Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., 'Slaughterhouse 5' (1969)

Cînd aveam treisprezece ani, într-o vacanţă, aflat în vizită la nişte rude, am cules de pe un raft o cărticică intitulată Abatorul Cinci, publicată la Editura Univers, Colecţia Globus, în traducerea doamnei Rodica Mihăilă. Spre surprinderea mea, am citit acea cărticică într-o singură după-amiază. Ulterior, am cumpărat alte cărţi de acelaşi autor, Kurt Vonnegut, Jr., mai întîi în română, apoi în engleză, iar acum le am pe aproape toate. (Cam la un deceniu după întîmplarea cu cărticica am ajuns să-i fiu student doamnei profesoare Rodica Mihăilă, dar asta e altă poveste.)

În 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a romanului Slaughterhouse 5 (Colecţia Vintage, Editura Random House, Londra, 2000). Am recitit-o recent. Şi iată ce am aflat:

Primul capitol este autobiografic, iar autorul ne prezintă eforturile sale de a scrie o carte despre experienţa sa din cel de-Al Doilea Război Mondial (în special despre bombardarea Dresdei de către Aliaţi) şi reacţiile celor din jur la acest proiect.

Restul cărţii îl are ca protagonist pe Billy Pilgrim, un anti-erou trimis să lupte pe Frontul de Vest, luat prizonier de germani, apoi eliberat după bombardarea Dresdei. Aparent, stilul romanului este fragmentar şi dezlînat, însă cititorii atenţi pot reordona fragmentele într-un ansamblu unitar şi inteligibil.

Atît colegii mei de facultate cît şi studenţii mei s-au plîns de faptul că Slaughterhouse 5 amestecă mai multe genuri literare (autobiografia, romanul realist, satira, romanul SF). Ca urmare, cartea li se părea greu de urmărit şi de înţeles.

Unul dintre motivele pentru care Slaughterhouse 5 este structurat astfel este că, în urma predării mai multor cursuri universitare, Kurt Vonnegut, Jr., a constatat că aptitudinea studenţilor de a-şi concentra atenţia era drastic redusă de televiziunea cu mai multe canale. Ca urmare, trecerile repetate din roman de la o convenţie literară la alta şi împărţirea textului în fragmente (unele lungi de numai trei sau patru rînduri) transpun într-un alt mediu tocmai juxtapunerea de fragmente disparate la care sînt expuşi telespectatorii.

Un al doilea motiv este că protagonistul e traumatizat, iar concepţia sa despre lume e grav afectată. Dacă realitatea consensuală include masacre de neimaginat şi de neînţeles precum bombardarea Dresdei (oraş lipsit de baze militare), poate că pentru Billy Pilgrim sînt de preferat lumile imaginare din literatura ştiinţifico-fantastică, în care extratereştri binevoitori de pe planeta Tralfamadore îl răpesc şi îl expun gol într-o grădină zoologică împreună cu vedeta de cinema Montana Wildhack.

Un al treilea motiv ar fi că, în măsura în care Slaughterhouse 5 poate fi catalogată drept lucrare postmodernistă şi în măsura în care postmodernismul poate fi văzut ca un curent literar opus modernismului (ceea ce nu e unanim acceptat), schema modernistă a episoadelor "prezente" ordonate cronologic alternînd cu episoade "trecute" aparent aleatoare este dată peste cap. În acest roman, cele mai multe episoade "trecute" din Al Doilea Război Mondial sînt ordonate cronologic, în vreme ce episoadele "prezente" din perioada postbelică sînt prezentate aleator, sub scuza că protagonistul s-a desprins din fluxul timpului şi vizitează diferite episoade ale vieţii sale.

Dificultatea receptării textului şi gravitatea subiectului său central sînt întrucîtva îndulcite de o mulţime de incidente comice (menite să submineze ideea că războiul ar avea ceva eroic), de apariţii ale unor personaje recurente din romanele lui Vonnegut, precum Kilgore Trout, Eliot Rosewater şi Howard W. Campbell, Jr., de apariţii episodice ale autorului şi de caricaturi.

Poate ar trebui să amintesc şi că Slaughterhouse 5 a fost un roman finalist la premiile Nebula (1969) şi Hugo (1970), însă ambele trofee au fost cîştigate de Ursula K. Le Guin cu The Left Hand of Darkness. Dar despre acest subiect vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Charles Stross, 'The Atrocity Archives' (2004)

În august 2008, prin bunăvoinţa importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman timpuriu de Charles Stross, The Atrocity Archives (Editura Orbit, Londra, 2007). De parcurs, l-am parcurs abia în iulie 2010, deşi trebuie să precizez că între timp am citit alte cărţi. Cumva, după încheierea lecturii, am rămas cu impresia că volumul acesta nu-mi era destinat mie, ci mai degrabă vechiului meu prieten Mirel Palada, cel pasionat de romanele de spionaj britanice precum cele scrise de John Le Carré.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Introducerea volumului a fost scrisă de Ken MacLeod şi se intitulează "Charlie's Demons". (Chiar aşa, credeaţi că numai îngerii sînt ai lui Charlie?) MacLeod ne relatează despre proza scurtă de la începutul carierei lui Stross, despre primele romane ale acestuia, (unele publicate, altele nu), despre obiceiurile autorului, cum ar fi acela de a scrie bine, mult, repede şi de a-şi duce proiectele la bun sfîrşit.

