"Arca" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

Imagine preluată de pe situl editurii Crux Publishing

 (Pentru domnul Gheorghe Săsărman, cu admirație)

Evangheliile asimptotice relatează că, la ceva vreme după facerea lumii, Cei de Sus au constatat că oamenii se dedaseră păcatelor, drept pentru care au decis să îi pedepsească. Au plănuit un potop care să spele lumea de păcate – la propriu și la figurat. Cum însă printre oamenii de atunci se afla și unul drept, care nu s-ar fi cuvenit să piară laolaltă cu ceilalți, Cei de Sus au hotărât să îl cruțe.

Așa se face că i-au trimis omului drept, care se numea Nohai, un vis în care i-au arătat cum să construiască o arcă în care să pună câte o pereche din fiecare soi de vietate și în care să călătorească laolaltă cu familia până când apele aveau să se retragă, iar uscatul avea să se ivească din nou.

Nohai, de cum s-a trezit din acel vis, a purces a plănui și construi o arcă, așa cum îi arătaseră Cei de Sus, iar pe fiii și fiicele sale i-a trimis în împrejurimi ca să îi aducă o pereche din fiecare soi de vietate. Spre seară, văzând câte animale se adunaseră, a fost nevoit să admită că a doua zi avea să trebuiască să le facă niște  cuști în care să le țină, mai degrabă decât să continue lucrul la arcă.

Oricât ar fi trudit Nohai în ziua următoare la construirea cuștilor, până la asfințit, fiii și fiicele lui i-au adus numeroase alte animale – rozătoare, ierbivore, carnivore – iar patriarhul a mai amânat cu o zi construirea arcei, căci era nevoie de cuști și pentru vietățile proaspăt sosite.

Din ce spuneau copiii lui Nohai, mai departe, dincolo de ținutul în care locuiau, se găseau alte meleaguri prin care hălăduiau alte făpturi, mai ciudate decât cele cu care erau ei obișnuiți. Și, cum Nohai era un om drept, care nici nu ar fi cutezat să le încalce poruncile Celor de Sus, i-a trimis pe copii pe alte meleaguri ca să aducă înapoi, acasă, câte o pereche din acele făpturi ciudate.

În zilele când fiii și fiicele sale au călătorit prin alte ținuturi, Nohai a trudit să construiască arca, iar soția lui, care era la fel de harnică precum el, a hrănit și îngrijit animalele din cuști. Numai că, treptat, când copiii lor s-au întors unul câte unul, aducând perechi-perechi din tot soiul de vietăți, care mai mari, care mai mici, Nohai și soața lui au început să înțeleagă că arca pe care aproape o terminaseră ar fi fost neîncăpătoare pentru toate făpturile adunate.

Iar copiii lui Nohai, în peregrinările lor, aflaseră despre alte ținuturi, încă și mai îndepărtate, și despre alte vietăți, chiar mai ciudate decât acelea pe care le aduseseră. Cum Nohai nu ar fi încălcat poruncile Celor de Sus nici în ruptul capului, și-a trimis fiii și fiicele peste mări și țări ca să aducă o pereche din fiecare vietate nemaiîntâlnită despre care auziseră cutreierând alte ținuturi. El, în schimb, a oftat adânc, și-a strâns mai bine cingătoarea, a demontat arca la care trudise săptămâni de-a rândul, după care a purces să construiască alta, mai încăpătoare.

Abia o terminase, câteva luni mai târziu, când fiii și fiicele sale au început să se întoarcă din străinătăți, iar Nohai a văzut, cu groază, cum arca proaspăt construită nu era îndeajuns de mare ca să cuprindă toate vietățile adunate. Și, pe când copiii săi au plecat iar, către meleaguri încă și mai îndepărtate ca să aducă perechi de animale cu adevărat nemaivăzute, Nohai a demontat a doua arcă pentru a o construi pe cea de-a treia – una cu adevărat ciclopică.

Așa l-a prins potopul pe Nohai, iar ploaia care s-a pogorât din ceruri patruzeci de zile și patruzeci de nopți i-a înecat pe el, pe soața lui și pe vietățile ce le țineau în cuști. Dar aceia dintre fiii și fiicele sale care cutreierau prin munți după fiare, păsări și gângănii au scăpat cu bine. Urmașii lor, până în ziua de azi, caută, adună, studiază și cataloghează vietățile. Lumea îi știe drept zoologi, ornitologi și entomologi.

Iar arca suficient de încăpătoare pentru a purta toate vietățile prin bezna fără de sfârșit dintre stele e însăși lumea...

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

"Dresură" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

(Imagine preluată de pe situl Crux Publishing)

 La circul cu care a călătorit Fram prin împărăţia Gorenei şi prin alte ţări din Vedoca lucra un dresor faimos, Gustav Hron. Acesta îşi începuse cariera cu dresură de câini şi de ponei, însă destul de repede, a trecut la dresajul felinelor mari, aduse din îndepărtata Nidolie. Câţiva ani mai târziu, după ce publicul s-a plictisit să vadă lei şi tigri, domnul Hron a trecut la numere de dresaj cu foci.

Copiii, mai ales, le apreciau mult, pentru că erau jucăuşe şi prietenoase. După un timp, pentru variaţiune, Gustav Hron a încercat să dreseze şi urşi albi. Aşa a ajuns să lucreze cu Fram, cel care, la finalul carierei sale, avea să devină celebru în întreaga lume pentru călătoriile sale la poli.

Spectacolul rezultat nu a fost însă prea grozav. Focile erau parcă prea dinamice, în vreme ce Fram era din ce în ce mai lent şi mai morocănos. Iar unele numere, adaptate din vremea când domnul Hron făcea dresură de lei, parcă nu prea îşi aveau rostul în noua formulă.

După plecarea lui Fram, dresorul a simţit nevoia să încerce ceva nou şi neobişnuit. Ca urmare, s-a retras o vreme de la circ şi a început să se gândească în fel şi chip la un număr de dresură nemaivăzut.

A plecat undeva, la munte, a mers în drumeţii singuratice şi, după un timp, s-a pomenit cu o idee atât de stranie încât i s-a părut revoluţionară.

