J. Tynion IV & M. Simmonds, "The Department of Truth, Vol. 2" (2021)

Imagine preluată de pe situl Kobo.com

În prima decadă a lunii decembrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, al doilea volum dintr-un roman grafic de James Tynion IV și Martin Simmonds intitulat: The Department of Truth - The City Upon A Hill (editura Image Comics, Portland, OR, 2021). L-am parcurs în ultima decadă a aceleiași luni.

Și iată ce am aflat:

 

Dacă primul volum din serie, The End of the World, reunea fasciculele 1 - 5 din romanul grafic The Department of Truth, cel de-al doilea volum, The City Upon A Hill, adună fasciculele 8 - 13.

La aeroportul Denver, Ruby i-l prezintă pe Cole Turner lui Hawk Harrison, un operator experimentat al Departamentului Adevărului, care, cu câteva doze de explozibil bine plasate, face să dispară o versiune a aeroportului înțesată de simbolurile oculte ale Noii Ordini Mondiale și de reptilieni.

Hawk se dovedește a fi cel care, în anii 1980, introdusese imagini subliminale în desenele animate la care se uita micul Cole și îl făcuse să creadă pe micul școlar de atunci într-un demon canibal ascuns în subsolul școlii elementare unde învăța protagonistul.

Tot Hawk este cel care, în prezent, îi explică lui Cole cum, în Lumea Veche, religiile organizate au structurat realitatea, iar, în vremuri mai recente, personaje excentrice precum Madame Blavatsky și Aleister Crowley au încercat să schimbe perspectiva publicului asupra realității consensuale. Misiunea lui Cole și a colegei sale, Ruby, este să afle dacă o misterioasă femeie îmbrăcată în stacojiu (care a tot apărut în romanul grafic) încearcă să aducă o nouă eră, respectiv ce planuri are ea cu privire la Statele Unite ale Americii.

Hawk îl duce pe Cole într-o zonă rurală din Colorado, unde acesta din urmă află mai multe despre criptozoologie și unde constată că, dintr-o farsă pusă la cale de către câțiva localnici (și expusă ulterior ca atare în presă), Bigfoot a devenit realitate ca urmare a faptului că o parte a publicului crede în existența sa. Agenți ai Departamentului Adevărului trebuie să ucidă și să dezmembreze exemplarele care apar, altfel declarațiile și probele furnizate de martori oculari ar întări și mai mult credința populară - ceea ce ar aduce consecințe imposibil de controlat.

Tot Hawk îi prezintă lui Cole și teoria despre elicoptere negre, nemarcate - și asta în timp ce îl duce la o nouă destinație într-un asemenea elicopter. Iar Hawke îl ghidează pe protagonist în orașul său natal, Milwaukee, din Wisconsin, unde, într-un subsol al școlii primare, care nu existase inițial decât în imaginația protagonistului, Cole îl întâlnește pe demonul canibal din coșmarurile sale.

Și Hawk încearcă să îl recruteze pe Cole pentru organizația Pălăria Neagră...

 

La fel ca și în cazul primului volum din The Department of Truth, The City Upon A Hill are un scenariu captivant mulțumită lui James Tynion IV. Tehnica flash-back/comeback e folosită judicios, iar evenimentele din intrigă se desfășoară într-un ritm alert, cu dese răsturnări de situație. Echilibrul între delir paranoic, horror și umor negru e menținut magistral, iar satira socială din subtext este corozivă.

Însă, oricât de bun ar fi scenariul, grafica realizată de către Martin Simmonds este și mai bună. Scenele de flashback au un caracter distinct, fie în nuanțe de sepia (pentru amintirile lui Hawk Harrison), fie caricaturale, în culori vii (pentru amintirile din copilărie ale lui Cole Turner), fie pastelate, scrise de mână și presărate cu schițe stângace (pentru confesiunea tardivă a unui criptozoolog amator).

Casetele cu dialoguri ale lui Aditya Bidikar impresionează și ele, adăugând, la nivel subliminal, o notă de angoasă difuză romanului grafic.

Pe ansamblu, The City Upon A Hill a fost o experiență de lectură memorabilă și recomandabilă. Nivelul calitativ al scenariului și al graficii a rămas foarte ridicat, iar volumul încurajează și răsplătește o a doua lectură.

