Bruce Sterling - "Shaping Things" (2005)

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktop şi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Azi în Timişoara...

În intervalul 19-21 martie, la invitaţia conducerii Clubului Helion, am participat la festivităţile prilejuite de 30 de ani de activitate a clubului.

Am călătorit pînă la Timişoara împreună cu Eduard Pandele (care a realizat şi imaginea în care mă puteţi vedea alături de Silviu Genescu), iar în tren mi-am dat seama treptat că ne însoţeau şi studenţi de la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti care mergeau în practică la Orşova. Am fost întîmpinaţi la gară, cazaţi la elegantul hotel Timişoara, apoi, în după-amiaza de vineri, am participat la sesiunea clubului alături de invitaţi de marcă precum George Ceauşu, Silviu Genescu şi Balin Feri. Seara, Cornel Secu, Lucian Vasile Szabo şi colegii lor au organizat o cină festivă la care s-au decernat şi premii pentru un concurs de proză scurtă. A avut loc o tombolă la care Eduard a cîştigat un premiu substanţial în cărţi şi l-a distribuit cu generozitate comesenilor.

Sîmbătă au avut loc alte prezentări şi comunicări ştiinţifice susţinute de personalităţi prestigioase ale SF-ului românesc ca Mircea Opriţă, Dănuţ Ungureanu şi Cătălin Badea Gheracostea. Comunicarea domnului Marcel Luca s-a făcut remarcată şi a fost primită cu căldură de către public. Au fost vizionate scurt-metraje regizate de Lucian Ionică. Seara, participanţii au fost invitaţi la un spectacol de muzică şi laser, iar eu m-am bucurat de o discuţie cu Silviu Genescu şi Cătălin Badea Gheracostea la o terasă pe malul Begăi.

Duminică dimineaţă am vizitat centrul vechi al Timişoarei împreună cu Eduard, după care am pornit înapoi către Bucureşti. M-am bucurat de revederea cu vechi prieteni, precum Radu Pavel Gheo, şi am avut prilejul să-mi fac prieteni noi, ca Ştefana Czeller. Gazdele s-au remarcat prin amabilitate, generozitate şi bună organizare, iar oraşul în sine mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută. A fost prima mea vizită la Timişoara, însă îmi doresc să nu fie ultima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Mark Dery, "Escape Velocity" (1996)

În 1999, la sugestia domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un volum de non-ficţiune de Mark Dery intitulat Escape Velocity: Cyberculture at the End of the Century (Grove Press, New York, 1996). L-am parcurs abia în 2007 (aşa multe cărţi, aşa puţin timp) ca parte din materialul documentar pentru teza mea de doctorat. Şi iată ce am aflat:

Prima parte, intitulată "Turn On, Boot Up, Jack In: Cyberdelia", tratează despre relaţiile dintre contracultura hippie a anilor 1960 şi cibercultura anilor 1990. Unele capitole din această secţiune tratează despre chestiuni generale, cum ar fi mercantilizarea contraculturii. Altele analizează cazuri concrete, precum revista Mondo 2000, lucrările unor autori ciber-psihedelici ca Douglas Rushkoff sau manifestările online ale mişcărilor de tip New Age.

Partea a doua, "Metal Machine Music: Cyberpunk Meets the Black Leather Synth-Rockers", prezintă influenţa fenomenului cyberpunk asupra muzicii. Unele capitole tratează despre muzicieni, ca de exemplu Elliot Sharp şi Nine Inch Nails. Altele discută influenţa muzicii asupra unor autori cyberpunk precum William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan şi John Shirley.

Partea a treia, "Waging a Tinkerer’s War – Mechanical Spectacle", analizează conexiunea dintre cibercultură şi spectacolele animatronice, începînd cu cele violente, suprarealiste ale lui Mark Pauline şi terminînd cu cele paşnice de la Disneyland sau Coney Island. Capitolele dedicate artiştilor Chico MacMurtrie şi Brett Goldstone merită atenţie deosebită, întrucît cel dintîi înceţoşează în mod intenţionat graniţele dintre uman şi mecanic, dintre manipulant şi manipulat, iar cel de-al doilea aduce o critică societăţii de consum energofage construindu-şi creaţiile exclusiv din rămăşiţe şi activîndu-le cu apă sau cu aburi.

Partea a patra, "Ritual Mechanics – Cybernetic Body Art", discută despre artişti de avangardă care practică modificarea chirurgicală a trupului ca formă de artă. Unii, precum australianul Sterlac, tind către un viitor postuman. Alţii, ca D.A. Therrien, găsesc inspiraţia mai degrabă în instrumentele de tortură din trecut sau în fanteziile mecanice din romanele lui Ballard.

Oarecum în aceeaşi direcţie se situează şi capitolele din partea a cincea, "Robocopulation: Sex Times Technology Equals the Future", în care autorul prezintă diverse aspecte ale interferenţelor dintre sexualitate şi înalta tehnologie.

Probabil însă că cea mai interesantă secţiune este cea de-a şasea, "Cyborging the Body Politic: Obsolete Bodies and Posthuman Beings", cu capitole dedicate trucajelor numerice din filme, chirurgiei estetice ca modă inspirată de imaginile retuşate cu fotomodele, intruziunilor corporatiste în istoria medicală a angajaţilor, tatuajelor biomecanice şi ipotezei încărcării minţii umane în calculatoare, teme ilustrate adesea cu extrase din romane cyberpunk din anii 1980 şi 1990.

