David A. Mindell, "Our Robots, Ourselves" (2015)

Imagine preluată de pe situl Amazon.it

La finalul lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Our Robots, Ourselves - Robotics and the Myths of Autonomy (editura Viking, New York, 2015). Autorul, domnul David A. Mindell, predă aeronautica, astronautica și istoria ingineriei și fabricației la Massachussetts Institute of Technology.

Am parcurs lucrarea sa într-o săptămână, la finalul lui 2019 și începutul lui 2020. Și iată ce am aflat:

Capitolul întâi se intitulează: "Pilotat de oameni, teleoperat, autonom" și începe cu o relatare despre o experiență personală a autorului cu un batiscaf, într-o expediție de arheologie submarină. Autorul prezintă apoi principalele teme ale cărții: automatizarea, robotizarea, precum și rolul oamenilor în utilizarea tehnologiei cu un grad ridicat de autonomie.

Capitolul al doilea, "Marea", prezintă studii de caz din domeniul explorărilor subacvatice de mare adâncime - inclusiv descoperirea epavei Titanicului - și concurența de decenii între batiscafuri cu echipaj uman, precum Alvin, și aparate submersibile teleoperate, precum Jason. Uneori, tehnologia experimentată pe cel din urmă a fost adaptată și transferată la cel dintâi. În multe alte cazuri, tehnologia de acest tip a modificat radical domenii precum oceanografia și arheologia.

Capitolul al treilea, "Aerul", discută despre automatizare și robotizare în domeniul aeronauticii - cu precădere în aviația civilă - dar și despre evoluția aparatelor de bord și a tehnicilor de pilotaj.

Capitolul al patrulea, în schimb, tratează despre "Război" - în special despre dronele teleoperate Predator, utilizate inițial pentru recunoaștere aeriană, apoi înarmate cu rachete Hellfire, iar în cele din urmă succedate de drone net superioare ca rază de acțiune și armament, Reaper. Autorul relatează despre condițiile de lucru ale piloților de drone, despre colaborarea lor cu forțele armate desfășurate pe teren, despre reacția piloților din forțele aeriene convenționale, precum și despre efectele psihologice ale acestui tip de activitate.

Capitolul al cincilea, "Spațiul cosmic", discută despre utilizarea sondelor spațiale și a roboților pentru explorarea altor corpuri cerești din Sistemul Solar. Deși capitolul are în vedere și expediții cu echipaj uman, precum aselenizările sau misiunile efectuate cu naveta spațială americană pentru lansarea (și, ulterior, repararea, iar, în cele din rumă, recuperarea) telescopului spațial Hubble, autorul subliniază că spațiul cosmic este un mediu ostil vieții, iar costurile unei expediții cu echipaj uman pe Marte, spre exemplu, sunt de o sută de ori mai mari decât costurile trimiterii pe Marte a unui robot autonom precum Opportunity. De asemenea, autorul relatează despre echipa care a teleoperat robotul Opportunity și despre efectele psihologice ale teleoperării.

Capitolul al șaselea, în schimb, se intitulează: "Dincolo de autonomia utopică". Autorul relatează despre sonde submersibile autonome, precum ABE și Sentry, despre evoluția rapidă a telecomunicațiilor și despre estomparea diferențelor dintre vehiculele cu piloți umani, vehiculele teleoperate și vehiculele autonome. Apoi, domnul Mindell discută despre limitele automobilului autonom de la Google (în special în zone cu trafic intens, precum Boston), despre elicoptere autonome și despre programe aviatice experimentale, precum ALIAS, menite să colaboreze cu piloții umani, mai degrabă decât să îi înlocuiască.

Capitolul al șaptelea, "Autonomia în lumea umană", clarifică terminologia asociată cu dronele și arată că așa-numita autonomie a unor sisteme este, de fapt, acțiune umană decalată în timp. Căci roboții acționează pe baza unor programe scrise de oameni...

Autorul aduce în discuție și cazul unui cercetător, Matthew Crawford, care a devenit reparator de motociclete și a descoperit plăcerea însușirii de aptitudini practice și a conexiunilor interumane. Apoi, domnul Mindell trece în revistă principalele teme ale cărții și subliniază că evoluția recentă a celor trei tipuri de sisteme (pilotate de oameni, teleoperate, respectiv autonome) dezminte atât promisiunile naive cât și temerile naive referitoare la automatizare.

Lucrarea se încheie cu câteva pagini de mulțumiri, cu numeroase note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat foarte mult lucrarea domnului Mindell din mai multe motive.

Mai întâi, Our Robots, Ourselves se bazează pe un sfert de veac de experiență în domeniile despre care tratează și pe șapte ani de documentare și redactare. În consecință, multe dintre informațiile conținute în acest volum sunt culese direct de pe teren, mai degrabă decât preluate la mâna a doua sau a treia.

Apoi, materialul prezentat a fost împărțit judicios, pe categorii, expus clar și inteligibil, susținut cu exemple și ilustrat cu imagini de arhivă. Astfel, lucrarea domnului Mindell are nu doar un caracter informativ, ci și unul educativ.

Pe de altă parte, în repetate rânduri, autorul a pus în antiteză propaganda, reclama sau ficțiunea cu cazurile concrete, apărute în realitate, și a demontat, cu argumente, diverse opinii populare nefondate.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut forma de prezentare a lucrării - volum cartonat, cu supracopertă color, în policromie, hârtie de bună calitate, tehnoredactare îngrijită - ceea ce a sporit plăcerea lecturii.

Ca urmare, voi păstra Our Robots, Ourselves ca pe o lucrare de referință. De asemenea, pe aceeași temă, am început să parcurg un alt volum de nonficțiune intitulat Machines of Loving Grace. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie. 

M. Green, M. Johnson et al. "Blade Runner 2019 - Los Angeles" (2019)

Imagine preluată de pe situl Toy Wiz.com

Nu constituie un secret faptul că, în 1982, regizorul britanic Ridley Scott a realizat și lansat o peliculă intitulată Blade Runner, adaptare cinematografică a romanului lui Philip K. Dick Do Androids Dream of Electric Sheep? Filmul a rulat în România sub titlul: Vânătorul de recompense.

