J. David Spurlock, "Frazetta Book Cover Art" (2022)

Imagine preluată de pe situl ImpactComics.com.au

Pe la începutul anilor 1990 (să zicem în 1992), la Librăria Noi din centrul Bucureștiului, printre alte exponate, se afla un album de artă fantastică de la editura Taschen, în care erau reproduse lucrări de "Fantastic" Frank Frazetta, Boris Vallejo, Julie Bell, Michael Whelan și alți artiști grafici de același calibru. Prețul albumului era însă prohibitiv, așa încât nu mi-am permis să cumpăr un exemplar. Și dacă, de atunci încoace, fie am achiziționat, fie am primit cadou albume de Boris Vallejo, Julie Bell, Michael Whelan, John Howe și Luis Royo (ca să dau doar câteva exemple), în ceea ce îl privește pe "Fantastic" Frank Frazetta, nu aveam nici măcar un singur album.

Pînă când, în a doua decadă a lunii ianuarie 2023, a ieșit soarele și pe strada mea. (Au englezii un proverb că toate lucrurile bune vin la cei care așteaptă.) Căci, la librăria Cărturești & Friends de pe Strada Edgar Quinet din București, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu și a colegilor săi, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un album intitulat: Frazetta Book Cover Art (editura Vanguard Productions, Mesquite, TX, 2022).

L-am parcurs în aceeași zi. Și iată ce am aflat:

Autorul, domnul J. David Spurlock, a îngrijit o întreagă colecție de albume dedicate artiștilor grafici americani din domeniul benzilor desenate și al literaturii de consum.

Capitolul I, "Cuceritorul", prezintă cariera artistului grafic Frank Frazetta.

Capitolul al II-lea, "Fantezii timpurii", cuprinde reproduceri ale copertelor ilustrate de către Frazetta pentru edituri precum Canaveral, Midwood și Ace. Destule dintre acestea erau pentru romane de Edgar Rice Burroughs, cu eroi ca Tarzan, Carson Napier și David Innes.

Capitolul al III-lea, "Explozia de barbari", se referă la volume ilustrate de către Frazetta pentru editura Lancer în beneficiul unor autori ca Ray Bradbury, Lin Carter, Michael Moorcock, Edmund Hamilton și Henry Kuttner. Dintre acestea, se detașează clar ilustrațiile create pentru autorul texan Robert E. Howard, în special cele dedicate seriei Conan barbarul. (Dealtfel, e citată o declarație a lui Frank Frazetta din care reiese că artistul grafic a reimaginat acest personaj celebru.)

Capitoul al IV-lea, "Supervedetă", prezintă volume ilustrate de către regretatul artist grafic american pentru autori ca Robert Moore Williams, L. Spargue de Camp, John Jakes și George MacDonald Fraser. Cele mai numeroase ilustrații din acest capitol par să fie însă pentru romane de Edgar Rice Burroughs.

Capitolul al V-lea, "Pentru viitor", prezintă în special ilustrații realizate de către Frank Frazetta pentru antologiile Scriitorii viitorului, pentru seria Death Dealer, dar și pentru seria marțiană a lui Edgar Rice Burroughs.

Capitolul al VI-lea, "Frazetta de cremene", prezintă separat coperte de volume cartonate, realizate de Frank Frazetta spre finalul carierei. Multe dintre acestea erau gândite ca supracoperte menite să acopere atât coperta întâi, cât și cotorul și coperta a patra.

Trebuie să mărturisesc că am fost foarte plăcut impresionat de înalta calitate a acestui album. Coperta color în policromie, cu suprafața lăcuită, pagina de gardă cu ilustrație alb-negru, pagina de titlu cu ilustrație color panoramică, ilustrațiile color, de mari dimensiuni, informațiile despre fiecare imagine în parte (inclusiv cu detalii bibliografice), tehnoredactarea îngrijită, cu tipuri de literă specifice anilor 1970 și 1980, când faima lui Frank Frazetta ajunsese la apogeu, precum și hârtia cretată, de o excelentă calitate, se combină într-un album de artă de înaltă clasă - o adevărată piesă de colecție pentru bibliofili. Dealtfel, țin să îi mulțumesc și pe această cale domnului Vlad Niculescu pentru că mi-a oferit prilejul să achiziționez acest album. (Dacă dorți, puteți să comandați un exemplar din Frazetta Book Cover Art aici.)

Ca urmare, probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, după ce am văzut pe ultima filă a volumului o prezentare elegantă a altui album recent, Fantastic Paintings of Frazetta, apărut la aceeași editură, mi-am comandat un exemplar. Dar, despre acela, am să vă dau mai multe detalii cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)   

Sir Terry Pratchett, "The Last Continent" (1998)

Imagine preluată de pe situl LSpace.org

Prin 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am avut ocazia să citesc al douăzeci și doilea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat: The Last Continent (editura Corgi Books, Londra, 1999). A doua oară, l-am parcurs în prima decadă a lunii martie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

După evenimentele din Interesting Times, vrăjitorul ratat Rincewind este transportat, prin magie, pe continentul XXXX, aproape de marginea Lumii-disc și izolat de restul lumii de către curenți oceanici, rechini și fenomene atmosferice periculoase. În paralel, rectorul Universității Nevăzute, Ridcully, și colegii săi deschid o fereastră magică prin care ajung în trecut și se întâlnesc cu zeul evoluției. Rincewind trece prin diverse întâmplări amuzante pe continentul deșertic care seamănă suspect de mult cu Australia, în vreme ce, în trecutul îndepărtat, colegii săi mai vârstnici și mai competenți pun în mișcare, fără să vrea, reproducerea sexuată și evoluția speciilor.