Faţă de alte cărţi cu subiect similar, lucrarea lui Mark Dery pune datele în context social şi cultural, avînd grijă să sublinieze care aspecte ale ciberculturii sînt reale şi deja răspîndite pe scară largă, care sînt în stadiul experimental şi care sînt doar ipotetice. De asemenea, autorul urmăreşte nu numai influenţa pe care iniţiatorii curentului literar cyberpunk au exercitat-o asupra unor creatori de artă, modă sau tehnologie, ci şi cum creaţiile acestora din urmă i-au influenţat pe unii autori cyberpunk în etapele ulterioare ale carierei lor. Spre deosebire de alţi autori, Dery menţine un ton sobru pe tot parcursul cărţii, iar uneori îi critică pe unii dintre entuziaştii ciberculturii şi postumanismului pentru că, prin discursul lor bombastic şi ipotezele lor uneori fantasmagorice, abat atenţia publicului de la chestiuni sociale sau economice reale care şi-ar putea găsi o rezolvare aici şi acum. Poate de aceea, printre recomandările generoase oferite la începutul cărţii de J.G. Ballard, Pat Cadigan şi R.U. Sirius se află şi următoarele rînduri scrise de Bruce Sterling:

"Mark Dery este cineva pe care îl pot recunoaşte ca fiind un critic cultural adevărat, autentic. Într-o mulţime de ciberguru postmoderni, el e ca un cactus printre baloane."

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Şi totuşi se mişcă.

La Satu Mare, editorul Horia Nicola Ursu pregăteşte intens lansarea unei reviste, Galileo, dedicată literaturilor imaginarului. În primul număr al revistei urmează să apară proze inedite create de doi vechi prieteni de-ai mei şi colegi de generaţie scriitoricească, domnii Liviu Radu şi Sebastian A. Corn. Detalii suplimentare puteţi afla aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

K.W. Jeter - 'Noir' (1998)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar dintr-un roman de K.W. Jeter, Noir (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam, New York, 1999). Am avut plăcerea ca, în călătoriile zilnice prin oraş, să port haine negre, pantofi negri şi să citesc Noir. Pentru că romanul lui Jeter nu poate fi lăsat acasă înainte de încheierea lecturii. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În primul capitol, un administrator dintr-o corporaţie, Travelt, trece printr-o suprasarcină senzorială cu conotaţii sexuale. În cel de-al doilea capitol, alţi administratori din eşaloanele superioare constată decesul lui Travelt şi îl cheamă pe un anchetator, McNihil, să investigheze cazul.

Intriga se complică, pe de o parte pentru că unul dintre conducătorii corporaţiei DynaZauber, Harrisch, are planuri diabolice de infectare şi înrobire a clienţilor, pe de altă parte pentru că pe urmele lui McNihil este trimisă o asasină, November. Eforturile protagonistului de a evita preluarea cazului nu fac decît să-i agraveze situaţia, însă November îi devine în cele din urmă aliată, iar McNihil rezolvă cazul, dezvăluie maşinaţiunile lui Harrisch şi capătă ceea ce dorea - o reunire cu soţia sa, pe care o pierduse cu ani în urmă.

De regulă, un roman bine structurat se bazează pe trei componente: intrigă, personaje şi fundal. În cazul romanului Noir, intriga respectă regulile genului poliţist american, în care un detectiv dur, dar onest, tulbură apele dintr-o lume coruptă ca să-l determine pe făptaş să facă mişcări greşite şi să se dea de gol. Naraţiunea utilizează omniscienţa selectivă multiplă, trecînd de la punctul de vedere al victimei la cel al protagonistului, apoi la cel al principalului personaj feminin şi ocazional la cel al antagonistului. Evenimentele descrise ţin tot de locurile comune ale romanului poliţist american (cu o doză suplimentară de violenţă extremă), însă în roman apar adesea interludii futuriste sau suprarealiste.

Personajele din Noir sînt bine construite pentru rolurile pe care le au de jucat în intrigă, dar suferă de o anume lipsă de complexitate sau de profunzime. Chiar dacă McNihil are un trecut, o fostă soţie pe care regretă că a pierdut-o, o greşeală gravă care l-a dus la pierderea multor colegi şi a postului dintr-o agenţie, naratorul nu ne spune mai nimic despre reţeaua socială a protagonistului, despre stilul lui de viaţă sau despre stările lui emoţionale. Antagonistul, victima, November şi personajele secundare sau cele episodice sînt încă şi mai schematice. Cumva, spre deosebire de unii autori mainstream, care dezvoltă personajele în detrimentul intrigii, K.W. Jeter creează impresia că şi-a dezvoltat personajele numai atît cît era necesar pentru intrigă şi că, în această privinţă, a căutat eleganţa simplităţii.

Fundalul romanului, în schimb, este departe de a fi simplu. Lumea imaginară din Noir, deşi suferă de unele lacune similare cu cele din The Electric Church de Jeff Somers, este fascinantă în complexitatea ei barocă. Ca să vă dau numai cîteva exemple, protagonistul şi-a programat implanturile oculare ca să-i transforme viziunea într-un film poliţist alb-negru în care e veşnic noapte, corporaţiile îşi mută angajaţii nu numai de la un birou la altul ziua, ci şi dintr-un apartament în altul noaptea, morţii sînt animaţi pe cale artificială şi puşi să muncească pînă îşi achită datoriile acumultate în timpul vieţii, vagabonzii poartă în spate carapace, asemenea broaştelor ţestoase, trenuri de mare viteză fac turul Pacificului, piraţilor informaţionali li se scoate măduva spinării ca să se confecţioneze din ea cabluri pentru combinele audio, iar personajele sus-puse trimit corpuri sintetice ca să se destrăbăleze prin cartierele rău-famate, apoi le absorb amintirile prin sărut.

În cea mai bună tradiţie cyberpunk, la întemeierea căreia K.W. Jeter însuşi a contribuit cu o trilogie în anii 1980, autorul ţese o reţea de trimiteri intertextuale tematice şi stilistice. Latura noir a romanului duce cu gîndul la şcoala literară a lui Dashiell Hammett şi Raymond Chandler. Unele episoade, cum ar fi cel în care McNihil prinde în capcană un pirat informaţional, îl disecă şi-i extrage măduva spinării sau cel în care victime ale unui incendiu de proporţii sînt acoperite cu un lac de gel antiseptic în care au o ultimă orgie în timp ce se dizolvă par să fi sosit din imaginaţia sado-masochistă a lui William Burroughs. Alte pasaje amintesc mai degrabă de stilul din Gravity's Rainbow de Thomas Pynchon. Personajul feminin November, care seduce bărbaţi în trenurile de pe ţărmurile Pacificului, apoi îi ucide şi îi jefuieşte, pare să fi venit din opera timpurie a lui William Gibson. Iar episodul în care McNihil traversează un peisaj bîntuit de morţi animaţi care scotocesc prin gunoaie, apoi îi face o vizită soţiei sale îndecedatorate, este mai degrabă o trimitere la viziunea lui Philip K. Dick din Do Androids Dream of Electric Sheep?