Spre surprinderea și încântarea mea, în 2019 (anul în care era plasată acțiunea din Blade Runner) a apărut un roman grafic intitulat: Blade Runner 2019 - Los Angeles (Titan Comics, Londra, 2019). Mulțumită importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar, pe care l-am parcurs în primele zile ale anului 2020.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea din acest roman grafic se petrece în acel 2019 imaginat în pelicula domnului Ridley Scott. Protagonista este o vânătoare de androizi, Aahna Ashina, care primește misiunea de a le găsi pe soția unui mogul, Isobel Selwyn, și pe fiica lui, Cleo Selwyn. Investigația o duce la descoperiri neașteptate, precum modificări genetice menite să îi îmbătrânească artificial pe androizi și să îi facă mai greu de detectat, dar și în colimatorul unor asasini care îi distrug vehiculul.

Între timp, Isobel Selwyn folosește conexiuni din lumea interlopă pentru a fugi cu fiica ei la sud de graniță, pe o insulă populată de andoizi. Când detectiva Ashina o ajunge din urmă și o identifică drept androidă, Isobel i-o încredințează pe micuța Cleo și le acoperă retragerea din fața unor trupe de mercenari trimisă de Alexander Selwyn. Căci Cleo este modificată genetic, iar corporația Tyrell ar dori să o disece și să o studieze în detaliu...

Scenariul, realizat de Michael Green și Mike Johnson, este captivant și convingător. Protagonista pare să fie colegă cu personajul Rick Deckard, iar problemele ei (o infirmitate nemărturisită, o proteză ascunsă) par ivite, ca și cele ale antieroului din Blade Runner, dintr-un mediu suprapoluat și lipsit de viitor. Personajele secundare, în spiritul peliculei din 1982, sunt de o diversitate rasială și etnică năucitoare și divizate între o clasă rarefiată de oligarhi și o masă de săraci fără șanse și fără speranțe. Tot în spiritul materialului-sursă, din când în când, un personaj sau altul (presupus uman) se dovedește a fi android.

Punctul forte al acestui volum îl constituie însă arta grafică. Contururile au fost trasate de către Andres Guinaldo, iar culorile au fost aplicate de către Marco Lesko. Mari eforturi au fost depuse pentru a crea, în detalii minuțioase, exterioare sufocate de reclame luminoase, trafic aerian de vehicule futuriste, costume similare cu cele din film, accesorii complexe și așa mai departe. (Dealtfel, creatorii, care i-au dedicat volumul acesta actorului Rutger Hauer, care s-a stins în 2019, au ținut să le mulțumească artistului grafic Syd Mead, precum și regizorului Ridley Scott și scriitorului Philip K. Dick.)

Volumul se încheie cu o galerie de coperte ale fasciculelor originale în care a apărut romanul grafic, cu planșe care arată trecerea de la schițe la contururi în tuș, apoi la aplicarea culorilor, și cu note biografice ale creatorilor.

Am întors ultima filă a primului volum din Blade Runner 2019 cu satisfacția de a fi parcurs un album de înaltă ținută, cu o urmă de regret că s-a încheiat prea repede, cu decizia fermă de a-l reciti cândva și cu speranța că al doilea volum, Offworld, nu va întârzia să apară.

Dar despre Offworld rămâne să discutăm la momentul potrivit. 

Nicholas Carr, "The Glass Cage" (2015)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

Pe la jumătatea lunii ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o carte de nonficțiune de Nicholas Carr intitulată: The Glass Cage - Where Automation Is Taking Us? (editura The Bodley Head, Londra, 2015). De parcurs, am parcurs-o abia în a doua jumătate a lunii decembrie 2019, încercând să înțeleg încotro ne duce automatizarea.

Și iată ce am aflat:

Introducerea se intitulează: "Alertă pentru operatori" și anunță subiectul cărții - automatizarea, beneficiile ei și efectele ei secundare.

Capitolul întâi poartă titlul: "Pasageri". Nicholas Carr relatează o experiență personală despre cum, pe când era adolescent, a învățat să șofeze un automobil cu o cutie de viteze manuală, apoi altul - cu o cutie de viteze automată, după care discută despre dezvoltarea și promovarea automobilelor fără șofer de către compania Google - ceea ce ar putea duce la dispariția unor seturi de aptitudini cognitive la o bună parte din populație.

Capitolul al doilea se numește: " Robotul de la poartă" și începe prin a discuta o caricatură din anii 1950 referitoare la automatizare. Autorul tratează apoi despre reacțiile luddite împotriva industrializării în primele decenii ale secolului al XIX-lea, despre viziunile mai optimiste ale lui Karl Marx și Oscar Wilde în a doua jumătate a acelui secol, despre grija recurentă, în secolul al XX-lea, că automatizarea din industrie avea să ducă la șomaj, apoi despre progresul automatizării pe parcursul secolului trecut. Încheierea capitolului îi avertizează pe cititori că mașinăriile evoluează exponențial, după Legea lui Moore, în vreme ce oamenii evoluează liniar, după Legea lui Darwin.

Capitolul al treilea, "Pe pilot automat", prezintă mai întâi două studii de caz cu accidente aviatice relativ recente, apoi o scurtă istorie a dezvoltării sistemelor automatizate de zbor din categoria "pilot automat". Și, dacă numărul accidentelor aviatice a scăzut dramatic în ultimii ani, autorul argumentează că, în schimb, destui piloți de pe liniile comerciale și-au pierdut unele aptitudini profesionale din cauza acestor sisteme automatizate.

Capitolul al patrulea explorează o temă similară, "Efectul degenerării". Astfel, domnul Carr identifică două efecte secundare ale automatizării asupra minții umane: lâncezeala și favorizarea. Cu alte cuvinte, utilizatorii de sisteme automatizate înclină să fie mai puțin alerți și să se bazeze prea mult pe ele, plecând de la premisa eronată că sistemele automatizate sunt infailibile. Concluzia tristă este că, dacă lăsăm automatizarea să ne îndepărteze de activitatea noastră, ratăm șansa de a deveni experți (sau, dacă preferați, maeștri) în domeniul în care profesăm.

