Charles Stross, 'Halting State' (2007)

Spre sfîrşitul lunii septembrie din anul 2008, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro , am cumpărat un exemplar dintr-un roman recent de Charles Stross, Halting State (Editura Orbit, Londra, 2008). Pe lîngă romanul propriu-zis, volumul acela de buzunar conţinea şi un interviu cu autorul. În drum spre casă, am parcurs interviul, iar după ce am citit romanul l-am mai parcurs o dată – pentru că este interesant şi bine făcut.

Iar romanul...

Hai să zicem că atunci cînd în introducerea la antologia Rewired John Kessel şi James Patrick Kelly au afirmat despre Charles Stross că este un mascul alfa al curentului literar postcyberpunk nu au exagerat cîtuşi de puţin. Halting State demonstrează acest lucru încă o dată.

Să vedem împreună în ce fel:

Acţiunea romanului este plasată în viitorul apropiat, în 2017. În condiţiile în care unele jocuri de roluri de pe Internet au ajuns să aibă un rulaj anual mai mare decît produsul intern brut al unor ţări, jefuirea unei bănci de pe un tărîm virtual cu zeci de milioane de utilizatori creează nişte probleme serioase. Personajele cărora li se încredinţează investigarea acestei infracţiuni descoperă treptat conexiuni care de care mai periculoase, de la servicii secrete ale Uniunii Europene la Ministerul Securităţii de Stat din China, iar evenimentele se precipită către închiderea unor servicii de telecomunicaţii de bază în Scoţia şi revenirea temporară a poliţiei la metodele de lucru primitive din secolul al douăzecilea.

Printre aspectele pozitive ale romanului aş dori în primul rînd să menţionez utilizarea a trei fire narative aparent independente care converg treptat şi se completează reciproc spre final, cam ca în romanul Count Zero de William Gibson. Fiecare dintre ele corespunde cu punctul de vedere al unuia dintre personajele principale: Sue Smith (sergent în poliţia scoţiană), Elaine Barnaby (angajată a unei firme de audit) şi Jack Reed (programator).

Un alt aspect pozitiv îl reprezintă personajele propriu-zise. Pentru fiecare dintre cele trei personaje principale, autorul construieşte o reţea de legături sociale, o istorie personală şi un tip de discurs, precum şi o evoluţie credibilă pe parcursul romanului. Personajele secundare şi episodice, la rîndul lor, sînt bine creionate.

Tot printre calităţi se numără şi extrapolarea unui viitor apropiat pe baza condiţiilor tehnologice şi sociale din prezent – de la telefoane mobile cu locatoare GPS la realitate amplificată cu ochelari LCD şi de la jocurile de roluri online la problemele de securitate informaţională. Charles Stross nu numai tratează aceste chestiuni într-un mod convingător, dar le şi discută pe larg în interviul de la sfîrşitul volumului.

Nu în ultimul rînd, autorul face trimiteri intertextuale (poate în mai mică măsură decît în Accelerando sau în Glasshouse). Astfel, cititorii vor recunoaşte aluzii la seria Lumii Disc a lui Terry Pratchett filtrate prin realitatea amplificată din Rainbows End de Vernor Vinge, decoruri virtuale inspirate de Infernul lui Dante Alighieri, cîte un crîmpei de frază din Pattern Recognition de William Gibson sau cîte un nume de personaj bogat în conotaţii. Ca să dau un singur exemplu, Liz Kavanaugh, superioara directă a lui Sue Smith, are un nume de familie care aminteşte de Dan Kavanaugh, pseudonimul sub care Julian Barnes a publicat cîteva romane poliţiste.

Pe de altă parte, cum am mai remarcat şi cu alte ocazii, intertextualitatea e o armă cu două tăişuri. Astfel, în finalul romanului, străzile din Edinburgh par să fie invadate de morţi-vii, iar personajele principale află ulterior că evenimentul fusese ceea ce se cheamă flash-mob, o mulţime de cetăţeni convocaţi online la o reuniune în lumea reală, preferabil costumaţi într-un fel anume. Ca un omagiu la adresa prietenului şi colaboratorului său Charles Stross, Cory Doctorow a introdus şi el o scenă flash-mob spre finalul celui mai recent roman al său, Little Brother (2008), însă, în loc de zombi, personajele sale se costumează în vampiri goth.

La urmă pe lista calităţilor trebuie să amintesc şi un element tehnic: ritmul alert al romanului. Cele mai multe dintre capitole au puţine pagini (între cinci şi zece în ediţia de buzunar), ceea ce face lectura foarte antrenantă.

Întrucît Halting State este unul dintre cele mai bune romane postcyberpunk ale deceniului, mi-ar fi greu să alcătuiesc şi o listă cu defectele sale. Singurul aspect neobişnuit demn de adus în discuţie este punctul de vedere pe care l-a ales Charles Stross. Întregul roman este narat la persoana a doua, deşi în fiecare capitol „tu” se referă la un alt personaj dintre cele trei principale. Cu siguranţă că este un punct de vedere atît de nou încît nu a fost etichetat de către specialiştii în naratologie, dar este şi destul de obositor atunci cînd autorul îl utilizează pe parcursul unei cărţi de aproape patru sute de pagini.

Pe ansamblu, Halting State rivalizează cu Little Brother de Cory Doctorow, cu Rainbows End de Vernor Vinge şi cu The Zenith Angle de Bruce Sterling pentru un loc între cele mai reuşite trei romane postcyberpunk publicate după anul 2000. Poate că ar fi avut şanse să fie socotit chiar cel mai bun, cel puţin în clasamentul meu personal, dacă nu ar fi existat Accelerando ...

Oricum, după ce am terminat de parcurs Halting State, am început imediat să citesc un alt volum de Charles Stross, The Atrocity Archives. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Jeff Somers, 'The Digital Plague' (2008)

În toamna anului 2008, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro,am avut ocazia să citesc continuarea romanului The Electric Church, intitulată The Digital Plague (Editura Orbit, Londra, 2008). Lectura s-a lungit şi s-a tot lungit. Să vedem împreună de ce:

La începutul celui de-al doilea roman din seria despre Avery Cates, protagonistul-narator este răpit şi i se injectează o substanţă necunoscută sub scuza că asta reprezintă un asasinat. Nu al lui. Al întregii lumi.

Nu după mult timp, apropiaţii săi încep să se îmbolnăvească grav şi să moară. Cates este luat în custodie de cîţiva ofiţeri de poliţie, iar analizele de laborator arată un număr de fenomene interesante: protagonistul a fost contaminat cu nanomecanisme autoreproducătoare care cauzează epidemia; cei ce stau permanent în preajma protagonistului beneficiază de un cîmp supresor; iar nanomecanismele incriminate poartă semnătura tehnicianului Ty Kieth.

La sugestia lui Cates, un grup de poliţişti pleacă la Paris în căutarea tehnicianului, unde se confruntă cu un număr de Călugări aflaţi sub conducerea lui Kev Gatz (ucis în primul roman al seriei, dar Convertit). După un număr de pripeţii, Cates şi poliţiştii supravieţuitori revin la New York, unde caută să împiedice revitalizarea cadavrelor cu ajutorul nanomecanismelor şi să dejoace astfel cel mai recent plan de a cuceri lumea al lui Dennis Squalor.

Mare parte dintre neajunsurile primului roman din serie se regăsesc în The Digital Plague cu vîrf şi îndesat. Societatea descrisă e la fel de puţin plauzibilă ca şi în The Electric Church . Personajele sînt la fel de caricaturale, provenind parcă dintr-o bandă desenată. Acţiunea trece dintr-un episod violent într-altul cu viteza furibundă a unui videoclip, fără prea multe pauze pentru aprofundarea caracterizării ori pentru dezvoltarea fundalului – ceea ce poate fi dăunător pentru un roman.

Mai mult, The Digital Plague păcătuieşte prin faptul că aduce atît de mult balast din primul roman (personaje, relaţii, elemente de fundal) în loc să vină cu mai multe elemente noi şi surprinzătoare.

Nu în ultimul rînd, premisa romanului a fost tratată memorabil în romane (post)cyberpunk mai vechi cum ar fi Blood Music (1985), Queen of Angels (1990) şi Slant (1997) de Greg Bear, respectiv Necroville (1994) de Ian McDonald şi a fost tratată mai bine. Jeff Somers foloseşte nanotehnologia numai ca pretext pentru un măcal organizat de un comando printre cadavre proaspăt resuscitate – adică un fel de Resident Evil fără Milla Jovovich. Prea puţin pentru o temă cu posibilităţi atît de generoase.

Cînd am încheiat lectura acestui roman cyber-noir superficial, m-am consolat pentru timpul pierdut cu un singur gînd: măcar The Digital Plague nu a avut peste 500 de pagini, precum Carbon modificat .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

'Wireless' (8) ('Exilaţi în Ciberia')

Am ajuns în cele din urmă la cabană.

Pereţi din buşteni. Vatră. Stivă de lemne afară. Puţ cu lanţ şi roată. Carne afumată şi legume în debara. Privată din scînduri ceva mai departe. Puşcă de calibru mic. Cartuşe cu alice.

Un top de hîrtie. Un toc. O sticluţă cu cerneală.

Habar n-aveam că se mai fabrică aşa ceva...

Primitiv şi sărac. Preindustrial (poate cu excepţia hîrtiei, puştii şi cartuşelor).

Şi luxos.

Timp de două săptămîni o să am luxul să mă gîndesc la ce vreau, fără să mă întrerupă nimeni şi nimic. Să vorbesc cu alţi oameni, fără să fim deranjaţi de telefoane, faxuri, e-mail, teleconferinţe, jokeri şi altele. Să-mi ordonez gîndurile şi planurile pe hîrtie, în linişte. Să nu fiu presat mereu, din toate părţile. Să am timp ca să pun lucrurile în perspectivă.

Iar, în cazul în care vreau să citesc ceva, să scriu singur.

Povestea asta e ceea ce am scris azi.

Sînt tare curios ce o să scriu mîine...

'Wireless' (7) ('Exilaţi în Ciberia')

În mijlocul pădurii am găsit un al treilea gard din plasă de sîrmă. Sus avea colaci de sîrmă ghimpată electrificată.

Am rulat încet pînă în dreptul gheretei. De data asta, paznicul era un indian.

– Bună ziua.

L-am salutat din cap.

– Sper că nu v-aţi supărat din cauza lui Rufus. Uneori face exces de zel, dar aşa sînt ordinele. Altfel nu vă puteţi bucura de vacanţă.

Am încuviinţat, nu foarte convins.

Dincolo de poarta culisantă se vedea o alee acoperită cu pietriş mărunt.

– Nu păţeşte nimic maşina dacă intru cu ea pe aleea asta? am întrebat.

– Maşina o lăsaţi aici, în parcare, mi-a spus paznicul. O să fie în siguranţă.

– Păi, şi...?

– Cabana nu e departe, m-a asigurat el.

Am dus maşina în spatele gheretei, într-o parcare unde se mai aflau un Ford, un Porsche şi două BMW-uri. Am bănuit că Fordul era al paznicului. Ceva mai încolo, în iarba de lîngă gard, se zăreau cîteva păsări moarte.

M-am dus înapoi la poartă pe jos, iar indianul a făcut-o să culiseze, după care a ieşit din gheretă şi mi-a adus un pliant color.

– O să staţi aici, mi-a arătat el pe hartă. Mai sînt cîţiva oameni în vacanţă.

Mi-a aruncat o privire scurtă şi-a zîmbit uşor.

– Ştiţi cum e. Dacă vreţi să vă întîlniţi cu ei ca să mai schimbaţi o vorbă, bine, dacă nu, iar bine. Parcul e oricum cam cît jumătate din Nebraska. E destul loc pentru toată lumea.