Volumul continuă cu un roman, The Atrocity Archives, care a fost mai întîi publicat în serial în revista Spectrum, în 2001 şi 2002. Avînd în vedere că romanul amestecă foarte abil înalta tehnologie, literatura de spionaj şi ororile lovecraftiene, probabil nu vă veţi mira dacă veţi afla că protagonistul-narator se numeşte... Robert Howard. Bob lucrează pentru ca administrator de reţea într-o organizaţie britanică secretă, Spălătoria. Iar scopul Spălătoriei este împiedicarea aducerii de orori devastatoare din universurile paralele pe pămînt britanic de către practicanţii ocultismului.

După ce Bob îndeplineşte o misiune de mică anvergură, este trimis de aripa ultrasecretă a Spălătoriei în California pentru a o contacta pe o profesoară de filosofie, Dominique. Ea este răpită de o organizaţie islamică, Bob o salvează şi o readuce în Regatul Unit, apoi o însoţeşte la Amsterdam, unde îi explică resorturile oculte ale atrocităţilor naziste.

Din păcate, Dominique este răpită din nou, iar Bob trebuie să însoţească într-un univers paralel nişte trupe antiteroriste ca să o salveze şi ca să împiedice deschiderea unei porţi interdimensionale prin care o oroare de nedescris s-ar putea strecura în universul nostru ca să-i secătuiască energia.

Pe lîngă roman, volumul conţine o nuvelă, "The Concrete Jungle". De această dată, protagonistul-narator Bob Howard anchetează mutilarea unor vaci şi descoperă un plan diabolic pentru utilizarea camerelor de luat vederi în scopul cauzării combustiei spontane a oamenilor. Mai mult, împreună cu o inspectoare-şefă de poliţie recrutată ad-hoc, Bob contribuie la dejucarea unei lovituri de palat în interiorul Spălătoriei.

Charles Stross a inclus şi o postfaţă în acest volum, intitulată "Inside the Fear Factory". Concepută ca un eseu, postfaţa propune în glumă să ne gîndim la Len Deighton ca la un autor de poveşti de groază (holocaustul nuclear fiind o oroare mereu aproape de cei care au trăit Războiul Rece), la Howard Phillips Lovecraft ca la un scriitor de literatură de spionaj (căci protagoniştii acestuia caută informaţii secrete) şi la hackerii din literatura cyberpunk ca la o încarnare recentă a tricksterului din religiile şi legendele omenirii.

Căci, după cum recunoaşte chiar autorul de pe pagina de gardă a volumului The Atrocity Archives, atît romanul cît şi nuvela au rădăcini culturale în creaţiile lui Len Deighton, ale lui H.P. Lovecraft şi ale lui Neal Stephenson. Începînd cu premisa, care împleteşte spargerea codurilor naziste şi ororile neomeneşti de dincolo de spaţiu şi timp, continuînd cu personajele aproape caricaturale şi încheind cu tonul jucăuş al protagonistului-narator, volumul lui Charles Stross aminteşte cînd de Cryptonomicon, cînd de Zodiac, cînd de poveştile din mitul lui Cthulhu, deşi pe alocuri trage cu ochiul şi la desene animate (Pinky and the Brain), la Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien sau la "Johnny Mnemonic" de William Gibson. Iar ritmul furibund în care se succed incidentele din intrigă nu îi dă răgaz cititorului să lase cartea din mînă...

Pe ansamblu, cu toate că The Atrocity Archives nu este nici atît de spectaculoasă ca romanul modular Accelerando, nici atît de relevantă ca Halting State, răsplăteşte din plin timpul petrecut cu lectura. Combinaţia de acţiune, groază şi umor probabil vă va convinge să începeţi şi următoarea carte din serie, The Jennifer Morgue. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Unseen Academicals" (2009)

În iunie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar din cel mai recent roman al lui Terry Pratchett, Unseen Academicals (Editura Corgi, Londra, 2010). L-am parcurs în trei zile. Şi iată ce am aflat:

În oraşul Ankh-Morpork de pe Lumea Disc, populaţia din mahalale joacă un joc brutal între echipe care se împing (şi uneori se încaieră) pentru a duce o minge din lemn la stîlpul celeilalte echipe. Suporterii echipelor sînt cam la fel de încrîncenaţi, iar jocul e practicat pe alei dosnice, fiindcă a fost interzis oficial de către patrician.

În urma vizitei rectorului unei universităţi magice rivale, Lord Vetinari decide să reformeze jocul de fotbal, iar rectorul Ridcully de la Universitatea Nevăzută formează o echipă în care intră Ponder Stibbons, bibliotecarul-urangutan, Rincewind, ba chiar şi cufărul magic (ce-i drept, numai pentru scurtă vreme).

Personajele principale, un căpcăun pe nume Nutt şi un suporter numit Trevor Likely, creează mingea de fotbal modernă, cu camera gonflabilă, în vreme ce Lord Vetinari îi convinge la un banchet pe căpitanii echipelor de fotbal să adere la noile reguli. Şi, pentru că Unseen Academicals e un roman de Terry Pratchett, intriga include idile, magie, comploturi, dezvăluiri spectaculoase şi o mulţime de incidente amuzante.