"Interludiul cu șoareci-dansatori" prezintă un studiu de caz de la începutul secolului al XX-lea, în care cercetătorii Yerkes și Dodson au observat că performanțele cognitive ale șoarecilor de laborator cresc odată cu stimularea senzorială, după care, dincolo de un anumit punct, încep să scadă. Deloc surprinzător, și în cazul oamenilor e la fel, iar autorul arată că nu doar suprasarcina senzorială are efecte negative asupra performanțelor noastre, ci și stimularea senzorială prea redusă.

Capitolul al cincilea, "Calculatorul cu guler alb", tratează despre automatizarea din medicină. Autorul sugerează că informatizarea pe scară largă a sistemului de sănătate din S.U.A. suferă de probleme deoarece diversele sisteme informative nu sunt pe deplin compatibile unele cu altele. În schimb, notele de plată ale pacienților au crescut seminficativ. Nu în ultimul rând, e posibil ca automatizarea medicinei să conducă treptat la deprofesionalizarea medicilor. (Schimbări similare se prevăd în domenii precum avocatura, administrarea afacerilor sau tranzacționarea acțiunilor la bursă.)

Capitolul al șaselea, "Lumea și ecranul", începe cu un studiu de caz referitor la schimbarea culturii inuit odată cu adoptarea sistemului de poziționare globală prin satelit. Apoi, autorul tratează despre efectele neurologice ale orientării oamenilor în teren - efecte care nu apar la persoanele care se bazează exclusiv pe GPS. De asemenea, domnul Carr discută despre modurile în care informatizarea a transformat domeniul arhitecturii. Capitolul se încheie cu o pledoarie pentru perfecționarea prin practică.

Capitolul al șaptelea, "Automatizarea pentru oameni", atacă problema dacă, într-un domeniu sau altul, va mai fi nevoie de oameni. (Și răspunsul este că oamenii sunt necesari pentru situații care nu fuseseră prevăzute de către constructorii mașinăriilor.) Autorul urmărește apoi cum, în ultimele două secole, tehnologia a devenit un scop în sine, după care argumentează că proiectanții de noi aparate și sisteme ar trebui să aibă în vedere o automatizare orientată către oameni.

"Interludiul cu jefuitor de morminte" discută despre modul în care jocurile video îi ghidează pe utilizatori către însușirea și dezvoltarea unor aptitudini, în vreme ce o mulțime de alte programe și situri au efectul opus.

Capitolul al optulea, "Drona ta interioară", speculează în privința adoptării pe scară largă a autovehiculelor autonome și în privința implicațiilor etice rezultate din asta. Autorul ia apoi în discuție implicațiile practice și etice ale introducerii dronelor înarmate în teatrele de război, după care atenționează că suntem la un punct de cotitură, pe cale să adoptăm automatizarea pe scară largă și să schimbăm din temelii structura societății. Domnul Carr prezintă apoi modurile în care dispozitive ca Google Glass extind automatizarea și informatizarea. La finalul capitolului, sunt discutatea efectele unor programe ca Google Maps, precum și faptul că fiecare asemenea program are drept fundament un set de presupuneri care, de regulă, nu e cunoscut de către utilizatori.

Caitolul al nouălea, "Iubirea ce așterne recolta în rânduri", începe cu analiza unui poem de Robert Frost și continuă cu argumentul că tehnologia extinde capacitățile de observație și acțiune ale corpului uman. Din păcate, informatizarea recentă ne împiedică să observăm mediul natural în care trăim și slăbește conexiunea dintre utiliztori și unelte - ceea ce reduce șansele dobândirii de abilități prin practică și responsabilitatea individului. Capitolul se încheie cu un studiu de caz despre un trib de ameri-indieni care se mută periodic pentru a-și reîmprospăta aptitudinile și cu un alt caz, de la o firmă de arhitectură, unde, în mod deliberat, proiectarea asistată de calculator e adusă cu întârziere în fiecare proiect. În cele din urmă, autorul pledează pentru bucuria adusă de contactul omului cu lumea reală, de noi descoperiri și noi experiențe.

Lucrarea se încheie cu un set de note de final, cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Pe de o parte, am apreciat The Glass Cage pentru prezentare (ediție cartonată, supracopertă color în policromie, hârtie de bună calitate, tehnoredactare elegantă), pentru relevanța subiectului abordat și pentru buna organizare a materialului prezentat - în capitole și secțiuni. Cu siguranță, lucrarea domnului Carr merită păstrată și utilizată ca material de referință, la fel ca și un alt volum al său, The Shallows.

Pe de altă parte, am rămas cu impresia distinctă că The Glass Cage este rezultatul unei minuțioase cercetări în bibliotecă, mai degrabă decât al unor investigații pe teren. Ca urmare, după ce am încheiat lectura acestei cărți, am început să citesc o alta, bazată în mai mare măsură pe observații directe, intitulată: Our Robots, Ourselves.

Însă, despre aceea, am să vă relatez cu alt prilej.

Shoshana Zuboff, "The Age of Surveillance Capitalism" (2019)

Imagine preluată de pe situl The Alternative.org.uk

Pe la jumătatea lunii noiembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o carte de nonficțiune intitulată: The Age of Surveillance Capitalism - The Fight for A Human Future at the New Frontier of Power (editura Profile Books, Londra, 2019). Cum volumul venea însoțit de două duzini de recomandări (inclusiv de la Naomi Klein și Nicholas Carr), l-am cumpărat fără să stau pe gânduri (sau să întreb cât costă) și l-am parcurs cu sufletul la gură, în trei săptămâni, în pofida faptului că ediția pe care am citit-o are 691 de pagini tipărite cu litere mici. M-am felicitat (și mă felicit) atât pentru achiziție, cât și pentru lectură.

Să vedem împreună de ce:

Autoarea, doamna Shoshana Zuboff, predă la facultatea de drept și la facultatea de economie a Universității Harvard.

Introducerea prezintă o dilemă majoră a societății occidentale contemporane - dacă viitorul numeric va fi un cămin sau un exil pentru oameni.