Am încuviinţat.

– Mai aveţi aici cîteva sfaturi, a insistat. Să păstraţi pliantul, pentru orice eventualitate.

Am pus pliantul în buzunarul de la piept al sacoului, acolo unde ţin de obicei biopalmtop-ul, şi-am pornit pe jos pe aleea cu pietriş.

– Vacanţă plăcută! a zis paznicul în urma mea.

Apoi poarta s-a închis.

'Wireless' (6) ('Exilaţi în Ciberia')

Am intrat apoi într-o pădure tînără, cu mesteceni albi, subţiri, drepţi, plantaţi la distanţe egale pentru a forma un caroiaj. Natură euclidiană. Printre trunchiuri se cernea lumină caldă, de primăvară.

În servietă a început să sune telefonul mobil. Era o melodie care-i plăcuse Barbarei în anul cînd am divorţat de maică-sa şi pe care nu m-am deranjat s-o mai schimb de-atunci încoace.

Am tras pe dreapta, am apăsat degetul mare pe scannerul de lîngă mîner, iar servieta s-a deschis. Am luat mobilul şi-am răspuns.

– Bună ziua.

– Bună, Mercedes.

De cîte ori vorbesc cu ea, îmi amintesc de una dintre remarcele Juliei. După părerea ei, am luat-o pe Mercedes pentru că nu mi-am permis să-mi iau Rolls Royce.

– Am sunat în legătură cu lista de instrucţiuni.

– Aşa.

Decenii în şir, anglo-saxonii s-au simţit superiori faţă de imigranţii latino-americani pentru că nu vorbeau engleza la fel de bine precum localnicii. Acum ne-a prins tehnologia din urmă, iar cînd ascult pronunţia Oxbridge impecabilă a lui Mercedes mă apucă un fel de nelinişte culturală.

– Aţi scris acolo să am grijă de căţeluşă şi de peşti.

– Aşa e.

M-a privit din ecranul cît un timbru al telefonului demodat.

– Dar cum o să hrănesc peştii din acvariul virtual din moment ce calculatorul e parolat?

– Vai de mine...

Avea perfectă dreptate, fireşte. Să intru online, mi-era frică să nu-mi intercepteze cine ştie cine parolele. Să-i spun lui Mercedes parola ar fi fost o greşeală de neiertat. Să las acvariul virtual în plata Domnului, iar nu era o soluţie. După cît am plătit pentru toate speciile alea de peşti exotici, acum riscam să-i găsesc pe toţi cu burta-n sus la întoarcerea din vacanţă.

– O să văd cum rezolv, i-am zis în cele din urmă. Să fie calculatorul pornit, că de-acolo mă descurc.

A încuviinţat din cap şi-a închis. Am pornit apoi străvechiul Seiun, am conectat telefonul mobil la mufa modemului şi, luptîndu-mă cu interfaţa demodată şi cu grafica primitivă, m-am conectat la calculatorul de-acasă şi am început să hrănesc peştii.

Aproape terminasem cînd m-a întrerupt un ciocănit în geam.

Am tresărit.

Lîngă mine oprise o maşină de teren din care coborîse paznicul negru, cel cu ochelari de soare reflectorizanţi. De data asta era însoţit de un cîine. Nu un caniche, precum căţeluşa pe care i-o lăsasem în grijă lui Mercedes, ci un ditamai ciobănesc german care lătra şi trăgea de lesă.

Am coborît geamul.

– N-aţi citit contractul cu atenţie, domnule. Wireless înseamnă wireless. Fără excepţii.

Cîinele a lătrat în continuare, vrînd parcă să puncteze pauzele dintre propoziţiile rostite de paznic.

Am dat din cap şi-am schiţat un gest către laptop.

– Vă rog să coborîţi din maşină, domnule.

Am lăsat baltă şi peşti, şi acvariu, şi laptop şi tot şi-am ieşit din maşină, simţindu-mă ca un liceean care a fost oprit în drumul către balul de absolvire pe motiv că a depăşit viteza legală, iar acum aşteaptă resemnat ca poliţiştii din patrulă să descopere şi faptul că n-are permis şi punguţa cu iarbă.

– Caută! l-a îndemnat paznicul pe cîine.

Dulăul a început să-şi bage nasul peste tot. Pe banchete, pe sub banchete, pe bord, prin torpedou, prin compartimentele de pe interiorul maşinii, prin spaţiul din spatele lunetei.

N-am comentat.

Rînd pe rînd, i-am predat paznicului laptop-ul, telefonul mobil, readman-ul, o agendă electronică uitată de cine ştie cînd în torpedou, servieta cu cele cîteva materiale tipărite. Agendei, cel puţin, i se consumaseră de mult bateriile. Oricum, nu cred că avea importanţă.

Le-a dus în maşina lui, mi-a dat să semnez un nou tabel de predare şi mi-a imprimat un exemplar.

– Şedere plăcută, domnule.

Am dat din cap şi m-am uitat lung după maşina de teren cînd a plecat înapoi de unde venise. Păcat de peştii din acvariu...

'Wireless' (5) ('Exilaţi în Ciberia')

Efectul anesteziei locale începuse să-mi treacă pe cînd mă apropiam de o a doua poartă. Am remarcat, cu oarecare strîngere de inimă, că gardul din plasă metalică ce se întindea în stînga şi-n dreapta şoselei avea la capătul de sus cîteva rînduri de sîrmă ghimpată.

Din gheretă a ieşit un negru înalt care purta vesta de Kevlar pe pieptul gol. Avea muşchi masivi, lucioşi, ochelari de soare reflectorizanţi şi o beretă înclinată ştrengăreşte. Paznicul s-a apropiat şi-am coborît pe jumătate geamul lateral.

– ‘Neaţa, domnule, a zis.

– Bună dimineaţa. Sînt Al.

– Contractul, domnule.

Părea să folosească apelativul nu atît ca să-mi arate respect cît ca să mă ţină la respect. I-am dat plicul cu contractul. L-a scos, s-a uitat în fugă peste pagini, după care mi l-a restituit.

– Mulţumesc, i-am zis.

– Problemă, domnule. Colegul meu n-a lucrat destul de temeinic. Coborîţi.

Am coborît din maşină, aşa cum îmi spusese. Afară, aerul începuse să se încălzească.

– Cum adică, n-a lucrat destul de temeinic?

A întins arătătorul, cît pe ce să-mi atingă lobul urechii drepte.

– Ăsta, domnule. Colegii noştri de la radiolocaţii l-au detectat.

Mi-a indicat inelul de pe mîna dreaptă.

– Ăsta, domnule.

– Hei, stai puţin! Ăsta e-un sistem de monitorizare a celulelor din fluxul sanguin!

– Ţine legătura non-stop cu clinica la care aveţi asigurare, domnule, mă informă el imperturbabil.

A arătat, prin geamul portierei, GPS-ul de pe bord.

– Ăsta, domnule.

– Dar nu-l puteţi dezactiva! Cu asta se orientează maşina!

– Drumul duce drept la destinaţie, domnule. Şi n-am vrea să vă vină idei şi să plecaţi înainte de încheierea duratei pentru care aţi plătit. Vă reactivăm GPS-ul la întoarcere, domnule.

Păstrase un ton clar, calm, neutru, iar trăsăturile îi rămăseseră inexpresive, aşa încît nu mi-am dat seama dacă se amuza pe socoteala mea sau pur şi simplu îşi îndeplinea datoria. Am simţit cum, prin amorţeala anestezicului, în cap începea să-mi pulseze o durere surdă acolo unde Butch îşi făcuse de lucru cu bormaşina aceea mutantă.

– O să-mi extragi osteofonul? l-am întrebat. S-ar putea să fie o operaţie destul de delicată, pentru că e conectat direct la nervii auditivi.

– Nu vă faceţi probleme, domnule.

Mi-a apăsat după urechea dreaptă ceva metalic, rece, cam ca o brichetă. Am simţit o pişcătură.

– Gata, domnule.

Mi-am masat cu degetele locul unde mă pişcase.

– Ce-a fost asta? l-am întrebat.

– O descărcare electrică, domnule. Osteofonul a fost dezactivat permanent.

M-am simţit de-a dreptul alarmat.

– Sper că n-o să-mi distrugeţi şi inelul de monitorizare!

– Nici vorbă, domnule. Am să vă rog să mi-l predaţi şi-l veţi primi înapoi la plecare.

L-am privit cu atenţie. Nici de data asta nu părea să glumească.

– Păi, cum adică să ţi-l predau? E conectat la o venă.

Fără cuvinte, a scos dintr-un buzunar de la piept un plasture steril. Oftînd, am tras inelul de pe deget, iar paznicul mi-a bandajat imediat locul, după care a închis inelul într-o pungă etanşă.

– În două săptămîni, i-am zis, rana aceea minusculă o să se cicatrizeze.

– Inelul de monitorizare vă va deschide o altă venă, domnule.

A urcat în maşină, iar pe ecranul GPS a apelat un meniu şi-a format o combinaţie de comenzi. Ecranul s-a stins.

Paznicul a coborît din maşină şi s-a îndreptat către gheretă, jucîndu-se cu punguţa de plastic în care ţinea inelul meu.

– Şi dacă fac tetanos, sau mai ştiu eu ce?! am strigat în urma lui.

A întors capul şi mi-a aruncat o privire impasibilă peste umăr.

– Va trebui să aveţi grijă, domnule. Şedere plăcută.

Poarta a culisat, iar eu am pornit maşina şi-am plecat mai departe.

'Wireless' (4) ('Exilaţi în Ciberia')

N-am apucat să parcurg nici măcar un kilometru cînd mi-a sunat osteofonul. Nu-l mai folosisem de ani de zile, mai ales că toată lumea a trecut la implanturi pentru teleconferinţe, dar, cum nu mi-am făcut niciodată timp ca să trec pe la clinică şi să-i rog să mi-l extragă, fireşte că era în continuare acolo, în spatele urechii drepte, iar tonul de apel îmi suna direct în creier ca o şoaptă de muzică ambientală.

– Da.

– Al, unde eşti?

Julia.

– În maşină, dragă.

A pufnit, iar jetul de aer care-i ţîşnea din nări mi-a iscat furnicături în cutia craniană.

– Al, hai să nu umblăm cu prostii! Încă n-am uitat cînd i-ai spus ăleia că erai în maşină. Şi nici ce făceam cînd i-ai spus asta. Te-am întrebat unde eşti.

M-am stăpînit cu greu să nu scot un geamăt de exasperare. „Aia” e Heather, fireşte, iar Julia nu mi-a iertat niciodată că am fost căsătorit cu ea.

– Pe cuvînt că sînt în maşină, undeva în Nebraska. Şi sînt singur-singurel.

– Ei, asta-i bună! a încercat ea să dreagă busuiocul. Puteai să fii cu cine vrei, dragă! Vroiam numai să ştiu de tine.

Da, sigur. Doar am aflat cît cheltuie Julia în fiecare lună pe detectivi particulari. Şi avocaţi. Şi microcamere. Şi software de monitorizare a traficului electronic. La urma urmei, pentru toate astea plăteşte cu banii mei...

– Sînt bine, mersi de întrebare. Tu pe unde eşti.

– Cu fetele în avion, a spus Julia. Mergem la Mexico City.

– Cum a fost prezentarea de la Toronto?

– Presa. Baştanii. Plantele decorative. Ca de obicei.

Aşteptam. Îmi era clar că n-avea să mai dureze mult.

– Auzi, Al, da’ tu de ce n-ai răspuns pe teleconferinţă?

E, începuse...

– Am plecat într-o vacanţă wireless.

– Cum adică ai plecat într-o vacanţă, Al Miller? Nu vorbisem c-o să mergem în croazieră, numai tu şi cu mine, imediat cum termin turneul ăsta de promovare?

