"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

III. Din fericire, dispozitivul nu rămase multă vreme aşa. A doua zi în zori, după o noapte nedormită şi mai multe încercări eşuate, un tambur cu discuri rotative din alamă, gravate cu cifre, fusese încastrat în carcasa aparatului telefonic. Doctorul Victor Rammstein strânse bine ultimul şurub, după care instală telefonul la locul lui, pe perete, şi se aşeză pe un scaun.

- Acum ce facem? se interesă Fecioara de Fier Forjat.

- Aşteptăm să sune cineva, explică inventatorul.

Pălărierul Sănătos îşi consultă ceasul de buzunar. Se încruntă uşor, îl duse la ureche ca să verifice dacă mai ticăia, apoi îl privi iar.

- La ora asta, nebuni am fi să aşteptăm un apel, remarcă el. Nici servitorimea nu se trezeşte aşa devreme, cu atât mai puţin lumea bună.

Rammstein îi aruncă o privire obosită.

- Presupun că ai dreptate. Am putea la fel de bine să mergem şi să…

Telefonul începu să sune. Discurile de alamă din tambur se rotiră unul câte unul, iar în câteva clipe numărul telefonic de la care sosea apelul se văzu clar, cu toate cele trei cifre aliniate riguros.

- Cine ne sună la ora asta? întrebă Pălărierul.

Doctorul dădu din umeri, apoi se ridică, se apropie de telefon şi duse receptorul la ureche. Un bâzâit furios, ca de bondar, răsună din receptor.

- La telefon.

Bâzâitul se repetă.

- N-aş zice că…

Bâzâitul se reluă, ceva mai tare.

- Totuşi, privind obiectiv…

Bâzâitul îl întrerupse. Rammstein luă receptorul de la ureche şi îi aruncă o privire contrariată, după care reluă ascultarea.

- Cred că pentru mine e ori prea târziu, ori prea devreme pentru genul ăsta de discuţie.

Bâzâitul deveni aproape isteric.

- Nu, dumneata să mă asculţi, spuse doctorul pe un ton glacial. Oaspetele este întâmpinat după cum e îmbrăcat şi e condus după cum a vorbit.

Bâzâitul căpătă un ritm sacadat şi sec.

- Deja ne vedem la tribunal, observă Rammstein.

Suspendă receptorul în furcă şi se uită lung la telefon, după care ridică încet din umeri.

- Unele ameninţări nu mai au acelaşi efect dacă au fost repetate prea des, remarcă el ca pentru sine. Sau puse-n practică…

- Tot Excelenţa Sa, Lord Fitzroy? întrebă Pălărierul.

- Tot el, admise inventatorul. Şi dumnealui era cu nervii pe moaţe după o noapte nedormită, ca şi noi. Doar că nu de la construit prototipuri – de la un cazino.

Fecioara de Fier Forjat schimbă o privire cu Pălărierul Sănătos. Rammstein îşi înăbuşi un căscat.

- Cred că pe undeva am abordat lucrurile greşit. Dacă telefonul afişează numărul de la care se face apelul, nu mă ajută prea mult, mai ales dacă nu am memorat numărul.

- Şi cine ar putea memora atâtea numere? se miră Pălărierul.

- Eu aş fi în stare, remarcă Fecioara de Fier Forjat.

Doctorul se frecă la ochi cu dosul mâinii.

- Se poate, dar nu toată lumea are memoria ta. Şi nu cred că ar vrea cineva să înveţe pe de rost numere de telefon.

Schiţă un zâmbet obosit. 

- Nici măcar pe ale creditorilor insistenţi, adăugă el într-un târziu. Dar poate o exista o soluţie şi pentru asta.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

II. O jumătate de oră mai târziu, când la ușa laboratorului răsunară bătăi puternice, Victor Rammstein era ocupat până peste cap cu niște schițe pentru un proiect nou-nouț. Mecanoida merse și deschise ușa în locul lui.

În prag se afla Lord Fitzroy, rumen la faţă din cauza gerului şi cu favoriţii pieptănaţi îngrijit şi parfumaţi discret. Când dădu cu ochii de Fecioara de Fier Forjat, avu un uşor recul, după care îşi compuse o figură dispreţuitoare, pufni pe nări şi intră în laborator cu paşi hotărâţi.