Partea întâi a lucrării tratează despre "Bazele capitalismului de supraveghere" - cum s-a construit cadrul acestui tip de capitalism târziu, cum s-au descoperit datele comportamentale ale vizitatorilor de către corporații precum Google sau Facebook, cum s-au constituit sisteme de apărare a informațiilor personale preluate de la utilizatori, cum s-a structurat capitalismul de supraveghere ca un proces în etape, respectiv cum s-a ajuns la o diviziune a învățării în societatea contemporană, similară cu diviziunea muncii din capitalismul clasic.

Partea a doua se concentrează, în schimb, asupra "Avansului capitalismului de supraveghere". Pe de o parte, autoarea discută despre necesitatea acestui tip de capitalism de a prevedea cât mai aproape de certitudine comportamentul indivizilor, despre modelarea și redarea tiparelor comportamentale, despre determinarea comportamentului utilizatorilor (cu Pokémon Go! ca studiu de caz), după care arată, cu argumente, de ce indivizii trebuie să fie autodeterminați, mai degrabă decât manevrați din afară prin diverse tehnici de manipulare.

Partea a treia prezintă "Puterea instrumentară pentru o a treia modernitate". Mai exact, autoarea argumentează că noul tip de putere exercitat de corporații prin colectarea datelor personale nu este de sorginte totalitară, ci de un fel nou, nemaiîntâlnit, pe care îl intitulează "instumentarism". Pe de o parte, contrastează instrumentarismul cu totalitarismul de la mijlocul secolului al XX-lea. Pe de alta, arată care sunt principiile societății instrumentare, cum ar fi traiul într-o asemenea societate și de ce este preferabil să apărăm democrația și să rezistăm instituirii sistemului intrumentar.

Concluzia arată cum capitalismul de supraveghere subminează de sus în jos democrația și libertățile cetățenești, apoi se încheie cu un îndemn la apărarea drepturilor și libertății.

Lucrarea conține și câteva pagini de mulțumiri, un amplu set de note de final și un index alfabetic.

Mai întâi, trebuie să spun că am apreciat relevanța subiectului tratat de către doamna profesoară Zuboff. Tot așa cum, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, Naomi Klein a făcut istoria capitalismului bazat pe dezastre în Doctrina șocului, doamna Zuboff prezintă ascensiunea, evoluția, structura și direcția de dezvoltare a unui nou tip de societate.

În al doilea rând, am fost mulțumit să văd că, într-o manieră nu doar academică, ci de-a dreptul avocățească, autoarea și-a susținut fiecare afirmație cu probe din instanță, cu citate din documente oficiale emise de către organizațiile aflate în discuție, cu declarații ale reprezentanților oficiali ai unor megacorporații.

Apoi, am fost impresionat de ardoarea cu care doamna Zuboff, în pofida unei tragedii personale despre care discută în paginile cărții, a dus proiectul la bun sfârșit și l-a publicat, cu speranța că va ajuta la conștientizarea unor probleme sociale reale. Această ardoare, inspirată parcă de un pericol major și iminent, transpare destul de des din discursul autoarei.

Nu în ultimul rând, mi-au impus respect dimensiunile neobișnuite ale volumului, precum și excelenta organizare a materialului prezentat.

La finalul anului 2019, nu am fost câtuși de puțin surprins să aflu că The Age of Surveillance Capitalism se situa în capul listei de recomandări de lectură a fostului președinte S.U.A. Barack Obama. La rândul meu, vă recomand cu multă căldură această lucrare a doamnei profesoare Zuboff. (Puteți comanda un exemplar aici.)

După ce am întors ultima filă a cărții (și după ce am extras un citat ca epigraf pentru o nuvelă de-a mea), m-am grăbit să încep să citesc o altă lucrare de nonficțiune pe o temă oarecum similară: The Glass Cage.

Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

Neil Gaiman & Dave McKean, "Black Orchid" (1991)

Imagine preluată de pe situl Amazon.ca

Pe la mijlocul anilor 1990, după ce citisem Arkham Asylum și fusesem extrem de impresionat, am parcurs, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, trei albume dintr-o ediție franceză a unui roman grafic, Black Orchid, scris de Neil Gaiman și ilustrat de același Dave McKean. Un sfert de veac mai târziu, în ultima decadă a lunii decembrie 2019, am achiziționat, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, o ediție integrală - Black Orchid (DC Comics, Burbank, CA, 2019).

Am parcurs-o cu sufletul la gură, chiar înainte să se sfârșească anul. Și iată ce am aflat:

În prima parte, la o ședință a consiliului de administrație al unei organizații criminale, secretara, domnișoara Halliwell, este dată în vileag ca fiind o supereroină infiltrată, Orhideea Neagră, apoi este imobilizată și ucisă într-un incendiu. În suburbii, alte ființe-flori clonate din același material genetic se trezesc într-o seră. În schimb, din penitenciar este eliberat Carl Thorne, un traficant de arme, care încearcă să-și recapete vechiul post în subordinea lui Lex Luthor, conducătorul organizației criminale. Una dintre ființele-flori află povestea creatorului ei, Philip Sylvain, și a prietenei lui din copilărie - Susan Reed. Sylvain îi vorbește și despre foști colegi de-ai săi din facultate. Doar că, pe când ființa-floare zboară pe fereastră și se așază într-un copac ca să doarmă și să viseze, la ușă bate, cu gând de răzbunare, fostul soț al lui Susan - Carl Thorne.

În partea a doua, Carl Thorne îl torturează și îl ucide pe Sylvain, apoi distruge făpturile-flori din seră - cu excepția unei fetițe care izbutește să scape. Paradoxal, când acoliți de-ai lui Lex Luthor încearcă să îl înece pe Thorne, Orhideea Neagră (în noua sa versiune) intervine și îl salvează, după care pleacă, însoțită de clona ei mai mică, la Gotham, în căutarea foștilor colegi ai lui Sylvain. Astfel, Orhideea Neagră se întâlnește cu Batman, apoi, în Azilul Arkham, cu Jokerul, cu Two-Face, cu Pălărierul și cu unul dintre personajele pe care dorea să le găsească - Pamela Isley. Doar că, între timp, aceasta din urmă a devenit Poison Ivy și refuză să o ajute pe protagonistă - iar altcineva o răpește pe fetița-floare. Din fericire, Batman o trimite pe protagonistă pe o pistă nouă, în Louisiana, pe urmele lui Alec Holland.