Mi-am dres vocea.

– Numai tu şi cu mine şi încă trei sute de străini intimi, putred de bogaţi, cu care să discutăm afaceri dimineaţă, la prînz şi seara ca să ne simţim ca la birou.

– De cînd îţi permiţi să fii sarcastic cu mine?!

Am ridicat din umeri.

– Nu-i sarcasm. E purul adevăr. Adu-ţi aminte cum a fost data trecută. Şi cea dinaintea ei. Şi...

– Şi adu-ţi şi tu aminte cît ai avut de profitat de fiecare dată! Mai trebuie să-ţi explic la vîrsta asta că nu poţi face afaceri fără relaţii?!

Am schiţat o grimasă de durere. Probabil că osteofonul avea o interfaţă grafică pe undeva, cu ajutorul căreia aş fi putut reduce volumul vocii ei. Dar numai Sumi ar fi putut s-o găsească prin tot wetware-ul pe care-l am instalat în creier. Iar Sumi rămăsese zăvorîtă într-un Ziploc, undeva, în urmă.

– Nu e ceea ce crezi, i-am spus. Saul Rabinowitz mi-a recomandat vacanţa asta wireless.

– Dar şi implantul de teleconferinţă e tot wireless, dragă! Doar nu era să-ţi pui mufe de-alea în care să-ţi înfigi cabluri, ca toţi sărăntocii!

– Pentru Rabinowitz, „wireless” înseamnă altceva. Izolare mediatică.

A tăcut şi-a rumegat ideea cîteva clipe.

– Auzi, Al, nu cumva eşti cu aia?

Am oftat în sinea mea. Mai devreme sau mai tîrziu, tot aici se pare că ajunge fiecare discuţie cu Julia.

– Nu, nu sînt cu „aia”. Dac-aş fi vrut să fiu cu „aia”, aş fi rămas căsătorit cu ea. Cel mai simplu.

– Nu de alta, dar la cîţi bani îi dăm în fiecare lună, n-aş avea chef să ne stoarcă şi mai tare.

– Julia, ce naiba! Pui problema de parcă mi-ar face plăcere să-i dau bani! A fost o hotărîre judecătorească şi trebuie s-o respect.

Nu i-am mai amintit că bună parte din pensia alimentară a Barbarei se duce pe creaţiile ei vestimentare. Despre detaliul celălalt, că banii se împart în două categorii distincte, ai ei (cîştigaţi de ea) şi-ai noştri (cîştigaţi de mine), şi că are tendinţa să „administreze” ambele categorii, nici n-aş îndrăzni să amintesc vreodată.

– Şi cît o să stai wireless?

– Două săptămîni. Sfatul terapeutului.

Obosisem s-o tot dau pe după piersic.

– Două săptămîni? Şi cine-o să aibă grijă de afaceri?

– „Un şef bun e acela care poate lipsi oricînd fără ca activitatea firmei să se întrerupă din cauza absenţei lui.”

A tăcut cîteva clipe, destul de şocată din cauză că îndrăznisem să-i reproduc cuvînt cu cuvînt unul dintre dictoanele ei preferate.

– O să vorbim acasă, a zis pe un ton rău-prevestitor şi-a închis.

Ameninţarea ar fi trebuit să mă pună pe jar, dar de fapt m-a liniştit. De cînd ne-am căsătorit, Julia şi cu mine am petrecut împreună acasă douăzeci de zile. Cînd şi dacă o vom petrece pe cea de-a douăzeci şi una, nu pot să-mi dau seama, avînd în vedere programul ei de turnee, filmări, interviuri şi şedinţe fotografice.

Şi cînd mă gîndesc că mi s-a părut atrăgătoare pentru că aveam un limbaj comun, pentru că înţelegea mediul de afaceri şi pentru că simţeam că puteam evolua împreună nu numai pe plan emoţional, ci şi profesional...

Pînă la urmă, limbajul comun a ajuns să însemne discuţii care întotdeauna se referă la bani. Pe de altă parte, nici indiferenţa morocănoasă a lui Heather din ultimii trei ani înainte de divorţ nu a constituit cea mai fericită alternativă.

În fine...

'Wireless' (3) ('Exilaţi în Ciberia')

Cîţiva kilometri mai încolo, în peisajul pustiu s-a ivit un gard din plasă metalică, o îngrăditură care se întindea cît vedeai cu ochii de-a dreapta şi de-a stînga şoselei. Iar de-a curmezişul drumului era o poartă de oţel pe role. La gheretă – o structură cu garaj, ferestre mari şi pupitru de comandă – dormita un paznic de la o companie privată de securitate, cu o revistă Concatenations deschisă pe burtă. „Raport de la WorldCon” anunţa cu litere de-o şchioapă un titlu de pe copertă.

Cînd m-am apropiat cu maşina de poartă, o alarmă a scos un sunet discret în gheretă, iar paznicul a tresărit şi s-a ridicat. Avea un aer cam nedumerit, însă cînd a dat cu ochii de mine mi-a zîmbit timid şi mi-a făcut semn cu mîna. A aruncat revista pe pupitrul de comandă, şi-a luat un baston şi-a ieşit din gheretă, îndesîndu-şi ceva mai bine şapca pe cap.

Uniforma cu vestă din Kevlar, ecusoanele vag militare, bastonul de cauciuc, centironul cu sprayuri lacrimogene şi tasere ar fi trebuit să-i confere o înfăţişare marţială, numai că paznicul abia părea trecut de optsprezece ani, avea o faţă îngustă şi imberbă, o acnee teribilă şi nişte ochelari de vedere demodaţi. Cumva, îmi lăsa impresia că-şi petrecea timpul liber descărcînd din reţea episoade Star Trek mai degrabă decît spărgînd cărămizi cu mîinile goale.

– Bună dimineaţa, zise.

– Bună dimineaţa. Sînt Alexander Miller. Am venit pentru o vacanţă wireless.

A încuviinţat din cap.

– Sigur, domnule Miller.

– Al.

În concediu nu mă formalizez cu nimeni. Sînt sătul de forme protocolare de la birou.

– OK, Al. O să am nevoie să văd contractul cu agenţia de voiaj.

Am deschis torpedoul, am căutat puţin printre cuburile de date şi şerveţelele Kleenex şi toate minunile care zăceau acolo de Dumnezeu ştie cînd, iar după cîteva clipe am scos plicul cu contractul.

– Poftim, ăă...

– Butch.

– Poftim, Butch. Încîntat de cunoştinţă.

A zîmbit şi-a dat din nou din cap. Ce-o fi fost în capul părinţilor cînd l-au botezat, nu pot să-mi închipui. În mod sigur arăta mai curînd a Kevin, genul care se amuză memorînd comenzi UNIX.

S-a uitat la contract, a trecut un lector cît o pastilă M&M peste codul de bare, apoi s-a uitat la holograma reflexivă de autentificare. A împăturit frumos contractul, mai ordonat decît fusese pliat înainte, l-a aşezat la loc în plic şi mi l-a înapoiat.

– Mulţumesc, Al. O să te rog să te dai jos din maşină.

Am coborît, iar Butch a trecut bastonul pe care-l ţinea în mînă mai întîi prin faţa mea, încet, din creştet pînă în tălpi, după care prin spate. Din cînd în cînd, bastonul a scos cîte un ţiuit slab. Paznicul n-a comentat.

– Ăă, Butch, am spus cînd tăcerea s-a prelungit şi a devenit jenantă, dacă vacanţa asta wireless înseamnă, aşa, un fel de izorale mediatică, ce-o să fac cu firewall-ul?

Ajunsese cu scanarea undeva prin spatele genunchilor. S-a uitat în sus la mine, întrebător.

– Am un firewall care-mi reglează fluxurile wetware, am explicat. Săptămînal trebuie să-mi reînnoiesc licenţa, altfel se dezactivează automat şi mă trezesc că-mi intră te miri ce reclame din ciberspaţiu direct în cortex, în centrul văzului. Adio somn, la revedere linişte.

Şi-a îndreptat ochelarii pe nas.

– Nu-şi face griji, m-a asigurat. Avem o soluţie eficientă pentru genul ăsta de problemă.

A scos apoi din buzunar un notepad pe care a început să scrie cu un stilus din plastic frez.

– Biopalmtop Genentech.

A întins mîna. O clipă, mi-a fost neclar ce vroia, după care m-am lămurit, am căutat biopalmtop-ul în buzunarul de la piept al jachetei, l-am scos şi i l-am dat. Aparatul s-a apucat să ţiuie, crezînd că fusese furat, aşa că l-am luat înapoi, i-am dezactivat alarma şi i l-am întins din nou lui Butch. L-a pus într-un Ziploc transparent şi-a bifat ceva pe notepad.

– Joker Hitachi.

Am ridicat din umeri, neajutorat. Paznicul a zîmbit înţelegător, a lăsat notepad-ul şi Ziploc-ul pe capota maşinii, după care s-a dus pînă la gheretă şi s-a întors cu o unealtă care semăna cu o încrucişare între o bormaşină şi o freză dentară.

– Nu-ţi face griji, Al, a spus el. N-o să doară.

A pornit aparatul, mi l-a aşezat pe mastoida stîngă, deasupra jokerului, iar toată partea din spate a capului mi-a amorţit. Aparatul a uruit un minut sau două, după care grindina de e-mail-uri s-a oprit, interfaţa grafică a lui Sumi a îngheţat şi-a dispărut de-a binelea, iar Butch mi-a arătat, triumfător, o aşchie strălucitoare de siliciu prinsă în cleşti minusculi în vîrful uneltei. A desprins-o cu grijă, a aşezat-o în Ziploc, lîngă biopalmtop, şi din nou a bifat ceva.

La revedere, Sumi.

– Implant Fujitsu pentru teleconferinţe.

După ăsta chiar nu mi-a părut rău. Implantul Fujitsu mi-a distrus ceea ce încă mai pretindeam a fi timpul liber şi mi-a tăiat de pe listă deplasările internaţionale. În loc de zboruri la clasa business, coctailuri şi serate, mi-a adus apeluri la orice oră din zi şi din noapte sub scuza că dansul electronic al comerţului nu se întrerupe niciodată.

Paznicul şi-a făcut din nou de lucru cu unealta aceea, după care mi-a arătat un fel de glonţ nichelat, mînjit cu ceea ce presupun că era fluid cerebro-spinal. Glonţul a aterizat şi el în Ziploc. O nouă bifare pe notepad. Mi-a întins stilusul ca să semnez sub tabelul de predare, mi-a imprimat un exemplar al tabelului, după care mi-a pus cîte un mic plasture deasupra inciziilor minuscule pe unde îmi scosese implanturile.

– Asta a rezolvat şi problema cu firewall-ul, mi-a spus Butch cu un aer voios.

Îşi aşezase notepad-ul în buzunarul de la piept al vestei, lîngă stilus, iar Ziploc-ul îl ţinea neglijent în mîna stîngă, ca pe o pungă cu un peştişor luat de la magazinul de animale. Aş fi pus pariu că numai biopalmtop-ul valora mai mult decît salariul lui pe un an.

– Cam atît, a spus el.

S-a uitat în maşină, apoi la mine.

– Aveai voie să-ţi aduci şi un cîine în vacanţă dacă vroiai, Al.

M-am urcat înapoi şi-am pornit motorul.

– Da, mi-au zis ăia de la agenţia de voiaj. Mi-am clonat o căţeluşă, dar e încă mică şi n-am vrut să risc s-o aduc aici.

A dat din cap cu simpatie.

– Vacanţă plăcută.

– Mersi.

A intrat apoi în gheretă, a pus Ziploc-ul într-o casetă încastrată în perete, iar cheia mi-a adus-o la maşină.