Echipat cu o biciuşcă, cu o vergea şi cu un dram de magie, Gustav Hron a început să lucreze cu gheţarii. Aceştia aveau o atitudine glacială şi se mişcau încă mai lent decât Fram, ursul alb. Dar dresorul avea răbdare şi metodă, iar voinţa lui era de nestrămutat. Avea să-i dreseze, să-i aducă în arenă seară de seară, pentru spectacole, şi să-i transforme în gheţari de circ.

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

Îmi apare cea de-a noua carte

Imagine reprodusă cu permisiunea editurii Crux Publishing

Așteptarea cea lungă a luat sfârșit. Al doilea volum al seriei "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate", intitulat Motorul de căutare, cu o superbă copertă creată de Tudor Popa, este disponibil pentru precomenzi. Detalii pe situl editurii Crux Publishing.

(Iar vestea cea mai bună este că volumul va fi în ediție bibliofilă, cu o întreagă galerie de ilustrații realizate de către bunul meu prieten.)

Cal Newport, "Digital Minimalism" (2019)

Imagine preluată de pe situl Emag.ro

În prima decadă a lunii noiembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată Digital Minimalism - Choosing A Focused Life in A Noisy World (Penguin Business, Penguin Random House UK, Londra, 2020).  Am parcurs-o în două zile, la jumătatea lunii noiembrie a aceluiași an. Și iată ce am aflat:

 

Autorul, domnul Cal Newport, este profesor de informatică la universitatea Georgetown și publică ocazional în periodice precum The New York Times, The Wall Street Journal, The Economist, The Financial Times și The Guardian.

"Introducerea" prezintă tema cărții - pe de o parte, sentimentul de epuizare cauzat, în lumea contemporană, de abuzul de mijloace de comunicare numerică; pe de alta, necesitatea de a relua controlul asupra propriei vieți și de a-i reda sensul.

Partea întâi, "Bazele", analizează situația de fapt. Capitolul întâi, "O cursă a înarmărilor inegală", arată dezechilibrul dintre individ și companiile care câștigă profituri de pe urma prezenței acestuia online. Capitolul al doilea, "Minimalismul digital", propune o soluție de gestionare a timpului și atenției individuale pe baza a trei principii: Congestionarea e costisitoare. Optimizarea e importantă. Intenționalitatea aduce satisfacții. Capitolul al treilea, "Decongestionarea numerică", propune un plan de măsuri bazat pe o pauză de o lună de la mediile online, pe reintroducerea altor activități în program și pe readoptarea ulterioară, în mod judicios, a anumitor activități online.

Partea a doua, "Practicile", sugerează o gamă mai largă de măsuri concrete pentru transformarea existenței. Astfel, capitolul al patrulea îi sfătuiește pe cititori să aibă periodic intervaluri de solitudine. Capitolul al cincilea ne îndeamnă să regândim prezența și activitatea noastră online, în funcție de necesități și de un program bine stabilit. Capitolul al șaselea argumentează că e benefic să ne recucerim timpul liber - practicând meșteșuguri, sporturi, activități recreative, conversații. Iar capitolul al șaptelea pledează pentru gestionarea atenției noastre pentru a rezista tentativelor (atent organizate online) de a o deturna.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, cu o pagină de mulțumiri, cu ample note de final și cu un indice alfabetic.

 

Din punctul meu de vedere, Digital Minimalism a sosit la timp și mi-a confirmat unele bănuieli. Gradul de mulțumire pe care îl avem cu privire la propria existență depinde în bună măsură de modul în care ne petrecem timpul și de activitățile pe care le efectuăm.

Am apreciat claritatea expunerii, concizia cărții, precum și maniera în care autorul a susținut fiecare idee atât cu citate relevante și cu studii de caz, cât și cu exemple din experiența personală. Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră să parcurgeți Digital Minimalism. (Puteți comanda un exemplar aici.)

În ceea ce mă privește, voi parcurge probabil și alte lucrări ale domnului profesor Cal Newport. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm cu alte prilejuri. 

Cory Doctorow, "Attack Surface" (2020)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În prima jumătate a lunii octombrie 2020, am parcurs cu interes și cu multă plăcere cel mai recent roman al autorului canadian Cory Doctorow, intitulat Attack Surface (Tor Books, New York, 2020). Și iată ce am aflat:

Romanul se înscrie într-o serie din care mai fac parte Little Brother, Homeland și nuvela "Lawful Interception". Spre deosebire de narațiunile precedente, Marcus Yallow nu mai este protagonist și narator, ci apare ca personaj secundar. În schimb, un personaj secundar feminin din cele două romane, Masha Maximow, devine aici protagonistă-naratoare.

La câțiva ani după acțiunea din Homeland, într-un viitor apropiat, Masha este trimisă de către firma privată de consultanță Xoth, la care lucrează, într-o republică ex-sovietică, numită codificat Slovstakia, pentru a ajuta un regim represiv să înăbușe demonstrații antiguvernamentale. Ziua, protagonista pune la punct sisteme de supraveghere informaționale, conform fișei postului, însă, după orele de program, transmite informații către un grup de disidenți și încearcă să îi convingă să folosească criptografie. Iar, când demonstranții sunt atacați cu gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc de către forțele de ordine, apoi călcați cu automobile autonome deturnate, Masha face o greșeală într-o discuție cu angajatoarea și își pierde postul de la compania Xoth.

Revenită în San Francisco, protagonista se reîntâlnește cu o veche prietenă, Tanisha, precum și cu Marcus Yallow și cu soția acestuia, Ange. Doar că Tanisha și prietenii ei sunt implicați în mișcări pentru apărarea drepturilor civile, precum Brown Lives Matter, iar Masha ajunge destul de repede la o criză de conștiință - pentru că nu poate să lucreze pentru firme de consultanță care servesc regimuri opresive și, simultan, să sprijine din umbră mișcări disidente.

Intriga ajunge la un punct culminant în care demonstranții se confruntă cu forțele de ordine și expun mașinațiunile unor politicieni locali corupți, iar protagonista, după o serie de arestări, eliberări pe cauțiune și negocieri tensionate, găsește calea către un set de valori morale și o viață integră.