Dar Unseen Academicals este ceva mai mult decît un simplu roman. Foarte probabil este ultimul roman "oficial" din seria Lumii Disc, iar autorul îşi ia adio de la lumea sa ficţională, de la personaje şi de la cititori. Ca într-o ieşire a actorilor la rampă, la sfîrşit de spectacol, prin roman defilează o mulţime de personaje îndrăgite ale Lumii Disc: Rincewind şi cufărul fermecat, Sir Samuel Vimes şi Lord Vetinari, Moartea şi bibliotecarul-urangutan, rectorul Ridcully şi Ponder Stibbons, sergent Angua şi caporalul Nobby Nobbs, Lady Margolotta şi William de Worde, Cut-Me-Own-Throat Dibbler şi (undeva în culise) Moist von Lipwig, directorul poştei. Cu toate că Unseen Academicals are mai multe scene amuzante decît ultimele trei sau patru romane din serie, cititorul simte adesea un dram de amărăciune - pentru că spectacolul acesta delicios, ce durează de mai bine de un sfert de veac, este pe cale să se încheie. Şi, cu toate că romanul are nu un final fericit, ci o întreagă cascadă de finaluri fericite, cu iubiri împărtăşite, triumfuri şi reconcilieri, tristeţea despărţirii rămîne.

Mi-am dat seama (ce-i drept, cu întîrziere) că am petrecut pe Lumea Disc mai mult timp decît în ciberspaţiul lui William Gibson, pe Pămîntul de Mijloc al lui Tolkien, pe Dune al lui Frank Herbert sau printre maşinăriile victoriene ale lui Jules Verne. Căci, după cum ne asigură un colaborator al lui Sir Terence, Lumea Disc se întinde pe mai bine de patru milioane de cuvinte, de două ori lungimea operelor complete ale lui William Shakespeare şi a Bibliei regelui Iacob laolaltă.

Mulţumesc pentru toate poveştile, Sir Terence Pratchett!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Realitatea?

Venim de departe, din trecut, dinainte de vorbe, de vorbire, dinainte de oameni, din vremurile cînd nu eram decît gesturi, fapte, mişcări transmise din generaţie în generaţie de la făpturile mari la cele mici, de acelaşi soi, ca să le înveţe să trăiască în lumea largă. Dar oamenii... Oamenii ne-au dat o nouă viaţă, apoi alta, şi încă una. Oamenii au făcut gesturile vorbe, ne-au dat formă de poveşti, şi ne-au turnat seara, la lumina focului, din gură în ureche, de la bătrîni la copii, ne-au făcut să ne strecurăm în capete de copii şi să creştem odată cu copiii şi să ne vărsăm din gurile lor în urechile copiilor lor, peste ani şi peste veacuri, din neam în neam.

Şi pe urmă, mult mai tîrziu, tot oamenii ne-au dat înfăţişare, ne-au aşternut sub formă de imagini pe pereţi şi pe pînze, pe vitralii şi pe broderii, pe papirus şi pe pergament, iar imaginile s-au micşorat cu timpul şi au devenit abstracte. Noi am durat şi am călătorit şi ne-am înmulţit, intrînd de acum în mintea oamenilor prin ochi, nu numai prin urechi. Şi, odată intraţi în mintea lor, am schimbat-o, iar oamenii - nu toţi - au început să îşi petreacă viaţa nu înmulţind seminţia lor, ci pe a noastră, nu crescîndu-şi copiii, ci copiindu-ne pe noi şi răspîndindu-ne în lung şi în lat, prin lume.

Tiparniţa ne-a dat o putere sporită, cu manuale şi cu şcoli pentru cei mici şi cu gazete pentru cei mari, căci de acum ştiinţa de carte a ajuns să fie încetăţenită, iar noi, cu puterea slovelor tipărite, am putut năvăli în mintea tuturor, a celor tineri şi a celor vîrstnici deopotrivă, nu doar în mintea cine ştie cărui călugăr copist. Tiparniţa ne-a înmiit numărul şi ne-a deschis o lume vastă, uneori prin mijlocirea negoţului, alteori prin cuvîntul legilor, ba chiar şi prin forţa armelor cîteodată.

Fotografiile ne-au pus la început un soi de oprelişte, căci arătau ceea ce era, dar n-a trecut mult pînă cînd ne-am ţesut în jurul lor, sucind ceea ce credeau oamenii că văd în ele. Căci rar se întîmpla să se înmulţească şi să se împrăştie fotografii prin meşteşugul tiparului care să nu aibă comentarii deasupra, dedesubt ori alături, iar cuvintele din comentarii schimbau, apoi înlocuiau ceea ce crezuseră cititorii că văzuseră în imagini. A fost şi asta o victorie pentru noi, chiar dacă una mai grea decît altele...

Cinematograful ne-a ajutat să ne arătăm mai curînd decît să ne povestim oamenilor, iar ceea ce făcuse cîndva în slujba noastră un singur om cu o pană de gîscă ori cu o tiparniţă sau cu un aparat de fotografiat, de-acum făceau zeci, sute de oameni, cu aparate de filmat şi cu microfoane, cu decoruri şi reflectoare şi cu costume făcute înadins să pară ceea ce nu erau. Iar cinematograful ne-a ajutat să ne strecurăm şi în mintea celor fără ştiinţă de carte, care nu erau puţini pe faţa Pămîntului.

Şi, cum cinematograful era mut, ne-am făcut loc din nou în auzul oamenilor cu ajutorul radiourilor, călătorind pe calea undelor şi revărsîndu-ne în urechi de pe întregul glob. Dar nu a durat mult şi cinematograful a căpătat sunet, apoi culoare şi ecrane panoramice, iar puterea noastră a sporit nemăsurat.