– Acolo o să rămînă toate cît stai în vacanţă. Sînt în siguranţă ca într-o bancă.

Am încuviinţat şi i-am zîmbit. Pe urmă, poarta s-a deschis, alunecînd pe role, şi-am plecat mai departe. Probabil că Butch s-a dus să doarmă din nou, fiindcă nu avea cine să-i ţină de urît în afară de revista aia.

'Wireless' (2) ('Exilaţi în Ciberia')

Şi-acum stau aici şi mă întreb ce să fac.

Cînd în fiecare zi, la birou, scrii mesaje şi planuri şi scrisori oficiale şi aşa mai departe, ore în şir, zile în şir, luni, ani de-a rîndul, ce naiba să faci cînd în sfîrşit pleci în vacanţă? Ce-ai învăţat, asta faci, ce te-ai obişnuit să faci.

Scrii.

Chiar dacă publicul cititor e foarte restrîns în cazul de faţă.

Azi a fost prima zi de vacanţă. Nu de concediu. De vacanţă. Concediu e cînd îţi citeşti mesajele e-mail nu la birou, ci pe plajă, şi cînd apari în videoconferinţe fără cravată, dar tot apari. După o săptămînă te cheamă ăia înapoi la birou, că e nevoie de tine, şi aşteaptă să lucrezi mai mult şi mai cu spor, că doar ai fost în concediu şi te-ai odihnit.

Să te tot duci...

De-asta m-am gîndit să merg în vacanţă, nu în concediu. M-am gîndit, vorba vine. Mi-a zis Rabinowitz, psihanalistul, că mi-ar prinde bine o vacanţă wireless. M-am ridicat de pe canapea într-o rînă şi m-am uitat mirat la el:

– Cum adică „wireless”?

A zîmbit, iar ochii lui inteligenţi, negri, au licărit.

– Wireless. Ai să vezi, Al.

Mi-a întins peste birou un dreptunghi de platic roz pal, cu un număr de telefon şi o adresă din ciberspaţiu.

– O navă poate uneori să sufere avarii şi, cu ajutorul pompelor, să se menţină la suprafaţă o perioadă destul de lungă. Dar, din cînd în cînd, orice navă are nevoie să fie scoasă pe uscat şi să i se facă reparaţii capitale.

Aş fi preferat să-mi servească o porţie de gargariseală lacaniană demodată despre psihanaliza discursului. Cînd se exprimă clar mă descumpăneşte.

– Şedinţele pe care le facem împreună te menţin destul de bine pe oceanul vieţii, a continuat el privindu-mă în ochi. Dar fiecare dintre noi are nevoie uneori de reparaţii capitale. Ia-ţi o vacanţă wireless.

La sfîrşitul şedinţei, cînd coboram cu ascensorul, am apelat un program de navigaţie, am ridicat un firewall cu opţiune de protecţie împotriva reclamelor wetware şi-am accesat adresa de pe cartea de vizită pe care mi-o dăduse Rabinowitz. Urechea internă a sesizat că era ceva în neregulă, dar m-am luptat cu greaţa şi dezorientarea şi pînă la parter mi-am cumpărat o şedere de două săptămîni într-un loc din Nebraska de care nu auzisem în viaţa mea.

Nu vreţi să ştiţi cît costă să stai acolo. Ferice de săracii din Africa, în zone precum Mali sau Sahel, că pe ei nu-i costă nimic binecuvîntata stare wireless şi se bucură de ea toată viaţa.

Aşa se face că dimineaţă, treaz şi cu mintea atît de limpede cît mi-o poate ţine firewall-ul, după un zbor de noapte cu Lagrange Airlines, am ajuns cu maşina pe drumul către staţiunea de vacanţă wireless. Drum de beton, sănătos, bătrînesc, construit înainte de tehnologia enzimelor. Aproape că-mi imaginam cum duce la o bază secretă din Aria 51, cu demonstranţi cu pancarte la gard şi omuleţi verzi cu antene în hangar.

„Venim în pace!”

„Du-mă la conducătorul tău!”

„Ce i-aţi făcut bunicului la Roswell? Nu v-a fost ruşine?!”

Am zîmbit fără să vreau. Fireşte, nu se zărea nici picior de activist pentru drepturile extratereştrilor. În schimb, prin grindina de mesaje e-mail care-mi sosea de la birou, în cîmpul vizual mi-a apărut un apel de la Barbara.

Am răspuns.

E singura căreia îi răspund imediat oriunde, oricînd.

Mi s-a ivit ca o stafie transparentă prin care curgeau liniştiţi kilometri de şosea. O stafie cu capsa pusă.

– Unde-ai plecat de data asta?

– În vacanţă.

– Vacanţă? Acum, cînd ai lansat turneul pentru promovarea colecţiei de primăvară?

Uneori îmi doresc să mai facă şi altceva decît să stea toată ziua cu nasul în canalele de modă.

– Saul mi-a recomandat...

A dat ochii peste cap.

– Da, sigur! Saul. Paţachina aia măcar ştie? Sau ai ajuns să-i tragi şi ei clapa, cum ne făceai nouă acum şase-şapte ani, cînd te aşteptam cu masa pusă şi tu te tăvăleai cu ea prin moteluri?

Am făcut un efort ca să-i răspund calm. Dar am lăsat să treacă trei secunde înainte să deschid gura.

– „Paţachina aia” e soţia mea, Barbara.

– La fel era şi mama, dar chestia asta nu te-a împiedicat să stai la „şedinţe” peste „şedinţe” cu tîrîtura aia.

Oamenii repetă tot felul de lucruri cu speranţa că le vor face să fie adevărate. „Iubesc New York-ul,” sau „Dreapta are dreptate,” sau „Libertate şi democraţie.” Mantra mea este: „Am divorţat de maică-sa, nu de ea.”

– Barbara, fii rezonabilă. Ai idee cîte dintre creaţiile vestimentare ale „tîrîturii” ai purtat pînă acum?

„Pe cheltuiala mea,” mi-a venit să adaug.

– Saul Rabinowitz mi-a prescris o vacanţă, am continuat. Vacanţă fără ea, fără voi, fără teleconferinţe, fără nimic.

Barbara a zîmbit trist.

– Păcat. Aveam o piesă de teatru sîmbătă. Vroiam să vii...

Cumva, asta m-a făcut să mă simt mai vinovat decît tot ce spusese pînă atunci.

– Îmi pare rău. Recomandarea medicului... Transmite-i mamei dragostea mea.

Mi-a aruncat o privire care m-a ofilit.

– Îţi prinde bine vacanţa. Văd că ţi-a revenit simţul umorului.

Şi-a dispărut. N-am apucat nici să-i urez ca de obicei „Sănătate şi armură!” Oricum, am impresia că s-a lăsat de jocuri virtuale de cîteva luni...

"Wireless" (1) (din volumul "Exilaţi în Ciberia")

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi... Nu mai ştiu ce, şi pe diferitele ediţii online ale Bibliei şi-a pus copyright ba o corporaţie, ba alta. Pînă şi pe ediţia regelui James. Mai greu de accesat pe reţea ca să aflu aşa, din mers, ce anume va fi a celor săraci cu duhul, dar ceva-ceva sigur Le-a promis. Oricum, o fericire.

Fericiţi cei săraci cu duhul.

Fericiţi cei săraci cu informaţiile.

Fericiţi cei cu infofluxul miiiic, miiiic, cît mai aproape de zero.

Fericiţi, chiar dacă nu va fi a lor nimic altceva. Fericiţi prin absenţă, nu prin acel altceva promis. Fericiţi.

Cum era cîntecul? Da, şi ăsta e cu copyright pe el, şi pentru ăsta trebuie să mă scobesc în cartea de credit ca să-l descarc, dar nu ştie nimeni ce fredonez aici, în maşină, din memorie. A mea, nu a jokerului.

Nu ştii ce ai pînă nu s-a dus.

Aşa şi cu sărăcia informaţiilor. Nu ştii ce fericire e pînă cînd n-o pierzi. După care încep să-ţi curgă prin creier terabiţi, ziua, noaptea, fie că eşti treaz, fie că dormi...

Îmi amintesc cum a fost acum vreo douăzeci de ani, cînd ne-au făcut cadou din partea firmei cîte un laptop ultimul răcnet. Îl mai am şi acum, un Seiun rotunjor, albăstrui, cu perniţe de gel, care de mult ar fi trebuit să ajungă la gunoi. Tare sofisticat mă mai simţeam, cu un laptop şi cu un telefon mobil care se putea conecta prin cablu la laptop şi – minune! - puteai intra în ciberspaţiu. Ceea ce nu ne-au spus, dar am simţit pe pielea noastră mai tîrziu, a fost că ne oferiseră cîte o jucărie scumpă ca să se scutească de cheltuielile legate de secretare - salarii, impozite, taxe, asigurări sociale.

L-am păstrat. Bun laptop, chiar dacă douăzeci de ani mai tîrziu pare o piesă de muzeu cu înfăţişarea lui demodată, de început de secol, iar softurile compatibile sînt o raritate. Am păstrat şi secretara, dar asta e altă poveste. Una nu neapărat veselă. Cel puţin laptopul mai e şi acum în proprietatea mea, tehnic vorbind.

Pe urmă au venit aspectele mai personale, mai fizice. Cu operaţii, cu anestezii generale, cu freze trecute prin oasele craniene şi implanturi biotronice, cu porturi de date care să se conecteze în centrul văzului şi jokeri care să stăvilească şi să ordoneze puhoiul. Fireşte, cam la un an şi jumătate a venit altă tehnologie avansată. Altă anestezie, alte operaţii, alte freze. Imunosupresori, monitor de celule canceroase, nanozoare pentru prevenirea infecţiilor.

Aspirină contra durerilor de cap.

Viaţă.

Liviu Radu, "Blocul câş" (2008)

În luna noiembrie a anului 2008, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar din cel mai recent roman al său, Blocul câş, subintitulat Al doilea romanţ despre Waldemar şi apărut la Editura Tritonic. Am parcurs romanul în trei zile. Şi iată ce am aflat:

Revenit de pe tărîmul ielelor, protagonistul Waldemar suferă de o deziluzie cauzată de diferenţa dintre speranţele sale din timpul revoluţiei din 1989 şi realităţile sociale ale României post-revoluţionare. Ca tratament împotriva deziluziilor, protagonistul se refugiază în discuţii online şi în relaţii amoroase trecătoare.

Waldemar descoperă însă că doi dintre colegii săi de birou sînt fiinţe mitologice venite de pe alte tărîmuri. Mai mult, aceştia îl informează că trebuie să ajungă cu orice preţ într-un bloc de pe o arteră de la periferia Bucureştiului, Calea Plăieşilor, pentru a redeschide portalurile dintre tărîmuri.

După o bătălie epică între fiinţe supranaturale, Waldemar izbuteşte să ajungă împreună cu cei doi însoţitori în blocul special, iar de acolo pe un tărîm al zmeilor unde caută să dezlege misterul portalurilor blocate.

Din punct de vedere tematic, romanul domnului Liviu Radu se încadrează în categoria "fantasy de portal", alături de lucrări precum Alice în Ţara Minunilor sau Cronicile Narniei. Nu e un secret că preferinţele mele înclină către subgenul fantasy independent de lumea noastră, precum Stăpînul inelelor, seria Earthsea sau seria Lumii Disc. Dar asta e o chestiune subiectivă...

Din punct de vedere stilistic, Blocul câş e scris pe un ton jucăuş, iar pesonajele secundare precum Spiridon Verdeaţă sau Grigore Baul spun sau fac destule lucruri amuzante pe parcursul cărţii.