Uneori, trimiterile intertextuale sînt punctuale, ca în capitolul al doilea, în care McNihil vede pe uşa unui apartament o plăcuţă cu sigla: "Derrida & Foucault, contabili publici certificaţi". Alteori, sînt autoreferenţiale, ca de exemplu clonele Adder din clinicile Snake Medicine, o trimitere la romanul Dr. Adder, precursor al genului cyberpunk. Uneori, trimiterile intertextuale sînt precise, ca în cazul capitolului al optulea, în care plutocratul Harrisch întreabă: "Cine a fost înţeleptul care a spus că realitatea e ceea ce, cînd nu mai crezi în ea, e în continuare acolo?" (După cum probabil ştiaţi deja şi după cum nu scrie în Noir, cel care a definit astfel realitatea a fost Philip K. Dick.) Alte trimiteri sînt difuze, precum titlurile de capitol, care rivalizează în încărcătură poetică cu cele din Trilogia Podului de William Gibson. ("Un carnaval umed de spumă agitată şi piele umană lunecoasă", ca să mă limitez la un singur exemplu.) Unele trimiteri sînt previzibile, ca afişajul digital din palma lui November, perceptibil numai de ea, asemănător cu cel din cîmpul vizual al lui Molly, în Neuromancer. Altele sînt complet neaşteptate, precum tatuajele transmisibile care se desprind de pe victimele acoperite de gel şi fîlfîie libere, asemenea notulilor din Book of the New Sun de Gene Wolfe.

Şi, cum Noir e în primul şi în ultimul rînd o carte cyberpunk, nu putea să lipsească din paginile ei o doză zdravănă de satiră anticorporatistă. Exemplele abundă, care de care mai caustic, însă unul anume m-a încîntat peste măsură şi mi-am permis să-l traduc pentru dumneavoastră:

"Fetele de soiul ei bulversau corporaţiile. Asta evoluaseră ele să facă. Întregul rost al vieţii de separeu, extensia logică a sistemului de a băga şi de a scoate la întîmplare angajaţii în şi din separeurile de la muncă, fusese dezvăluit la începutul mileniului ca fiind război psihologic al corporaţiei împotriva propriului personal. Ceea ce administratorii de la resurse umane şi psihologii din companii numeau dezorientare optimizată prin tranzienţă. Asta venea direct din opera de căpătîi a lui Henry Denkmann, Conectează-i pînă sîngerează: Administraţia în stil de proxenet pentru noul secol, care nu atît revoluţionase viaţa din corporaţii cît confirmase şi binecuvîntase ceea ce se petrecea deja. Această teorie anume fiind o extensie a vechii devize din New Orleans pentru traficarea prostituatelor, că ele nu erau complet sub controlul tău dacă încă mai credeau că au nume ale lor: dacă angajaţii nu aveau un loc pe care să-l numească al lor pe tot parcursul zilei - dacă nu marcau ziduri şi birouri familiare cu fotografiile lor de familie şi cu figurinele din plastic amuzante lipite pe monitoarele calculatoarelor lor - atunci era cu atît mai uşor să le deschizi capetele şi să bagi în ele orice tipare comportamentale doreau departamentele de resurse umane. Singura problemă fiind că angajaţii tot se mai duceau acasă, la acelaşi domiciliu iarăşi şi iarăşi, învingînd toată buna strădanie a psihologilor, păstrînd un ridicat nivel al atitudinilor negative, aşa cum reieşea din măsurile standard de sabotare a locului de muncă: absenteismul şi tulburările privitoare la plată şi furtul rechizitelor de birou. Apartamentele-separeu rezolvaseră toate astea, sau cel puţin pe cele mai multe dintre ele." [Noir, paginile 46-47]

(Uitasem să vă spun: Jeter a utilizat practic pe tot parcursul romanului verbul "a conecta" şi derivatele acestuia pentru a înlocui un alt verb, foarte folosit în furibundele filme de acţiune de la Hollywood, ceea ce a dus uneori la replici de genul: "Connect you, mother-connector.")

Pe ansamblu, combinaţia de intrigă poliţistă, idei neobişnuite, atmosferă şi trimiteri intertextuale m-a captivat şi m-a ţinut cu sufletul la gură pînă la ultima filă. Am remarcat adesea că romanele cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt rare. Noir, la 484, e unul dintre ele.

Desigur, dumneavoastră probabil aţi auzit despre K.W. Jeter că este unul dintre iniţiatorii subgenului steampunk şi cel care a creat denumirea acestui subgen. Dar despre celelalte aspecte ale creaţiei acestui autor american vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Tom Hodgkinson, "Cum am ales libertatea" (2006)

În februarie 2010, după ce mă adîncisem în lectura unei capodopere a literaturii cyberpunk, am făcut greşeala să deschid un volum de Tom Hodgkinson, Cum am ales libertatea - mic tratat pentru o viaţă fără griji (Colecţia Bonton, Editura Nemira, Bucureşti, 2007) şi, spre surprinderea mea, am lăsat deoparte şi cyberpunk, şi orice altceva, m-am pus pe citit şi am parcurs acest volum într-o zi şi jumătate. Adevărul e că îmi vine greu să îi rezist unei cărţi care îmi oferă ceea ce vreau să aflu, într-o formă considerabil mai documentată şi mai agreabilă decît aş fi în stare să produc eu însumi.

Ce ne prezintă cartea lui Tom Hodgkinson? Pe scurt, reţeta fericirii altfel decît în reclamele de la televizor. Mai bine zis, exact pe dos decît în reclamele de la televizor. Cum aş fi putut lăsa o asemenea carte necitită?