În pofida faptului că este un tom de mari dimensiuni, Attack Surface se citește rapid și cu plăcere. Dacă despre Jennifer Government de Max Barry remarcam că lasă impresia că autorul citise No Logo de Naomi Klein (și luase notițe), Attack Surface pare să fi fost scris ca o ilustrare a principalelor idei din The Age of Surveillance Capitalism de Shoshana Zuboff. Astfel, subiecte recurente de discuție între personaje sau de preocupare pentru protagonistă sunt supravegherea traficului informațional din rețelele de telefonie mobilă, interceptarea (și, uneori, falsificarea) corespondenței electronice, criptografia, criptanaliza, infiltrarea grupurilor disidente, mijloacele de dispersare și reținere a demonstranților și așa mai departe. (Nu întâmplător, romanul are nu una, ci trei postfețe care accentuează temele relevante ale cărții și granița firavă dintre realitatea contemporană și ficțiunea lui Doctorow.) Iar, dacă viziunea despre lume a autorului pare să se fi întunecat considerabil față de cea prezentată în romanul Down and Out in the Magic Kingdom, o cauză majoră poate fi și faptul că lumea însăși s-a schimbat în ultimele două decenii - și nu neapărat în bine.

Am apreciat evenimentele din intrigă (unele foarte spectaculoase și captivante), suspansul, stilul convingător în care este scrisă narațiunea, dezvoltarea personajului principal, precum și multitudinea de informații despre tehnologie și politică pe care Cory Doctorow le-a presărat prin roman. Singura... bizarerie (dacă vreți) este că majoritatea zdrobitoare a personajelor principale din roman sunt feminine. Cu excepția lui Marcus Yallow, personajele masculine apar numai episodic. (Firește, asta îi face pe cititori să își dea seama, fie și cu întârziere, că în alte lucrări literare e ceva în neregulă pentru că disproporția de gen dintre personaje e la fel de mare, dar invers.)

Pe ansamblu, aș spune că, pentru anii 2020, Attack Surface e la fel de relevant pe cât a fost Neuromancer în anii 1980 sau Heavy Weather în anii 1990. Iar cei care și-ar propune să îl egaleze sau să îl depăsească pe Cory Doctorow în domeniul acesta al ficțiunii speculative au o misiune extrem de dificilă.

În ceea ce mă privește, sunt convins că voi reciti acest roman la un moment dat. Dar fiecare lucru la vremea lui...

Max Barry, "Lexicon" (2013)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Max Barry intitulat Lexicon  (Mulholland Books, Hodder & Stoughton, Londra, 2014). De parcurs, l-am parcurs abia la jumătatea lunii august 2020. (Are și pandemia beneficiile ei.)

 Și iată ce am aflat:

 

Lexicon începe cu cea mai banală situație ficțională imaginabilă pentru a vira în (poate) cea mai bizară ipoteză imaginabilă. Un amnezic, într-un aeroport, abia scapă cu viață din mâinile unor agenți care încercau să îl răpească. Treptat, pe măsură ce amintirile îi revin, acesta constată că este prins în mijlocul unei conspirații de poeți și romancieri care se întinde, la scară mondială, din Australia în SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și mai departe, în Rusia. Aparent, un agent cu numele de cod T. S. Eliot are nevoie de ajutorul acestui amenzic, Harry, pentru a contracara activitățile altei agente, cu numele de cod Virginia Woolf, care a cauzat haos și măcel în localitatea Broken Hill din Australia.

În paralel, pe un alt fir narativ, ne sunt relatate procesul prin care o adolescentă fără adăpost, Emily, a fost recrutată pentru o organizație secretă, instruită sub numele de cod Virginia Woolf și trimisă în misiuni. (Și poate că unul dintre superiorii săi are planuri care nu sunt prevăzute în fișa postului...)

Cele două fire narative sunt intersectate frecvent de un al treilea, desprins parcă din trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos, în care extrase din presă, rapoarte confidențiale, chestionare, fragmente de conversații online și știri de ultimă oră contrastează evenimentele din teren cu prezentarea lor mediatică și cu percepția lor de către public.

Intriga duce, prin răsturnări de situație succesive și printr-un punct culminant spectaculos, la un deznodământ memorabil. Iar ultima pagină a romanului pare să subțieze granița dintre ficțiunea cărții și realitatea cititorilor...

 

Am apreciat Lexicon din mai multe motive. Mai întâi, personajele principale de pe firele narative majore sunt ușor de simpatizat. Apoi, loviturile de teatru și schimbările raporturilor de forțe se țin lanț până aproape de ultima filă. Nu în ultimul rând, rar se întâlnește un techno-thriller în care elementul care pune intriga în mișcare este... programarea neurolingvistică. (Căci, în Lexicon, cuvinte sintetice pot fi folosite pentru a supune și reprograma oameni.) Și, desigur, ar mai fi trimiterile intertextuale care merg la inima filologului.

Având în vedere cele de mai sus, vă recomand și dumneavoastră Lexicon. În ceea ce mă privește, întrucât și un alt roman al scriitorului australian Max Barry, Jennifer Government, îmi făcuse o impresie foarte bună, am de gând să mai parcurg și alte cărți de același autor. Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

M. M. Chen, Joe Benitez et al., "Lady Mechanika Vol. 6" (2020)

Imagine preluată de pe situl Comixology

În ultima decadă a lunii septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din cel mai recent volum al romanului grafic Lady Mechanika, intitulat Sangre (Benitez Productions, Encino, CA, 2020). L-am parcurs în două zile. Și iată ce am aflat:

Fiecare capitol dintre cele cinci care compun acest volum începe cu un prolog desenat de Joe Benitez și Martin Montiel. Acțiunea se petrece în America Centrală, în vremea sosirii conchistadorilor, iar protagonista, Mali, vede cum soțul și copiii îi sunt măcelăriți de către niște făpturi supranaturale. Dornică de răzbunare, Mali trece prin ritualul lui Mictecacihuatl și se transformă în La Madrina, o vânătoare de vampiri.

Porțiunea principală a fiecăruia dintre cele cinci capitole, desenată de către Brian Ching, are acțiunea plasată la finalul secolului al XIX-lea. Lady Mechanika este invitată în Spania de către Leonora, soția unui baron, pentru a investiga un caz paranormal al cărui victimă este fiul baronului, Alejandro. Localnicii suspectează o posesie demonică, însă investigațiile protagonistei dezvăluie altceva - o atracție homoerotică pe care Alejandro o are față de un vampir, Lucian, pe care l-a cunoscut la universitate.