Am pătruns şi în casele oamenilor, în sufrageriile lor, în miezul familiilor lor, ivindu-ne dinaintea lor pe ecranele televizoarelor. Cînd cei tineri s-au arătat nemulţumiţi de rolul pasiv pe care îl aveau la televizor (cu toate că i-am încurajat din răsputeri să fie activi şi să aleagă dintre canale, dintre mai multe canale, dintre prea multe canale, mai multe decît puteau ţine minte că li se perindaseră pe dinaintea ochilor) ne-am prefăcut a avea un caracter interactiv pe monitoarele calculatoarelor personale. Şi ne-am strecurat în laptopuri. Şi pe ecranele telefoanelor mobile şi prin alte dispozitive portabile, de soiul Walkman-ului şi iPod-ului. Şi în staţiile pentru jocuri, mari cît podul palmei.

Toate eforturile astea le-am făcut numai ca să fim mereu la îndemînă, mereu sub ochii lor, mereu în urechile lor, mereu cu o încărcătură mai mare de culori şi de adîncime şi de falsă emoţie şi de cîrlige nevăzute cu care să îi agăţăm şi să îi ţinem pe toţi mereu lipiţi de noi, preocupaţi de noi, gîndindu-se la noi, formîndu-şi deprinderile, mintea şi viziunea după potriva şi chipul şi asemănarea noastră, a poveştilor, a iluziilor, şi acordîndu-i din ce în ce mai puţină atenţie realităţii.

Realitatea?

Realitatea şi mai cum?!

Pe realitatea asta am trimis-o de mult în exil, cînd nu a băgat nimeni de seamă, căci toţi erau preocupaţi să rătăcească prin păienjenişurile noastre meşteşugite. Oricum, avea pretenţii exagerate...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am întîlnit şi ţesători fericiţi

Săptămîna trecută, prin amabilitatea lui Lucian Oancea (anticar binecunoscut printre cititorii SF), am achiziţionat treizeci dintre cele mai frumoase cărţi din lume - volume cu coperte argintii publicate de Presses Pocket. În ziua următoare, printr-un noroc, am găsit la un anticariat de pe Strada Academiei alte două duzini de cărţi SF în franceză - unele de la Presses Pocket, seria veche, altele de la Le Livre de Poche şi de la J'ai Lu. Aşa se face că mi-am completat trilogia Helliconia de Brian Aldiss, am achiziţionat în sfîrşit L'orbe et la roue de Michel Jeury, am adăugat antologii de autor din seria "Le grand temple de la S-F" la cele deja existente în colecţie şi am adunat, dintr-un foc, peste treizeci de volume de Jack Vance. Cele mai multe dintre cărţile de la Presses Pocket au copertele ilustrate cu picturi suprarealiste de Wojtek Siudmak. După cum bănuiţi deja, sînt un colecţionar fericit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Şi a fost Sonisphere... incendiar!

Vineri, sîmbătă şi duminică, am mers la festivalul Sonisphere de la Romexpo. Vineri i-am văzut pe Paradise Lost, pe Volbeat şi i-am revăzut pe cei de la Manowar (care s-au prezentat mai bine decît data trecută), după care i-am urmărit pe cei de la Accept. Vechea şcoală heavy-metal...

Sîmbătă am avut parte de Anthrax (foarte energici), Megadeth (cam distanţi), Slayer (de neoprit) şi Metallica. A fost o experienţă de neuitat să cînt împreună cu 50 000 de spectatori "Master of Puppets", "Welcome Home (Sanatorium)" sau "One". Iar la Slayer am văzut ceva ce nu mai pomenisem de la începutul anilor 90: mosh pit şi crowd surfing.

Duminică am avut parte de formaţii mai potolite, precum Anathema, Stone Sour sau Alice in Chains. Şi, la sfîrşit, în compensaţie, Rammstein.

Videoclipurile pe care le văzusem cu formaţia gemană nu mă pregătiseră nici pe departe pentru spectacolul lor. Decoruri dieselpunk demne de Metropolis, costume create parcă de Norma Moriceau, cascadorii care de care mai spectaculoase, jeturi de flăcări, trîmbe de fum, petarde, focuri de artificii, lămpi de acetilenă aprinse montate pe mîneci, baie de spumă, o excursie cu barca pneumatică peste capetele spectatorilor, toate executate cu precizie de ceas elveţian. Şi, oarecum spre surprinderea mea, publicul a cîntat la unison cu trupa o mulţime dintre melodii. În germană.

Ca spectacol, cei de la Rammstein au surclasat toate trupele pe care le-am văzut în concert pînă acum, inclusiv pe cei de la Iron Maiden şi AC/DC. Iar dedicaţia cu care îşi promovează limba maternă în cultura populară m-a pus pe gînduri.

M-am simţit cu atît mai bine la concert cu cît am fost însoţit de prieteni vechi, precum Tudor Popa, iar acolo am mai întîlnit o mulţime de amici şi de cunoştinţe. Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i s-a acordat unui domn care purta un tricou bleumarin inscripţionat "Hilfiger". Brutal...