Ceea ce ne oferă autorul este un fel de tratat filosofic pe înţelesul tuturor. Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbesc să adaug că subiectele filosofice abordate în acest volum sînt de ordin foarte practic, se bazează în egală măsură pe experienţa personală a autorului şi pe numeroase exemple istorice şi pleacă de la premisa străveche că filosofia ar trebui să ne ajute să înţelegem lumea, locul nostru în ea (şi eventual calea către fericire) mai degrabă decît să le dea filosofilor prilejul să dezbată chestiuni foarte tehnice într-un jargon pe care nu îl înţeleg decît ei.

Cum am ales libertatea (care în versiunea originală are un titlu şi mai sugestiv, How to Be Free) este împărţit în capitole scurte şi antrenante despre subiecte precum atitudinea pe care o avem faţă de viaţă, relaţiile cu familia, relaţiile cu copiii, relaţiile la locul de muncă, relaţiile cu mediul înconjurător, autonomia energetică, autonomia alimentară, raportarea noastră la mijloacele de comunicare în masă şi aşa mai departe.

Toate aceste chestiuni (şi multe altele) sînt examinate din perspectiva autorului, din perspectiva culturii dominante occidentale (de sorginte protestantă, puritană), din perspectiva contraculturii (fie ea hippie sau punk) şi din perspectiva unei culturi mai vechi, medievală şi catolică. Spre surprinderea şi încîntarea mea, autorul îşi încurajează cititorii să fie destinşi, manieraţi, cooperanţi, cumpătaţi şi orientaţi către aprecierea vieţii mai degrabă decît încrîncenaţi, bădărani, agresivi, cheltuitori şi orientaţi către carieră şi cîştig. Fie că e vorba despre hrană, artă, vocaţii, meşteşuguri sau educaţie, principiile punk precum Do-It-Yourself sau neîncrederea în autorităţile centralizate reapar frecvent, ca şi poveţe mai vechi referitoare la întrajutorare şi la sprijin reciproc.

Printre sfaturile urgente date de autor se numără şi acelea de a renunţa la automobil şi la cărţile de credit, de a înlocui televiziunea şi revistele cu foi lucioase cu compania prietenilor şi cu lectura cărţilor, de a renunţa la lucrurile inutile şi de a învăţa meşteşugurile şi grădinăria.

Dincolo de multitudinea de aspecte practice atinse de acest tratat, rămîne o chestiune de ordin general: În loc să ne facem griji pentru viitor, nu ar fi de preferat să trăim prezentul cu bucurie, înţelepciune şi cumpătare?

În urma lecturii acestei cărţi, m-am felicitat încă o dată pentru un număr de decizii pe care le-am luat în viaţă, cum ar fi aceea de a-mi urma vocaţia mai degrabă decît o carieră într-o corporaţie cu program de la nouă la cel puţin cinci, sau aceea de a nu urmări viaţa politică, sau aceea de a renunţa la televizor, sau aceea de a refuza să-mi doresc produse şi servicii pe care industria reclamelor îmi spune zilnic că trebuie să mi le doresc.

Poate că printre paginile volumului Cum am ales libertatea veţi găsi şi dumneavoastră un sfat util sau o perspectivă diferită de aceea din mass media sau o confirmare a unor valori în care credeaţi deja. Iar în ceea ce priveşte capodopera cyberpunk despre care aminteam la începutul acestei recenzii, vă promit că am să vă dau detalii cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Da!

Imaginaţi-vă că Raymond Chandler se întîlneşte cu William Burroughs, cei doi îi sună pe Philip K. Dick şi pe William Gibson şi toţi patru se hotărăsc să scrie împreună o carte. Cam aşa e Noir de K. W. Jeter, un roman pe care tocmai am început să îl citesc...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - "Implied Spaces" (2008)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un set de cărţi, între care un roman recent de Walter Jon Williams, Implied Spaces (Editura Night Shade, San Francisco, 2009). Cum volumul era subintitulat "Un roman despre Singularitate" şi cum singularitatea tehnologică a lui Vernor Vinge este un subiect care mă interesează, l-am citit, iar în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:

Romanul începe cu un aventurier, Aristide, care, însoţit de o pisică vorbitoare şi de o sabie fermecată, călătoreşte printr-un peisaj vag oriental, întîlnind gărzi înarmate, caravane, caravanseraiuri, bande de tîlhari şi vrăjitori malefici.

Aristide se dovedeşte însă a fi unul dintre constructorii inteligenţelor artificiale care rulează în sfere Matrioşka şi care generează găuri de vierme prin spaţiu şi universuri de buzunar pentru beneficiul omenirii. Pisica Bitsy este ea însăşi avatarul unei asemenea inteligenţe artificiale, Endora, iar cei doi, la întoarcerea într-un univers mai avansat din punct de vedere tehnologic, află că o altă IA ajută o entitate, Vindex (sau Răzbunătorul, dacă preferaţi), să rescrie minţile oamenilor pentru a-i transforma în slujitorii săi devotaţi. Civilizaţia paşnică la crearea căreia ajutase Aristide se pregăteşte de război, iar protagonistul (după o scurtă perioadă în care este modificat şi slujeşte inamicul) conduce o divizie de maşinării şi soldaţi într-un asalt asupra sferei Matrioşka răzvrătite şi a universurilor de buzunar controlate de aceasta.

Confruntarea cu antagonistul aduce o surpriză de proporţii. Răzbunătorul este o copie a lui Aristide, revenită după o tentativă de colonizare din sistemul Epsilon Eridani şi înarmată cu un proiect de extremă megalomanie: deschiderea unei găuri de vierme în trecut, la originile Universului, şi solicitarea de daune creatorilor acestuia pentru apariţia accidentală a vieţii şi inteligenţei.

Aristide şi asociaţii săi izbutesc să distrugă sfera Matrioşka răzvrătită, apoi clona revenită din Epsilon Eridani, dar ideea întoarcerii la originile Universului îi rămîne protagonistului - cu speranţa că va fi realizată pe cale paşnică, nu prin înrobirea întregii omeniri.