Până la urmă, Rincewind declanșează prima ploaie zdravănă văzută vreodată pe continentul XXXX, iar lucrurile se termină cu bine și vrăjitorii revin acasă.

Mărturisesc că, după satira complexă și pătrunzătoare din Jingo, The Last Continent mi s-a părut un roman mult mai lejer, în maniera celor de la începutul seriei. (Deloc întâmplător, și acelea îl aveau drept protagonist pe Rincewind, însoțit de nelipsitul Cufăr.)

Dar romanul acesta este și o scrisoare de dragoste adresată de către Sir Terry Pratchett Australiei.

Astfel, numele continentului fictiv XXXX este, în lumea noastră, o marcă de bere australiană. Apar referiri la fauna australiană (canguri, urși koala, șerpi, păianjeni veninoși, iepuri), la aborigeni și la arta lor plastică, la bumeranguri și la Timpul-de-vis, la proscriși și la confruntări cu oamenii legii, la travestiți și la Opera din Sydney, la concursurile de tuns oi și la doline, la argoul australian și la expresii recurente ca "No worries."

Nu puteau să lipsească parodii ale unor scene din Crocodile Dundee și din Mad Max 2: The Road Warrior. (Urmărirea cu căruțe cu coviltir este savuroasă.)

Dar, dacă în Jingo politicienii incompetenți și însetați de putere erau zugrăviți cu vitriol, în The Last Continent totul are tonuri de comedie bufă, iar romanul se încheie cu o împăcare generală. Căci "comedie" vine de la "kommos" - adunare sau, dacă preferați, întrunire. Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă zic că, la puțin timp după ce am terminat The Last Continent, am reluat un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Carpe Jugulum. Dar, despre acela, vom discuta pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Alvin E. Roth - "Who Gets What and Why" (2015)

Imagine preluată de pe situl WorkingCapitalReview.com

La jumătatea lunii august 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Who Gets What and Why - The Hidden World of Matchmaking and Market Design (editura William Collins, grupul editorial HarperCollins, Londra, 2015). De parcurs, am parcurs lucrarea în două zile, în a doua decadă a lunii septembrie 2022,

Și iată ce am aflat:

Autorul volumului este domnul Alvin E. Roth, profesor de economie la universitățile Stanford și Harvard, în S.U.A., și laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2012.

Lucrarea începe cu o pagină de mulțumiri, unde, printre alți cititori timpurii ai manuscrisului, este menționat un conațional de-al nostru, domnul Alexandru Nichifor (economist stabilit în Australia).

Partea întâi arată că "Piețele sunt pretutindeni". Introducerea ne informează că fiecare piață spune o poveste, iar capitolele următoare ne arată cum viața noastră de zi cu zi (începând de la micul dejun) e conectată cu diverse piețe, respectiv cum alte piețe, dedicate transplanturilor de organe, salvează vieți omenești.

Partea a doua tratează despre "Dorințe frustrate: modul în care piețele eșuează", după care expune, pe rând, studii de caz despre piețe care au probleme dacă se deschid prea timpuriu, dacă sunt accesate prea rapid, ori dacă prezintă prea multe riscuri.

Partea a treia prezintă "Invenții de proiectare pentru a face piețele mai inteligente, mai dense și mai rapide". Studiile de caz cuprind repartizarea absolvenților de medicină în spitale, pentru rezidențiat, repartizarea absolvenților de gimnaziu în licee, precum și ajustarea semnalelor pe piața matrimonială pentru mai multe întâlniri reușite.

Partea a patra se ocupă de "Piețe interzise și piețe libere". Studiile de caz acoperă domenii respingătoare (reglementarea consumului de carne de cal) și interzise (prostituția, substanțele recreative, căsătoriile între minori), dar și situațiile în care reglementarea piețelor e mai rentabilă pentru toți cei implicați decât absența oricăror reguli.

Volumul se încheie cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului profesor Roth din mai multe motive.

În primul rând, perspectiva sa asupra economiei este neconvențională - căci autorul arată că, în destule cazuri, ambele părți trebuie să aleagă și să fie alese, iar asemenea tranzacții nu pot fi reduse la un simplu proces de vânzare-cumpărare.

În al doilea rând, lucrarea are meritul de a fi scrisă într-un limbaj simplu, accesibil publicului larg, fără jargon de specialitate.

Nu în ultimul rând, Who Gets What and Why are o bună organizare, în capitole și secțiuni. Fiecare capitol tratează o altă chestiune privitoare la tema generală a cărții, iar exemplele alese pentru a ilustra teoriile autorului sunt relevante și judicios selectate.