Ca urmare, probabil nu veți fi surprinși să aflați că am achiziționat și al treilea volum din romanul grafic The Department of Truth. Dar, despre acela, vom discuta în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

J. Tynion & M. Simmonds, "The Department of Truth, Vol. 1" (2021)

Imagine preluată de pe situl Kobo.com

În prima decadă a lunii decembrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, primul volum dintr-un roman grafic de James Tynion IV și Martin Simmons intitulat: The Department of Truth - The End of the World (editura Image Comics, Portland, OR, 2021). L-am parcurs în ultima decadă a aceleiași luni.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul, Cole Turner, intră într-un grup de excentrici care cred că Pământul este plat, apoi e invitat, alături de câțiva aleși, într-o excursie la capătul lumii, unde se vede un uriaș zid de gheață ce mărginește Pământul plat. O agentă federală, Ruby, îi împușcă pe ceilalți excursioniști (inclusiv pe miliardarii care finanțau acea mișcare excentrică) și îl recrutează pe Cole pentru o ramură secretă a administrației de stat - Departamentul Adevărului.

Departamentul este condus de către Lee Harvey Oswald, iar scopul său este să supravegheze teoriile conspirației pe care le vehiculează publicul american și să se asigure că toate acestea rămân simple teorii. Căci, în lumea paralelă din The Department of Truth, dacă o teorie adună destui adepți, aceasta devine realitate...

Cole Turner însuși, în copilărie, în anii 1980, a fost implicat într-un caz de cult satanist la școala primară unde învăța - simplă agitație mediatică menită să le aducă profituri trusturilor de presă... sau, de la un punct încolo, o realitate din ce în ce mai palpabilă - pentru că din ce în ce mai mulți oameni cred în ea.

În prezent, după ce face cunoștință cu alți membri ai departamentului, Cole este trimis pe teren împreună cu colega lui, Ruby, pentru a rezolva un caz similar. Mama unui copil împușcat la școală, lalolaltă cu alți elevi, este acuzată în repetate rânduri că atentatul de la școală ar fi fost o înscenare, că fiul ei și celelalte victime ale atentatului ar fi niște figuranți plătiți, și că ea însăși, pozând în mama unei victime fictive, ar comite o escrocherie.

Pe măsură ce asemena acuzații se multiplică, Mary se afundă în depresie - dar primește dovezi că teoriile acelea capătă consistență și sunt pe cale să devină realitate. Cole și Ruby intervin, sustrag probele și redresează realitatea locală - dar află și că o organizație rivală, Pălăria Neagră, s-a implicat în acel caz.

La sediul Departamentului Adevărului, Lee îi explică lui Cole cum Pălăria Neagră a fabricat false dovezi privitoare la Barack Obama pentru a convinge publicul că președintele nu avea cetățenie americană - și, prin urmare, nu avea dreptul să candideze la președinție. Întrucât falsele documente le-au fost trimise unor jurnaliști de investigație, Cole primește misiunea de a-i ucide înainte ca documentele să fie publicate - și să devină realitate.

La aeroportul din Denver, Ruby se confruntă cu niște reptilieni. Cole primește câteva zile libere, însă, în apartamentul său, e vizitat de către un reprezentant al organizației Pălăria Neagră, Martin Barker, care încearcă să îl racoleze. În viziunea lui Barker, adevărate misiune a Departamentului Adevărului este să mențină supremația globală americană după Al Doilea Război Mondial, iar Pălăria Neagră dorește să dezlănțuie forțele schimbării, care au fost încătușate prea multe decenii la rând.

După plecarea lui Barker, Ruby sosește și confirmă că Pălăria Neagră pănuise de mult să îl recruteze pe Cole, iar Lee Harvey Oswald o trimisese să îl aducă pe protagonist în Departamentul Adevărului tocmai din acest motiv.

 

Primul volum din Departamentul Adevărului impresionează prin scenariu. James Tynion IV structurează o viziune demnă de romanele timpurii ale lui Thomas Pynchon, în care perspectiva paranoică asupra lumii, fantasticul grotesc și umorul negru sunt atent echilibrate. Deloc întâmplător, diverse teorii ale conspirației (asasinarea lui John F. Kennedy, cercurile sataniste din anii 1980, atentatele armate din școli, reptilienii) sunt trecute în revistă, iar fiecare episod din serie dezvăluie noi elemente, dar și pune elementele precedente într-o nouă perspectivă.

The End of the World impresionează și mai mult prin arta grafică. Stilul lui Martin Simmonds amintește în mare măsură de albume BD ale lui Bill Sienkiewicz, precum Elektra: Assassin sau Stray Toasters. (Dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care am cumpărat The Department of Truth.) Am fost plăcut impresionat de portretistica personajelor, de stilul în care sunt redate decorurile, de diversitatea tehnicilor, de paleta de culori și de utilizarea judicioasă a aerografului.

Nu în ultimul rând, țin să subliniez contribuția lui Aditya Bidikar, care a realizat casetele cu dialoguri. Contuturile duble, neregulate, în care apar replicile personajelor subliniază atitudinea ambivalentă, duplicitară a celor implicați și contribuie la crearea unei atmosfere de angoasă difuză și de tensiune subliminală.