- Tot nu ţi-ai angajat un majordom cât de cât onorabil ca să fii în rând cu lumea bună, Rammstein? întrebă el, privind de sus.

Inventatorul ridică nasul din hârtii.

- Bună dimineaţa şi dumitale, Lord Fitzroy! O ceaşcă de ceai?

Vizitatorul ridică uşor o sprânceană.

- Aş prefera să mestec sticlă pisată decât să stau la ceai cu dumneata, Rammstein! 

- Să sfărâm un pahar Berzelius? se oferi mecanoida, îndatoritoare. 

- Nu te deranja! zise doctorul. Cu ce te putem ajuta, Excelenţă?

- Cu plata datoriilor. Pe scurt.

Inventatorul încuviinţă din cap.

- Desigur. Lord Fitzroy, am convingerea că, în privinţa asta, mergem în direcţia cea bună! Tocmai dezvoltam un proiect foarte lucrativ, care îmi va permite, odată ce-l voi comercializa, să achit integral datoriile faţă de dumneata.

- Şi dobânzile cumulate.

- Şi dobânzile cumulate, întări Rammstein. Categoric!

- Cam pe când estimezi că vei comercializa invenţia asta a dumitale?

Inventatorul privi nehotărât încoace şi încolo.

- Păi, zise el pe un ton spăşit, aici mi-ai putea fi de ajutor. Pentru a grăbi procesul de proiectare, fabricare şi comercializare, ar fi nevoie de o investiţie, iar o infuzie de capital ar fi binevenită....

Cu proteza metalică strânsă pumn, vizitatorul izbi în masă. Toate lucrurile de pe tăblia mesei săriră de o palmă în sus, iar cerneala din călimară împroşcă împrejur. Rammstein tresări.

- Asta este culmea tupeului, potlogarule! strigă Lord Fitzroy. După ce că-mi eşti dator vândut, îndrăzneşti să mai ceri–?

Tirada furioasă îi fu retezată când Fecioara de Fier Forjat îl ridică de guler, îl scoase pe uşa laboratorului, îl azvârli afară, într-un troian, şi trânti uşa în urma lui cu un „Mulţumim pentru vizită. Mai poftiţi pe la noi!” care suna oricum, numai sincer nu.

- Ţi-am zis să nu te bagi de data asta, remarcă inventatorul.

- Nu i-am retezat nimic, preciză mecanoida.

Doctorul se uită lung la schiţele împroşcate cu cerneală.

- Acum de unde-o să procurăm capital ca să terminăm proiectarea şi să construim prototipul? întrebă Pălărierul Sănătos.

- Probabil va trebui să fac nişte apeluri telefonice, răspunse Victor Rammstein.

- Şi dacă potenţialii investitori nu o să răspundă? se interesă Fecioara.

- Nu au cum să nu răspundă, ripostă doctorul.

Făcu semn către schiţele împrăştiate pe masă, dinaintea lui.

– Deocamdată, dispozitivul care să le permită abonaţilor telefonici să vadă de la ce număr sunt sunaţi e încă-n stadiul de proiect.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

I. În miez de iarnă, într-o dimineață geroasă de vordi, doctorul Victor Rammstein se afla în laboratorul său din Strada Chihlimbarului. Împreună cu Pălărierul Sănătos, lucra la un nou dispozitiv pentru stocarea informațiilor, destinat Fecioarei de Fier Forjat, când în încăperea alăturată sună telefonul*. Destul de iritat de sunetul ascuțit al soneriei electrice, inventatorul întrerupse lucrul și se grăbi să răspundă la telefon.

După câteva momente, se întoarse în laborator, mai cenușiu la față decât Pălărierul.

- S-a întâmplat ceva? se interesă acesta din urmă.

Rammstein încuviinţă din cap, cu un aer preocupat. În pofida temperaturii destul de scăzute din laborator, pe frunte începuseră să îi apară broboane de sudoare.

- O să vină în vizită cât de curând Fitzroy.

- Excelența Sa Fitzroy, membru al Camerei Lorzilor? întrebă Pălărierul.

- Chiar el.

- Credeam că zilele astea este ocupat să-și administreze moșia cu o mână de fier, remarcă Fecioara.

Doctorul făcu o grimasă.