În partea a treia, protagonista ajunge într-un ținut mlăștinos din Louisiana și discută cu Alec Holland - care a devenit Creatura-din-mlaștină. Acesta o ajută să înțeleagă mai bine povestea predecesoarei sale și o îndeamnă să planteze niște semințe speciale în pădurea amazoniană pentru a crea mai multe femei-orhidee. Orhideea Neagră își recuperează sora-clonă și zboară spre pădurea ecuatorială - dar pe urmele ei vin Carl Thorne, pe de o parte, și mercenarii lui Lex Luthor, pe de alta. În confruntarea finală, Thorne îi elimină pe cei mai mulți dintre mercenari, însă e ucis la rândul lui. Orhideea Neagră, în schimb, alege să îi lase în viață pe puținii oponenți rămași, după care se îndreaptă în zbor, cu sora-clonă, înapoi către Metropolis.

(Multă vreme, cititorii seriei au așteptat un al patrulea fascicul, în care Orhideea Neagră să aibă o confruntare finală cu Lex Luthor, însă mesajul volumului este unul diferit, iar protagonista alege în mod deliberat calea nonviolenței.)

Ediția omnibus a acestui roman grafic conține, între altele, o introducere de Mikal Gilmore (jurnalist la Rolling Stone), pagini cu poeme care ilustrează, într-un fel sau altul, tema acestui volum, o pagină cu mulțumiri, pagini-facsimil cu note-concept ale scenaristului Neil Gaiman, facsimilul unei scrisori cu comentarii din partea doamnei Karen Berger (redactor la DC Comics), facsimilul primei pagini din proiectul propus inițial de către domnul Gaiman, texte promoționale furnizate de către scenarist, note preliminare pentru al doilea fascicul din roman (scrise de mână, respectiv dactilografiate) și notele biografice ale scenaristului și graficianului.

Ceea ce aș dori să subliniez este că, dincolo de scenariul foarte ingenios, care contravine orizontului de așteptare al cititorilor obișnuiți și care împletește cu multă artă mai multe fire narative, punctul forte al acestui roman grafic de excepție îl constituie arta grafică.

Artistul Dave McKean utilizează o diversitate de tehnici și de mijloace de expresie - culori acrilice în unele cazuri, schițe în tuș, crochiuri, chiar colaje pe alocuri - pentru a crea planșe care, uneori, sunt de inspirație noir, alteori au un aer impresionist, iar, în unele cazuri, sunt de-a dreptul suprarealiste. Lucrarea ulterioară a artistului, Arkham Asylum (o altă memorabilă piesă de colecție, despre care am scis aici), nu s-a ivit din neant, ci este un rezultat al procesului de experimentare și învățare de care a beneficiat din plin și Black Orchid. Și, dacă alte benzi desenate (unele chiar destul de reușite) vin, stau la raft o vreme, după care pleacă pentru a-i bucura și pe alți cititori, Black Orchid cu siguranță că va rămâne în colecția mea mulți ani de acum înainte.

Probabil bănuiți că, după ce am terminat de citit acest roman grafic cu totul excepțional, am început să parcurg un altul - mai exact, Blade Runner 2019. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Jason Shawn Alexander et al., "Empty Zone, Volume Two" (2016)

Imagine preluată de pe situl Image Comics.com

La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Empty Zone, intitulat: Industrial Smile (Image Comics, Berkeley, California, 2016). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Într-o iarnă dinspre finalul secolului al XXI-lea, la Berlin, un american expatriat în Marea Britanie, Bodie Waterman, și soția lui, Samantha, își petrec vacanța. Doar că Samantha dispare o vreme, apoi revine și îl invită pe soțul ei la o petrecere dintr-un cartier insalubru. Puțin lipsește ca Bodie să devină felul principal într-un ospăț cu vampiri. Un postuman psihopat, Petrov, intervine și îl salvează, iar Corinne White și complicele ei, Hank, se pomenesc și ei implicați în efortul pentru stârpirea cuibului de vampiri. Cu mari eforturi, protagoniștii reușesc și să distrugă un laborator clandestin al plutocratului Oni, iar, în final, Corinne pleacă spre Lagos, pe un vapor, pentru confruntarea finală.

Față de primul volum din serie, Conversations with the Dead, atmosfera din Industrial Smile este încă și mai apăsătoare. Graficianul Jason Shawn Alexander a reușit să redea foarte sugestiv peisaje urbane afectate de ninsoare și de poluare, precum și o întreagă gamă de personaje postumane de coșmar.

Scenariul, asigurat de Darragh Savage și J. S. Alexander, este alert și captivant, iar acțiunea e împărțită pe mai multe planrui care converg treptat. Literele din casetele de dialoguri, îngrijite de Sherard Jackson, parcă nu mai sunt așa de exuberante ca în primul volum. Culorile, în schimb, au fost folosite de artiștii Luis NCT și Mar Silvestre într-un mod impresionant.

Am apreciat și machetarea volumului, galeria de afișe promoționale și coperte personalizate de la finalul cărții, precum și excelenta calitate a hârtiei și a tiparului. Pe ansamblu, Industrial Smile a meritat pe deplin atât investiția, cât și o a doua lectură. Desigur, mi-aș dori să pot parcurge și volumul al treilea din romanul grafic Empty Zone, însă, cum acesta întârzie să apară, deocamdată m-am mulțumit cu un alt album de referință, Black Orchid. Dar despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej. 

Bruce Dickinson - "La ce-i bun butonul ăsta?"

Imagine preluată de pe situl eMag.ro

În urmă cu doi ani, vă relatam la Țesătorul că domnul Bruce Dickinson își publicase autobiografia sub titlul: What Does This Button Do?

Iată, însă, că pe 8 februarie 2020, la Sala Radio din București, domnul Dickinson a făcut o prezentare a acestei cărți, care între timp a apărut și într-o ediție română. Și ce prezentare a fost!

La intrarea în Sala Radio, participanții au avut ocazia să achiziționeze un exemplar din ediția română a volumului, dar și să completeze un formular prin care să îi adreseze întrebări autorului. (Mă tem că întrebarea mea a primit un răspuns implicit, mai degrabă decât unul explicit.)