Pe ansamblu, The Department of Truth - The End of the World s-a dovedit a fi o realizare de excepție din domeniul romanelor grafice - mult deasupra mediei. Ca urmare, probabil nu veți fi surprinși să aflați că am achiziționat și următoarele volume din serie.

Însă , despre acelea, vom discuta mai pe îndelete cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

G. Willow Wilson & Christian Ward, "Invisible Kingdom Tome 3" (2021)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

În prima decadă a lunii octombrie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu și a colegilor săi de la librăria Cărturești & Friends, de pe Strada Edgar Quinet din București, am achiziționat, la preț promoțional, volumul al treilea din romanul grafic Invisible Kingdom de G. Willow Wilson și Christian Ward, intitulat Les Confins du monde (colecția HiComics, editura Bragelonne, Paris, 2021). L-am parcurs pe îndelete în trei săptămâni.

Și iată ce am aflat:

 

La bordul Biosferei, echipajul astronavei Sundog și călugărița Vess asistă la un atac al Surorilor Resurecției împotriva planetei Quari, unde corporația Lux ține numeroși lucrători în condiții mizere, vecine cu sclavia. Doamna căpitan Grix își îmbarcă echipajul pe Sundog și decolează, însă Vess refuză să li se alăture și rămâne cu Surorile Resurecției.

Inteligențele artificiale care administrează corporația Lux decid să sisteze livrarea de bunuri și servicii și să o învinuiască pe Grix. Echipajul de pe Sundog se îndreaptă către planeta Duni pentru a le anunța pe Surorile Renunțării de venirea iminentă a Biosferei - iar aceasta din urmă distruge fără somație flota Lux care le ieșise în întâmpinare.

Grix încearcă să o convingă pe stareța Proxima să spună adevărul. Amenințarea Biosferei nu poate fi pusă în practică, deoarece Vess le-a sabotat generatorul de plasmă, iar o mulțime furioasă ia cu asalt mânăstirea.

Turo, căpitanul piraților, o salvează pe Grix de furia mulțimii. Vess evadează de pe Biosferă, iar Grix trimite nava Sundog (fără echipaj) într-o misiune kamikaze pentru a distruge Biosfera. În cele din urmă, Grix și Vess se regăsesc și rămân împreună, în vreme ce directorul Lux, când este arestat de către autorități, decide să depună mărturie contra corporației.

 

Pe ansamblu, scenariul scris de către G. Willow Wilson s-a dovedit la fel de captivant ca în primele două volume. Alternarea rapidă a planurilor acțiunii, precum și desele răsturnări de situație, au făcut lectura captivantă.

Grafica realizată de către Christian Ward a fost, și de această dată, deasupra mediei, cu ilustrații spectaculoase și culori intense, psihedelice. 

Iar prezentarea tipografică, în ediție cartonată, cu copertă color și conținutul integral color, pe coală cretată, este memorabilă. Ca urmare, voi păstra Les Confins du monde în colecția personală, cu intenția de a-l reciti cândva. (Dacă doriți, puteți și dumneavoastră să comandați un exemplar aici.)

Și, cum un roman grafic space opera de bună calitate invită la lectura altuia, am decis ca, în viitorul apropiat, să parcurg în sfârșit o bandă desenată foarte ambițioasă pe care o țin la raft de opt ani - Anomaly. Dar, despre aceea, rămâne să discutăm în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

G. Willow Wilson & Christian Ward, "Invisible Kingdom, Tome 2 - La Bordure" (2021)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

La jumătatea lunii septembrie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la librăria Cărturești & Friends de pe Strada Edgar Quinet, din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman grafic de G. Willow Wilson și Christian Ward intitulat Invisible Kingdom, Tome 2 - La Bordure (editura HiComics, Paris, 2021). L-am parcurs într-o singură seară.

Și iată ce am aflat:

 

La Bordure este o ediție franceză a volumului Edge of Everything și reunește fasciculele 6 - 10 din seria Invisible Kingdom.

Astronava de transport Sundog ajunge pe Rool, planeta de baștină a călugăriței fugare Vess, pentru a se reaproviziona cu combustibil și cu alimente. Din păcate, la plecare, într-un sector spațial plin de epave, Sundog e abordată și cotropită de pirați sub comanda căpitanului Turo. Doamna Grix pretinde că li se alătură piraților, împreună cu echipajul din subordinea ei, ba chiar ajută la abordarea și preluarea unei astronave a corporației Lux.

Cu toate acestea, pune la punct și execută un plan de evadare. În consecință, revine cu echipajul la bordul astronavei Sundog și fuge de sub nasul piraților, luându-l ostatic pe căpitanul Turo. Iar, la final, se întâlnește cu aliate nebănuite - Surorile Resurecției, care sunt o organizație disidentă, desprinsă din Ordinul Renunțării.