Adam-Troy Castro - The Third Claw of God (2009)

În octombrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o carte de buzunar cu ilustraţia copertei în culori calde, reprezentînd un personaj feminin care amintea izbitor de mult de Charlize Theron în Aeon Flux. (Sînt şi motive mai serioase pentru a cumpăra cărţi pe lumea asta, dar ilustratorii au meritul lor.) Ca să ajung să parcurg acest roman a trebuit însă să citesc un altul, Emissaries from the Dead. Căci cartea a cărei copertă îmi atrăsese atenţia era abia a doua dintr-o serie. Am parcurs The Third Claw of God (Eos, HarperCollins, New York, 2009) în mai şi iunie 2010. Şi iată ce am aflat:

În acest roman, protagonista-naratoare Andrea Cort călătoreşte, împreună cu iubiţii ei, perechea ciberconectată Porrinyard, către planeta Xana, la invitaţia unei familii care a acumulat averi considerabile din comerţul interstelar cu arme şi muniţii. Din păcate, liftul spaţial la bordul căruia Andrea călătorea către suprafaţa planetei se opreşte în spaţiu, iar un pasager de la bordul acestuia este asasinat. Protagonista, care la începutul romanului fusese deja ţinta unei tentative de asasinat, suspectează că ucigaşul din ascensor ar putea face noi victime şi declanşează o anchetă ad-hoc, intervievîndu-i pe rînd pe toţi cei prezenţi.

Ca într-un roman poliţist clasic, de genul celor pe care le-a scris Agatha Christie, detectiva îşi foloseşte simţul observaţiei şi capacitatea de gîndire logică pentru a culege informaţii şi pentru a-l identifica pe făptaş. Cum The Third Claw of God este însă mai mult decît un simplu roman poliţist, cîteva comploturi sînt date la iveală, căci membrii familiei Bettelhine şi angajaţii lor sînt prinşi în lupte de interese care ar putea influenţa soarta întregii omeniri.

Dinspre zona subgenului postcyberpunk, romanul acesta, ca şi predecesorul său, împrumută cîteva elemente de recuzită, precum inteligenţele artificiale împărţite în facţiuni, secvenţele de realitate virtuală şi nanotehnologia. Pe de altă parte, asemenea romanelor SF clasice precum Caverne de oţel sau Soarele gol, The Third Claw of God include şi unele elemente utopice (ca de exemplu peisajele mirifice şi ecologia de pe Xana, realizate de ingineri planetari) şi distopice (cum ar fi tehnologia de rescriere a minţii folosită pentru a asigura fidelitatea angajaţilor familiei Bettelhine). Şi, ca să fie cititorii mulţumiţi, intriga romanului include atît scene de acţiune bine coregrafiate cît şi o dezvăluire melodramatică de final.

Personajele sînt cam la fel de bine conturate ca şi în Emissaries from the Dead, iar unele dintre ele (Jason şi Jelaine Bettelhine) sînt chiar complexe şi memorabile. Şi, lucru destul de rar, protagonista însăşi evoluează destul de mult pe parcursul romanului, ajungînd la maturitate emoţională.

În ceea ce priveşte lumea imaginară din The Third Claw of God, cum cea mai mare parte a acţiunii are loc într-un amplasament izolat (un ascensor spaţial de lux), mare parte din informaţiile despre Xana sînt relatate de personaje mai degrabă decît "arătate" direct. Cu toate acestea, autorul reuşeşte să închege o lume destul de credibilă.

Ca stil, romanul este scris decent, dar nu sclipitor, iar pe alocuri a trebuit să adaug cîte o literă sau un cuvînt care lipseau. Cine ştie? După sfatul autorului, poate că ar trebui să dau vina pe o facţiune a inteligenţelor artificiale, Demonii Nevăzuţi...

Pe ansamblu, The Third Claw of God s-a dovedit a fi o lectură agreabilă, cu toate că nu este o capodoperă a ficţiunii speculative. E adevărat că, după parcurgerea acestui roman, m-am simţit tentat să încep cărţi mai bogate şi mai relevante, cum ar fi The Windup Girl de Paulo Bacigalupi sau Makers de Cory Doctorow. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Alan Moore şi Kevin O'Neill - "Black Dossier" (2007)

-->

Printre cărţile pe care le-am primit de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la sora sa, Mădălina Bucheru, se află şi un volum din seria Liga Domnilor Extraordinari de Alan Moore şi Kevin O'Neill, Black Dossier (America's Best Comics, WildStorm Productions, DC Comics, La Jolla, 2007). L-am parcurs şi am constatat că unele romane grafice sînt precum vinul - devin mai bune pe măsură ce se învechesc. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mi-l imaginez pe Alan Moore, cu barba lui stufoasă, discutînd cu artistul grafic Kevin O'Neill despre subgenurile SF bazate pe istorii alternative: sandalpunk, clockpunk, steampunk, dieselpunk, atompunk. Nu s-ar putea face o lucrare care să le cuprindă pe toate?

Cam aşa îmi închipui că a încolţit ideea Dosarului negru. Pentru că, pe fondul unui secol al douăzecilea altfel decît îl ştiţi, cu Al Treilea Reich condus de Alfred Hinkel şi Marea Britanie post-belică trecută printr-o fază orwelliană sub conducerea Marelui Frate, Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain (întineriţi de un izvor magic din Africa Ecuatorială) pătrund în aripa secretă a Muzeului Britanic, sustrag un dosar negru, apoi caută să fugă. Pe urmele lor se află agenţi ai Serviciului Secret, inclusiv James Bond.

Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, cei doi parcurg materialele din dosar, iar cititorii sînt răsfăţaţi cu o serie de pastişe după H.P. Lovecraft, Virginia Woolf, George Orwell, William Shakespeare, John Cleland, P.G. Wodehouse şi Jack Kerouac. Aşa aflăm că Liga din primele două volume ale romanului grafic este a treia versiune, prima fiind înfiinţată în secolul al XVII-lea de regina Gloriana şi avîndu-i în componenţă pe Prospero, Ariel, Caliban, Don Quijote, Christian şi Orlando, iar cea de-a doua, din secolul al XVIII-lea, pe căpitanul Lemuel Gulliver, Natty Bumppo, Fanny Hill, clericul Dr. Syn şi pe eternul şi etern-schimbătorul Orlando.

Mai mult, în primele două decenii ale secolului al douăzecilea, cea mai recentă versiune a Ligii s-a confruntat cu o ligă franceză, Les Hommes Mysterieux, alcătuită din Robur, Arsène Lupin, Fantômas, Monsieur Zenith şi Nictalopul, respectiv cu una germană, Zweilicht-Helden, formată din Dr. Caligari, Dr. Mabuse, Dr. Rotwang şi un robot-femeie creat de acesta din urmă în Metropolis.

Dosarul negru abundă în trimiteri literare şi culturale, de la Cîntecul lui Roland şi ciclul arthurian la caricaturile cu eleve de la şcoala St. Trinian şi o anumită revistă pentru adulţi care iniţial trebuia să se numească "Stag Party". Numai că, spre deosebire de volumele precedente, aluziile şi conexiunile intertextuale acoperă un spectru istoric şi ficţional mult mai larg, de la Războiul Troian la scriitorii beat şi de la O mie şi una de nopţi la Ziua trifidelor.

Cireaşa de pe tort o reprezintă însă episodul final, tridimensional (vizibil cu nişte ochelari speciali furnizaţi împreună cu Dosarul negru), în care protagoniştii trec în Lumea Arzătoare de la nord de Insulele Orkney şi se reîntîlnesc cu membri mai vechi şi mai noi ai Ligii, de la Prospero şi Lemuel Gulliver la Orlando, Fanny Hill şi căpitanul Nemo. Tot Prospero este şi cel care rosteşte epilogul, o pledoarie în pentametru iambic pentru ficţiunile care ne oferă divertisment, dar ne şi formează atitudinile şi personalitatea de-a lungul vieţii.

După tot acest festin ficţional, care a forţat limitele romanului grafic pînă-ntr-atît încît o parte din evenimente apar sub forma unei colecţii de cărţi poştale, ce aş fi putut să-mi mai doresc? Volumul următor din Liga domnilor extraordinari, desigur.

Dar despre acesta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Horia Nicola Ursu - "Galileo" nr. 1 (2010)

Spre finalul lunii mai, 2010, am cumpărat un exemplar din primul număr al revistei Galileo Fantasy & Science Fiction (Millennium Press, Satu Mare, 2010) şi, oarecum spre surprinderea mea, l-am citit integral într-o singură zi.

Galileo apare în formă de volum A5, 240 de pagini, cu copertă integral color, şi conţine nuvele, povestiri, articole de critică literară şi cinematografică, precum şi un interviu cu autorul american Joe Haldeman. Prin grija redactorului-şef Horia Nicola Ursu, ficţiunea acoperă trei sferturi din paginile revistei, iar non-ficţiunea doar un sfert. Selecţia textelor este atent făcută (două dintre lucrările de ficţiune din acest număr au fost distinse cu premii literare prestigioase, iar o a treia a fost nominalizată), iar tematica lor este variată.

"O şansă din 10^16" de James Patrick Kelly, spre exemplu, este o poveste despre călătorii în timp şi viitoruri alternative relatată din perspectiva unui copil de la începutul anilor 1960. "Doi bătrîni, pe o bancă..." de Liviu Radu se încadrează mai curînd în curentul steampunk şi readuce în scenă poeţi romantici şi personaje ale SF-ului clasic. "Vonu" de Sebastian A. Corn, în schimb, este o povestire biopunk care debordează de imaginaţie. Tot biopunk este şi nuvela lui Norman Spinrad "Însemnări din Anii Molimei". (Ar trebui să-i avertizez pe cititori că textul lui Spinrad abundă în limbaj explicit şi în scene explicite.) Ultima proză din revistă, "Mortuare" de Joe Haldeman, se încadrează mai curînd în genul horror.

Textele de non-ficţiune din Galileo acoperă şi ele o largă paletă tematică. Astfel, editorialul lui Horia Nicola Ursu ne informează despre originea şi direcţia revistei. "Elogiul unei cariere" de Mircea Opriţă prezintă principalele realizări ale maestrului Ion Hobana. "Adolescenţii şi sexul" de Cory Doctorow aduce unele precizări despre romanul său Little Brother. (Spre surprinderea mea, dar şi a autorului, nu aspectele subversive, protestatare, antiguvernamentale ale romanului au stîrnit cele mai mari polemici.) "Ray Bradbury" de Graham Sleight prezintă în mod sintetic unele lucrări clasice ale lui Bradbury.

Interviul cu Joe Haldeman reprezintă o bună introducere pentru proza premiată a acestuia, "Mortuare", proză completată şi cu o notă explicativă, autobiografică, din partea autorului. Primul număr din Galileo se încheie cu un grupaj de articole, "Zeitgeist". Unul, semnat de Paul Di Filippo, se intitulează "Cyberpunk: după 25 de ani" şi prezintă romane de John Shirley, Rudy Rucker şi Bruce Sterling. Celălalt, scris de Peter Watts, discută filmul Avatar sub titlul (împrumutat dintr-un alt film de James Cameron) "Ce-ar fi să decolăm şi să-i facem praf de pe orbită?"