Cum Walter Jon Williams este un autor care schimbă frecvent temele şi stilurile literare (cam ca Michael Swanwick), nu m-am mirat să constat că a creat acest roman hibrid în care apar elemente de fantezie eroică, operă spaţială militaristă şi viziune postumanistă despre Singularitate. De mirare este însă modul convingător în care autorul a combinat aceste elemente.

Porţiunea de fantezie eroică conţine atît referiri la O mie şi una de nopţi cît şi la fantasticul tolkienesc atît de reciclat în ultimele trei decenii. În primele capitole apar troli, vrăjitori, comori fabuloase şi o sabie, Tecmessa, care poate trimite inamicii într-un alt univers de buzunar.

Apare apoi o secţiune în care autorul a combinat literatura de spionaj cu pasiunea lui pentru explorările subacvatice - iar rezultatele sînt interesante.

Bună parte din a doua jumătate a romanului este însă ocupată de acţiune de tip operă spaţială, în care tabere inamice se înfruntă cu soldaţi roboţi, rachete protonice, găuri de vierme, jeturi de plasmă şi proiectile metalice accelerate de instalaţii electro-magnetice pînă la viteze relativiste. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică pentru acest gen de elemente, probabil că Implied Spaces va constitui o lectură foarte agreabilă.

Protagonistul Aristide se dovedeşte a fi un aventurier în vîrstă de două milenii, Pablo Monagas Pérez, iar vigoarea cu care participă la dueluri, relaţii amoroase, activităţi politice şi bătălii spaţiale se datorează faptului că societatea în care trăieşte le oferă cetăţenilor bazine ale vieţii - piscine cu nanomecanisme care îi reîntineresc pe oameni şi le vindecă bolile. Aristide nu e numai eventurier, ci şi poet, iar unele dintre poemele pe care le recită pe parcursul romanului sînt de fapt traduceri ale lucrărilor unor poeţi clasici chinezi. Chiar şi ultimele pagini ale cărţii sînt ocupate de un poem al protagonistului, o încheiere destul de neobişnuită pentru un roman din secolul al douăzeci şi unulea.

Pe lîngă protagonistul destul de agreabil şi antagonistul megaloman de care aminteam mai devreme, Implied Spaces îi mai atrage pe cititori şi cu o doză bine controlată de suspans, cu shimbări frecvente de situaţie după reţeta lui George Lucas ("acţiune la fiecare zece minute") şi cu cîrlige narative plasate strategic la sfîrşitul fiecărui capitol. Din acest punct de vedere, deşi este o carte mai puţin relevantă decît Days of Atonement, spre exemplu, Implied Spaces este mai captivantă şi mai agreabilă.

Nu în ultimul rînd, romanul este presărat cu o mulţime de trimiteri intertextuale, de la Cimmeria lui Robert E. Howard la Accelerando de Charles Stross şi de la Stăpînii marionetelor de Robert A. Heinlein la legile roboticii formulate de Isaac Asimov. Şi, în cazul în care vă întrebaţi de ce inteligenţele artificiale din acest roman nu s-au transformat în "descendenţi malefici" care distrug biosferele şi formele de viaţă bazate pe carbon, ca în Accelerando, răspunsul este că Aristide, co-creatorul lor, a introdus protocoalele asimoviene, legi fundamentale care le restricţionează comportamentul.

Pe ansamblu, cu toate că Implied Spaces nu este cea mai ambiţioasă carte de Walter Jon Williams din cîte am citit pînă acum, consider că a recompensat pe deplin efortul de lectură şi mă bucur că am avut ocazia să o citesc. Fireşte, autorul impresionează şi cu nuvele precum cele adunate în volumul Frankensteins and Foreign Devils. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am început să lucrez la un nou roman

Se tot întîmplă de vreo două săptămîni încoace să adaug aproape zilnic idei, schiţe de personaje, scene de acţiune şi elemente de fundal la un proiect. Aseară am structurat aceste elemente într-un plan în vederea scrierii unui nou roman. Cam acesta este şi motivul pentru care nu am mai postat recenzii pe blog în ultimul timp. Voi reveni cu detalii despre noul meu roman la momentul potrivit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Shirley - "Black Glass" (2008)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar al unei cărţi de John Shirley, Black Glass: The Lost Cyberpunk Novel (Elder Signs Press, Lake Orion, 2008). L-am parcurs cu sufletul la gură (în fond, Ioan Botezătorul al genului cyberpunk este numai unul) şi în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:

Black Glass conţine o prefaţă în care autorul arată cum, cu ani în urmă, a plănuit împreună cu William Gibson un roman pe care ar fi trebuit să îl scrie în colaborare, apoi... a ajuns să îl scrie de unul singur. Prefaţa mai conţine şi trimiteri la rădăcinile noir ale genului cyberpunk, precum şi referiri la atitudinea militantă, anti-corporatistă şi anti-autoritară a genului.

Apoi, lucru destul de rar în ficţiunea cyberpunk, autorul a inclus un glosar.

Acţiunea romanului este plasată în 2033, în California, în contextul în care o bună parte a economiei mondiale a ajuns să fie controlată de cîteva super-corporaţii şi de treizeci şi trei de oligarhi. Unul dintre aceştia, Terrence Grist, directorul consiliului de administraţie al conglomeratului Slakon, doreşte eliminarea unui fost poliţist proaspăt eliberat din detenţie, Richard Candle, şi a fratelui acestuia, Danny. Unul dintre motive este că Danny deţine informaţii compromiţătoare despre Grist. Un altul este că Richard Candle ar putea să-i dejoace planurile oligarhului.

Intriga se complică atunci cînd, într-o tentativă de a-şi aservi cîţiva membri-cheie ai consiliului de administraţie, Grist solicită crearea unui amalgam de simulări de personalitate, iar entitatea nou-creată îşi face planuri de dominaţie mondială şi complotează pe cont propriu pentru eliminarea unor personaje importante.

