa neinspirată de a amesteca ideologia socialistă sindicală şi scrierea de romane fantasy.

Aşa încît, dacă (după părerea acestui autor britanic sclipitor, plin de imaginaţie) trebuie să învăţăm lecţii despre regimuri totalitare, opresive, ar fi bine să le învăţăm dintr-o sursă istorică (nu ficţională) de prima mînă. Citiţi Arhipelagul Gulag (1973) de Alexandr Soljeniţîn.

(Într-o ediţie britanică de buzunar, Iron Council este disponibil la http://www.nautilus.ro. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina neoficială a lui China Miéville la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)