Ca urmare, probabil că, în viitorul apropiat, am să citesc alte câteva cărți despre economie. Însă pe acelea le vom discuta mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)   

G. Willow Wilson & Christian Ward, "Invisible Kingdom - Tome 1: Le Sentier" (2020)

Imagine preluată de pe situl Bedetheque.com

La jumătatea lunii septembrie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Cărturești & Friends (filiala de pe Strada Edgar Quinet din București), am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o ediție franceză a unui roman grafic de G. Willow Wilson și Christian Ward intitulat: Invisible Kingdom - Tome 1: Le Sentier (editura HiComics, Paris, 2020). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

Volumul cuprinde primele cinci fascicule dintr-o serie de benzi desenate distinsă cu Premiul Eisner în 2020 pentru cel mai bun creator de grafică în format numeric și pentru cea mai bună serie nouă. (În original, acest prim volum se intitula Walking the Path.)

Acțiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, în care descendenții omenirii s-au scindat în mai multe rase postumane și au colonizat un sistem stelar cu patru planete locuibile. Unul dintre personajele principale, doamna căpitan Grix, face livrări pentru corporația Lux cu astronava de transport Sundog.

Celălalt personaj principal, adolescenta Vess, își părăsește părinții și planeta natală pentru a pleca în pelerinaj și a se alătura ordinului monajal al Renunțării.

Din păcate, în urma unor probleme tehnice cauzate de reparații întârziate, Sundog poposește pe un satelit natural nelocuit, iar doamna căpitan Grix descoperă că Lux face plăți pe ascuns, deghizate în livrări de marfă anulate. În paralel, admisă la o mânăstire a Renunțării și trimisă să lucreze în arhive, tânăra Vess constată că ordinul monahal primește pe ascuns subvenții de la corporația Lux, împotriva căreia predică fățiș.

Astfel, Vess răspunde la un semnal de ajutor trimis de pe Sundog, iar doamna Grix sosește în miez de noapte și o ia la bordul astronavei. Urmează o serie de lupte spațiale, iar unul dintre membrii echipajului, Eline (agentă a corporației Lux), își folosește relațiile de familie ca să obțină protecție guvernamentală.

Căci informațiile de culise difuzate de Grix și Vess au antagonizat atât ordinul Renunțării, cât și compania Lux, iar echipajul de pe Sundog trebuie să găsească adăpost înainte de a epuiza combustibilul și rezervele de la bordul astronavei...

Scenariul scris de G. Willow Wilson este alert și captivant. Alternarea planurilor acțiunii și succesiunea rapidă a loviturilor de teatru fac lectura foarte antrenantă.

Grafica artistului Christian Ward se situează deasupra mediei - deși trebuie să menționez că, pe alocuri, mi s-a părut inegală. Culorile sunt intense, iar viitorul îndepărtat prezentat în Le Sentier arată spectaculos și exotic.

O mențiune specială se cuvine prezentării tipografice și tehnoredactării. Dacă edițiile americane reduc albumele BD franco-belgiene cu douăzeci la sută, ceea ce poate îngreuna lectura, francezii produc ediții cartonate ale romanelor grafice americane, în condiții mai îngrijite decât versiunile originale. (Dealtfel, primele ediții cartonate ale albumelor din seria Lady Mechanika au apărut în Franța.)

Este și cazul întâiului volum din Invisible Kingdom, care, în versiune franceză, are copertă cartonată color, în policromie, banderolă externă cu premiile primite, interiorul integral color, pe coală cretată de o calitate excelentă, un eseu de G. Willow Wilson privitor la sursele de inspirație ale romanului grafic, planșe cu schițele-concept referitoare la personajele principale, precum și o prezentare succintă a următorului volum din serie.

Ca urmare a celor de mai sus, am convingerea că Invisible Kingdom - Tome 1: Le Sentier merită și recompensează o a doua lectură. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) În consecință, am să îl păstrez în colecția personală. După cum probabil bănuiți, la scurt timp după ce l-am citit, am parcurs și volumul al doilea al seriei. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Neal Stephenson & Frederick George, "Interface" (1994)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În 2003, prin amabilitatea importatorilor de carte de la Books Unlimited, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Neal Stepehson și Frederick George intitulat: Interface (editura Arrow Books, grupul editorial Random Books, Londra, 2002). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

În ceea ce, în anii 1990, se presupunea a fi viitorul apropiat, guvernatorul statului Illinois, William Anthony Cozzano, suferă un dublu atac cerebral, ceea ce îi afectează atât funcțiile motorii, cât și pe cele de vorbire. În paralel, un agent al unei organizații secrete, Otis Simpson, este activat cu o misiune ca urmare a anunțului Președintelui S.U.A. că nu se va mai plăti datoria externă a țării. Iar viața unei femei de culoare, Eleanor Boxwood Richmond, este dată peste cap când fiul ei adolescent piere.

Lucrurile se complică atunci când, pentru a contracara efectele secundare ale atacurilor cerebrale, guvernatorului Cozzano i se implantează un microcip în creier, iar Otis Simpson și organizația sa accesează microcipul ca să-l propulseze Cozzano în cursa electorală pentru postul de Președinte al S.U.A. - și pentru a-l face să le spună alegătorilor ceea ce vor să audă.

Eleanor Richmond e cooptată în cursa electorală pentru funcția de vicepreședinte. Numai că, în urma câștigării alegerilor, William Cozzano își scurtcircuitează microcipul cu un aparat cu electroșocuri și anunță alegătorii că alegerile fuseseră trucate - după care un personaj secundar cu idei radicale îl asasinează.