Apoi, în așteptarea evenimentului principal, în timp ce publicul se așeza pe locurile din sală, în sistemul de sonorizare s-au difuzat piese muzicale de pe albumele solo ale reputatului cântăreț britanic.

Domnul Dickinson a sosit pe scenă în pantaloni gri-închis, cu o vestă elegantă, de aceeași culoare, și, timp de o oră și patruzeci de minute, a încântat publicul cu povestea vieții lui. Relatarea a fost însoțită de fotografii de arhivă, redate pe un ecran uriaș și comentate savuros de către muzician.

În manieră tipic britanică, autorul a dovedit foarte mult umor, autoironie și sarcasm la adresa unor instituții precum școlile private din Regatul Unit sau partidele politice de acolo. De asemenea, muzicianul a trecut cu ușurință și cu bunăvoință peste cele câteva momente în care microfonul său a luat câte o mică pauză. Relatarea a fost presărată cu anecdote din anii de școală ai domnului Dickinson, din perioada de început a carierei sale muzicale, în formația Samson, din anii de glorie, alături de legendara formație Iron Maiden, dar și din anii recenți, în care muzicianul s-a luptat cu o formă de cancer.

Cum autorul știa că se adresează unui auditoriu a cărui limbă maternă nu este engleza, destule dintre anecdotele relatate au fost presărate cu onomatopee și mimică, spre hazul publicului. Și trebuie să vă spun că, deși în Sala Radio veniseră peste opt sute de persoane, evenimentul s-a desfășurat foarte civilizat, fără întreruperi sau incidente, căci domnul Dickinson știe de minune cum să capteze atenția auditoriului.

A urmat o pauză de o jumătate de oră, după care muzicianul britanic a răspuns unor întrebări formulate din partea publicului. Spre final, după ce domnul Dickinson explicase pe larg de ce vorbitul în public afectează coardele vocale în moduri care îngreunează cântatul în aceeași zi, una dintre întrebări l-a invitat practic să cânte a capella o piesă muzicală la alegere. (În lumina celor ce le explicase anterior, i-am propus imediat piesa "Transylvania".)

Și, ca să încheie seara cum se cuvine, muzicianul a interpretat a capella câteva strofe din melodia Chemical Wedding.

Singura mea dezamăgire privitoare la acest eveniment foarte bine organizat și foarte agreabil a fost că, la final, nu s-au acordat autografe. Realist vorbind, dacă domnul Dickinson ar fi început o sesiune de autografe, probabil că și acum aș mai fi fost la rând, cu exemplarul meu din What Does This Button Do? la îndemână, mai degrabă decât să scriu acest articol pentru dumneavoastră.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai metalistă costumație îi revine unei doamne între două vârste, așezată pe primul rând, care, într-o mulțime de rockeri îmbrăcați în tricouri, veste și hanorace cu imagini din cei 45 de ani de istorie muzicală Iron Maiden, a purtat cu mândrie o bluză cu model de leopard cu paiete aurii.

Brutal. 

Thomas Rid, "Rise of the Machines" (2016)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare intitulată: Rise of the Machines - The Lost History of Cybernetics (editura Scribe, Brunswick, Victoria, 2016). Autorul, dr. Thomas Rid, este profesor universitar de studii de securitate la King's College, în Londra. Am parcurs volumul său în opt zile la jumătatea lunii noiembrie 2019.

Și iată ce am aflat:

În "Prefață", autorul precizează care este subiectul cărții (cibernetica), respectiv ce și-a propus să realizeze cu această lucrare.

Secțiunea "Ascensiunea mașinăriilor" tratează despre crearea, de către Norbert Wiener, în anii 1950, a domeniului ciberneticii - adică știința guvernării sistemelor.

Capitolul întâi, "Control și comunicare în război", tratează despre raidurile aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, despre nevoia bateriilor antiaeriene de a prevedea unde urmau să se afle avioanele inamice peste câteva secunde și despre proiecte de cercetare ale Aliaților pe această temă - inclusiv dezvoltarea radarului.

Capitolul al doilea, "Cibernetica", urmărește dezvoltarea domeniului ciberneticii de către Norbert Wiener și colaboratorii săi în perioada postbelică. Paradoxal, volumul Cibernetica a fost foarte apreciat în presă imediat după lansare și s-a bucurat de o largă popularitate. Iar cibernetica a fost aplicată în domeniul pe atunci emergent al calculatoarelor numerice.

Capitolul al treilea, "Automatizarea", urmărește eforturile de a automatiza apărarea și războiul în perioada Războiului Rece, în anii 1950, dar prezintă și lucrări cu tentă filosofică din cariera târzie a lui Norbert Wiener. Din păcate, sistemele parțial automatizate pentru apărarea bombardierelor au ajuns inutile în anii 1960, odată cu dezvoltarea rachetelor intercontinentale de corazieră. Și tot anii 1960 au adus dezbateri pe tema automatizării în industrie și a efectelor sale sociale.

Capitolul al patrulea, "Organisme", trateză în schimb despre apariția, în anii 1960, a noțiunii de organism cibernetic (sau ciborg), despre contribuțiile lui John von Neumann și Edward Moore la dezvoltarea ciberneticii, despre experimentele lui Mosher pentru construirea de exoschelete, despre dezvoltarea sistemelor de teleprezență, dar și despre adoptarea ciborgului ca metaforă în lucrări umaniste precum "Un manifest pentru ciborgi" de Donna Harroway.

Capitolul al cincilea, "Cultura", examinează influența ciberneticii în comeniul cultural, cu publicații precum Whole Earth Catalog în anii 1970 și WIRED în anii 1990, respectiv cu comunități online precum WELL, întemeiată în 1985.

Capitolul al șaselea, "Spațiul", tratează despre (ați ghicit!) ciberspațiu - sisteme virtuale dezvoltate pentru forțele aeriene, despre literatura cyberpunk, cu autori precum Vernor Vinge și William Gibson, dar și despre dezvoltarea realității virtuale pentru civili de către cercetători ca Jaron Lanier și John Walker. Alte secțiuni urmăresc dezvoltarea jocurilor virtuale, raidurile autorităților împotriva hackerilor și constituirea Fundației Frontiera Electronică.