 

La fel ca volumul precedent, Le Sentier, La Bordure are un scenariu alert și captivant. Scenarista G. Willow Wilson a introdus numeroase lovituri de teatru și răsturnări de situație, dar și o dinamică a relațiilor dintre personajele principale - inclusiv o idilă între tânăra Vess și doamna căpitan Griss care stârnește gelozia agentei de legătură Eline.

Grafica realizată de către Christian Ward este deasupra mediei și, pe alocuri, destul de ambițioasă - mai ales în casetele unde sunt reprezentate astronave și confruntări spațiale. Din păcate, însă, ca și în primul volum, artistul grafic a folosit culori foarte intense (după tradiția comics-urilor americane) și, adesea, în combinații contrastante. Efectul poate părea vioi la o primă vedere, însă, în cele din urmă, devine strident și obositor. (Din acest punct de vedere, sunt mai degrabă partizanul culorilor pastelate din benzile desenate franco-belgiene.)

Pe ansamblu, aș zice, totuși, că La Bordure, în ediție cartonată, cu copertă color și conținutul integral color, tipărit pe coală cretată de o calitate excelentă, a meritat timpul și banii. Dealtfel, plănuiesc ca, pe viitor, să îl recitesc. (Dacă doriți, puteți achiziționa un exemplar aici.) Ca urmare, probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că am comandat și volumul al treilea din romanul grafic Invisible Kingdom.

Dar, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "The Fifth Elephant" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În luna mai 2022, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett intitulat The Fifth Elephant (editura Corgi Books, grupul editorial Transworld Publishers, Londra, 2000), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. De parcurs, l-am parcurs mai întâi în 2003, apoi l-am reluat, ceva mai recent, la finalul lunii martie și începutul lunii aprilie 2022, într-o mică vacanță.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

The Fifth Elephant este al douăzeci și patrulea roman din seria Lumea-disc. Tematic, se înscrie în subseria despre Paza Orașului, iar acțiunea sa e plasată, din punctul de vedere al cronologiei interne, după evenimentele din Jingo.

De această dată, Angua pleacă în țara ei natală, Uberwald, ca să trateze personal niște probleme cu familia ei de vârcolaci, iar căpitanul Carrot demisionează din Paza Orașului și o urmează.

În paralel, patricianul Havelock Vetinari îl trimite pe Samuel Vimes (care, între timp, a fost ridicat la rangul de duce) într-o misiune diplomatică în Uberwald, unde acesta din urmă pleacă însoțit de soția sa, Lady Sybil, dar și de subordonați precum piticuța Cheery Littlebottom și căpcăunul Detritus. Iar misiunea, care ține în principal de încoronarea unui nou rege al piticilor, e complicată de furtul unei pâini piticești sacre și de înlocuirea ei cu un substitut preparat în Ankh-Morpork.

Colac peste pupăză, misiunea de a gestiona Paza Orașului îi revine, temporar, sergentului Fred Colon, care arde corespondența, încurcă contabilitatea și se poartă așa urât cu subalternii, încât îi determină să se sindicalizeze și să intre în grevă.

În Uberwald, lucrurile se agravează rapid, chiar dacă Sam Vimes și asociații îl salvează pe viitorul rege de la o tentativă de asasinat, iar Wolfgang și alți licantropi din clanul lui par hotărâți să intervină brutal în politica internă și să instituie un regim de teroare. Din fericire, Sam Vimes, cu tenacitatea lui proverbială, cu puțin ajutor din partea vampirei reformate Lady Margolotta, cu sprijinul subalternilor săi, ba chiar și cu ajutorul câinelui vorbitor Gaspode, intervine și restabilește echilibrul socio-politic.

Cumva, The Fifth Elephant este însoțitorul firesc al romanului precedent din seria Lumea-disc, Carpe Jugulum, în care, după cum vă amintiți, Granny Weatherwax și prietenele ei vrăjitoare se confruntă cu un clan de vampiri veniți din Uberwald în Lancre. O temă recurentă în romanele medii și târzii ale lui Sir Terry Pratchett este relația dintre ceea ce e legal, ceea ce este moral și ceea ce este etic - căci rareori cele trei sunt perfect aliniate. Iar, dacă Granny Weatherwax reprezintă o autoritate morală pe Lumea-disc, comandantul Samuel Vimes e o autoritate etică.

Astfel, ancheta pe care o desfășoară protagonistul dezvăluie că licantropii din Uberwald ar dori să se reașeze în vârful piramidei sociale, iar ceilalți localnici, fie ei vampiri, pitici sau oameni, să reprezinte o sursă de hrană. Or, principiul lui Sam Vimes este că, indiferent de tradiții sau de antipatiile personale, toți membrii societății pot avea o contribuție constructivă, iar, prin asta, câștigă respectul celorlalți. Și, în repetate rânduri, de-a lungul romanului, Sam Vimes vorbește și acționează, adesea riscându-și sănătatea și viața, pentru a apăra acest principiu.