Și Eleanor Richmond devine prima președintă de culoare a S.U.A.

Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, am citit, cu sufletul la gură, acest techno-thriller care, în pofida dinensiunilor respectabile (640 de pagini) se parcurge ușor și cu plăcere. (Dealtfel, Interface a exercitat o oarecare influență asupra primului meu roman, Gangland.)

Premisa microcipului implantat în creier, care le-ar permite unor terțe părți să manipuleze ca pe o marionetă un candidat la postul de președinte al unei țări, mi s-a părut bizară și neliniștitoare.

Alternarea rapidă a mai multor planuri narative mi-a plăcut și mi s-a părut o strategie scriitoricească demnă de reținut.

Am simțit o profundă simpatie față de personajul Eleanor Richmond - dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care mi-aș dori să recitesc Interface.

Și, nu în ultimul rând, lumea tenebroasă a unor organizații oculte care controlează din umbră economia, politica și mass-media (cam ca în romanele lui Thomas Pynchon sau ca în seria cinematografică John Wick) mi s-a părut frumos sugerată în acest roman - cu câteva detalii ca să lase impresia că organizațiile există, însă fără atâtea date încât să se disipeze sugestia că societățile acelea sunt secrete.

Poate tocmai pentru că Interface mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-am dorit neapărat să parcurg și celălalt techno-thriller scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Sir Terry Pratchett, "Eric" (1990)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prin 1992, am avut norocul să împrumut de la Consiliul Britanic un exemplar din Faust Eric cu ilustrații de Josh Kirby. Apoi, în 2002, doamna dr. Tracey Rosenberg mi-a adus de la Edinburgh un exemplar nou-nouț dintr-o ediție de buzunar a acestui scurt roman. Ceva mai târziu, în 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar ilustrat.

Cel mai recent, am parcurs Eric în aprilie 2021 - parțial, l-am citit în ediție electronică, parțial, l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun despre ce este vorba:

Eric este primul hacker al Lumii-disc. Înarmat cu o barbă falsă, cu o carte de magie și cu câteva incantații, invocă un demon din infern și cere trei lucruri: să devină conducătorul lumii, să o întâlnească pe cea mai frumoasă femeie din lume și să trăiască pentru totdeauna.

Din păcate pentru Eric, infernul nu îi trimite un demon, ci pe vrăjitorul Rincewind. Acesta, doar pocnind din degete, îl duce pe Eric, mai întâi, la poporul Tezumen, dintr-o junglă presărată cu piramide în trepte, care îl declară într-o zi conducătorul lumii pe copil doar cu intenția de a-l sacrifica a doua zi zeului Quezovercoatl, apoi, la asediul cetății Tsort, unde efebienii folosesc un uriaș cal de lemn pentru a cuceri cetatea și a o elibera pe (cândva) frumoasa Elenor, iar, în cele din urmă, la începutul timpului, pentru a-l lăsa să fie martorul existenței întregului Univers. Cumva, cei doi eroi fără voie ajung și în infern, unde facilitează o lovitură de palat și alungarea de la putere a unui conducător care exasperase demoni și damnați deopotrivă cu metode moderne de management învățate de la... oameni.

Printre cărțile din seria Lumea-disc, Eric ocupă un loc cu totul special. Pe de o parte, edițiile ilustrate au o certă valoare bibliofilă, căci regretatul Josh Kirby a ilustrat ca nimeni altul romanele lui Sir Terry Pratchett, iar paginile acestui roman sunt presărate cu ample imagini color extrem de detaliate.

Pe de altă parte, Eric parodiază savuros Tragedia doctorului Faustus de Christopher Marlowe și Faust de Goethe. Romanul e presărat cu o mulțime de referiri la Iliada și Odiseea, la mituri grecești și precolumbiene, dar și la Divina comedie și la Geneza din Vechiul testament.

Cu darul său inegalabil pentru satiră, Sir Terry Pratchett sugerează însă că aspecte ale vieții contemporane, precum documentele de uz intern din corporațăii, manualele de bune practici sau instructajele din domeniul relațiilor cu clienții sunt mai de temut decât toate chinurile iadului. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

După cum probabil vă așteptați, reîntâlnirea cu Eric m-a încurajat să recitesc și următorul roman din seria Lumea-disc, Moving Pictures. Dar, despre acela, am dat deja detalii aici.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Daniel Immerwahr, "How to Hide an Empire" (2019)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La finalul lunii mai 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: How to Hide an Empire - A Short History of the Greater United States (colecția Vintage, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2020). De parcurs, am izbutit să o parcurg abia în a doua decadă a lunii septembrie 2022.

Și iată ce am aflat:

Autorul lucrării, domnul Daniel Immerwahr, este conferențiar la Universitatea de Nord-Vest din S.U.A. și ne îndeamnă, în introducere, să aruncăm "O privire dincolo de harta-siglă". Căci Statele Unite ale Americii nu sunt și nu au fost vreodată doar așa-numitele State Unite ale Americii continentale.