După uciderea lui Danny de către entitatea informaţională Destiny, Richard Candle îşi asigură sprijinul unui concurent al lui Grist, Bill Hoffmann, şi are o confruntare decisivă cu Grist, apoi alta cu Destiny. Lucrurile se termină bine pentru Candle şi prietenii săi, pe un iaht, în Insulele Cayman, cu un eveniment destul de rar în literatura cyberpunk - o cerere în căsătorie.

Dintre aspectele pe care mă aşteptam să le întîlnesc într-un roman cyberpunk, fie el "pierdut" şi "regăsit", aş enumera intriga de tip poliţist, mediul urban, referirile la contracultură, fundalul care combină dominaţia corporaţiilor multinaţionale şi dezastrul ecologic, precum şi înalta tehnologie ubicuă - personală, portabilă şi scăpată de sub control.

Cum Black Glass este un roman de John Shirley, am găsit şi nişte elemente recurente specifice acestui autor, cum ar fi spectacolele rock în direct, în cluburile de noapte, păsările artificiale folosite pentru supraveghere, bastoanele ce inversează reculul, aluziile la formaţii de muzică rock, respectiv convingerea că oamenii obişnuiţi vor avea în cele din urmă cîştig de cauză faţă de oligarhi.

Black Glass aduce însă şi numeroase elemente noi faţă de romanele cyberpunk precedente ale lui Shirley. Astfel, deţinuţii sînt supuşi operaţiei de dezMinţire, apoi, în ziua eliberării, sînt reMinţiţi (ca şi cînd mintea le-ar fi dezinstalată din creier la intrarea în închisoare şi reinstalată la ieşire), amantele oligarhilor îşi modifică figura cu ajutorul unor nanomecanisme (uneori pentru a arăta ca o versiune efeminată a "sponsorului"), piaţa neagră a ajuns să aibă o bursă neagră globalizată, cvasi-legală, iar vîrtejurile de mase plastice din oceanele lumii au început să degaje nori de particule toxice, Vîntul Negru, care uneori afectează zone intens populate precum Hong Kong sau Los Angeles.

Intriga romanului este captivantă, iar suspansul e creat atît prin succesiunea rapidă a planurilor narative cît şi prin abundenţa scenelor de acţiune. Pe alocuri, violenţa grafică este excesivă, poate ca o consecinţă a faptului că John Shirley este în primul rînd un autor de literatură horror.

Personajele sînt destul de convenţionale, dar autorul a avut grijă să le adauge trăsături distinctive. Astfel, Bill Hoffmann remarcă despre un alt oligarh, Terrence Grist, că nu are clasă pentru că tatăl lui era un parvenit, rockerul Danny Candle e dependent nu de droguri, ci de realitatea virtuală, în vreme ce un huligan adus de Hoffman ca să-l intimideze pe un rănit se dovedeşte a fi un actor paşnic, iar femeia fatală Lisha ajunge să fie fatală... la propriu.

Există de asemenea un număr de conexiuni intertextuale între Black Glass şi alte lucrări literare. În primul capitol este menţionat Jerome-X, un personaj afro-american din trilogia "A Song Called Youth". O parte din acţiunea romanului se desfăşoară în Rooftown, o mahala construită din rămăşiţe pe un turn metalic prăbuşit între două clădiri - decor care aminteşte atît de habitatul septuagenarilor Piranha din Metrophage de Richard Kadrey cît şi de Trilogia Podului de William Gibson. În capitolul al şaisprezecelea este menţionată o chitară Gibson SG cu un abţibild The Panther Moderns şi cu autografe ilizibile - o dublă referire la William Gibson şi la tribul urban Panther Moderns din Neuromancer, dar şi la formaţia de muzică rock The Panther Moderns din care a făcut parte John Shirley. Titlurile extravagante ale capitolelor amintesc de cele la fel de excentrice din City Come A-Walkin', iar în capitolul al şaisprezecelea i se acordă o semnificaţie ironică altui titlu de roman din opera lui Shirley, Silicon Embrace. Şi lista ar putea probabil continua.

Pe lîngă cele de mai sus, mi se pare demn de remarcat că autorul a făcut eforturi ca, din punct de vedere tehnologic şi cultural, să ţină pasul cu lumea reală. Astfel, în Black Glass apar referiri repetate la programele open-source, la site-urile de socializare, la telefoanele mobile inteligente, la imaginile generate pe calculator, la jocurile multi-player, dar şi la războiul din Irak sau la influenţa mediatică, guvernamentală, legislativă şi juridică a elitei corporatiste.

Mai merită subliniat şi faptul că, asemenea scriitoarei Pat Cadigan, John Shirley manifestă un scepticism bine articulat şi în acest roman faţă de noţiunea dragă altor autori (post)cyberpunk că minţile umane se vor putea încărca în calculatoare, iar trupurile noastre vor merita abandonate ca nişte carcase învechite. În acest sens, discursul din capitolul al şaptesprezecelea ţinut de protagonist este cu adevărat memorabil.

Pe ansamblu, fără a fi o capodoperă a genului, Black Glass a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura şi dovedeşte încă o dată că literatura cyberpunk poate servi în acelaşi timp ca divertisment şi ca avertisment. Mă bucur că John Shirley a făcut efortul de a "regăsi" acest roman "pierdut" şi vă sfătuiesc să parcurgeţi şi dumneavoastră Black Glass dacă veţi avea cîndva ocazia.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Richard Morgan - "Woken Furies" (2005)

În martie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia cybernoir despre Takeshi Kovacs scrisă de autorul britanic Richard Morgan. Ce părere mi-am făcut despre primul roman, Altered Carbon (apărut şi la noi sub titlul Carbon modificat) aţi aflat deja. Cum mi s-a părut cel de-al doilea roman al seriei, Broken Angels, aţi aflat probabil tot de aici. Dar ceea ce probabil am uitat să vă spun este că Broken Angels a făcut un lucru deosebit de important pentru autorul său: m-a convins să încep imediat lectura ultimului roman din trilogie. Aşa se face că în noiembrie şi decembrie 2009 am parcurs Woken Furies. Şi iată ce am aflat:

Woken Furies (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005) urmăreşte aventurile lui Takeshi Kovacs la întoarcerea pe planeta natală, Lumea lui Harlan. Kovacs poartă o vendetta personală împotriva unui ordin religios de dată recentă, Cavalerii Noii Revelaţii, ceea ce îl aduce în compania unui echipaj de deComisionare a cărui conducătoare, Sylvie Oshima, suferă de tulburări de personalitate.