Capitolul al șaptelea, "Anarhia", urmărește ascensiunea mișcării criptoanarhice în anii 1990, dezvoltarea unor sisteme criptografice puternice, apariția unor lucrări precum "Cyphernomicon", farse ca Rețeaua Neagră, respectiv tentative de stabilire a unor micronațiuni ca baze pentru servere criptate.

Apoteotic, capitolul al optulea tratează despre "Război" - mai exact, despre războiul cibernetic dintre S.U.A. și alte puteri globale, cu elemente ce țin de spionajul militar și de cel economic. Una dintre operațiunile identificate și urmărite de contraspionajul american, denumită Moonlight Maze, ducea... la Moscova.

Capitolul al nouălea, "Căderea mașinăriilor", trece în revistă progresul, diversificarea și realizările ciberneticii din anii 1940 până în prezent, dar și dezvoltarea în paralel a unei mitologii care, în cele din urmă, a pus în umbră știința din care se ivise.

Lucrarea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final, cu lista ilustrațiilor și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului profesor Rid pentru vastitatea documentării, pentru judicioasa selectare a materialului prezentat, pentru organizarea tematică și diacronică a informațiilor, respectiv pentru caracterul multidisciplinar al cercetării efectuate și pentru prezentarea clară, inteligibilă a materialului.

De asemenea, am apreciat numeroasele fotografii de arhivă care ilustrează acest volum, precum și tehnoredactarea îngrijită, care ușurează lectura.

Ca urmare a celor arătate mai sus, voi păstra Rise of the Machines ca pe o lucrare de referință în colecția mea personală. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că, imediat după ce am terminat-o de citit, am început să parcurg o altă lucrare pe o temă similară, un volum intitulat: The Age of Surveillance Capitalism. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

George Zarkadakis, "In Our Own Image" (2015)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

La jumătatea lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat un exemplar dintr-un volum de nonficțiune intitulat: In Our Own Image - Will Artificial Intelligence Save or Destroy Us? (colecția Rider, editura Ebury Publishing, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2015). Autorul George Zarkadakis, este doctor în inteligența artificială, inginer specializat în sisteme informaționale și autor de cărți științifice.

Am parcurs această lucrare în prima săptămână din noiembrie 2019. Și iată ce am aflat:

"Introducerea" relatează cum, în mileniul trecut, autorul, pe atunci copil, a fost entuziasmat de vizionarea peliculei Planeta interzisă și a început să se preocupe de robotică, apoi de sisteme informatice.

Partea întâi, "Visând oi electrice", urmărește dezvoltarea ideii de inteligență artificială. Astfel, primul capitol, "Nașterea minții moderne", prezintă apariția omului și dezvoltarea limbajului articulat, precum și a artei primitive. Capitolul al doilea, în schimb, "Viața în tufișul fantomelor", discută locul cental ocupat de narațiuni în mentalul uman și apariția ideii de făpturi artificiale autonome. În capitolul al treilea, "Turcul mecanic", sunt prezentate automate din Antichitate, apoi teoria dualistă carteziană, iar în cele din urmă înlocuirea metaforelor mai vechi pentru creierul uman (precum țărâna sau mecanismul) cu una mai recentă (calculatorul numeric). Capitolul al patrulea, "Iubind străinul", trece în revistă androizi memorabili din pelicule precum Metropolis, Vânătorul de recompense, Omul bicentenar și I.A., fără a uita mitul Galateei, Poveste de iarnă, Matricea sau Terminator. Capitolul al cincilea, în schimb, "Prometeu dezlănțuit", abordează tema androizilor ca amenințări la adresa omenirii creatoare - începând cu Frankenstein, continuând cu Matricea și încheind cu "valea stranie" în care androizii prea similari cu oamenii stârnesc repulsie mai degrabă decât simpatie. Al șaselea capitol, în schimb, discută "Întoarcerea zeilor" - de la poststructuralismul lui Jean Baudrillard la tema ciborgilor.

Partea a doua tratează pe larg "Problema minții". Astfel, în capitolul "Un plan pentru Univers" ni se prezintă evoluția filosofiei platonice idealiste în istorie. Capitolul al optulea, "Minți fără trupuri", urmărește dezvoltarea filosofică și practică a minții separate de substratul biologic - de la filosofia carteziană și monadologia lui Leibniz la destruparea informației și încărcarea conștiinței în sisteme informaționale. Capitolul al nouălea, "La Résistance", tratează în schimb despre gândirea empirică - de la Aristotel și Berkeley la Fregge, Dennett și Wiener. Capitolul al zecelea, "Examinarea minții", prezintă câteva abordări interesante referitoare la problema conștiinței de sine. Capitolul al unsprezecelea, pe de altă parte, se concentrează asupra "Creierului cibernetic", aducând în discuție conferințele Macy și automatele autoreproducătoare imaginate de von Neumann.

Partea a treia, "Ada în Țara Minunilor", tratează despre dezvoltarea sistemelor informaționale, începând cu articularea logicii formale de către Aristotel, Boole și apoi Fregge (în capitolul "Toți cretanii sunt mincinoși") și continuând cu probleme puse de către Gödel, respectiv de către Turing. Nu putea lipsi un capitol precum "Programul", dedicat mașinilor de calcul proiectate de către Pascal, Leibniz și Babbage și primului program de calculator scris de Ada, contesă Lovelace. Capitolul al paisprezecelea urmărește dezvoltarea tehnicii de calcul "De la parcul Bletchley la campusul Google", fără a-l uita pe bibliotecarul belgian Paul Otlet, care a imaginat hipertextul ce avea să constituie prototipul pentru World Wide Web. Nu lipsesc nici referirile la corpurile masive de date sau la Internetul lucrurilor. "Mașinării care gândesc" tratează despre succesele și eșecurile proiectelor de inteligență artificială - precum și noțiunea singularității tehnologice, propusă de profesorul universitar Vernor Vinge. Paradoxul lui Moravec, în schimb, evidențiază elemente ce țin de inteligența umană, însă se află dincolo de logica formală. Capitolul al șaisprezecelea, "Darwin pe marginea haosului", prezintă cazuri în care principii evoluționiste sunt utilizate pentru dezvoltarea de sisteme inteligente, rețele neuronale artificiale, roiuri de roboți și așa mai departe - iar autorul speculează ce caracteristici ar putea avea sisteme artificiale cu adevărat inteligente.