După o confruntare decisivă dintre Lady Mechanika și La Madrina, baronul Calvitero este nevoit să accepte preferințele fiului său, iar clanul de vampiri din care face parte Lucian, sever împuținat de către La Madrina, este silit să se retragă din zonă.

Volumul se încheie cu o galerie de coperte și cu un interviu acordat de către artistul grafic Brian Ching.

Pe ansamblu, în pofida scenariului alert creat de M. M. Chen și Joe Benitez, Sangre a fost o experiență destul de dezamăgitoare.

Calitatea graficii, în special în porțiunea principală a fiecărui capitol, este mai slabă comparativ cu volumele precedente. Personal, am remarcat că, în acest volum al seriei Lady Mechanika, nu mai apar contribuții ale artistului grafic Peter Steigerwald, iar consecințele sunt notabile.

Apoi, intriga acestui volum a virat în mod clar dinspre steampunk către horror. Chiar dacă romanul grafic avea o doză de horror încă de la primul volum, The Mystery of the Mechanical Corpse, am preferat volume unde a predominat elementul steampunk, precum The Tablet of Destinies sau The Clockwork Assassin. Cumva, Sangre dovedește încă o dată că e înțelept să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să primim. Cititorii care au primit volume subțiri, precum The Lost Boys of West Abbey sau La Dama de la Muerte, au dorit o miniserie mai consistentă. Iar Sangre le-a oferit un volum cantitativ mai mare, însă calitativ mai slab.

Voi păstra în colecție acest volum al romanului grafic Lady Mechanika mai mult pentru a avea seria completă decât din plăcerea de a-l reciti. Iar, în măsura în care această serie va continua, am să vă informez despre volumele următoare tot aici, la Țesătorul.

Rick Remender & Greg Tocchini, "Low Vol. 1: The Delirium of Hope" (2015)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com

În ultima decadă a lunii octombrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Low - The Delirium of Hope (Image Comics, Portland, Oregon, 2017). L-am parcurs într-o zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestui roman grafic este că, într-un viitor îndepărtat, peste câteva milioane de ani, Soarele a început să se transforme într-o gigantă roșie, iar temperatura de la suprafața Pământului a crescut în așa măsură încât viața a devenit aproape imposibilă. Ca urmare, omenirea s-a retras în orașe subacvatice și a trimis sonde spațiale cu speranța că, prin intermediul acestora, va descoperi planete extrasolare locuibile.

La începutul acțiunii, de la trimiterea sondelor au trecut câteva milenii, iar resursele de care dispun oamenii din orașele subacvatice au început să se împuțineze. Protagonista, Stel Caine, face parte dintr-o familie în care, din generație în generație, s-a moștenit ultimul costum de scafandru greu din orașul Salus. Din păcate, într-o misiune subacvatică de rutină, soțul protagonistei este ucis de către pirați, iar cele două fiice ale ei sunt răpite.

Un deceniu mai târziu, Stel pleacă împreună cu fiul ei, Marik, pentru a găsi o sondă spațială revenită cu informații. Într-un alt oraș subacvatic, cei doi o regăsesc pe Tajo, una dintre fiicele răpite de pirați. Marik este silit să lupte în arenă, alături de alți prizonieri, împotriva unor monștri acvatici, însă, după o victorie neașteptată, conduce o revoltă împotriva despotului local și evadează împreună cu Stel și Tajo.

Volumul, care reunește primele șase fascicule din romanul grafic Low, se încheie cu o galerie de coperte alternative, schițe și lucrări ale artistului grafic Greg Tocchini.

Am apreciat scenariul dinamic al volumului The Delirium of Hope, precum și optimismul nestrămutat al protagonistei, care nu renunță la ceea ce și-a propus în pofida numeroaselor vicisitudini cu care se confruntă. 

Însă, oricât de bun ar fi scenariul, arta grafică este încă și mai bună. Pe de o parte, lumea imaginară din acest viitor îndepărtat este redată într-o abundență de detalii halucinante - clădiri, vehicule, costume, accesorii și creaturi care de care mai interesante. Pe de altă parte, paleta de culori este intensă și fascinantă, cu numeroase planșe în culori calde, predominant portocaliu și galben, care sugerează atmosfera toridă, și cu alte planșe în culori reci, în special albastru și verde, pentru a reda scenele subacvatice.

Pe ansamblu, acest prim volum m-a convins să îl păstrez în colecție, să îl recitesc și să le achiziționez și pe celelalte din serie. Însă despre acelea rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures - livre 4" (2019)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În ultima decadă a lunii aprilie 2019, prin amabilitatea importatorilor de carte de la librăria franceză Kyralina, am achiziționat un exemplar dintr-un album de bandă desenată de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters intitulat: Les Cités obscures - livre 4 (editura Casterman, Paris, 2019). L-am parcurs pe îndelete în perioada octombrie 2019 - februarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Al patrulea volum din integrala Orașelor obscure este, din păcate, și ultimul. Tomul începe cu o "Tentativă de cronologie" care acoperă mai bine de trei secole din istoria acestei lumi imaginare și care îi ajută pe cititori să poziționeze mai precis, din punct de vedere temporal, evenimentele prezentate în volumele precedente ale seriei.

Urmează albumul de bandă desenată "Frontiera invizibilă". Protagonistul acestei povești kafkiene este un tânăr cartograf, Roland de Cremer, care ajunge la un centru de cartografiere din Sodrovno-Voldachia (un ținut din lumea obscură unde se vorbește româna, mai degrabă decât franceza). Ni se prezintă, pe scurt, "Tinerețea unui cartograf", apoi tribulațiile protagonistului, prins între birocrația unui sistem vast și dificil de înțeles, ambițiile unui dictator în ascensiune și idila cu o localnică, Shkodrã. Povestea ia o turnură suprarealistă când Roland descoperă că, pe pielea iubitei sale, se află un semn din naștere ce reproduce harta reală a Sordovno-Voldachiei. Iar, când ambițiile teritoriale ale dictatorului Radisic (bazate inclusiv pe falsificarea hărților) intră în coliziune cu pasiunea protagonistului pentru exactitatea științifică, celor doi tineri nu le mai rămâne decât calea lungă și grea către exil.

Albumul este însoțit de un extras din "Ghidul orașelor" dedicat Sodrovno-Voldachiei.