Cum o clonă mai tînără a lui Kovacs şi o ramură a organizaţiei Yakuza sînt pe urmele protagonistului, acesta caută să o ascundă pe Oshima într-un loc sigur, apoi, cînd ea este răpită de agenţii Primilor Familii, strînge revoluţionari vechi şi noi ca să o elibereze. Căci personalitatea care reapare periodic în corpul lui Sylvie Oshima îi aparţine unei revoluţionare din istoria nu prea îndepărtată a Lumii lui Harlan, Quellcrist Falconer...

După urmăriri captivante şi confruntări spectaculoase care îi implică atît pe haiducii din sud cît şi pe foştii camarazi ai lui Kovacs din Forţele Trimişilor, protagonistul reglează cîteva conturi vechi, dezleagă misterul staţiilor orbitale care distrug aparatele de zbor de pe Lumea lui Harlan şi nutreşte speranţe că va putea regăsi cîndva înregistrările de personalitate ale unei iubite demult pierdute, Sarah Sachilowska, şi ale fiicei acesteia.

Cel mai vizibil aspect al romanului Woken Furies este că e încă şi mai lung decît Broken Angels. Are cinci sute şaizeci şi trei de pagini în ediţia de buzunar şi mi-au trebuit cam patruzeci şi cinci de zile ca să-l parcurg. Aşa încît, dacă plănuiţi să-l citiţi într-un concediu, asiguraţi-vă din timp că va fi un concediu lung.

Aproape la fel de vizibil este şi faptul că Woken Furies este mai bun decît cărţile precedente ale seriei. Intriga este mai complexă, miza conflictului central este mult mai mare, iar influenţele stilistice de la Raymond Chandler şi William Gibson, destul de vizibile în Carbon modificat, aici au dispărut, lăsînd loc unui stil personal - cam plat, dar întru totul al lui Morgan.

Elemente din romanele precedente au rămas însă şi în Woken Furies, precum punctuaţia creativă (întrebări care se termină cu un punct, înlocuirea punctelor de suspensie de la mijloc de frază cu un singur punct), lipsa aproape totală de umor a naraţiunii, scenele de violenţă şi de sex plasate în calea cititorilor la intervale strategice (cam ca sticlele cu apă la concursurile de ciclism) ori predicile anti-corporatiste despre revoluţii, circulaţia puterii în piramida socială şi distribuţia averii sau bunăstării. Unele dintre scenele violente din prima jumătate a romanului, cel puţin, în special acelea în care echipajul condus de Sylvie Oshima vînează roboţii revoltaţi pe insula New Hokkaido, seamănă mai degrabă cu secvenţe din jocuri video, cum ar fi cele din seria Half Life.

Pe de altă parte, măcar o dată, Richard Morgan a scris o pagină cu adevărat frumoasă în acest roman. Cu una mai mult decît în Altered Carbon sau în Broken Angels, aş zice. Şi, cum lucrurile bune nu se tac, o puteţi citi în traducere ceva mai jos:

"Surferii.

Îi găseşti cam peste tot pe Lumea lui Harlan, deoarece cam peste tot pe Lumea lui Harlan e un ocean care face valuri pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Şi "să-ţi dai viaţa" are cîteva înţelesuri aici. 0,8g, vă aduceţi aminte, şi trei sateliţi - poţi să călăreşti un val de-a lungul unor porţiuni ale Plajei Vchira cale de şase kilometri o dată, iar înălţimea talazurilor pe care se urcă unii dintre tipii ăştia n-ai cum s-o crezi pînă n-o vezi. Dar gravitaţia scăzută şi atracţia celor trei luni au o latură neplăcută, iar oceanele de pe Lumea lui Harlan au sisteme de curenţi care nu seamănă cu nimic văzut vreodată pe Pămînt. Compoziţia chimică, temperatura şi fluxul variază toate alarmant, iar marea face chestii ticăloase, neiertătoare, cu foarte puţine avertismente. Teoreticienii turbulenţelor încă se mai chinuiesc cu mare parte din asta, în simulările lor modelate. Pe Plaja Vchira se desfăşoară un fel diferit de cercetare. Mai mult de o singură dată am văzut efectul Young interpretat la perfecţie pe un val de nouă metri aparent stabil, ca un mit prometeic redat în cadre disparate, cocoaşa de apă perfectă, ridicată, se învolburează şi se împiedică de parcă ar fi beată sub surfer, apoi se împrăştie ca şi cînd ar fi prinsă de tir de artilerie cu şrapnel. Am ajutat la scoaterea supravieţuitorilor de sub valuri de cîteva ori. Am văzut zîmbetele fascinate, aura care pare să emane de pe feţele lor cînd spun lucruri gen: "Nu credeam că nemernicu-ăla de talaz o să mi se mai dea vreodată jos de pe piept," sau: "Nene, ai văzut cum s-a-mprăştiat ăla sub mine?" sau cel mai des, cu sufletul la gură: "Mi-ai scos planşa cu bine, moşule?" I-am urmărit cu privirea cum ieşeau din nou în larg, cei care nu aveau membre dislocate sau rupte, ori ţeste fisurate de la resac, şi am urmărit dorinţa mistuitoare din ochii celor nevoiţi să aştepte ca să se vindece.

Cunosc sentimentul acela destul de bine. Numai că eu am tendinţa să-l asociez cu încercarea de a ucide alţi oameni mai degrabă decît pe mine însumi." (pp. 277-278)

Nu, nu vă faceţi iluzii. Celelalte pagini din roman nu sînt scrise nici pe departe în stilul acesta. Conţin multe lovituri de teatru, multe dezvăluiri spectaculoase, destul de mult suspans şi nume delicioase de personaje precum Todor Murakami, Radul Segesvar, Vlad Ţepeş, Nadia Makita sau... Oishii Eminescu. Dar bijuterii de stil comparabile cu aceasta - nu.