Firește, lecția de etică este îndulcită, pe de o parte, de numeroasele scene de urmărire, evadare și confruntare, iar, pe de altă parte, de parodiile abil strecurate în text, cu o puzderie de trimiteri intertextuale la Inelul nibelungilor, la Trei surori, la Livada cu vișini și la Unchiul Vania - ba chiar și la Al cincilea element.

Pe ansamblu, chiar dacă The Fifth Elephant este departe de a fi cel mai amuzant roman din seria Lumea-disc, se numără probabil printre cele mai profunde și mai relevante. Ca și Carpe Jugulum, în subtext, volumul aduce un avertisment împotriva pericolului instituirii unei societăți totalitare de către privilegiați care se cred supraoameni. Totodată, romanul pledează pentru salvgardarea drepturilor și libertăților cetățenești. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Asta, cumva, a dus destul de firesc la tema centrală a următorului volum din seria Lumea-disc, The Truth. Însă, despre acela, vom discuta în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Cory Doctorow, "Red Team Blues" (2023)

Imagine preluată de pe situl Macmillan.com

Pe 25 aprilie 2023, unul dintre autorii mei preferați, domnul Cory Doctorow, a publicat cel mai recent roman al său, intitulat Red Team Blues (editura Tor Books, New York, 2023). O săptămână mai târziu, în prima decadă a lunii mai, am parcurs acest roman în trei zile.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul-narator, Martin Hench, are șaizeci și șapte de ani și călătorește cu un autocar care, cândva, fusese vehiculul de turneu al unei trupe rock. Un vechi prieten, Danny Lazer, îl invită la locuința lui din Palo Alto și îi cere ajutorul pentru recuperarea unui laptop furat în care se află cheile de acces la registrele unei criptomonede, Trustlesscoin. În cazul în care aceste chei de acces ajung la cine nu trebuie, Danny Lazer riscă să își piardă vasta avere de 1,2 miliarde de dolari, care e camuflată în investiții și conturi offshore.

Martin acceptă misiunea, contra unui comision de 25% din averea lui Danny Lazer. Prin investigații online, apoi pe teren, le ia urma celor care furaseră laptopul, însă constată că aceștia, refugiați într-o zonă împădurită și prea puțin circulată, fuseseră găsiți de agenții unor forțe oculte, torturați și uciși.

Protagonistul recuperează discret laptopul, după care alertează autoritățile și îi predă laptopul păgubașului (care îl distruge rapid), apoi ia contact cu o firmă de avocatură, condusă de Ira Hermann, pentru transferul comisionului (sub formă de acțiuni și proprietăți) și pentru gestionarea acestuia.

Din păcate, Danny Lazer piere în somn, iar Martin Hench, după ce participă la înmormântarea vechiului său prieten (și îi consolează tânăra văduvă), supraviețuiește unui accident auto care, la o investigație mai atentă, se dovedește a fi fost consecința unui sabotaj. Căci o grupare de miliardari, Zeta, în colaborare cu o clică azeră, a aflat despre cheile de acces la registrele criptomonedei și dorește să le obțină, după care să îl ucidă pe protagonist.

Martin caută să aibă un profil mai discret, semnalându-le în același timp azerilor, prin intermediul unui refugiat ungur, Sebo Szarka (un consultant pentru spălare de bani), că nu deține cheile de acces. Un agent al Departamentului pentru Securitate Domestică, Waterman Bates, îl interceptează pe protagonist și îl convinge să stea câteva zile într-o casă conspirativă, în timp ce i se aranjează plecarea în străinătate, ca să-și poată trăi pe ascuns restul vieții.

Din păcate, intervin agenți ai Trezoreriei și îl trimit pe agentul Bates în altă misiune, iar Martin evadează din casa conspirativă, trăiește o vreme printre boschetarii din San Francisco, apoi într-o zonă rurală, într-un cort, și investighează online cine erau membrii grupării Zeta și cum erau organizați, după care cauzează un conflict între câteva grupuri oculte, în urma căruia mai multe personaje-cheie sunt asasinate.

În cele din urmă, protagonistul își completează declarația de avere (ocazie cu care Fiscul află despre locuri offshore în care erau ascunse averile ilicite ale clienților doamnei Hermann) și cimentează relația pe care o începuse cu o femeie între două vârste, Ruth Schwartzburg - iar autocarul, care îi servise protagonistului drept locuință vreme de mai mulți ani, le este donat unor persoane fără locuință care îl ajutaseră la greu.

Romanul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu lista bibliografică a autorului și cu o notă biografică a domnului Cory Doctorow.