- De data asta te rog să nu-i mai retezi nimic, îi spuse mecanoidei. Încă mai primesc citații la tribunal pentru incidentul acela...

- Câtă vreme nu va trage sabia din teacă...

- Nebun ar fi să încerce așa ceva, observă Pălărierul Sănătos.

Pe buzele lui Rammstein flutură un zâmbet fugar.

- Sper să-și fi învățat lecția de prima dată. Cert e însă că, vrem, nu vrem, iar o să ne treacă pragul.

- N-am putea să ținem ușa închisă și să pretindem că nu suntem acasă? întrebă mecanoida.

- Nu după ce am discutat cu el la telefon, replică inventatorul.

- Mai bine n-ai fi răspuns când a sunat, zise Pălărierul.

- Nu avea cum să știe că îl sună Fitzroy, explică Fecioara de Fier Forjat.

Rammstein tresări şi îi aruncă o privire mecanoidei.

- Am o idee...

*O creaţie de dată recentă a inventatorului harmonican Alexander Graham „Taco” Bell.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

Gerald Durrell, "My Family and Other Animals" (1956)

Au și cărțile soarta lor...

Titlul Familia mea și alte animale îmi era cunoscut de multă vreme, încă din mileniul trecut. Nu îmi amintesc anume când l-am auzit prima oară, însă mi s-a părut amuzant - și l-am reținut.

Apoi, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, am avut ocazia să cumpăr romanul de la anticariatul Antic ExLibris, de pe Strada Doamnei din București. Autorul este Gerald Durrell, iar titlul original al cărții este My Family and Other Animals (Editura Penguin, Londra, 1996). Exemplarul pe care l-am cumpărat era foarte îngrijit și arăta ca nou.

Doar că, la fel ca numeroase alte volume din colecția mea, după câțiva ani a fost ambalat, mutat, depozitat, strămutat, așezat pe rândul din spate al unui raft și lăsat să zacă multă vreme - până în primăvara lui 2016, când, după ce terminasem cărțile din seria Discworld, l-am scos la lumină și l-am parcurs pe îndelete, în aprilie și mai.

Și iată ce am aflat:

Familia mea și alte animale este un roman autobiografic cu acțiunea plasată în anii 1930, în insula Corfu. Personajele principale sunt doamna Durrell și copiii ei - Larry, Leslie, Margo și Gerry. Întrucât doamna Durrell a rămas văduvă, fiul ei cel mare, Larry, propune să se mute cu toții pe o insulă grecească, unde traiul era mai ieftin. (În treacăt fie spus, romanul îi este dedicat doamnei Durrell.)

Personajele întâmpină tot felul de situații amuzante, de la  o inspecție vamală cu prilejul sosirii pe insulă la cine cu oaspeți, sărbători religioase, partide de vânătoare și... incendii. Pe de o parte, romanul e însuflețit  de o galerie memorabilă de personaje secundare excentrice, precum șoferul Spiro, biologul Theodore sau tutorele Kralefsky. Pe de altă parte, ... și alte animale ocupă mai mult loc în roman decât Familia mea, căci Gerald Durrell a avut din copilărie o pasiune pentru studierea a tot felul de vietăți.

Așa se face că veți afla din paginile cărții despre păsări, insecte, mamifere și crustacee - totul relatat cu o vervă care vă va stârni interesul.

Cu aceeași vervă sunt relatate și incidente iscate când insecte, păsări sau patrupede aduse acasă de micul Gerry interacționează cu membrii familiei Durrell - sau unele cu altele.

Am remarcat, de asemenea, urechea fină a autorului pentru dialoguri și minuțiozitatea cu care Gerald Durrell a redat manierismele de exprimare ale fiecărui personaj. Antractele în care apar conversații între membrii familiei se cer citite cu voce tare. (Din acest punct de vedere, Gerald Durrell pare să fie veriga de legătură dintre Charles Dickens și Sir Terry Pratchett, căci are atât darul de a crea personaje caricaturale, precum cel dintâi, cât și geniul comicului de situații al celui de-al doilea.)

Nu în ultimul rând, peisajul natural din Corfu și precesiunea anotimpurilor sunt prezentate cu o măiestrie literară greu de egalat.