După ce am parcurs şi ultima filă a romanului Woken Furies, pot să vă asigur de următoarele lucruri:

Spre deosebire de Cory Doctorow, care s-a lansat cu cărţi slăbuţe cum ar fi Down and Out in the Magic Kingdom, Richard Morgan şi-a început cariera la un nivel stilistic mediu spre bun, cu cărţi de dimensiuni respectabile şi cu intrigi destul de complexe, destul de atent structurate.

Tot spre deosebire de Cory Doctorow, care a ajuns un mascul alfa al literaturii post-cyberpunk şi i-a oferit publicului cititor romane esenţiale precum Little Brother, Morgan a evoluat semnificativ, dar nu spectaculos, urcînd de la cărţi pe care ai fi tentat să le duci la anticariat după prima lectură la romane prea bune ca să le dai, dar prea fade ca să le reciteşti.

Fireşte, e posibil ca următorul roman al lui Richard Morgan, Black Man, să îmi facă o impresie radical diferită. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

A revenit Moş Crăciun!

Ieri, 5 ianuarie, am avut plăcerea să mă reîntîlnesc cu un vechi prieten, Bogdan Tudor Bucheru. Ca urmare a faptului că în cenaclul virtual AtelierKULT (pe care Bogdan îl sponsorizează) am cîştigat anul trecut două concursuri de proză scurtă, dumnealui mi-a adus cadou din Statele Unite ale Americii un set de cărţi. Pe una dintre ele o puteţi vedea în imaginea de alături. Sper ca în viitorul apropiat să le citesc pe toate şi să vă relatez şi dumneavoastră despre ele aici.

Un An Nou fericit, să vi se împlinească toate dorinţele şi pe curînd!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am drum la Timişoara

Aseară am aflat că s-au anunţat rezultatele consursului de proză scurtă organizat de Clubul Helion din Timişoara. Spre surprinderea şi încîntarea mea, am aflat că distinşii membri ai juriului mi-au acordat unul dintre premii. Se pare că voi merge la Timişoara în primăvară pentru a le mulţumi domnilor din juriu şi pentru a-i felicita pe ceilalţi premianţi.

Detalii puteţi citi aici: http://www.arsfan.ro/2009/12/premiile/#comments.

Pat Cadigan, 'Tea from an Empty Cup' (1998)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar dintr-un roman al autoarei americane Pat Cadigan, Tea from an Empty Cup (Editura Tor, New York, 1999). De citit, am decis să îl citesc într-o scurtă şedere la mare, în septembrie 2001. Şi aşa se face că într-o după-amiază ploioasă, adîncit fiind în acest roman, nu am băgat de seamă decît cu întîrziere că toţi ceilalţi turişti din staţiune se strînseseră ciorchine împrejurul televizoarelor, păstrînd o tăcere suspectă. Tocmai se prăbuşiseră Turnurile Gemene, iar lumea se schimbase ireversibil.

Cum s-a schimbat lumea de atunci încoace probabil că aţi aflat deja din alte surse. Aş vrea să vă spun în schimb cîte ceva despre roman:

Tea from an Empty Cup reuneşte două nuvele pe care Pat Cadigan le-a publicat mai întîi separat, "Death in the Promised Land" şi "Tea from an Empty Cup". În versiunea de roman, scenele din care erau constituite cele două nuvele alternează. Cea dintîi o are ca protagonistă pe o detectivă din viitorul apropiat, Dore Konstantin, a cărei misiune este să investigheze cîteva cazuri de crimă ale căror victime sînt utilizatori ai realităţii virtuale. Cea de-a doua se concentrează asupra căutărilor în medii virtuale ale unei tinere japoneze, Yuki.

Cele două fire narative converg treptat. Dore Konstantin rezolvă cazurile şi descoperă criminalii, în vreme ce Yuki are revelaţia că în viaţa reală este de fapt un tînăr cu grave neadaptări sociale, Tomoyuki Iguchi - o personalitate care de-a lungul cărţii apare cînd şi cînd ca o amintire vagă a unui prieten demult pierdut, ori ca o fantomă virtuală.

Unele aspecte ale romanului amintesc de alte lucrări postcyberpunk publicate în aceeaşi perioadă. Astfel, mediile virtuale folosite ca domeniu de interacţiune socială între reprezentări tridimensionale ale personajelor are similarităţi cu Metaversul din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, în vreme ce Japonia distrusă de un cataclism şi reconstruită în realitatea virtuală de japonezii aflaţi în diaspora pare să evoce atît Scufundarea Japoniei (1973) de Sakyo Komatsu cît şi reconstrucţia virtuală a Oraşului Întunericului din Idoru (1996) de William Gibson.

Alte aspecte din Tea from an Empty Cup anticipează situaţii care au apărut în realitate un deceniu mai tîrziu. Astfel, investigaţia detectivei Dore Konstantin este îngreunată considerabil de faptul că mărturiile culese în medii virtuale nu au valabilitate în instanţă, iar cazurile de furt de personalitate sau de fraude sînt endemice în lumile virtuale din roman.

Pe ansamblu, Tea from an Empty Cup este rezonabil de bine scris, ceva mai clar şi mai puţin tulburător decît Fools, spre exemplu. Cum romanul s-a bucurat de o primire destul de bună din partea publicului, Pat Cadigan a publicat şi o continuare, Dervish Is Digital (2000), în care detectiva Dore Konstantin reapare ca personaj principal. Dar despre romanul acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

O colecţie de schiţe

Pe noul meu site am postat o colecţie de schiţe, unele mai vechi, altele mai noi, unele publicate cîndva în periodice, altele inedite, sub titlul "Ficţiuni 20:00". Vă invit să le parcurgeţi şi dumneavoastră la adresa de mai jos: http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/fictiuni-20-00.