Epilogul, "Viitorul omenirii", trece în revistă principalele teme ale cărții și avertizează că dezvoltarea inteligenței artificiale va avea asupra clasei de mijloc un efect comparabil cu cel exercitat asupra clasei muncitoare de către dezvoltarea mașinăriilor industriale. Și nu e deloc clar dacă inteligențele artificiale pe care le formăm asemeni nouă nu vor sfârși prin a ne forma să fim asemeni lor...

Volumul se încheie cu "O scurtă istorie a inteligenței artificiale", cu o serie de note de final, cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Pe de o parte, am citit cu plăcere și cu interes lucrarea doctorului Zarkadakis. Cu fascinație și cu un dram de invidie profesională, am urmărit cum trecea de la arheologie la mitologie la literatură la filosofie la logică formală la istoria calculatoarelor la neuroștiințe la inteligență artificială cu dezinvoltura cu care domnul Jamie Oliver, spre exemplu, enumeră ingredientele unei rețete de bucătărie. Diversitatea materialului prezentat, abordarea multidisciplinară și claritatea discursului sunt demne de admirație.

Pe de altă parte, îmi este foarte clar că In Our Own Image necesită o a doua lectură - deoarece informațiile, foarte clar prezentate, judicios alese și excelent organizate, sunt totuși atât de numeroase și de diverse încât nu pot fi asimilate integral la o primă lectură. (Și suspectez că, dacă aș citi volumul de la capăt a doua oară, mi-ar face mare plăcere.)

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră cu multă căldură această lucrare excepțională. Nu vă veți mira, probabil, dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs In Our Own Image, am început să citesc o carte pe o temă similară: Rise of the Machines. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie. 

Nick Polson & James Scott, "AIQ" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk)

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: AIQ _ How Artificial Intelligence Works and How We Can Harness Its Power for A Better World (colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2019). Autorii sunt Nick Polson, profesor de econometrică și statistică la Școala de Afaceri Booth din Chicago, și James Scott, conferențiar universitar de statistică la Universitatea din Texas.

Am parcurs AIQ în șase zile, la finalul lunii octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă subiectul cărții, subliniază diferența dintre domeniul inteligenței artificiale și cel al roboticii, arată care au fost factorii majori ce au contribuit la apariția și dezvoltarea inteligenței artificiale, respectiv care sunt anxietățile provocate de aceasta, și se încheie cu asigurări că nu vom întâlni prea multă matematică în paginile cărții.

Capitolul întâi, "Refugiatul", arată cum un refugiat din Cluj, Abraham Wald, i-a ajutat pe Aliați să crească șansele de succes ale misiunilor aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și cum metodele matematice ale lui Wald au fost apoi adoptate pe scară largă și cu succes pentru recomandări de filme (Netflix) sau de muzică (Spotify).

Capitolul al doilea, "Fabricantul de sfeșnice", arată cum Henrietta Leavitt a dezvoltat o metodă pentru măsurarea pulsației stelelor și pentru estimarea dimensiunilor Universului, iar ulterior metodele ei au fost utilizate pe mari seturi de date pentru a găsi modele, a formula previziuni și a le testa.

Capitolul al treilea, "Reverendul și submarinul", relatează cum s-au desfășurat operațiunile de căutare a unui submarin american pierdut în 1966 și cum metoda cu care acesta a fost găsit, numită Regula lui Bayes, se poate aplica în domenii precum vehiculele automatizate, depistarea cancerului de sân, ori investițiile.

Capitolul al patrulea, "Uimitoarea Grace", o prezintă pe Grace Hopper, care, în 1953, a revoluționat programarea calculatoarelor numerice prin introducerea compilării, după care tratează despre căile prin care sistemele informaționale au ajuns să proceseze limbajele naturale.

Capitolul al cincilea, "Geniul de la Monetăria Regală", relatează despre unul dintre rarele cazuri în care genialul Sir Isaac Newton s-a înșelat - în metoda de testare a calității monedelor pe vremea când administra Monetăria Regală în Turnul Londrei. Apoi, autorii tratează despre metode matematice pentru detectarea erorilor în seturi mari de date și despre domenii de aplicare practică, precum detectarea eficientă a scurgerilor de gaze în orașe, sau precum depistarea fraudelor.

Capitolul al șaselea, "Doamna cu lampa", arată cum Florence Nightingale s-a implicat în tratarea răniților britanici la spitalul din Scutari, pe vremea Războiului din Crimeea, și cum a dezvoltat statistica, inclusiv prin inventarea diagramelor-evantai. Autorii construiesc apoi o paralelă cu sistemul medical contemporan și argumentează că inteligența artificială ar fi utilă în domenii precum istoricul maladiilor pacienților, imagistica medicală și medicina la distanță.

Capitolul al șaptelea, "Clipperul yankeu", discută mai multe tipuri de erori de gândire în tratamentul datelor statistice și prezintă căile prin care asemenea erori pot fi evitate.

Volumul se încheie cu o pledoarie în favoarea conlucrării dintre oameni și diversele forme de inteligență artificială existente deja, cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

Dintre calitățile care recomandă acest volum aș menționa claritatea prezentării, excelenta organizare a materialului prezentat, buna împărțire în capitole, subcapitole și secțiuni, ilustrarea noțiunilor teoretice cu studii de caz relevante, judicios alese, precum și... umorul prezent în discursul celor doi autori.

Am fost ușor surprins de lipsa bibliografiei și oarecum dezamăgit de calitatea mediocră a hârtiei pe care sunt imprimate capitolele cărții. Căci AIQ este o carte de referință pe care intenționez să o păstrez ani buni în bibliotecă, să o consult ocazional și, eventual, să o recitesc - iar hârtia mediocră se deteriorează destul de repede. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din AIQ aici.)

Oricum, după această lectură agreabilă și instructivă, m-am simțit încurajat să parcurg alt volum pe care îl aveam în bibliotecă de ceva vreme - In Our Own Image. Însă despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.