Urmează un al doilea album amplu, "Teoria grăuntelui de nisip", cu acțiunea plasată la Brüsel. Seful unui trib exotic o vizitează pe proprietara unui magazin de antichități, Elsa Autrique, îi încredințează o bijuterie bizară, după care piere într-un accident rutier. În apartamentul Elsei încep să apară fire de nisip, în număr din ce în ce mai mare, până când ajung să fie imposibil de evacuat și se revarsă șuvoaie pe ferestre și de pe balcon. Între timp, un alt personaj, Constant Abeels (protagonistul albumului "Brüsel") are o problemă similară - zilnic, în locuința lui apar roci, de greutate egală, în număr din ce în ce mai mare, până când, evacuarea lor devenind imposibilă, fac să se năruiască podeaua sub greutatea lor. Nu în ultimul rând, proprietarul unui restaurant, Maurice, pierde din greutate (dar nu și din masa corporală) până când ajunge să plutească asemenea unui balon.

Mary von Räthen (protagonista din "Fata înclinată") investighează aceste fenomene și conchide că bijuteria cea bizară ar trebui restituită și repusă la locul ei pentru a restaura ordinea firească a lucrurilor. Ca atare, îl însoțește pe Constant Abeels într-o călătorie până în îndepărtatul ținut al moktarilor, unde bijuteria buclucașă e reașezată în locașul ei, pe peretele unei fortărețe străvechi. Și, dacă pentru Constant și pentru amicul său Maurice lucrurile revin la normal, Elsa se pomenește transferată, cu tot cu imobilul în care locuia (Casa Autrique) în lumea noastră, în Bruxelles.

Al treilea album de bandă desenată din cuprins, "Amintiri din prezentul etern", este mai suprarealist și mai poetic decât cele precedente. Acesta prezintă odiseea unui copil, Aimé, printr-o zonă urbană în bună parte depopulată, Taxandria, unde sunt puțini adulți și nu există alți copii. Toate ceasurile sunt oprite, clădirile se află în diferite stadii de degradare, iar timpul pare să fi stat în loc. Peregrinările lui Aimé îl duc prin mai multe instituții cu un aer kafkian, iar, în cele din urmă, într-un port părăsit, unde copilul se îmbarcă pe un vapor aflat în trecere.

Secțiunea "Întoarcere la Taxandria" prezintă evoluția acestui proiect, care inițial se intenționase a fi un film de artă regizat de Raoul Servais. Filmul a trecut prin mai multe viziuni și etape de realizare, a fost turnat în 1989 la Budapesta și lansat, în cele din urmă, în 1994 sub titlul Taxandria. Banda desenată se inspiră din viziunea inițială a regizorului, mai degrabă decât din produsul final, care, aparent, a fost cam dezamăgitor.

Spre final, apare o galerie de "Personaje ilustre" în care regăsim atât personaje din seria Orașelor obscure, precum Giovanni Battista sau Mary von Räthen, cât și persoane din lumea noastră, ca Victor Horta sau Jules Verne, care au relevanță pentru acest tărâm imaginar. Și nu vă veți mira să găsiți pe cineva care e câte puțin din fiecare - fotograful Gaspard-Félix Tournachon (alias Nadar), care apare în tandem cu versiunea sa ficționalizată, Michel Ardan.

Volumul se încheie cu secțiunea "Afinităților elective", în care lumea obscură e conectată cu alte lucrări ale baronului François Schuiten, în special seria Pământurilor găunoase, cu o "Bibliografie a lumii obscure" în care, în manieră borgesiană, sunt menționate lucrări reale, precum "Ficțiuni" de Jorge Luis Borges, alături de cărți fictive, ca "Misterul din Urbicande" de Régis de Brok, cu note biografice despre baronul François Schuiten și despre domnul Benoît Peeters, respectiv cu bibliografia celor doi creatori.

Impresia de ansamblu este că volumul al patrulea al integralei Orașelor obscure încununează seria. Pe de o parte, cronologia și galeria personajelor ilustre pun mai bine în perspectivă numeroasele elemente ale acestui ansamblu artistic de mari dimensiuni. Pe de altă parte, "Amintiri din prezentul etern" și "Afinitățile elective" creează impresia distinctă că lumea aceasta ficțională este încă mai vastă decât ne-au arătat deja cei doi creatori. Astfel, seria Orașelor obscure rămâne un frumos exemplu postmodern de operă deschisă.

Am apreciat, la fel ca în cazul volumelor precedente ale seriei, scenariile domnului Benoît Peeters și ipotezele fantastice pe baza cărora a construit poveștile. De asemenea, am apreciat revenirea unor personaje deja cunoscute, precum Mary von Räthen sau Constant Abeels.

Grafica baronului François Schuiten s-a dovedit, și în acest caz, de o excepțională calitate. Fie în cazul albumelor color, ca "Frontiera invizibilă", fie în cel al "Teoriei grăuntelui de nisip" (realizat în alb, negru și crem), detaliile au fost realizate minuțios și elegant. Am remarcat, spre exemplu, cum, în "Teoria grăuntelui de nisip", fațadele din Brüsel erau reprezentate în perspectivă, dar și... răsturnate și vălurite, sub formă de reflexii în băltoacele de pe pavaj, într-o zi ploioasă.

Nu în ultimul rând, am apreciat hârtia cretată de o excepțională calitate, pe care sunt imprimate filele cărții, maniera în care a fost legat volumul (fascicule cusute, mai degrabă decât file lipite), tiparul de înaltă definiție și coperta cartonată, embosată și decupată. Toate aceste calități, precum și conținutul propriu-zis al acestui volum, fac Les Cités obscures - livre 4 o piesă de colecție atât pentru amatorii de bandă desenată, cât și pentru bibliofili.

Singurul regret (și este unul adânc) este că nu vor mai urma alte volume în această serie de excepție. Un gând de recunoștință li se adresează celor doi creatori care, vreme de aproape patru decenii, au construit o lume imaginară de neuitat.

Și ar merita menționat că acest periplu prin lumea orașelor obscure mi-a stârnit interesul pentru istoria arhitecturii - motiv pentru care am achiziționat câteva albume ilustrate dedicate acestui subiect.

Însă despre acelea vom discuta în detaliu cu alte ocazii.