 

Prima surpriză referitoare la Red Team Blues a fost că autorul, cunoscut mai ales pentru romane postcyberpunk, precum Makers, și pentru romane young adult, ca Little Brother, s-a aventurat, de această dată, pe tărâmul literaturii polițiste și al romanelor techno-thriller.

Astfel, prima parte a romanului, cu ancheta pentru recuperarea unui obiect furat, amintește, în privința convenției literare, de Șoimul maltez al lui Dashiell Hammett, a doua parte, cu declanșarea conflictului între grupuri rivale, evocă Red Harvest  de același autor, iar, în ceea ce privește punctul de vedere și stilul narativ, Red Team Blues amintește de romanele lui Raymond Chandler care îl au ca protagonist-narator pe detectivul particular Philip Marlowe.

Tot în această convenție a literaturii de consum se înscrie și maniera în care e scris romanul - concis, clar, cu un limbaj destul de accesibil, cu un ritm alert și cu frecvente răsturnări de situație. Desele elemente descriptive, de peisaje urbane și rurale sau de interioare, sunt evocative, dar foarte atent dozate, ca să nu încetinească, cumva, ritmul acțiunii.

Am apreciat și caracterizarea personajelor, prin înfățișare, prin discurs și prin acțiune - căci, în frumoasa tradiție a romanului polițist dur, Red Team Blues reprezintă o frescă socială a lumii din Bay Area, adusă în secolul al XXI-lea și punctată, ici-colo, cu aluzii acide la adresa unor magnați din Silicon Valley.

Nu în ultimul rând, ar mai fi aspectul educativ al cărții, căci Red Team Blues conține o mulțime de referiri la criptografie, criptomonede, companii start-up, fuziuni, achiziții, spălare de bani, conturi off-shore, tehnologia blockchain și așa mai departe. Protagonistul, care are patru decenii de experiență în domeniul investigațiilor contabile, explică succint destule dintre aceste noțiuni, iar cititorul mediu rămâne, după lectură, cu impresia că a fost martor la versiunea pentru intelectuali a unui film din seria John Wick - fără cascadorii, coregrafie și pirotehnie, însă cu imaginea clară a unei societăți paralele care operează chiar sub nasul nostru.

Dincolo de toate astea (și de umorul protagonistului, atent individualizat, ca să nu pară doar o pastișă a lui Raymond Chandler), Red Team Blues conține însă o satiră acerbă a societății capitalismului de supraveghere, în care, aparent, unii superbogați fac evaziune fiscală cum respiră, iar o mulțime de alți membri ai societății se afundă în sărăcie și, în unele cazuri, ajung pe drumuri. Periplul protagonistului, care observă, cu ochi de reporter, aspecte relevante ale societății americane contemporane, este cu atât mai de impact cu cât autorul se abține de la a-l folosi pe Martin Hench ca să țină discursuri moralizatoare. Iar cititorilor nu le rămâne decât să tragă propriile concluzii.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, romanul Red Team Blues, iar eu am început să aștept, de pe acum, al doilea roman despre Martin Hench, volum care urmează să fie lansat în luna aprilie a anului 2024.

Până atunci, aș face însă bine să revăd câteva cărți de nonficțiune ale domnului Cory Doctorow, pe care le-am parcurs în anii precedenți. Despre acelea, rămâne să vă relatez pe larg, cu alte ocazii, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Andrew Keen, "How to Fix the Future" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a domnului Andrew Keen intitulată How to Fix the Future - Staying Human in the Digital Age (editura Atlantic Books, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs acest volum la jumătatea lunii iunie 2020.

Și iată ce am aflat:

 

Autorul, după ce publicase mai multe lucrări în care evidenția aspecte negative ale Internetului, a decis, de această dată, să scrie o lucrare în care să privească spre viitor cu mai mult optimism. (Poate de aceea lucrarea începe cu un citat din Utopia de Sir Thomas More.)

"Prefața - Un Internet al oamenilor" arată de ce este necesar ca oamenii să coopereze pentru a construi împreună un viitor mai bun.

"Introducerea - Am mai trecut pe aici" trasează o paralelă între Revoluția Industrială din secolul al XIX-lea și Revoluția Informațională din ultimii cincizeci de ani.

"Capitolul I - Legea lui More" abordează subiecte precum pierderea intimității (semnalată de Edward Snowden), Legea lui Moore, impresia că trecem simultan printr-o perioadă utopică și printr-o epocă distopică (impresie pe care au avut-o și oamenii din Europa secolului al XVI-lea, spre exemplu), precum și ceea ce domnul Keen numește "Legea lui More" - datoria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Spre final, autorul relatează despre un interviu cu Stephen Wolfram, directorul general al unei companii care creează limbaje pentru inteligența artificială.