Şi, dat fiind că al doilea romanţ despre Waldemar a fost scris în 2008, este alcătuit în umbra tehnicii postmoderne a hibridizării. Astfel, elementele de observaţie socială contemporană sînt juxtapuse cu personaje din basme populare, istoria secolului al douăzecilea se intersectează cu metafizica, iar trimiterile intertextuale merg mînă în mînă cu autoreferenţialitatea. În ce măsură a reuşit distinsul autor să combine în mod convingător toate elementele de mai sus rămîne să judece fiecare cititor în parte...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

"Schimburi"

A fost odată, şi nu cu atît de multă vreme în urmă cît am fi înclinaţi să credem, o perioadă în care oamenii erau suficient de obtuzi ca să-şi aplice unii altora o gîndire liniară, mecanicistă. De două ori mai mult timp petrecut la locul de muncă egal de două ori mai multe produse finite.

Fireşte, pentru intervale scurte, chiar aşa era.

Numai că, oamenii nefiind precum maşinăriile societăţii industriale, nu puteau lucra paisprezece sau şaisprezece ore pe zi fără să obosească. De aici pînă la greşeli, accidente de muncă şi mutilări (sau defectarea maşinăriilor, în cazurile fericite) nu era decît un pas.

După decenii întregi de proteste, demonstraţii, greve şi (uneori) revoluţii în toată puterea cuvîntului, s-a ajuns la ceea ce ar fi trebuit să pară de la bun început o soluţie raţională şi mai puţin costisitoare:

În loc să cheltuiască sume inutile cu procese, despăgubiri, pensii de boală şi aşa mai departe, patronatul avea mai mult de cîştigat dacă organiza activitatea în trei schimburi a cîte opt ore, iar producţia industrială putea să aibă loc fără oprire.

Şi lucrurile ar fi putut continua aşa pe termen nedefinit, cel puţin în teorie.

În practică, fireşte, concurenţa nu a iertat pe nimeni. Ţări unde mîna de lucru era mai ieftină au exportat produse cu preţ mai mic pe pieţe din ţări cu mîna de lucru mai scumpă, iar muncitorii bine plătiţi de ieri au devenit şomerii de astăzi. Mai mult, platforme industriale care, din cauza forţei de muncă prea costisitoare, erau nerentabile într-o ţară au fost adesea demontate, reasamblate într-o altă ţară unde forţa de muncă era mai ieftină şi au devenit cît se poate de profitabile.

În ţările „dezvoltate”, activitatea profitabilă a început să fie aceea de cercetare-proiectare, iar producţia industrială propriu-zisă a fost exportată în ţări „în curs de dezvoltare”. Desigur, fiecare lucrător care îşi pierdea postul şi veniturile într-o ţară „dezvoltată” însemna un consumator mai puţin pentru produsele importate, iar la nivelul a milioane (sau zeci de milioane) de oameni, genul acesta de schimbare se simte.

Nici o problemă! ne-au asigurat politicienii. Există programe de reconversie profesională.

Aşa se face că, nu după mulţi ani, descendenţi ai lucrătorilor care odinioară se înghesuiseră în hale uriaşe, prelucrînd materiale, au ajuns să stea la rîndul lor înghesuiţi în hale uriaşe (ceva mai curate) şi să prelucreze informaţii. Şi vechea problemă a timpului de lucru şi a eficienţei muncii a reapărut, neschimbată.

N-a trecut mult (oricum, mai puţin decît în epoca industrială) şi epoca informaţională ne-a adus aceeaşi soluţie: lucrul în schimburi. Aşa cum muncitorii din fabrici avuseseră trei schimburi a cîte opt ore, lucrătorii de la birouri au ajuns să lucreze în două, apoi în trei schimburi pentru ca fluxul global al datelor şi tranzacţiilor să nu mai aibă întîrzieri sau întreruperi.

Şi, ca un făcut, cu fiecare treaptă ierarhică trecută la sistemul de schimburi, povara orelor lungi, a oboselii acumulate, a erorilor şi pagubelor a urcat pe treapta următoare şi s-a încăpăţînat să nu dispară.

Echipele de lucrători din schimbul al doilea şi al treilea nu puteau să rămînă nesupravegheate, aşa încît au ajuns destul de repede să lucreze în trei schimburi şi şefii de echipă (botezaţi pompos team leader chiar şi în ţările unde limba engleză nu este nativă). Şefii de secţie (care în clădirile cu birouri poartă numele de manager) au urmat curînd aceeaşi cale. Volumul enorm de date şi numărul mare al deciziilor i-a silit şi pe directorii de departamente să lucreze în schimburi. Iar de aici şi pînă la directorii generali nu a mai fost decît un pas.

O dată cu creşterea volumului de tranzacţii, activităţile financiare şi fiscale au sporit şi ele. Curînd, destule bănci au ajuns să lucreze non-stop, în cîte trei schimburi, iar colectorii de impozite, inspectorii financiari şi agenţii fiscali au adoptat după o vreme aceeaşi soluţie.

Şi, cum nu trăim într-o lume ideală în care toată lumea respectă contractele şi plăteşte impozitele, numărul crescînd de litigii a obligat firmele de avocatură, apoi procuratura şi tribunalele să lucreze în schimburi la rîndul lor.

Cu societatea trăind atît de intens, în cele din urmă şi clasa politică s-a văzut nevoită să se adapteze noilor condiţii, iar deputaţii, senatorii, primarii, prefecţii, secretarii de stat şi miniştrii au ajuns să fie aleşi (sau numiţi, după caz) nu cîte unul, ci cîte trei, pentru rotaţie. Statele au ajuns să aibă, simultan, trei preşedinţi.

Fireşte, oamenii fiind oameni, nu piese de schimb, sistemul are unele neajunsuri. Pledoaria avocatului din tura de după-amiază poate nu e la fel de strălucită precum a celui din tura de zi, iar tratatul negociat de preşedintele din tura de noapte probabil ar fi fost ceva mai avantajos dacă l-ar fi negociat cel din tura de după-amiază.

Şi – cine ştie? – poate că nu e departe ziua în care soţii, soţiile, părinţii, copiii nu vor mai fi permanent unii în viaţa altora, ci în schimburi de cîte opt ore, iar fiica de zi va trebui iubită şi educată la fel cum o iubim şi o educăm pe cea de noapte, că doar părinţi sîntem! (Chiar dacă în schimburi.)

V-aş mai povesti multe, dar trebuie să plec.

Mi s-a terminat tura.

Mi-a venit schimbul.

"Un loc liber"

Dragă nepoate,

Mi se pare mai comod să-şi las mesajul în acest fişier, mai ales că medicul mi-a zis că n-o mai duc mult. Poate nici n-am să te văd cînd vei ajunge aici, în L5.

Te vei numi John Chen şi vei fi al cincilea care va purta acest nume. Nu-ţi fă griji în privinţa fizionomiei. Te-am selectat dintre 2588 de nepoţi, veri şi rude colaterale. Semeni foarte bine cu mine. Un văr al meu care lucrează în administraţia staţiei orbitale va face ajustările necesare în băncile de date. Fără asemenea ajustări, John Chen ar fi bicentenar.

Ţi-am lăsat biosofturi cu gramatica şi vocabularul limbii engleze, precum şi tot ceea ce va trebui să ştii în relaţia cu autorităţile staţiei. Pentru început, ar fi bine să menţii aceste relaţii la un nivel minim, pînă cînd vei fi capabil să-ţi joci rolul în mod ireproşabil. Caracterul închis, autosuficient al cartierului chinezesc din L5 te va ajuta mult în privinţa asta.

În ultima parte a secolului al XIX-lea şi de-a lungul secolului al XX-lea am folosit acest mijloc pentru a ne stabili în cele două Americi şi în Australia. Adesea am făcut munci ingrate sau istovitoare, precum construirea căilor ferate, dar am reuşit prin răbdare, perseverenţă şi umilinţă acolo unde alţii, trufaşi şi încrezuţi, au dat greş. Şi ori de cîte ori unul dintre noi a murit, o rudă săracă a fost chemată din China să-i ia locul. În secolul acesta, chinezii stabiliţi în staţii orbitale şi-au chemat rudele sărace din America şi Australia. Cu timpul, pînă şi noţiunea de sărăcie se mai schimbă.

Numai că familia noastră înţelege mai bine conceptul acesta. Ştim că mergeai la serviciu pe bicicleta cumpărată în rate şi că rareori mîncai mai mult de un bol de orez pe zi. O combinaţie fericită a genelor ţi-a oferit ceea ce n-ai îndrăznit niciodată să visezi: paşaportul către o staţie orbitală. Cînd va veni vremea, nu uita să oferi la rîndul tău această şansă altcuiva.

Cunoşti proverbul: "Oriunde există un loc liber pe lume, el va fi ocupat de chinezi." Dar nimeni nu ne obligă să ne limităm la o singură planetă cînd Universul conţine un număr infinit de lumi.

Bill Bryson, 'Notes from a Small Island' (1995)

Spre sfîrşitul lunii octombrie 2008, am găsit la un anticariat din Bucureşti un exemplar din Notes from a Small Island de Bill Bryson. Citisem o altă carte de acelaşi autor, Mother Tongue, şi rămăsesem cu o impresie foarte agreabilă, aşa încît am luat aceste "Însemnări de pe o insuliţă" şi le-am parcurs în cîteva zile. Am fost încă şi mai plăcut impresionat. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

De această dată, Bill Bryson se referă la un subiect drag inimii sale, Marea Britanie, şi ne oferă o carte specială cu un prilej special. După douăzeci şi doi de ani în care a locuit în Regatul Unit, a întemeiat o familie, a făcut copii şi a urmat o carieră de succes ca autor de non-ficţiune, autorul a decis împreună cu soţia sa să se mute în Statele Unite ale Americii. Înainte de a pleca pentru mulţi ani din ţara sa adoptivă, Bill Bryson a decis să facă un ultim tur prin Marea Britanie, iar în această carte ne oferă impresiile sale de călătorie.

O parte din farmecul cărţii constă în tonul plin de umor pe care este relatată. Autorul combină ceva din povestea gogonată americană gen Mark Twain (în care adesea este personajul principal) cu ironia fină a eufemismului în care britanicii par să fie specialişti. O altă parte constă în precizia cu care ne oferă informaţii despre regiunile pe care le vizitează, o dovadă că şi-a cercetat temeinic subiectul şi că, dincolo de călătoria în sine, a studiat istoria locurilor. Din aceste două elemente rezultă un efect deosebit, căci cititorii nu ştiu niciodată cînd va aluneca un paragraf sobru într-o glumă savuroasă ori într-o scenă de comedie bufă demnă de filmele cu Stan şi Bran.

Alt aspect demn de menţionat este că Bill Bryson îi complimentează adesea pe britanici pentru diverse realizări. Pe măsură ce parcurgem cartea şi vedem cît de numeroase şi de ieşite din comun sînt acestea, înţelegem de ce autorul face asta. De la renovarea catedralelor la întreţinerea gardurilor vii din zonele rurale, de la serviciile din trenuri la construirea de noi muzee, de la administrarea rezervaţiilor naturale la lucrările de inginerie, Bryson ţine să le spună şi cititorilor cît de mult au realizat şi realizează britanicii cu nişte bugete considerabil mai mici decît francezii, belgienii, americanii, germanii sau, în unele cazuri, portughezii.

Cu acelaşi ochi de reporter, autorul observă însă şi lucrurile mai puţin plăcute din Regatul Unit, şi adesea contrastează decăderea prezentă a unor localităţi şi prosperitatea lor trecută. Uneori discută aspecte arhitectonice sau urbanistice, alteori probleme economice sau sociale, şi destul de des menţionează elemente de cultură şi civilizaţie.