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com

În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel de-al treilea volum al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2018). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1906, cu ocazia nunții fiicei președintelui T. D. Roosevelt la Casa Albă, circarul Harry Houdini îl alertează pe protagonist cu privire la cercuri în care se practică spiritismul. Roosevelt readună echipa formată din Annie Oakley, Thomas Edison, Jack Johnson, Monk Eastman și Harry Houdini, după care pornește investigația. Întrucât evenimentele implică morți-vii, Houdini le propune să solicite ajutorul unui tânăr expert în chestiuni oculte - scriitorul H. P. Lovecraft. Într-o experiență la limita decesului, Houdini află că, din secolul al XVII-lea, asupra familiei Roosevelt apasă un blestem, iar președintele, asistat de fiica sa, Alice, luptă eroic împotriva unei invazii de zombi și își salvează familia.

Deși mai condensat decât primele două volume ale seriei (doar patru fascicule, mai degrabă decât șapte, respectiv șase), Ride or Die a reprezentat o lectură captivantă și agreabilă. Pe de o parte, scenariul lui Adam Glass a conținut destule lovituri de teatru și dezvăluiri pentru a face lectura captivantă.

Pe de altă parte, grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb a fost la înălțime.

Volumul e completat de două introduceri semnate de Gabe Eltaeb și de Sal Cipriano (responsabilul cu casetele de dialog), de numeroase planșe care ilustrează trecerea de la schițe în creion la tuș, apoi la culoare și, în cele din urmă, la versiunea cu dialoguri, respectiv de explicații privind realizarea copertelor.

Am apreciat tehnoredactarea elegantă, pe aceeași linie cu cele două volume precedente din serie, tiparul de o calitate excelentă și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele volumului.

Dar cel mai mult (și probabil nu mă veți auzi remarcând asta prea des în ceea ce privește benzile desenate) m-a impresionat finalul, în care, succint, în câte o casetă, ni se arată destinul personajelor principale. Epilogul, plasat în 1933, sugerează și că Annie Oakley va asambla o nouă versiune a echipei, în care îi va racola pe Albert Einstein, pe Mae West și pe atletul Jesse Owens.

Însă poate că versiunea aceasta a grupului Rough Riders nu e menită să existe decât în imaginația cititorilor acestui roman grafic agreabil...

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 2" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Riders on the Storm (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2017). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1901, președintele în exercițiu al Statelor Unite ale Americii este grav rănit într-un atentat, iar vicepreședintele T. D. Roosevelt trebuie să adune echipa specială pentru a investiga dacă nu cumva atentatorul face parte dintr-o conspirație mai vastă. Astfel, îi reactivează pe Harry Houdini, pe Jack Johnson, pe gangsterul Monk Eastman și pe Thomas Alva Edison. Surprinzător, reapare Annie Oakley, care fusese ucisă la finalul volumului Give Them Hell. (Supus unui interogatoriu neoficial, Edison mărturisește că o înviase folosind tehnologie extraterestră.)

Investigația dezvăluie o mișcare anarhistă, însă și un plan de invazie britanic care ar trebui desfășurat, cu o vastă forță navală, prin... Marile Lacuri. La final, Theodore Roosevelt dejoacă invazia și devine președinte, pe când Edison își continuă jocul dublu, în parteneriat cu oligarhii.

Ca și în cazul primului volum, am apreciat atât scenariul semnat de Adam Glass, cât și grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb. Sal Cipriano, responsabil cu casetele de dialoguri și cu "efectele sonore", s-a dovedit din nou la înălțime.

M-au amuzat aparițiile unor personaje secundare, precum magnatul presei de scandal William Randolph Hearst, regina Victoria sau oligarhul J. P. Morgan.

De asemenea, am apreciat recuzita steampunk a personajelor - ochelari de protecție, măști, pistoale extravagante și așa mai departe.

În ceea ce privește prezentarea propriu-zisă a volumului, merită menționate atât calitatea excepțională a tiparului și a culorilor, cât și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele albumului.

Nu în ultimul rând, planșele de la începutul fiecăreia dintre cele șase secțiuni ale volumului sunt frumos realizate, iar galeria de coperte de la finalul volumului este și ea mult peste medie.

Adăugați la toate cele de mai sus o interesantă introducere semnată de artistul grafic Patrick Olliffe și veți înțelege de ce, după ce am terminat de citit Riders on the Storm, am decis să îl păstrez în colecție... după care am început imediat să parcurg volumul al treilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die.

Însă despre acela rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 1" (2016)

Imagine preluată de pe situl The Hall of Comics

În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic steampunk intitulat: Rough Riders Volume 1 - Give Them Hell (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2016). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

În 1898, Theodore Roosevelt primește misiunea de a investiga explozia unui vapor american în Cuba. Pentru acest scop, pe lângă un regiment de voluntari, protagonistul adună și o echipă de experți alcătuită din pistolara Annie Oakley, circarul Harry Houdini, boxeurul Jack Johnson și inventatorul Thomas Alva Edison. Investigația dezvăluie că, într-o tabără secretă din golful Guantanamo, se află făpturi extraterestre, inclusiv niște paraziți extrem de periculoși. Din păcate, oligarhii care îl trimiseseră în misiune pe protagonist îl obligă să păstreze tăcerea.

Pe de o parte, am fost plăcut impresionat de această istorie alternativă ireverențioasă. (În realitate, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, T.D. Roosevelt a condus un regiment de voluntari, Rough Riders, în războiul americano-spaniol, iar unul dintre cei care l-au însoțit în Cuba a fost scriitorul Stephen Crane.)

De asemenea, am fost încântat să regăsesc printre personajele secundare oligarhi precum Cornelius Vanderbilt, John Rockefeller, J. P. Morgan și Andrew Carnegie sau mistici precum Grigori Rasputin.

Pe de altă parte, întrucât Rough Riders este un roman grafic, nu m-am mirat să îl văd pe T.D. Roosevelt prezentat ca un proto-Batman, care ziua discută cu politicieni și cu oameni de afaceri, iar noaptea vine în ajutorul celor năpăstuiți sau aflați în pericol. (Doar că, în loc de Batmobil, călătorește cu un dirijabil.)

