Patrick Ness, "A Monster Calls" (2011)

Au și ecranizările rostul lor...

La începutul lunii martie 2017, într-o companie agreabilă, am vizionat pelicula A Monster Calls, care îi avea în rolurile principale pe Lewis MacDougall, Felicity Jones, Sigourney Weaver și Liam Neeson ca vocea monstrului titular. (Cum filmul se adresează copiilor și adolescenților, în versiunea românească are un titlu edulcorat, Copacul cu povești.) Am fost atât de impresionat de film încît, la următoarea vizită pe care le-am făcut-o importatorilor mei preferați de la Nautilus, am cumpărat fără să stau pe gânduri ediția tie-in a romanului - Patrick Ness, A Monster Calls (Walker Books, Londra, 2016), după o idee de Siobhan Dowd. L-am parcurs în câteva ore.

Și iată ce am aflat:

Protagonistul romanului este un adolescent irlandez de treisprezece ani, Conor O'Malley. Părinții săi au divorțat. Tatăl, Liam, a plecat în Statele Unite ale Americii și s-a recăsătorit, iar mama s-a îmbolnăvit de cancer și este în tratamente. La școală, Conor este agresat de derbedei. Acasă, se străduiește să aibă grijă de mamă și de gospodărie, dar nu prea se înțelege cu bunica. Iar noaptea îl chinuie un coșmar recurent.

În această situație deloc veselă (și care se agravează pe zi ce trece), Conor primește vizite nocturne de la un monstru vegetal, o versiune antropomorfică a arborelui de tisă care veghează un cimitir de pe un delușor. Monstrul îi spune trei povești protagonistului și îi cere ca, în schimb, să îi spună ulterior o a patra poveste - una profund adevărată.

Poveștile sunt ambigue, dar subtil conectate cu situația reală în care se află protagonistul. Mai mult, vizitele monstrului, tratate la început ca niște vise, lasă urme din ce în ce mai evidente și mai violente în realitate. Și Conor, în final, ajunge să spună povestea pe care îi era teamă să o rostească și să o accepte.

Firește, intriga romanului este mai ușor de înțeles și de interpretat de către un cititor adult, care cunoaște teoria celor cinci stadii de raportare la traumă - negare, furie, târguială, depresie și acceptare. Într-un mod realist și foarte convingător, Conor nu trece prin aceste stadii ca un rapid prin halte, ci pendulează între una și alta, chinuit, indecis, negând din răsputeri până în ultima clipă, târguindu-se cu membrii familiei și cu monstrul său imaginar, târându-și cu stoicism povara tristeții și izbucnind uneori în furie oarbă care îi șochează pe cei din jur.

Ceea ce e foarte frumos de urmărit este compasiunea cu care personajele adulte din roman îl tratează pe protagonist - de la mama care pretinde că totul va fi bine și bunica dornică să facă multe concesii de dragul fiicei (dacă nu de al nepotului) până la profesoarele care dau dovadă de mai mult tact și de mai multă înțelegere decât ar fi adolescenții dornici să le atribuie. Și, în această privință, deși romanul este narat din perspectivă omniscientă selectivă, naratorul presară numeroase indicii pentru cititori - unele prea subtile pentru a fi fost surprinse de un adolescent bulversat de traumă emoțională, așa cum este Conor.

Pe ansamblu, aș zice că romanul și ecranizarea se completează reciproc într-un mod elegant. Anumite elemente interesante din film nu apar în roman și reciproc. Iar romanul merită nu doar o primă lectură, ci și pe cea de-a doua. (Probabil că cineva care îl parcurge prima dată în adolescență va avea cu totul altă perspectivă asupra lui dacă îl va reciti la maturitate.) Ar mai trebui adăugat că, din nefericire, scriitoarea care a imaginat personajele, premisa și începutul cărții, doamna Siobhan Dowd, s-a stins în 2007 din cauza unui cancer la sân, la vârsta de 47 de ani.

Dacă doriți să comandați un exemplar din ediția română a romanului A Monster Calls, vă invit să urmați hiperlegătura de aici. Drepturile de autor ce îi revin lui Siobhan Dowd din vânzarea acestui roman (și a celorlalte pe care le-a publicat) sunt trimise la Fundația Siobhan Dowd, care le asigură accesul la lectură copiilor defavorizați.