Partea întâi, "Imperiul colonial", arată cum, pe parcursul secolului al XIX-lea, coloniști albi au trecut dincolo de Munții Apalași (în pofida interdicțiilor guvernamentale americane), cum au colonizat, pe rând, teritoriile locuite de către indieni și cum, în cele din urmă, S.U.A. au ajuns să își împlinească "destinul revelat" de a ocupa întreg teritoriul de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific - după care, în ultimii ani ai secolului, i-a declarat război Spaniei și a preluat ultimele vestigii ale imperiului colonial spaniol, respectiv Cuba, Puerto Rico, Guam și Insulele Filipine.

Partea a doua, "Imperiul poantilist", arată cum S.U.A. s-au implicat în Primul și Al Doilea Război Mondial, cum au folosit, cu acordul Marii Britanii, puncte strategice de pe glob (unele insulare, altele izolate în deșerturi) pentru a construi baze aeriene și pentru a utiliza aviația - uneori în scopuri pașnice, alteori în misiuni militare. Consecințele au fost vaste - la drept vorbind, globale - și includ eliberarea Insulelor Filipine, rescrierea constituției nipone în perioada postbelică, apariția a sute de grupuri muzicale la Liverpool în anii 1960 (inclusiv The Beatles), ascensiunea unor corporații japoneze precum Sony, dominația globală a limbii engleze în domenii ca aviația, comerțul internațional, diplomația și Internetul, dar și câștigarea unor conflicte militare în teatre de război îndepărtate, precum Irak și Afghanistan.

Lucrarea se încheie cu ample note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu lista surselor pentru imaginile care ilustrează volumul.

Pe de o parte, am fost încântat de bogăția de informații din lucrarea domnului Immerwahr. Astfel, dumnealui prezintă, rând pe rând, date relevante din domeniul legislativ, demografic, medical, militar, muzical, lingvistic, aviatic și de telecomunicații.

Pe de altă parte, am fost plăcut impresionat de buna organizare a materialului - căci informațiile sunt prezentate în perspectivă diacronică, iar citiorii au ocazia să urmărească evoluția imperialismului american pe parcursul a două secole.

Nu în ultimul rând, am apreciat perspectiva neutră, echidistantă a autorului - căci domnul Immerwahr a prezentat, în egală măsură, și aspectele pozitive și pe cele negative ale influenței americane la scară globală - iar, pe parcurs, a amintit și de influențele spaniole, germane, britanice sau franceze în anumite regiuni de pe Pământ.

Pe ansamblu, How to Hide an Empire s-a dovedit a fi o lucrare mult mai informativă și mai instructivă decât m-aș fi așteptat. În consecință, are loc asigurat în biblioteca mea, alături de volume ca No Logo  sau The Shock Doctrine, căci este o lucrare de referință. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Firește, despre imperialismul economic american mai citisem, recent, două lucrări de John Perkins. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, Vol. 7" (2022)

Imagine preluată de pe situl ImageComics.com

Pe la jumătatea lunii octombrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel mai recent volum al romanului grafic Lady Mechanika, intitulat: The Monster from the Ministry of Hell (editura Image Comics, Portland, OR, 2022). L-am parcurs pe îndelete până în ultima decadă a lunii decembrie 2022.

Și iată ce am aflat:

Lady Mechanika o duce pe Winifred la un bâlci, unde se întâlnesc cu doctorul Littleton și cu fiica acestuia, Alexandra. În timp ce vizitează diferitele atracții ale bâlciului, protagonista îi relatează doctorului cum, în copilărie, ajunsese într-un orfelinat, alături de alte fetițe care sufereau de diverse malformații, cum fusese supusă unor intervenții chirurgicale și unor experimente medicale, respectiv cum izbutise să îl ucidă pe maleficul doctor Grindlethorn și, în cele din urmă, să evadeze împreună cu Katherine Winter din Ministerul Sănătății.

În "prezent", Lady Mechanika e informată că doctorul Grindlethorn trăiește - doar ca să constate, când îl vizitează, că, sub masca lui, se ascunde, de fapt, una dintre fostele lui paciente, care a devenit medic și care îi continuă activitatea de cercetare. Căci doctorul Grindlethorn era departe de a fi malefic, așa cum îl crezuse Lady Mechanika în copilărie.

În schimb, la finalul volumului, doctorul Littleton îi transmite lui Katherine Winter o fiolă cu sângele protagonistei. Și, cum era clar din primul volum al acestei serii steampunk că vechile prietene au devenit rivale, mă aștept ca, în următorul volum, conflictul dintre ele să ajungă la un punct culminant.

Scenariul creat de Joe Benitez e destul de interesant, cu trimiteri intertextuale la Oliver Twist și la Frankenstein. Din păcate, o asemenea poveste a originii protagonistei nu prea avea cum să creeze suspans, întrucât cititorii știu de la bun început că protagonista avea să supraviețuiască și să evadeze din Ministerul Sănătății.

Grafica este la înălțime, atât datorită desenelor lui Joe Benitez, cât și grație culorilor aplicate de Beth Sotello. Față de volumul precedent, Sangre, The Monster from the Ministry of Hell reprezintă un progres.

Volumul conține și o galerie de coperte, dintre care mi-a atras atenția, în mod deosebit, o ilustrație creată de către Jay Anacleto și Romulo Fajardo, jr., precum și un interviu cu Joe Benitez realizat de către Andria Richard.