Călătoria îl poartă pe autor în lungul şi în latul Marii Britanii, de la Dover la Londra, apoi în Cornwall, după aceea prin Oxford şi în Ţara Galilor, prin nordul Angliei şi mai departe, în Scoţia, după care înapoi acasă. Şi, peste tot pe unde ajunge, Bill Bryson priveşte nu numai peisajul sau clădirile, ci în primul rînd oamenii - adesea cu simpatie şi cu căldură.

La rîndul lor, britanicii i-au primit Notes from a Small Island cu entuziasm. Au cumpărat douăzeci şi cinci de tiraje ale cărţii numai în primii patru ani de la apariţie, iar în 1998 au adaptat-o pentru televiziune. Citiţi-o şi dumneavoastră, dacă veţi avea ocazia, şi veţi înţelege de ce.

V-o recomand din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Bane of the Black Sword' (1977)

Această carte este un foarte bun exemplu de ceea ce John Clute şi Peter Nicholls numesc fixup în “Enciclopedia Literaturii Ştiinţifico-Fantastice”. The Bane of the Black Sword (adică “Năpasta sabiei negre”), al şaptelea volum din seria despre Elric, este alcătuit din trei “cărţi” de 50, 40, respectiv 35 de pagini şi dintr-un epilog de 35 de pagini. Cele patru secţiuni sînt nuvele care au fost iniţial publicate separat în reviste de profil, însă primele trei au acelaşi protagonist, Elric din Melniboné, în vreme ce epilogul face parte din ceea ce Elric prefer să numească visele sale.

Fiecare secţiune are o intrigă de sine-stătătoare de genul “săbii şi vrăjitorie”, iar cartea a treia, “The Flamebringers”, şi epilogul, “To Rescue Tanelorn”, au subiecte destul de asemănătoare: o hoardă de barbari condusă de un şef impresionant se apropie de un oraş, iar protagonistul caută ajutor pe domeniul magiei şi împiedică invazia într-o bătălie finală.

Prima şi cea de-a doua carte au de asemenea caracteristici comune: Elric este capturat de inamici, dar invocă ajutorul magic al unei divinităţi sau al unui demon, scapă, după care invocă o armată ca să-şi înfrîngă duşmanii.

Altă temă recurentă este relaţia ambiguă dintre Elric şi sabia sa semi-conştientă, Stormbringer. Pe de o parte, sabia îl ajută în bătălii, pe de altă parte îi ucide prietenii şi rudele în focul încăierărilor. Elric şi-ar dori să scape de această năpastă şi suferă sincer după uciderea prietenilor săi, dar fără sabie devine neputincios, aşa cum se arată în Cartea Întîi. Sabia, la rîndul ei, nu suportă să fie despărţită de stăpîn şi se întoarce la el chiar dacă este aruncată, aşa cum se întîmplă în Cartea a Treia.

Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Moorcock a scris o serie de nuvele, dar le-a pus laolaltă în aşa fel încît să poată fi citite ca un roman. Pe de altă parte, menţionîndu-l pe Elric şi unele ţinuturi imaginare din primele trei secţiuni, a conectat epilogul atît cu seria “Elric necromantul” cît şi cu “Cronicile Castelului Brass”, în care apare oraşul Tanelorn.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Sailor on the Seas of Fate' (1976)

În toamna anului 2008 am parcurs al treilea volum din seria despre Elric din Melniboné - un roman numit The Sailor on the Seas of Fate sau, pe româneşte, “Marinarul de pe mările sorţii”.

Prima parte se intitulează “Sailing to the Future”, adică „Navigînd către viitor”. Elric evadează din ţinutul Pikarayd, se îmbarcă pe corabia unui căpitan orb şi, împreună cu Erekose, cu Dorian Hawkmoon şi cu Corum, călătoreşte către o insulă unde se confruntă cu două entităţi malefice, Gagak şi Agak. Cei patru eroi, încarnări din universuri diferite ale Luptătorului Etern, îşi unesc forţele, o distrug pe Agak şi îl împiedică pe Gagak să absoarbă energia din multivers.

În partea a doua, numită “Sailing to the Present” – „Navigînd către prezent” – Elric ajunge pe o insulă unde măcelăreşte piraţi din diverse perioade istorice şi îl salvează pe contele Smiorgan din Oraşele Purpurii. Cei doi ajung pe nava lui Smiorgan şi caută să o protejeze pe o pasageră, Vassliss, împotriva unui aristocrat din Melniboné, contele Saxif D’Aan. Saxif e convins că Vassliss e reîncarnarea unei femei pe care a torturat-o şi ucis-o, iar iubitul ei, prinţul Carolak, revine din morţi ca să se răzbune.

Partea a treia se intitulează ”Sailing to the Past” – „Navigînd către trecut”. Reveniţi pe tărîmul lor, Elric şi contele Smiorgan pleacă împreună cu ducele Avan Astran dincolo de Marea Clocotindă către un continent apusean neexplorat de unde, cu zece milenii mai înainte, sosiseră întemeietorii Imperiului Melniboné. Ducele doreşte să recupreze două giuvaeruri uriaşe care îi servesc drept ochi unei statui, numai că la destinaţie Stormbringer îl ucide, iar Arioch, protectorul lui Elric, anunţă că alungarea blestemului care plana asupra cetăţii părăsite va aduce un alt blestem asupra întregii lumi – un conflict între forţele Legii şi cele ale Haosului.

Romanul are o structură picarescă, iar singurul element care îi conferă unitate intrigii este prezenţa lui Elric. Spre deosebire de romanele picareşti clasice, protagonistul nu parcurge însă drumul spre înalta societate, faimă, avere şi respectabilitate, nici nu are un comportament cinic sau rapace. Dimpotrivă, îşi respectă promisiunile faţă de însoţitorii săi, iar cînd Stormbringer îl ucide pe unul dintre ei, Elric îl aşază cu onor la locul de veci şi îi scrie epitaful.

Pe alocuri, intriga romanului conţine trimiteri intertextuale. Astfel, povestea contelui Saxif D’Aan care a ucis-o pe femeia care îl iubea aminteşte de tragedia lui Othello, în vreme ce călătoria pe fluviu din ultima parte seamănă întrucîtva cu Inima întunericului de Joseph Conrad. Alte episoade evocă unele povestiri de Lord Dunsany sau „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

În ciuda acestor elemente, The Sailor on the Seas of Fate nu îndeamnă la o nouă lectură. Deşi episoadele fantasy abundă – bătălii, invocaţii, demoni, porţi către alte tărîmuri, creaturi bizare şi aşa mai departe – cititorii nu au nici senzaţia că lumea lui Elric ar fi coerentă şi funcţională (precum Pămîntul-de-Mijloc al lui J.R.R. Tolkien), nici că autorul ar lua-o prea tare în serios (aşa cum a făcut Robert E. Howard cu lumea lui Conan). Dimpotrivă, povestea pare îmbibată în ironie, iar Michael Moorcock se întrece pe sine cînd creează nume precum R’lin K’ren A’a, J’osui C’rlen Reyr sau (preferatul meu) Nnuuurrrr’c’c. Prin comparaţie, numele unor personaje create de Terry Pratchett, cum ar fi Cut-Me-Own-Throat Dibbler, par de-a dreptul serioase.

Pe ansamblu, The Sailor on the Seas of Fate reprezintă un fantasy de calitate medie şi o punte narativă între începutul seriei (Elric of Melniboné) şi volume ulterioare, precum The Weird of the White Wolf sau Stormbringer. Dar despre acestea din urmă am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Alvin şi Heidi Toffler, 'Revolutionary Wealth' (2006)

În perioada iulie-octombrie 2006 am parcurs o carte recentă a soţilor Alvin şi Heidi Toffler, Revolutionary Wealth, apărută la noi sub titlul Avuţia în mişcare (Editura Antet, Bucureşti, 2006). Lucrarea continuă seria cărţilor de viitorologie Şocul viitorului, Al treilea val, Puterea în mişcare şi Război şi anti-război.

Cartea constă în zece părţi, subdivizate în cincizeci de capitole, şi studiază evoluţia diverselor societăţi care au făcut sau sînt pe cale să facă trecerea de la societatea industrială (definită de soţii Toffler drept "Al Doilea Val" al civilizaţiei) la societatea informaţională (numită de autori "Al Treilea Val" ).

Pe de o parte, adaptarea unor instituţii la condiţiile celui de-Al Treilea Val duce la desincronizări cu alte sectoare ale societăţii care nu s-au adaptat încă. În capitolul al cincilea al cărţii, autorii fac o analogie memorabilă între diversele instituţii din societatea americană şi vehiculele de pe o autostradă.

Pe de altă parte, tocmai metodologia sincronizării instituţiilor creează noi ocazii de afaceri şi noi locuri de muncă.

Alte secţiuni ale cărţii sînt dedicate rolului economic al cunoaşterii şi unui segment major al economiei pe care pînă în prezent economiştii nu l-au luat în calcul - prosumul, adică totalul activităţilor în care producţia şi consumul sînt îngemănate, iar munca prestată nu e remunerată.

Autorii analizează apoi deteriorarea unor elemente de cultură şi civilizaţie asociate cu Al Doilea Val, apariţia unui nou tip de capitalism şi rolul noilor tehnologii în eradicarea sărăciei.

Ultima parte a cărţii este dedicată superputerilor economice din prezent - China, Japonia, Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii - şi posibilelor direcţii în care vor evolua acestea în viitorul apropiat. Autorii ne atrag atenţia că în jocul global pentru putere nu mai sînt implicate numai statele naţionale, ci şi corporaţiile multinaţionale şi organizaţiile non-guvernamentale, iar societatea informaţională va fi afectată periodic de crize şi conflicte, la fel cum a fost societatea industrială înaintea ei.

Alături de celelalte lucrări din această serie, Avuţia în mişcare îi ajută pe cititori să înţeleagă istoria globală din ultima jumătate de veac şi direcţiile principale ale schimbărilor sociale din viitorul apropiat. Vă recomand cu căldură această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

J.R.R. Tolkien, 'The Hobbit' (1937)

În 1976, tentat fiind de o reclamă de pe coperta a patra a unei cărţi, i-am rugat pe părinţii mei să-mi cumpere un roman de J.R.R. Tolkien care fusese publicat recent în România sub titlul O poveste cu un hobbit (Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975, traducere de Catinca Ralea, ilustraţii de Livia Rusz). Apoi, pe rînd, mama, tata şi bunica mi-au citit cîte un capitol din acel roman, pînă cînd, spre uşurarea lor, de la capitolul al optulea încolo am fost suficient de alfabetizat ca să citesc singur. Şi am dus lectura cărţii la bun sfîrşit. (Aveam cinci ani.)

Apoi, în şcoala primară şi gimnazială, am citit şi recitit O poveste cu un hobbit pînă cînd i s-au desprins copertele, i-au curs foile şi i s-au pierdut prefaţa şi finalul. (Singura carte pe care am recitit-o cu aceeaşi îndîrjire şi cu aceleaşi rezultate a fost Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain. Dar asta e altă poveste.) Le-am oferit cartea spre lectură prietenilor din copilărie şi domnişoarelor cu care mă întîlneam în adolescenţă, în virtutea principiului că lucrurile bune nu se tac.

Prin 1986, am cumpărat un alt exemplar incomplet al aceleiaşi ediţii de la un fost coleg de şcoală. Apoi, în a doua jumătate a anilor ’90, am găsit o ediţie de buzunar publicată de Editura Berkley, The Hobbit, or There and Back Again. Prin 2004 am găsit în sfîrşit, după paisprezece ani de căutări pe tarabe şi prin anticariate, un exemplar al primei ediţii româneşti care avea nu numai textul complet, ci şi coperta şi ilustraţia color originală. A trebuit să negociez cîteva minute cu o doamnă care luase acel exemplar de la raft înaintea mea, dar am convins-o cu o mică sumă de bani şi cu duhul blîndeţii.