Ceea ce trebuie spus spre lauda revistei Galileo este că, deşi de cel puţin şaisprezece ani încoace nu mai reuşisem să citesc integral vreo revistă SF publicată în România, mi-a ţinut trează atenţia de la prima la ultima pagină. De la dimensiunile volumului şi ilustraţiile de pe copertă pînă la calitatea hîrtiei şi punerea în pagină, Galileo arată ca o revistă profesională. Iar raportul calitate/preţ este foarte avantajos.

Erorile de tehnoredactare, de traducere sau de redactare literară din acest prim număr sînt extrem de puţine şi probabil vor lipsi cu totul în apariţiile viitoare ale revistei. Dacă Galileo are un defect de neiertat, este acela că va fi publicată trimestrial, mai degrabă decît lunar, aşa cum mi-aş fi dorit. Îi urez să aibă viaţă lungă şi să ajungă la cît mai mulţi cititori... pe care să-i transforme în colecţionari.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Du-ne!"

Astronava nu arăta ca şi cînd ar fi fost pictată de Chris Foss pentru că nu fusese pictată de Chris Foss, ci proiectată de nişte inteligenţe artificiale de ultimă generaţie cărora puţin le păsa de estetică. Părea mai degrabă să fi rezultat din încrucişarea dintre o Mantis religiosa şi un set Mandelbrot. Era capabilă să absoarbă energie întunecată şi să se apropie de viteza luminii pînă cînd aceasta ameninţa că va intenta proces pentru hărţuire sexuală.

La bordul astronavei, echipajul post-uman încheia ultimele pregătiri în vederea unei călătorii pînă la marginea universului observabil. E adevărat că marginile universului pe care le observaseră astronomii se aflau în trecutul îndepărtat, în vreme ce astronava urma să călătorească în viitorul îndepărtat, însă membrii echipajului nu aveau o problemă cu asta. Astronomii îi asiguraseră că trecutul îndepărtat al universului fusese oricum foarte înghesuit, foarte fierbinte şi de-a dreptul exploziv, în vreme ce în viitorul îndepărtat avea să fie suficient loc pentru toată lumea şi pentru toate lumile. Desigur, astronomii aveau tendinţa să le spună asemenea lucruri dramatice nespecialiştilor, poate şi ca să-i convingă pe factorii de decizie de importanţa astronomiei şi de necesitatea finanţării ei, iar membrii echipajului se întrebau uneori dacă la marginea universului observabil sau în viitorul îndepărtat aveau să întîlnească alţi astronomi care să le povestească despre structura filamentară a cosmosului.

Comandantul astronavei, Giancarlo Peruggi, fusese selectat din şase milioane de candidaţi din cauză că nici una dintre super-puterile militare şi economice ale secolului al douăzeci şi doilea n-ar fi putut să-şi pună reprezentantul la comanda acestei misiuni fără a pierde cooperarea şi sprijinul celorlalte superputeri, avea experienţă, era fotogenic şi făcea impresie bună la conferinţele de presă. În plus, abia aştepta să scape de acasă, unde locuia cu părinţii, deşi tocmai împlinise treizeci şi cinci de ani.

Era singurul bărbat de la bord.

Restul echipajului era alcătuit numai din femei inteligente, competente şi motivate care fuseseră abordate în repetate rînduri de reprezentante ale mişcării feministe şi care tînjeau să ajungă la marginile universului observabil ca să nu li se mai solicite declaraţii despre emanciparea feminină.

Nici una dintre ele nu semăna cu Sigourney Weaver.

În cabina de comandă, Peruggi se uită lung la domnişoara pilot Marie-Louise Besançon şi spuse:

- Să vă povestesc cîte ceva despre principiile pe care se bazează propulsia astronavei, domnişoară?

Marie-Louise dădu ochii peste cap şi făcu o grimasă exasperată.

- Ni s-a instalat tuturor acelaşi wetware despre astronavă şi funcţionarea ei, domnule comandant. În plus, aţi risca să creaţi impresia că sînteţi un personaj dintr-o revistă cu literatură de consum...

Comandantul Peruggi încuviinţă abătut:

- Aşa e... Calc-o pe coadă!

Astronava absorbi o tranşă imensă de energie întunecată şi dădu buzna într-un tunel pe pereţii căruia particulele elementare întreţineau relaţii contra naturii cu continuumul spaţio-temporal. Numai că, înainte de a ajunge la marginea universului observabil, astronava întîlni în tunel un corp ciudat, ca o săpunieră suprarealistă înconjurată de anemone-de-mare din energie întunecată.

- Întoarceţi-vă de unde aţi venit! le transmise intrusul din tunel.

- Şi să vrem, n-am avea cum, replică prompt comandantul Peruggi. Avem misiunea de a călători pînă la marginea universului şi de a testa propulsia cu energie întunecată, iar echipajul astronavei noastre este ferm hotărît s-o îndeplinească.

- Dacă aţi şti ce nenorocire veţi declanşa, v-aţi întoarce imediat, insistă săpuniera.

- Adică veniţi din viitor? întrebă Peruggi neîncrezător.

Domnişoarele din echipaj schimbară priviri cu subînţeles.

- În măsura în care mai există unul, răspunse săpuniera.