Pe ansamblu, poate că The Monster from the Ministry of Hell nu este cel mai bun volum din seria Lady Mechanika, însă, cu certitudine, nu este cel mai slab. Ca urmare, îl voi păstra în colecție și voi aștepta cu interes noi volume din acest roman grafic steampunk de excepție. La momentul potrivit, am să vă dau detalii despre ele tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Charles Stross, "Saturn's Children" (2008)

Imagine preluată de pe situl SFFanz.org.nz

În ultima decadă a lunii septembrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Charles Stross intitulat Saturn's Children (colecția Orbit Books, grupul editorial Little, Brown, Londra, 2009). Pe atunci, locuiam, precum Harry Potter, într-o cămăruță de sub scări. De parcurs, am parcurs acest roman mult mai târziu, în ultima decadă a lunii august 2022, într-un apartament ceva mai spațios și mult mai luminos.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului se numește Freja și este o androidă care, în prima parte a cărții, "Sistemul interior", intră în conflict cu anturajul unei aristocrate la bordul unui dirijabil din atmosfera lui Venus, apoi călătorește într-un tren colosal pe suprafața lui Mercur și e trimisă într-o misiune de curierat pe Marte de către compania Jeeves (o asociație de androizi-majordom).

În partea a doua, "Destinație exterioară", Freja călătorește pe Callisto (unul dintre sateliții lui Jupiter), iar, de acolo, pe o traiectorie care o readuce vremelnic în preajma Soarelui, către Eris, un planetoid din Centura Kuiper, unde are loc deznodământul.

Epilogul dezvăluie nu numai ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu personajele principale, ci și faptul că narațiunea le e destinată altor androide din seria Frejei pentru a le informa și a le avertiza.

Saturn's Children le este dedicat regretaților scriitori Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Pe de o parte, povestea picarescă, presărată cu episoade de erotism între androizi, e un omagiu la adresa romanului Friday de Robert Heinlein.

Pe de altă parte, cum toate personajele romanului sunt adroizi și roboți de diferite tipuri (căci omenirea s-a stins în viitorul îndepărtat imaginat de către autorul britanic), apar frecvent referiri la Legile Roboticii din povestirile și romanele lui Isaac Asimov.

Firește, nu lipsesc conexiunile intertextuale cu o puzderie de lucrări celebre, de la Moll Flanders la Prin oglindă și ce a găsit Alice acolo, de la Fanny Hill la O mie nouă sute optezeci și patru și de la romanele umoristice ale lui P. G. Wodehouse la cărțile de spionaj ale lui John Le Carré. Căci Saturn's Children se petrece într-o societate populată de organizații secrete, grupuri de interese, spioni și asasini în care personalitatea fiecărui personaj poate fi modificată, redusă sau suprimată și nimeni nu este cine pare a fi.

Cum lectura acestui roman s-a dovedit a fi destul de agreabilă (cum fusese, dealtfel, și experiența pe care am avut-o cu Accelerando, de același autor), mi-am propus ca, în viitorul apropiat, să parcurg continuarea, intitulată Neptune's Brood. Însă, despre romanul acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Sir Terry Pratchett, "Guards! Guards!" (1989)

Imagine preluată de pe situl Lspace.org

Despre Guards! Guards! mi-a vorbit, mai întâi, vechiul meu prieten, Mirel Palada, prin 1992. Apoi, am avut ocazia să citesc eu însumi acest roman din seria Lumea-disc - prima oară, datorită bunului meu prieten Liviu Moldovan, prin anul 1999; a doua oară, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în 2002, mi-a adus un exemplar dintr-o ediție de buzunar de la Edinburgh, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

A treia oară, prin februarie 2021, am audiat o ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

În orașul Ankh-Morpork, o societate secretă conspiră pentru a aduce, prin magie, un balaur dintr-un alt set de dimensiuni ca să terorizeze populația și ca să instaureze o dictatură.

Printre cei care se opun acestui flagel se numără patricianul Lord Havelock Vetinari, căpitanul Samuel Vimes și cei doi subordonați ai săi din Paza Orașului, precum și Lady Sybil Ramkin, o aristocrată pasionată de creșterea balaurilor de mlaștină. Lor li se alătură Carrot, un tânăr atletic și naiv, crescut de pitici într-o mină și trimis în Ahnkh-Morpork ca să se înroleze în serviciul de poliție.

Guards! Guards! inaugurează o subserie de romane în care Sir Terry Pratchett mixează literatura fantastică și cea polițistă - mai exact, subgenul police procedural. Din acest punct de vedere, romanul are meritul de a le arăta cititorilor punctul de pornire al Pazei Orașului - un moment în care personalul e la minimum, liderul organizației este demoralizat și alcoolic, iar instituția e pe cale să fie desființată.

Sam Vimes izbutește totuși să organizeze o investigație, să își atragă aliați, să îl înfrunte și, în cele din urmă, să îl învingă pe inițiatorul conspirației și să îl elibereze pe patrician (care, temporar, fusese încarcerat în propria temință).

Pe lângă faptul că e un roman captivant și agreabil, Guards! Guards! le pune cititorilor și o serie de probleme interesante referitoare la ceea ce e legal, ceea ce e etic și ceea ce e moral - căci rareori cele trei aspecte sunt perfect aliniate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Pe această temă, autorul avea să scrie și să publice numeroase alte romane despre Samuel Vimes și despre Paza Orașului.

Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)      

Bruce Sterling, "The Epic Struggle of the Internet of Things" (2014)

Imagine preluată de pe situl Goodreads.com

În prima decadă a lunii iulie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o carte de Bruce Sterling intitulată: The Epic Struggle of the Internet of Things (editura Strelka Press, Moscova, 2014). De citit, am citit această carte de nonficțiune abia la începutul lunii septembrie 2022. (Așa multe cărți, așa puțin timp.)

Și iată ce am aflat:

Volumul este foarte concis (54 de pagini în format de buzunar) și cuprinde un eseu structurat în trei capitole.

Capitolul I arată ce presupune publicul că ar fi Internetul Lucrurilor (aparate electrocasnice inteligente care comunică între ele prin wi-fi) și ceea ce se intenționează a fi de fapt (o cale prin care megacorporații din domeniul înaltei tehnologii vor monitoriza și monetiza încă și mai munțios deplasările, achizițiile și obiceiurile mediatice ale cetățenilor).

Capitolul al II-lea arată care sunt actanții majori din Internetul Lucrurilor (Google, Facebook, Amazon, Apple, Microsoft), care sunt unii dintre actanții secundari (Cisco, Intel, IBM, General Electric), care sunt relațiile dintre ei și cum se raportează la publicul larg.

Capitolul al III-lea, cel mai concis, arată care sunt actanții marginali - o generație tânără și cu acces online, fără mari perspective profesionale și fără prea mulți bani, dar cu aptitudini tehnologice și cu prezență online cvasipermanentă.

Concluzia autorului este că, deși Internetul Lucrurilor se visează a fi un fel de feudalism numeric (asta după ce fusese încercat deja o dată de către WalMart și Pentagon și fusese respins de către publicul larg), probabil că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se va duce pe urma Minitelurilor franceze, a Walkmanurilor nipone și a televizoarelor alb-negru cu lămpi americane.

În pofida conciziei sale și a subiectului destul de pesimist, The Epic Struggle of the Internet of Things mi-a făcut o impresie foarte bună. Îmi era dor de acest Bruce Sterling pe care mi-l aminteam din The Hacker Crackdown, din Tomorrow Now, din reportajele publicate în Wired și din articolele de popularizarea științei din Fantasy & Science Fiction - documentat, clar, elocvent, sardonic și, mai presus de toate, relevant în ceea ce scrie.

Aș îndrăzni chiar să afirm că volumul acesta scurt cu titlu lung ar merita așezat alături de lucrări mai ample, precum The Industries of the Future sau The Age of Surveillance Capitalism, printre cărțile care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim.

Ca urmare, voi păstra The Epic Struggle of the Internet of Things și, probabil, în viitorul apropiat, am să mai parcurg câteva cărți de Bruce Sterling. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)   

Samuel Woolley, "The Reality Game" (2020)

Imagine preluată de pe situl blog.factal.com

În prima decadă a lunii martie 2022, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, o lucrare de nonficțiune cu un titlu incitant: The Reality Game - How the next wave of technology will break the truth and what we can do about it (editura Endeavour, grupul editorial Octopus, Londra, 2020). Autorul, dr. Samuel Woolley, este asistent la facultatea de jurnalism a Universității Statului Texas, situată în Austin, și are o listă impresionantă de realizări în domenii precum antreprenoriatul, cercetarea științifică și jurnalismul.

Am parcurs volumul domnului Woolley în a doua decadă a lunii noiembrie 2022. Și iată ce am aflat:

Într-o notă introductivă, autorul arată că lucrarea tratează despre dezinformare și despre propaganda creată și difuzată cu ajutorul calculatoarelor.

Primul capitol demonstrează că adevărul nu este tehnic, dar dezinformarea se bazează pe tehnologii din ce în ce mai avansate.

Capitolul al doilea prezintă trecutul, prezentul și viitorul distrugerii adevărului.

Capitolul al treilea urmărește tranziția, în mentalitatea colectivă, de la gândirea critică la teorii ale conspirației.

Capitolul al patrulea discută forme de utilizare a inteligenței artificiale în dezinformare - pentru a dezinforma, în unele cazuri, sau pentru a identifica dezinformarea, în altele.

Capitolul al cincilea, în schimb, se concentrează asupra videoclipurilor contrafăcute și prezintă cazuri în care, cu scop educativ sau informativ, asemena contrafaceri au fost identificate ca atare de către creatorii lor.

Capitolul al șaselea tratează despre domeniile realității extinse, iar aici sunt incluse atât realitatea virtuală, cât și realitatea amplificată.

Capitolul al șaptelea explorează construirea tehnologiei după chipul și asemănarea omului.

Capitolul al optulea prezintă concluzia cărții și subliniază importanța proiectării tehnologiilor ținând cont de drepturile omului.

Volumul se încheie cu un glosar de termeni-cheie utilizați pe parcursul lucrării, cu un set de note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu o notă biobibliografică asupra autorului.

Pe de o parte, The Reality Game mi s-a părut o lucrare necesară pentru vremurile în care trăim, căci, de cel puțin șase ani încoace, dezinformarea prin intermediul siturilor de socializare pare să fi căpătat proporții îngrijorătoare.