În cele din urmă, în 2007, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, mi-au adus o ediţie britanică, The Annotated Hobbit (Harper Collins, Londra, 2003), adnotată de Douglas A. Anderson – o bijuterie de volum cartonat, cu supracopertă şi cu ilustraţii din numeroasele ediţii străine ale romanului.

Cel mai recent am parcurs The Hobbit în 2002 (poate a douăsprezecea oară), însă bănuiesc că o voi reciti cîndva. Să vedem împreună de ce:

Protagonistul cărţii este Bilbo Baggins, o fiinţă umanoidă numită „hobbit”. Dumnealui duce o viaţă liniştită într-o societate agrară, pre-industrială, în care cele mai complexe dispozitive sînt morile de vînt şi ceasurile de buzunar. Numai că traiul tihnit al micului hobbit este tulburat într-o primăvară cînd vrăjitorul Gandalf şi o ceată de pitici îl duc într-o călătorie către Muntele Singuratic. Piticii vor să se răzbune pe dragonul Smaug, care le-a ucis rudele şi i-a alungat din locuinţele lor de sub munte, şi vor să-şi ia înapoi comoara.

La începutul călătoriei, Bilbo este un fel de bagaj vorbitor, un provincial fără experienţă şi lipsit de aptitudini practice. Pe parcurs, pe măsură ce piticii se întîlnesc cu oameni mari (cam ca dumneavoastră sau ca mine), cu troli, iele, gnomi, lupi, vulturi şi cu păianjeni uriaşi, protagonistul învaţă să-şi folosească unele abilităţi şi, cu chibzuinţă, curaj, noroc şi ceva ajutor de la însoţitorii săi, conduce grupul pînă la Muntele Singuratic, cu toate că vrăjitorul Gandalf se despărţise de ei la jumătatea drumului.

Răpunerea dragonului Smaug duce însă la o situaţie gravă – un conflict între iele, oameni, pitici şi gnomi – iar Bilbo este singurul personaj care, nefiind ademenit de comoara dragonului, poate mijloci unele tratative şi ajuta la întemeierea unei alianţe împotriva unor duşmani comuni.

În cele din urmă, după o bătălie grandioasă, vrăjitorul Gandalf îl conduce pe protagonist înapoi acasă, unde Bilbo Baggins reuşeşte în ultimul moment să împiedice vînzarea la licitaţie a propriei locuinţe.

Desigur, un rezumat sec preum cel de mai sus nu are cum să vă transmită farmecul, bogăţia şi savoarea acestui roman. (Ca să vă bucuraţi de toate acestea, va trebui să-l citiţi.) Dar aş dori să vă spun şi dumneavoastră cîteva dintre motivele pentru care O poveste cu un hobbit merită (re)citită.

Intriga propriu-zisă este construită după structura arhetipală a călătoriei iniţiatice. Protagonistul pleacă din comunitatea sa, călătoreşte la mare distanţă, se întîlneşte cu aliaţi şi oponenţi, capătă cunoştinţe ce îi schimbă viziunea despre lume, apoi se reîntoarce acasă. În cazul lui Bilbo Baggins, simbolul acestei iniţieri este un inel magic care ulterior avea să devină un element central în romanul Stăpînul inelelor.

(Structura intrigii nu este întîmplătoare. După anul 2000, am aflat că J.R.R. Tolkien fusese un cititor şi admirator al lucrărilor antropologului american Joseph Campbell, creatorul teoriei monomitului.)

Personajul principal, Bilbo Baggins, este uşor de simpatizat. E un anti-erou scund, urîţel şi cam naiv, dar care, pe măsură ce capătă experienţă în călătorie, devine adevăratul conducător al grupului de pitici, mai ales în condiţiile în care conducătorul oficial, Thorin Scut-de-Stejar, se dovedeşte în repetate rînduri ineficient, îngust la minte, arogant şi rapace.

Evoluţia protagonistului, în paralel cu involuţia lui Thorin, aduce în subtextul romanului un set de valori foarte moderne. Personajele care, asemeni celor din basmele tradiţionale ori celor din cîntecele de gestă feudale, caută glorie, răzbunare, mărire sau comori sfîrşesc rău în această poveste. Bilbo, în schimb, preţuieşte prietenia, loialitatea, pacea şi confortul, iar cînd îşi pune viaţa în pericol o face ca să-şi salveze prietenii, nu ca să adune comori. (Cu alte cuvinte, Bilbo Baggins preţuieşte valorile mic-burgheze mai degrabă decît pe cele aristocratice.) Chiar şi Thorin, pe patul de moarte, îi spune domnului Baggins: „Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mîncarea şi cîntecul şi veselia mai presus de comori şi aur, lumea ar fi mai fericită.”

Un alt element interesant al cărţii îl constituie personajele secundare, precum Gandalf, vrăjitorul înţelept şi misterios, Elrond, conducătorul ielelor din Rivendell, ori Beorn, cel care noaptea se preface în urs.

Călătoria lui Bilobo şi a însoţitorilor săi le deschide cititorilor perspectiva asupra unui tărîm imaginar, Pămîntul de Mijloc, iar o parte din farmecul acestei lumi este că, dincolo de ţinuturile şi evenimentele cu care personajele iau contact direct, ni se aminteşte periodic că există şi altele. Rezultatul este că cititorii sînt încurajaţi să-şi imagineze pentru acest tărîm o geografie şi o istorie mult mai vaste decît cele descrise concret de narator, iar efectul este fascinant. Cumva, o parte din acest efect construit cu mare grijă s-a pierdut în Stăpînul inelelor, unde Tolkien a insistat să arate mai degrabă decît să sugereze cît mai mult din geografia şi istoria Pămîntului de Mijloc.

Nu în ultimul rînd, O poveste cu un hobbit e relatată pe un ton agreabil (foarte precis redat şi în traducerea română), iar naratorul ştie să şi-i apropie pe cititori cu căldură şi cu farmec. La construirea acestui efect plăcut contribuie şi echilibrul dintre scenele violente şi cele paşnice, în care personajele benchetuisec, cîntă, discută sau spun poveşti. Dacă în alte romane high fantasy acţiunea violentă abundă, Tolkien ne arată pe îndelete de ce personajele pozitive sînt pozitive şi de ce stilul lor de viaţă merită apreciat şi apărat.

Dincolo de toate acestea, O poveste cu un hobbit rămîne un roman concis, clar, fără episoade inutile, care îi încîntă pe cititorii de orice vîrstă. Nu m-am mirat cînd, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, cititorii din Marea Britanie l-au votat ca fiind al doilea cel mai important roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor). Citiţi-l şi veţi afla de ce.

Iar dacă l-aţi citit deja, recitiţi-l...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Fortress of the Pearl' (1989)

Al doilea roman din cronologia internă a seriei despre Elric a fost publicat prima oară în 1989 şi am avut ocazia să-l citesc într-un volum omnibus de la Gollancz. Spre deosebire de volumele din anii ’60, precum Stormbringer, şi ’70, precum Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl este un roman mult mai lung, dar şi cu o intrigă ceva mai închegată.

Iată, pe scurt, despre ce este vorba:

Un oligarh din oraşul Quarzhasaat, Lord Gho Fhaazi, îl sileşte pe Elric să plece în căutarea Perlei din Inima Lumii, sub ameninţarea că îl va ucide pe un băiat care îi salvase viaţa albinosului. Elric călătoreşte în căutarea perlei, trece prin ambuscadele şi măcelurile de rigoare, apoi intră într-o transă împreună cu hoaţa de vise Oone. Alături de ea, parcurge şapte tărîmuri în care visele pot deveni realitate, apoi găseşte perla. În Quarzhasaat, după ce micul său prieten este eliberat, Elric îi măcelăreşte pe toţi locuitorii oraşului. Oone, care a văzut cum perla dintr-un tărîm al viselor a devenit realitate, se aşteaptă ca şi din iubirea ei cu Elric, consumată în vis, să se nască gemeni pe care albinosul să nu-i întîlnească niciodată.

La un prim nivel de lectură, “Fortăreaţa perlei” este un fantasy construit pe o structură arhetipală. Protagonistul pleacă în căutarea unui obiect magic, întîlneşte ajutoare şi inamici, călătoreşte pe alte tărîmuri, dobîndeşte obiectul căutat, apoi revine de unde plecase – ba chiar are parte de un festival în care izbînda lui e sărbătorită. Traseul lui Elric pare să fi fost preluat aproape punct cu punct din Eroul cu o mie de feţe de Joseph Campbell sau din Morfologia basmului de Vladimir Propp.

La un al doilea nivel, ca şi celelalte volume din seria despre Elric, romanul subverteşte în mod deliberat locurile comune ale genului fantasy. Astfel, Elric nu porneşte în căutarea perlei ca să capete avuţie sau ca să se cunune cu vreo prinţesă – dimpotrivă, deşi protagonistul o salvează din tărîmurile de vis pe fiica unui şef de trib nomad, Varadia, şi cu toate că hoaţa de vise Oone este îndrăgostită de el, Elric prefer să se despartă de ele şi să-şi urmeze planul de răzbunare. Mai mult, după ce şi-a dus teribila răzbunare la bun sfîrşit, albinosul azvîrle perla într-un şanţ.

Nu în ultimul rînd, “Fortăreaţa perlei” aminteşte pe alocuri de Călătoria pelerinului de John Bunyan. Astfel, tărîmurile de vis prin care călătoresc Elric şi Oone poartă nume sugestive precum Ţinutul Viselor Obişnuite, Ţinutul Noilor Ambiţii sau Tărîmul Nebuniei, iar un personaj supranatural, Războoinicul Perlei, în ciuda faptului că este înfruntat şi ucis în cîteva rînduri, reapare fie ca oponent, fie ca aliat de fiecare dată cînd eroii trec pe un alt tărîm. Numeroase alte personaje care îi ies protagonistului în cale par de asemenea să aibă roluri alegorice. Dar, pentru că Elric este prin definiţie amoral, călătoria sa iniţiatică nu îl transformă într-un sfînt ori într-un înţelept.

Cititorilor nu le rămîne decît să afle unde l-a mai purtat pe împăratul exilat din Melniboné imaginaţia lui Michael Moorcock. Însă asta e altă poveste…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow, 'Content' (2008)

În octombrie 2008, am descărcat de pe site-ul oficial al lui Cory Doctorow nu numai un roman recent al său, Little Brother , ci şi un volum de eseuri şi interviuri, Content – Selected Essays on Technology, Creativity, Copyright, and the Future of the Future (Tachyon Publications, San Francisco, 2008). L-am imprimat, l-am legat, l-am parcurs în cîteva zile şi aş dori să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat.

Iată despre ce este vorba:

Spre deosebire de cărţi de non-ficţiune unitare, cum ar fi The Hacker Crackdown de Bruce Sterling sau In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson, Content are un caracter fragmentar. Unele texte din volum au fost iniţial discursuri rostite în public, precum „Discursul despre administrarea drepturilor digitale la divizia de cercetare Microsoft”. Altele au apărut mai întîi ca articole în ziare sau reviste, pe parcursul a şase ani.

Ceea ce dă coerenţă volumului este pe de o parte tematica, iar pe de altă parte stilul autorului. Cory Doctorow activează de multă vreme pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, iar chestiunile legate de restrîngerea drepturilor utilizatorilor, de libera circulaţie a informaţiilor şi de încălcarea intimităţii cetăţenilor reapar în aproape toate textele din volum. Sistematic, autorul ne atrage atenţia asupra politicilor incorecte ale unor corporaţii şi asupra pericolelor la care sînt supuse drepturile constituţionale ale oamenilor.