Scenariul realizat de Adam Glass (care a scris și introducerea) mi s-a părut captivant și alert. Poate, pe alocuri, dialogurile unor personaje au fost ușor forțate (în special unele dintre replicile lui Houdini), însă trebuie avut în vedere că Rough Riders e un produs destinat divertismentului, nu un tratat de istorie.

Grafica realizată de Patrick Olliffe mi s-a părut cel puțin egală cu cea din Legenderry (de pildă), netă și elegantă. Culorile vii aplicate de Gabe Eltaeb  au adăugat mult la efectul de ansamblu, iar casetele de dialog și "efectele sonore" plasate strategic de Sal Cipriano au contribuit la completarea unui album BD consistent, mult peste medie.

Firește, poate că unii dintre dumneavoastră vor argumenta că echipa aceasta de figuri istorice nu e decât o versiune americană a Ligii domnilor extraordinari. Dar trebuie amintit aici că atât Liga domnilor extraordinari cât și predecesorii săi, Watchmen, sunt comentarii intertextuale pe marginea echipei de supereroi Justice League of America. (Căci nimeni nu creează într-un vid cultural.)

Fără a considera că Rough Riders este o capodoperă, am citit primul volum cu plăcere, l-am adăugat la colecție și, imediat după aceea, am început să îl parcurg pe cel de-al doilea, Riders on the Storm.

Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Michael Whelan, "Beyond Science Fiction" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea vechiului meu prieten Adrian Sabău, am primit cadou un exemplar dintr-un album intitulat: Beyond Science Fiction - The Alternative Realism of Michael Whelan (colecția The Carnival of Astounding Art, editura Baby Tattoo, Los Angeles, CA, 2017). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

Introducerea, intitulată "Lumina de la începutul tunelului", îi aparține editorului Bob Self și încurajează cititorii, într-un stil flamboaiant, să viziteze lumile imaginare ale artistului grafic Michael Whelan.

"Cuvântul înainte", scris de un alt artist grafic, Robert Williams, prezintă câte ceva din biografia, formarea profesională și realizările domnului Whelan - distins cu douăsprezece premii Hugo pentru lucrări S.F. și cu trei premii Howard pentru lucrări fantastice. Domnul Williams explorează și falsa dihotomie dintre artele grafice "înalte" și ilustrația de carte pentru ca, în final, să sublinieze că, fără un sfert de veac de literatură S.F. de consum (cu ilustrațiile aferente), nu ar fi existat un program de explorare cosmică, nici aselenizările.

Urmează o secțiune amplă, "Multivers", în care sunt adunate, retrospectiv, lucrări din anii 1970, 1980, 1990 și de după anul 2000. Unele dintre picturile prezentate sunt lucrări originale, ce reflectă exclusiv viziunea artistului. Altele au fost create pentru a ilustra copertele unor cărți de E.R. Burroughs, H. P. Lovecraft, Joan D. Vinge, Anne McCaffrey, Fritz Leiber, Michael Moorcock, J. R. R. Tolkien, Isaac Asimov, Stephen King, Tad Williams, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre cei mai cunoscuți.

Secțiunea "Microvers" este mai modestă ca dimensiuni și prezintă o colecție de schițe, studii și crochiuri. Surprinzător de multe dintre acestea au un nivel de detaliu și o forță de sugestie similare cu cele ale lucrărilor "oficiale". Dintre acestea, "Peisaj extraterestru accidental" mi-a amintit, în mod plăcut, de unele dintre lucrările lui Roger Dean.

Volumul se încheie cu o schiță biografică, "Realismul alternativ al lui Michael Whelan", în care sunt prezentate principalele etape din cariera artistului, respectiv cu lista celor care au susținut acest proiect editorial.

Mărturisesc că am fost foarte plăcut impresionat de acest album retrospectiv. Pe de o parte, nu avusesem ocazia să văd lucrări de-ale domnului Michael Whelan reproduse integral color și în ultraînaltă definiție. (Și nivelul extraordinar de detaliu din lucrările sale justifică pe deplin calitatea tipografică superioară.) Pe de altă parte, cel puțin o lucrare de-a sa o văzusem în trecere, într-un episod al serialului Cosmos, prezentat de regretatul dr. Carl Sagan, și (puteți să mă credeți sau nu), mi-a rămas în memorie timp de patru decenii.

După ce am întors ultima filă a albumului Beyond Science Fiction, am rămas cu impresia distinctă că puțini artiști grafici contemporani din domeniul fantasticului sunt capabili (sau dornici) să lucreze în ulei sau în vopsele acrilice, pe pânză, la un asemenea nivel minuțios, fotorealist - poate cu excepția lui John Howe sau a lui Boris Vallejo. Respectul meu (deja considerabil) pentru artistul Michael Whelan a sporit, iar dorința mea de a parcurge sau a relua alte albume de artă fantastică din colecție s-a redeșteptat.

Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Michel Jeury, "L'Orbe et la roue" (1982)

Imagine preluată de pe situl Nos-livres.fr

Prin 1991, vechiul meu prieten Mirel Palada a făcut o excursie în Belgia și a revenit de acolo cu câteva cărți - între care cu un roman de Michel Jeury intitulat L'Orbe et la roue (colecția Le Livre de Poche, editura Robert Laffont, Paris, 1988). Atunci nu am citit-o (poate pentru că am preferat să parcurg Dune de Frank Herbert sau La Main gauche de la nuit de Ursula K. Le Guin, tot mulțumită lui Mirel), însă am păstrat în memorie ediția aceea de buzunar, apărută într-o colecție pe care o îngrijea scriitorul Gérard Klein.

Mulți ani mai târziu, în iulie 2010, am achiziționat un exemplar din acea ediție din colecția Le Livre de Poche, împreună cu zeci de alte volume, de la un anticariat din centrul Bucureștiului.

De parcurs, am izbutit însă să parcurg L'Orbe et la roue abia în perioada decembrie 2019 - ianuarie 2020, la aproape trei decenii după ce aflasem de existența ei.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat. Protagonistul, Mark Jervann d'Angun, este resuscitat la zece milenii după deces, însă, întrucât refuză să i se schimbe numele, e trimis înapoi în universul-umbră. A doua sa resurecție are loc după alte douăzeci de milenii, timp în care întregul Sistem Solar a fost reconfigurat în Sfera lui Govan, o structură de mii de lumi artificiale. Societatea e divizată între inginerii care au construit Sfera și seniorii care o stăpânesc, populată de suboameni și parazitată de creaturi hibride precum sacii-telefon.