Pe de altă parte, am apreciat stilul clar și inteligibil în care e scrisă cartea, buna organizare a materialului în capitole și subcapitole, precum și alegerea judicioasă a exemplelor cu care autorul și-a susținut afirmațiile. De asemenea, glosarul și indexul alfabetic sporesc utilitatea acestei cărți și îi conferă statutul de lucrare de referință.

Având în vedere cele de mai sus, voi păstra The Reality Game în colecția personală. Dealtfel, lectura acestei lucrări  m-a încurajat să mai parcurg câteva volume pe teme similare. Însă, despre acelea, vom discuta mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am citit The Science of Discworld de Sir Terry Pratchett, Ian Stewart și Jack Cohen în 2000, într-o ediție cartonată, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan. (Tot dumnealui mi-a oferit cadou și un exemplar dintr-o ediție de buzunar al acestei cărți la jumătatea lunii august 2002.)

A doua oară, am parcurs o ediție revizuită a lucrării în ultima decadă a lunii august 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Profitând de popularitatea imensă de care se bucura seria Lumea-disc în anii 1990, Sir Terry Pratchett i-a invitat pe dr. Ian Stewart și dr. Jack Cohen (unul matematician, celălalt biolog) să colaboreze la un volum de popularizarea științei.

Rezultatul este agreabil și intructiv. Pe de o parte, cititorilor li se oferă o poveste amuzantă, în care vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork creează un univers de buzunar, după care îl trimit pe Rincewind să urmărească evoluția unei planete albastre și a creaturilor care mișună pe suprafața acesteia.

Pe de altă parte, printre capitolele poveștii din Lumea-disc sunt strecurate altele care tratează, cu destul umor, despre cosmologie, despre formarea Sistemului Solar, despre planetologie, despre evoluționism, despre teopria relativității, despre evoluția stelelor și găurilor negre și așa mai departe.

Pe ansamblu, The Science of Discworld a fost, la vremea ei, o tentativă lăudabilă de a-i deschide gustul pentru știință unei generații prea tinere ca să își amintească serialul Cosmos al regretatului astronom și planetolog Carl Sagan. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum publicarea unei lucrări destul de ambițioase nu putea rămâne fără urmări, câțiva ani mai târziu, când Sir Terry Pratchett a primit titlul onorific de doctor la Universitatea din Dublin, le-a acordat, la rândul său, doctorate onorifice lui Ian Stewart și Jack Cohen din partea... Universității Nevăzute din Ankh-Morpork.

Probabil nu veți fi câtuși de puțin surprinși să aflați că, la scurtă vreme după lansarea acestui volum, cei trei autori au reluat colaborarea pentru a scrie și publica o altă lucrare de popularizarea științei, intitulată The Science of Discworld II - The Globe. Dar, despre aceea, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Pyramids" (1989)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhillan.se

Prima dată, am citit Pyramids de Sir Terry Pratchett prin 1991, luând cu împrumut un exemplar dintr-o ediție cartonată de la Consiliul Britanic.

A doua oară, l-am parcurs în 2002, mulțumită doamnei doctor Tracey Rosenberg, care mi-a adus de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar.

Iar a treia oară (pentru că toate cele bune sau rele sunt trei), l-am citit în prima decadă a lunii ianuarie 2021 într-o ediție electronică. (Sau, mai degrabă, l-am audiat, dat fiind că tableta mea de lectură are o aplicație care transformă textul în voce.)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul acestui roman din seria Lumea-disc este Teppic, fiul regelui din Djelibeyibi - trimis în îndepărtatul Ankh-Morpork pentru a studia la școala Ghildei Asasinilor și rechemat de urgență în patria-mamă atunci când regele moare pe neașteptate.

Un alt personaj principal este regele Teppicimon al XXVII-lea, care află, după moarte, că ar urma să își petreacă eternitatea în cea mai mare piramidă construită vreodată și care, cu slabele puteri ale unui duh imaterial, caută să împiedice o asemenea nenorocire.

De asemenea, un rol important îl joacă Ptraci, o dansatoare din palatul regelui. Aceasta îl însoțește pe Teppic într-un periplu prin țări vecine, precum Ephebe, și îl ajută să readucă regatul filiform Djelibeyibi înapoi la realitate când acesta se pierde într-o altă dimensiune.

Firește, ca în romanele timpurii ale lui Sir Terry Pratchett, intriga duce la un punct culminant spectaculos, în care zeii din Djelibeyibi se manifestă, iar mumiile revenite la viață fac un efort colosal ca să curme magia piramidelor.

Am apreciat Pyramids atât pentru umorul de limbaj și de situație, cât și pentru perspectiva parodică pe care o aduce romanul acesta asupra Egiptului antic. Sir Terry Pratchett a mixat elemente de istorie și de arhitectură, aberații pseudoștiințifice, anacronisme și locuri comune ale filmelor de groază pentru a le oferi cititorilor o carte care izbutește foarte bine să amuze și la o a doua lectură. (Ba chiar și la cea de-a treia.)

Firește, la relativ scurtă vreme după ce am citit Pyramids, am parcurs următorul roman din seria Discworld, intitulat Guards! Guards! Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)