- Păi, nu spuneau astronomii că în viitorul îndepărtat va fi loc pentru toată lumea? insistă Peruggi. Mai ales că la noi, în Sistemul Solar, e cam înghesuială...

- Asta spuneau înainte ca propulsia cu energie întunecată să fie pusă la punct, explică săpuniera. La scurt timp după plecarea voastră - două-trei secole - a început colonizarea universului cu nave cam ca asta, apoi competiţia pentru resurse, iar în cele din urmă războiul generalizat. Şi, cu toate că universul consta în cea mai mare parte din energie întunecată, astronavele au ajuns aşa de numeroase şi de energofage încît au consumat-o aproape complet. Cum ea era forţa primordială care determina expansiunea universului, acum, că tinde să dispară, cosmosul a intrat ireversibil în colaps. Unele facţiuni post-umane au făcut eforturi pentru reconvertirea materiei în energie întunecată, dar rezultatele sînt hidoase - nuclee stelare întregi au fost fărîmiţate pînă la nivel subatomic, iar continuumul spaţio-temporal a fost torsionat şi sfîşiat în fel şi chip. De-asta am călătorit înapoi în timp: ca să vă oprim şi ca să-i punem capăt războiului universal înainte să înceapă.

Peruggi îi aruncă o privire lungă domnişoarei Besançon:

- Dacă colapsează universul, cel puţin, înainte de final, o să fim cu toţii strîns împreună, laolaltă. Foarte, foarte strîns.

Domnişoara pilot clătină din cap şi oftă, semn că începuse să-şi cam piardă răbdarea.

- Comandante, nu era vorba că ne duci la marginea universului observabil?

- Era, încuviinţă Peruggi.

- Du-ne!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Swanwick, "Griffin's Egg" (1991)

La sfîrşitul lunii ianuarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat un exemplar dintr-o antologie alcătuită de Gardner Dozois, The Mammoth Book of Best Short SF Novels (Editura Robinson, Londra, 2007). Cîteva luni mai tîrziu, la sfîrşitul lui aprilie, am parcurs o nuvelă din această antologie - "Oul grifonului" de Michael Swanwick.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Griffin's Egg e plasată pe Lună, în a doua jumătate a secolului al XXI-lea, pe fundalul unor eforturi corporatiste majore de exploatare minieră selenară şi de alimentare cu materie primă a unor fabrici orbitale. Protagonistul este un lucrător obişnuit, Gunther Weil, care este tîrît în iureşul unor evenimente deloc obişnuite împreună cu ceilalţi colonişti de pe Lună. Iar intriga implică începutul unui Al Treilea Război Mondial pe Pămînt, sabotarea unor instalaţii pe Lună şi infestarea majorităţii coloniştilor cu nanomecanisme care îi aduc în pragul schizofreniei.

Ceea ce este interesant la această nuvelă (publicată iniţial într-un volum separat) este modul în care integrează trei planuri ale intrigii. În planul general, deşi naţiunile terestre nu doresc declanşarea unui război, un act terorist de anvergură duce la "răspunsuri moderate" automate pe care oamenii nu le pot controla într-o primă fază. În planul mediu, conflictul terestru afectează atît instalaţiile orbitale cît şi o parte dintre instalaţiile selenare, iar puţinii colonişti teferi au de ales dacă să urmeze nebunia indusă de nanomecanisme a celor mai mulţi dintre colegii lor, să se ucidă între ei din motive naţionaliste sau să coopereze pentru a ieşi din criză. Iar în prim-plan se află acţiunile unui protagonist cu care cititorului mediu îi vine destul de uşor să se identifice. Gunther Weil nu e nici savant, nici specialist, nici geniu, însă, cu inteligenţa unui om obişnuit, cu spirit practic şi raţiune şi o excelentă viteză de reacţie, reuşeşte să rezolve cîteva situaţii de criză, să rezolve un mister sau două şi s-o ajute pe Ekatarina Izmailova, conducătoarea ad hoc a coloniştilor, să organizeze lucrurile.

Stilul nuvelei este destul de sec. Adesea, am rămas cu impresia că naratorul "spune" în loc să "arate", deşi e posibil ca zgîrcenia cu care li se oferă cititorilor detalii să fie dictată de forma textului. Căci Griffin's Egg este nuvelă, nu roman...

Pe de altă parte, atît reţeaua socială a personajelor cît şi dinamica relaţiilor dintre ele sînt descrise foarte convingător.

Ar mai trebui să menţionez că nanomecanismele experimentale din Griffin's Egg, care permit detectarea şi modificarea din exterior a stărilor emoţionale umane, deschid calea pentru neuroprogramarea foarte larg răspîndită din viitorul ceva mai îndepărtat descris de Michael Swanwick în Vacuum Flowers (1987).

De asemenea, intriga nuvelei include evenimente inspirate de un experiment social cu joc de roluri (gardieni şi deţinuţi) discutat de Malcolm Gladwell în The Tipping Point (2000). Din păcate, deşi această intrigă secundară părea promiţătoare, autorul a ales să nu o dezvolte prea mult.

Pe ansamblu, Griffin's Egg este o nuvelă rezonabil de bine scrisă, cu suficient suspans pentru a încuraja lectura şi suficiente observaţii despre tehnologie şi societate pentru a încuraja meditaţia după lectură. Michael Swanwick avea să reviziteze acest univers imaginar într-un viitor considerabil mai îndepărtat în romanul Stations of the Tide (1991).

Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului la adresa http://www.michaelswanwick.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)