Țin neapărat să adaug că, dincolo de toate cele de mai sus, am remarcat cu multă plăcere prezența unui personaj canin - Roger. Nu este  singurul din roman, însă Gerald Durrell îi prezintă comportamentul într-un mod convingător și înduioșător. Din rândurile dedicate lui Roger transpar foarte bine atât tipare comportamentale canine studiate îndeaproape cât și afecțiunea dintre micul Gerry și animalul său de companie.

Finalul romanului este o dublă despărțire. Nu doar cititorii se despart de personaje, ci și familia Durrell pleacă de pe insulă, lăsându-și în urmă prietenii. E greu să nu simți o urmă de regret când întorci ultima filă a romanului și e imposibil să nu începi imediat să citești continuarea.

Dar despre Birds, Beasts and Relatives vom discuta cu alt prilej.

"Myth & Magic - The Art of John Howe" (2001)

Pe la începutul anilor 1990, prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada, am avut ocazia să parcurg un album cu lucrări grafice inspirate de scrierile lui J. R. R. Tolkien. Dintre numeroasele imagini reproduse în album, mi-au atras atenția în mod deosebit picturi  realizate de un anume John Howe.

Un deceniu mai târziu, nu am fost deloc surprins să aflu că artistul grafic canadian fusese implicat, alături de Alan Lee, în munca de concepție artistică a trilogiei cinematografice Stăpânul inelelor.

Spre norocul meu, la finalul lunii aprilie 2016, un alt prieten vechi, Tudor Popa, mi-a  recomandat să vizitez anticariatul Antic ExLibris din centrul Bucureștiului. Așa se face că am achiziționat un exemplar din albumul Myth & Magic - The Art of John Howe (Editura HarperCollins, Londra, 2001). L-am parcurs într-o zi.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține regizorului Peter Jackson, care relatează despre fascinația lui pentru lucrările lui John Howe și despre moduul în care, cu un portofoliu respectabil de asemenea lucrări, i-a convins pe producătorii de la un studio cinematografic să finanțeze realizarea unei ecranizări după Stăpânul inelelor.

Capitolele propriu-zise, amplu ilustrate cu imagini fabuloase, îi aparțin artistului grafic. Rând pe rând, acesta tratează despre formarea sa profesională, despre lucrări referitoare la Pământul-de-Mijloc, despre picturi referitoare la alte tărâmuri, despre ilustrarea romanului Hobbitul, despre coperte ale unor cărți fantastice și SF, respectiv despre ilustrarea Stăpânului inelelor.

Ultimul capitol este dedicat unei activități conexe - reproducerea armelor și armurilor medievale. Căci John Howe, ca să poată crea imagini fantastice convingătoare, studiază echipamentele militare din vechime, le re-creează și învață să le folosească.

Printre capitolele scrise de artistul grafic canadian, am găsit și articole de apreciere semnate de Anne McCaffrey, Robin Hobb, Robert Holdstock, Charles de Lint și Sir Ian McKellan. În mod cât se poate de frumos și de adecvat, postfața îi aparține colegului și prietenului lui John Howe, Alan Lee.

Pe ansamblu, am fost încântat atât de prezentarea grafică a albumului (copertă cartonată, supracopertă color lăcuită, coală cretată, ilustrații policrome în înaltă definiție), cât și de conținutul acestuia. Myth & Magic este o valoroasă piesă de colecție. (Dacă doriți un exemplar, îl puteți comanda la preț promoțional aici.) 

Ca să plătesc o datorie veche de vreun sfert de veac, după ce am parcurs acest album, i-am dat de știre și prietenului Mirel Palada - pentru că lucrurile bune nu se tac. Și, cum orice artefact cultural apare într-un context, Myth & Magic mi-a stârnit interesul să parcurg seria Mythago Wood de Robert Holdstock. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

Orlando Barone, "Borges - Sábato: Dialoguri" (2010)

De Jorge Luis Borges am auzit prima dată în vara lui 1986, la puțină vreme după ce se stinsese. Pe atunci, eram licceean. Duceam un fel de gherilă culturală împotriva unui tată care insista  să mă privească de sus, de la înălțimea unor lecturi din Joyce, Woolf, Proust, Miller, Faulkner, Hemingway. În tabăra mea, îi înrolasem pe Asimov, Herbert, Klein, frații Ștrugațki, Blish, Anderson. Tata se ținea de partea literaturii realiste. Eu (dintotdeauna), de partea literaturii științifico-fantastice - căci cred  și sper că lumea ar putea fi altfel decât este.