"Capitolul al II-lea - Cinci unelte pentru repararea viitorului" aduce în discuție ideile domnului John Borthwick, întemeietor și director general al companiei Betaworks:

• Platforme tehnologice deschise
• Regulamente antitrust
• Proiectare responsabilă, orientată către oameni
• Păstrarea spațiilor publice
• Un nou sistem de securitate socială.

Și aici se trasează paralele cu probleme ale societății industriale, semnalate, spre exemplu, înManifestul comunist (1848) de către Karl Marx și Friedrcih Engels și rezolvate, treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aplicarea ideilor de mai sus ar necesita, în viziunea domnului Borthwick, o multitudine de factori, precum regularizarea prin lege, implicare inventatorilor și inovatorilor, modificarea comportamentului consumatorilor, participarea societății civile și reinventarea educației.

"Capitolul al III-lea - Ce e stricat" începe cu un interviu cu Jaan Tallinn, realizat în capitala Estoniei, în care se exprimă temeri privind preluarea controlului societății mondiale, în cel mult o jumătate de veac, de către inteligențe artificiale. De asemenea, alte personalități intervievate arată o nostalgie pentru viitorul imaginat în anii 1980 - 1990 - căci, de două decenii încoace, Internetul s-a îndreptat într-o direcție greșită. Sunt recute în revistă efectele Internetului asupra cinematografiei, televiziunii și presei tipărite, precum și concentrarea informațiilor, averii și puterii în Silicon Valley.

"Capitolul al IV-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea întâi)" readuce în discuție Estonia, o națiune care are ambiția să fie Elveția epocii informaționale și care își educă școlarii în acest sens. De asemenea, în Estonia au fost redefinite atât actele de identitate, cât și relațiile dintre cetățeni și administrația de stat. Conform fostului președinte Toomas Hendrik Ilves, o funcție esențială a administrației de stat ar fi să împiedice coruperea datelor referitoare la cetățeni. Aceasta marchează un contrast cu atitudinea unor sisteme totalitare contemporane, bazate pe dezinformare. Din fericire, alte țări, inclusiv India, caută să adopte și să adapteze modelul de identitate numerică eston.

"Capitolul al V-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea a doua)"tratează, în schimb, despre Singapore - unde, în ultimii ani, administrația de stat a amplasat componentele unui sistem de supraveghere inteligent. Pe teren, autorul se întreabă dacă sistemul acesta reprezintă o soluție pentru societatea globală a viitorului - sau o problemă. De asemenea, proiectul Smart Nation din Singapore contrastează cu viziunea din Silicon Valley, care evită să implice administrația de stat, dar și cu sistemul de credite sociale din China, care servește pentru a înăspri controlul Partidului Comunist asupra populației.

"Capitolul al VI-lea- Regularizarea" prezintă eforturile doamnei Margrethe Vestager, comisar UE pentru concurență, de a împiedica megacorporații precum Google să instituie un cvasimonopol asupra Internetului, apoi activități similare, din Silicon Valley, ale domnului Gary Reback, care a condus, în anii 1990, o campanie împotriva tendințelor monopoliste de la Microsoft. Politicieni ca Bernie Sanders și antreprenori ca Steve Case (AOL) susțin ideea că un al treilea val de inovații tehnologice poate să apară dacă administrația de stat asigură un mediu concurențial echitabil pentru companiile mari și mici deopotrivă. De asemenea, în Uniunea Europeană, s-au făcut eforturi pentru creșterea responsabilității siturilor de socializare în privința conținutului postat de către utilizatori și pentru protejarea vieții private a cetățenilor.

"Cepitolul al VII-lea - Inovația concurențială" tratează despre conferințe și inițiative germane pentru un Internet mai curat - inclusiv Adblock Plus și Cliqz. Modelul curent, bazat pe supravegherea utilizatorilor, ar putea să dispară în viitor ca urmare a unui nou val de inovații.

"Capitolul al VIII-lea - Responsabilitatea socială" prezintă inițiative etice ale profesorului Huw Price de la Universitatea Cambridge, proiecte filantropice din Silicon Valley, apoi contrastează viziunea victoriană a lui Carnegie, conform căreia bogătașii ar trebui să își investească averile pentru ameliorarea societății, cu proiectele utopice ale unor magnați contemporani precum Jeff Bezos. La final, autorul prezintă dezvoltarea recentă a unor inițiative în Oakland (prin grija lui Mitch și Freada Kapor) pentru a contrabalansa influența exercitată local de către corporațiile din Silicon Valley.

"Capitolul al IX-lea - Opțiuni pentru muncitori și pentru consumatori" aduce în discuție proteste ale muzicienilor și ale studiourilor de film cu privire la legislația laxă care le permite unor companii de înaltă tehnologie precum YouTube și Facebook să tolereze, fără drepturi de autor, postarea de către terțe părți a unor videoclipuri muzicale și filme artistice. Alți artiști, precum muzicianul David Lowery, au inițiat acțiuni în instanță și au încurajat sisteme de microplăți online între fani și creatorii de conținut. Spre finalul capitolului, se discută protestele și acțiunile corporațiilor care nu au angajați, ci contractori (precum Uber) și potențialele efecte asupra forței de muncă aduse de automatizare (precum apariția automobilelor autonome).