În conflictul dintre seniori și ingineri, protagonistul caută să îi salveze pe suboameni, oferindu-le botezul zeului-fără-nume, descoperă că, printr-o tehnolgie avansată, mintea lui a fuzionat cu a unei femei și cu a unui soldat, iar, în cele din urmă, sabotează planeta Faüde, pe care se găsea, ca să o elibereze din Sferă și să o trimită prin cosmos, împreună cu numeroșii ei sateliți, ca pe o astronavă.

Cu toate că romanul nu este foarte lung (377 de pagini în ediție de buzunar), mi s-a părut dezlânat, confuz și plictisitor. Impresia de ansamblu a fost că autorul a încercat să imagineze un viitor îndepărtat care să rivalizeze cu cel din The Instrumentality of Mankind de Cordwainer Smith - doar că modelul acela funcționa mai bine ca mozaic de povestiri și nuvele. Pe alocuri, am întâlnit câte o idee interesantă - precum episodul în care aristocrata Shamra Yon Nejer Aes preia moștenirea tatălui ei și trebuie să înghită pilule cu hărți miniaturale pentru a asimila noțiuni despre planetele pe care le va stăpâni.

Dar impresia de ansamblu nu este una favorabilă, iar L'Orbe et la roue nu a rămas multă vreme în colecția mea. Dealtfel, nici alte romane de Michel Jeury nu m-au impresionat în mod deosebit, însă despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri. 

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures: livre 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk

În ianuarie 2019, mulțumită angajatelor de la librăria franceză Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al treilea al integralei "Orașelor obscure" de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters - Les Cités obscures: livre 3 (editura Casterman, Paris, 2018). De citit, l-am citit încet-încet, în intervalul septembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Volumul al treilea începe cu sfaturi adresate celor ce vor să viziteze lumea orașelor obscure - cu informații privitoare la portaluri de trecere, la obiective turistice, la cazare și așa mai departe.

Apoi este albumul alb-negru "L'Enfant penchée", povestea tinerei Mary von Rathen, fiica unui industriaș din Mylos, care, la ieșirea dintr-un tur de bâlci în orașul Alaxis, este înclinată. Astfel, începe o odisee stranie, amintind întrucâtva de Singur pe lume de Hector Malot, în care protagonista e trimisă la un pension privat, apoi fuge în Sodrovni, devine artistă de circ, zboară cu savantul Wappendorf într-un obuz tras de un tun uriaș, are o idilă de scurtă durată cu artistul pământean Augustin Desombres, ba chiar vizitează lumea noastră.

Urmează extrase din "Ghidul orașelor" despre metropolele Alaxis și Mylos, apoi o altă versiune a poveștii domnișoarei von Rathen, de această dată sub forma unei cărți ilustrate, pentru copii, intitulată "Mary la penchée".

Lui Augustin Desombres, care apăruse deja ca personaj secundar, îi este dedicat un întreg dosar - transcrierea unui radio-reportaj intitulat "L'affaire Desombres", extrase din jurnalul artistului și scenariul piesei radiofonice "Le musée A. Desombres".

Albumul următor inclus în sumar este o metaficțiune - arhivă a unui periodic ilustrat interurban, "L'Écho des cités", în care se regăsesc frânturi din aventurile unor personaje precum Axel Wappendorf, Eugène Robick, Mary von Rathen, Michel Ardan - dar și o apariție a căpitanului Nemo sau zvonuri despre scriitorul Jules Verne.

Ultimul album din acest volum, "L'Ombre d'un homme", are o tentă kafkaescă. Protagonistul, Albert Chamisso, este un tânăr căsătorit din orașul Blossfeldtstad și suferă de coșmaruri. Ca urmare a unui tratament cu un medicament experimental, tânărul ajunge să aibă o dublură colorată drept umbră, iar consecințele se acumulează - soția îl părăsește, șeful îl concediază. Decăzut și refugiat la periferie, protagonistul se lansează în teatrul de varietăți cu ajutorul unei artiste de vodevil, însă, odată ce își recapătă încrederea în sine, umbra îi revine la normal, iar temelia pe care își clădise faima și noua carieră dispare. Într-o grandioasă întorsătură de final, visurile lui ajung să coloreze clădirile din oraș, apoi cerul.

Volumul se încheie cu un alt extras din "Ghidul orașelor", de această dată despre metropola Blossfeldtstad, cu notele biografice ale celor doi creatori și cu bibliografia lucrărilor publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters.

Pe de o parte, acest al treilea volum explorează mai departe lumea imaginară conturată în albumele precedente. Astfel, sunt vizitate în detaliu metropole care abia dacă fuseseră menționate anterior, precum Alaxis (care rivalizează cu Veneția), Mylos (care este un centru industrial), Sodrovni (care e insipirat de arhitectura rusească) și Blossfeldtstad (cu clădiri inspirate de flori).

Pe de altă parte, sunt întărite legăturile intertextuale cu lucrări de Jules Verne și Franz Kafka. Michel Ardan, în mod special, apare ca un personaj recurent.

Nu în ultimul rând, paleta mijloacelor grafice utilizate în acest volum s-a diversificat. Astfel, apar fotografii de epocă asociate cu episoade care se petrec în lumea noastră, planșe alb-negru (dintre care, în "L'Enfant penchée", unele care reușesc să redea uimitor de bine estomparea treptată a perspectivei pe timp de ninsoare), planșe color și fotografii retușate. Din acest punct de vedere, baronul François Schuiten merită toate laudele pentru versatilitatea cu care a adaptat imaginile la scenariu, iar doamna Marie-Françoise Plissart a avut o contribuție notabilă în domeniul fotografic.

Ceea ce am remarcat, în plus, este modul în care elementele metatextuale, precum extrasele din "Ghidul orașelor", interviurile cu personaje fictive sau arhiva periodicului ilustrat, construiesc ideea că lumea orașelor obscure este mai vastă și mai complexă decât suma poveștilor prezentate în benzile desenate propriu-zise.

După cum probabil bănuiți, imediat cum am pus înapoi la raft acest volum cartonat, imprimat impecabil pe coală cretată, am început să citesc volumul al patrulea din integrala "Orașelor obscure".

Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.