La mijloc, în "țara nimănui" a literaturii fantastice, l-am întâlnit pe Borges, care părea să fi citit toate cărțile realiste de  care făcea atâta caz tatăl meu (și alte câteva pe deasupra), însă scria despre tigri iviți în vis, labirinturi, cărți cu un număr infinit de file, biblioteci nesfârșite, discuri cu o singură față și multe alte minunății.

Tata a ridicat din umeri. "E un gaucho în literatură."

Eu am fost profund impresionat de erudiția și imaginația bibliotecarului argentinian. Și, pe lângă faptul deloc de lepădat că mi-a confirmat preferințele pentru autori fantastici precum Carroll, Stevenson, Lovecraft, Wells sau Swift, domnul Borges mi-a deschis  apetitul pentru alți autori fantastici ca Homer, Kafka sau Dante.

Nu vă pot spune cu câtă plăcere am parcurs atunci, spre finalul anilor 1980, volume precum Cărțile și noaptea sau Cartea de nisip. (Cum nu mă puteam bucura de ele de unul singur, l-am convins și pe  colegul și prietenul meu Mirel Palada să le parcurgă.) Bucuria a fost cu atât mai mare la începutul anilor 1990, când am procurat de la anticariatele din București Moartea și busola ori Borges despre Borges și am recitit dintr-o suflare Cartea  de nisip.

După care... m-am luat cu alte lecturi. (Aceia dintre dumneavoastră care urmăresc de mai multă vreme articolele Țesătorului probabil bănuiau deja.) Volume de/despre Borges am mai adunat, însă le-am pus la raft, necitite.

Și s-a scurs un sfert de veac...

Până în primăvara lui 2016, când, la anticariatul Antic ExLibris din București, am căutat Robert E. Howard și am găsit Jorge Luis Borges, în ediții cartonate, la 9,99 lei.

N-am rezistat.

Spre exasperarea editorilor mei, cu care m-am întâlnit în seara aceea, am insistat să scot volumul din țiplă, să îl răsfoiesc, ba chiar să le citesc și lor câteva fraze din el.

A fost ca o întoarcere acasă. (Un acasă cultural, dacă vreți.) Și, la puțină vreme după aceea, mi-am făcut timp într-o zi liberă ca să parcurg integral un volum îngrijit de Orlando Barone: Borges - Sábato: Dialoguri (Editura Polirom, Iași, 2010).

Să vă spun și dumneavoastră despre  ce  este vorba:

În prefață, Orlando Barone relatează cum i-a convins pe Jorge Luis Borges și Ernesto Sábato (care se cam înstrăinaseră de aproape două decenii) să aibă o serie de întrevederi - unele în apartamentul mamei lui Borges, altele la o cafenea.

Restul volumului este alcătuit din transcrierea acelor dialoguri, pe teme precum filosofia, literatura argentiniană și cea universală, istoria, religiile, cinematografia, muzica, teatrul. Firesc, pe parcursul conversațiilor  apar și crâmpeie din viața personală a celor doi autori - amintiri din copilărie, divergențe literare cu alți membri ai familiei și așa mai departe.

Pe lângă plăcerea de a trage cu urechea la aceste convorbiri, am fost impresionat atât de calitatea  deosebită a  traducerii  realizate de doamna profesor universitar doctor Ileana Scipione, cât și de atent documentatele note de final realizate de către traducătoare. Cu ajutorul acestora, am aflat informații despre personalități sud-americane ce nu-mi erau deloc familiare.

Tot doammnei Ileana Scipione i se datorează postfața: "Borges și Sábato: Protagoniștii unui dialog inedit" - un text emoționant și foarte bine documentat.

Pe ansamblu, am rămas cu o impresie foarte plăcută de pe urma lecturii acestui volum elegant, drept pentru care vi-l recomand și dumneavoastră. (Puteți comanda un exemplar aici.) Desigur, am început, la scurtă vreme după ce l-am parcurs, să citesc un alt  volum de Borges, Texte captive. Dar despre acela  vom discuta cu altă ocazie.