"Capitolul al X-lea - Educația" prezintă necesitatea unui venit universal de bază în cazul în care automatizarea ar duce la șomaj pe scară largă, respectiv nevoia de a reforma sistemul de învățământ. Nicholas Carr și Esther Wojcicki arată la ce sunt buni oamenii și cum copiii pot fi educați pentru a face față provocărilor prezentului. Autorul dă detalii și despre sistemul de învățământ modern din Singapore, despre răspunsul tipic din Silicon Valley pentru reforma învățământului (mai multă tehnologie) și despre popularitatea crescândă a școlilor alternative Waldorf și Montessori.

"Concluzia: Copiii noștri" pune în perspectivă principalele chestiuni tratate în capitolele cărții și arată că generația copiilor noștri are șansa de a transforma societatea.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

 

Am apreciat lucrarea domnului Andrew Keen pentru relevanța subiectului tratat, pentru atitudinea pragmatică de a prezenta ceea ce se poate face teoretic și ceea ce se face practic pentru ameliorarea societății, respectiv munca de teren depusă de către autor (deplasări în S.U.A. și în alte țări, interviuri, participări la conferințe și așa mai departe).

De asemenea, am apreciat stilul accesibil în care e scrisă cartea, buna împărțire în capitole și subcapitole, precum și aparatul critic atașat, care sporește utilitatea lucrării.

Ca urmare, voi păstra în colecție How to Fix the Future, întrucât intenționez să o recitesc la un moment dat. (dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Și, cum lectura acestei cărți s-a dovedit informativă și educativă, am mai parcurs câteva lucrări pe teme similare. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Carpe Jugulum" (1998)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.

A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

 

Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.

Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.

Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.

Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.

Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.

Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.

Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe... 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Hogfather" (1996)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

Prin 1998, mulţumită domnului Cristian Ciolacu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett, Hogfather (editura Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de către regretatul Josh Kirby. L-am citit atunci, iar, în decembrie 2021, l-am reluat - sub formă de audiţie de pe tableta de lectură.

Şi iată ce am aflat:

 

Pe Lumea-disc, se apropie solstiţiul de iarnă şi sărbătoarea populară cunoscută drept Ajunul Mistreţului. Problema e că, din motive misterioase, Tata Mistreţu' (un echivalent local al lui Moş Crăciun) lipseşte, iar Moartea Lumii-disc, împreună cu majordomul său, Albert, decide să îi îndeplinească toate acţiunile tradiţionale pentru a reaprinde credinţa copiilor în Tata Mistreţu' şi pentru a-l readuce, astfel, pe Lumea-disc. Între timp, un asasin-ucenic, Teatime, primeşte misiunea de a-l ucide pe Tata Mistreţu', iar Susan Sto Helit, nepoata Morţii, e alertată de către Moartea Şoarecilor şi intervine la rândul ei. Nici vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, în frunte cu rectorul Ridcully, nu stau deoparte, iar lucrurile o iau razna de-a binelea de sărbători.

 

Nu credeam să ajung vreodată să scriu aşa ceva despre un roman din seria Lumea-disc, însă a doua lectură a fost ceva mai dezamăgitoare decât prima.

Sper să nu fiu înţeles greşit - Hogfather conţine multe pasaje memorabile, inclusiv profesiunea de credinţă a autorului ("HUMANS NEED FANTASY TO BE HUMAN. TO BE THE PLACE WHERE THE FALLING ANGEL MEETS THE RISING APE."), iar scena în care Moartea o salvează pe Fetiţa-cu-chibrituri şi declară că cel mai bun cadou este un viitor e de neuitat.

Cu toate acestea, impresia de ansamblu este că romanul, comparativ cu cele precedente din seria Lumea-disc, este diluat, iar, pentru fiecare scenă memorabilă, cititorii vor găsi o alta care ar fi meritat să fie condensată la redactare sau eliminată pe de-a-ntregul.

Aşa se face că, în pofida unor scene amuzante, precum cea în care proviziile unui restaurant le sunt împărţite unor personaje fără adăpost, iar clienţii restaurantului sunt hrăniţi cu ghete vechi şi cu noroi (pentru că dumnealor plătesc pentru experienţă, nu pentru hrană), nu cred că voi reciti Hogfather foarte curând.

Fireşte, asta nu m-a împiedicat să reiau următorul roman din seria Lumea-disc, intitulat Jingo. Însă, despre acela, am discutat deja pe îndelete, cu altă ocazie, aici, la Ţesătorul. 

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)