În ceea ce priveşte stilul, Cory Doctorow ne oferă foarte bune exemple de retorică. Începînd cu concizia şi relevanţa discursurilor, continuînd cu strînsa relaţie dintre afirmaţii şi dovezi, şi sfîrşind cu îndemnurile la acţiune şi cu modul în care autorul practică ceea ce predică, Content ar merita studiat cu atenţie.

Din fericire, puteţi face acest lucru gratuit, avînd în vedere că autorul a oferit textul integral al volumului pe site-ul său într-o varietate de formate electronice. Vă invit să îl parcurgeţi la adresa http://craphound.com/content şi sper să vă fie de folos.

There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow - "Little Brother" (2008)

În octombrie 2008, am descărcat de pe site-ul lui Cory Doctorow cel mai recent roman al său, Little Brother (Tor Books, New York, 2008). L-am pus în pagină, l-am imprimat, l-am pus între două coperte (prietenii ştiu de ce), am suspendat orice altă activitate şi l-am citit în două zile.

Să vedem împreună de ce:

Protagonistul romanului, Marcus Yallow, are 17 ani şi trăieşte în viitorul apropiat, în 2012, în San Francisco. În timp ce chiulea cu cîţiva prieteni de dragul unui joc pe Internet, Marcus este surprins de un atac terorist care distruge Podul Golfului. Laolaltă cu prietenii, este arestat de forţele Departamentului pentru Securitate Domestică. După o scurtă perioadă de detenţie şi tortură psihologică, Marcus este eliberat sub ameninţarea că, dacă va face dezvăluiri publice, va fi încarcerat la loc. Văzînd că unul dintre prietenii săi, Darryl, nu a fost eliberat, Marcus decide să contraatace Departamentul pentru Securitate Domestică şi să contracareze măsurile de restricţionare ale drepturilor şi libertăţilor civile luate de administraţia neo-conservatoare.

Activităţile lui Marcus se bazează pe criptare şi pe accesul fără fir la Internet, precum şi pe stabilirea unor reţele de încredere cu alte persoane din cercul său de cunoscuţi. Lucrurile evoluează de la discuţii pe reţea la subvertirea sistemelor de supraveghere electronice, apoi la organizarea de proteste publice şi de conferinţe de presă. Fireşte, Departamentul pentru Securitate Domestică nu stă cu mîinile în sîn, iar spre finalul cărţii Marcus este luat din nou în captivitate, numai că eforturile sale au consecinţe răsunătoare şi totul se termină cu bine.

Little Brother este poate cea mai relevantă carte pentru deceniul în care trăim, cam cum a fost Dune pentru anii 60 ai secolului trecut. Pe de o parte, cu toate că este o carte destinată adolescenţilor, discută chestiuni foarte serioase precum drepturile şi libertăţile civile, iar bună parte din dezbaterile din roman au loc la ore de educaţie socială în care Marcus şi colegii săi discută despre siguranţă, libertate, legi şi aşa mai departe, toate cu referire directă la supravegherea ubicuă şi arestările care au loc zi de zi în oraşul lor.

Pe de altă parte, cartea prezintă o serie de chestiuni legate de tehnologie, de protocoalele de comunicare pe Internet, criptografie, sisteme de securitate şi multe altele. Un semn că Little Brother este un roman SF de cea mai bună calitate este că, deşi autorul a parcurs o bibliografie respectabilă pentru a-l putea scrie, chestiunile tehnice sînt prezentate într-un mod accesibil, menit să le trezească interesul cititorilor şi să le uşureze înţelegerea.

Şi pe plan literar, Cory Doctorow vine cu o mulţime de trimiteri, de la 1984 a lui George Orwell (titlul face aluzie la personajul Big Brother, în vreme ce unul dintre pseudonimele protagonistului este w1n5t0n) la Pe drum de Jack Kerouac şi de la De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger la Urlet de Alan Ginsberg. Mai mult, educaţia civică neortodoxă a lui Marcus are legătură cu istoria politică a oraşului San Francisco, de la curentul literar Beat şi mişcarea pentru drepturile civile la protestele antirăzboinice ale tinerilor hippie din anii 60 şi la atitudinea rebelă a punk-rocker-ilor din anii 70.

Ceea ce trebuie spus spre lauda acestui roman este că, avînd în vedere încărcătura sa politică, ar fi putut foarte uşor să cadă în păcatul predicilor greoaie care au darul să îi plictisească pe cititori, după reţeta unor autori ca Richard Morgan sau China Miéville. Little Brother reuşeşte însă nu numai să fie relevant şi educativ, ci şi agreabil şi captivant, iar mesajul social şi politic este foarte atent echilibrat de intrigă, suspans şi caracterizare. Marcus trece nu doar printr-o maturizare socială şi politică pe parcursul romanului, ci şi printr-una emoţională şi sexuală, iar evoluţia sa pe diferite planuri are loc într-o serie de episoade foarte elegant structurate. Mai mult, întrucît protagonistul este şi narator, Cory Doctorow a adoptat un discurs foarte convingător, iar Marcus ne dă impresia că este un Holden Caulfield abil din punct de vedere tehnologic – şi cu mai multe şanse să schimbe lumea.

Faţă de Down and Out in the Magic Kingdom (tot un roman narat la persoana întîi de către protagonist), Little Brother demonstrează în ce măsură a evoluat din punct de vedere literar autorul în numai cinci ani. Nu numai că este o carte de ficţiune net superioară celei dintîi publicate de Cory Doctorow – este poate primul său roman care merită pe deplin ceea ce îşi doreşte autorul de la fiecare dintre cititorii săi, anume să îl recomande altor cinci persoane împreună cu explicaţii de ce merită citit.

Ceea ce tocmai am făcut...

Nu îmi mai rămîne decît să vă informez că puteţi citi Little Brother integral şi gratuit într-o varietate de formate pe site-ul lui Cory Doctorow, la adresa: http://craphound.com/littlebrother/. Vă invit din toată inima să îl citiţi, să vă bucuraţi de el şi să îl recomandaţi prietenilor dumneavoastră. There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Vernor Vinge, 'Rainbows End' (2006)

La începutul lunii iunie, 2008, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro ), o ediţie britanică de buzunar a unui roman de Vernor Vinge, Rainbows End (Tor, Grupul Editorial Pan MacMillan, Londra, 2007). În ciuda faptului că citeam o lucrare importantă a soţilor Toffler, Revolutionary Wealth, am ajuns să parcurg din Rainbows End întîi un capitol sau două, de curiozitate, apoi cîteva zeci de pagini pe zi, pînă cînd am lăsat deoparte orice altceva şi am citit romanul lui Vinge pînă la capăt.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea din Rainbows End este plasată la cîteva decenii în viitor, într-o perioadă în care Uniunea Europeană s-a extins şi a inclus India, China reprezintă o super-putere mondială, iar Statele Unite ale Americii au dezvoltat un sistem eficient pentru siguranţa publică.

Intriga se desfăşoară pe mai mult planuri care converg treptat, iar autorul alternează aceste planuri cu ajutorul unui punct de vedere numit omniscienţă selectivă multiplă.

Unul dintre planuri tratează despre un personaj numit Alfred Vaz, un individ sus-pus din serviciile secrete americane care, sub pretextul investigării unei cospiraţii bio-teroriste la nişte laboratoare din San Diego, caută de fapt să iniţieze propria conspiraţie bio-teroristă.

Alt plan tratează despre Robert Gu, fost poet de talie internaţională şi profesor universitar. Robert a fost grav afectat de maladia Alzheimer, apoi a fost supus unor tratamente de reîntinerire, iar la începutul romanului şi-a recăpătat înfăţişarea de adolescent, şi-a redezvoltat unele abilităţi fizice şi mentale, însă şi-a pierdut talentul poetic. Pentru a se reintegra în societate, Robert Gu are nevoie să meargă din nou la şcoală.

Planurile secundare ale intrigii tratează despre Bob, fiul lui Robert Gu, despre Miri, nepoata poetului, despre Juan Orozco, un tînăr coleg al lui Robert, şi despre Iepurele Alb, un complice virtual al lui Alfred Vaz care ar putea foarte bine să fie o inteligenţă artificială.

Acţiunea duce către un punct culminant spectaculos, cu multă pirotehnie, şi către oprirea în ultimul moment a planurilor antagonistului. Ca în orice techno-thriller care se respectă (fie el şi plasat în viitorul apropiat), Rainbows End se încheie cu salvarea lumii şi reinstaurarea ordinii dinaintea iniţierii conspiraţiei. Numai că Rainbows End nu este un simplu techno-thriller.

Un aspect interesant al cărţii îl reprezintă percepţia personajelor asupra realităţii. Mai precis, peisajul urban din roman este infestat de nodurile minuscule ale unor reţele de telecomunicaţii fără fir, iar personajele poartă aparatură informatică şi de telecomunicaţii miniaturizată în haine. Cu aceste dispozitive şi cu lentile de contact care au funcţia de monitoare, personajele văd realitatea înconjurătoare modificată cu straturi de efecte vizuale. În funcţie de opţiunile pe care le setează fiecare în sistemul personal, personajele pot adera la „cercuri de credinţă” şi pot vedea realitatea în acelaşi fel cu alţi membri ai unui grup. Cîteva asemenea cercuri de credinţă din roman sînt fanii lui Terry Pratchett, clienţii grupului mediatic SpielbergRowling, fanii animé Scooch-a-mouti şi admiratorii scriitorului fictiv Jerzy Hacek.

Un al doilea aspect interesant îl reprezintă efectele psihologice şi sociale ale tratamentelor medicale. Rainbows End aduce viziunea optimistă a reîntineririi oamenilor şi contracarării unor maladii, deşi nu toate tratamentele dau rezultate pentru toate personajele care ar avea nevoie de ele. (Spre exemplu, fosta soţie a lui Robert, Lena Llewelyn Gu, e condamnată să rămînă bătrînă şi ţintuită într-un scaun cu rotile, în vreme ce colega ei de cameră, dr. Xiu Xiang, deşi cu zece ani mai vîrstnică, şi-a recăpătat înfăţişarea tinerească şi sănătatea.) Multe dintre personajele romanului sînt bătrîni care, după ce au fost salvaţi din ghearele morţii şi reîntineriţi, merg la şcoală alături de copii şi de adolescenţi ca să se poată adapta noilor condiţii din societate.

În aceeaşi direcţie se încadrează şi evoluţia psihologică a lui Robert Gu, un personaj la care, înaintea instalării maladiei Alzheimer, talentul literar se îmbina cu abilitatea de a-i umili şi tortura emoţional pe cei din jur. După tratament, Robert învaţă pas cu pas nu numai să trăiască fără talent poetic, ci şi să fie omenos cu colegii şi rudele sale. Bună parte din interesul cititorilor pentru acest roman se îndreaptă către eforturile protagonistului să devină un om mai bun.

Nu în ultimul rînd, Rainbows End ne prezintă în mod foarte convingător căile prin care personajele se manipulează unele pe altele. Realitatea amplificată despre care aminteam mai sus oferă posibilitatea deghizării, a subvertirii identităţilor virtuale, iar personajele sînt prinse într-o reţea complexă de iluzii.

Desigur, pentru amatorii de literatură ştiinţifico-fantastică apar o mulţime de alte elemente, de la tehnici de învăţare rapidă la drone antiteroriste şi de la mesageria tăcută, suprapusă peste cîmpul vizual al personajelor, la fotbalul Egan, jucat de echipe virtuale cu o minge virtuală pentru un public virtual. Dar aceste elemente sînt prea numeroase ca să le enumăr aici. Dincolo de scenele spectaculoase şi de ideile ingenioase, rămîne însă de admirat arta cu care Vernor Vinge a integrat toate aceste elemente într-o carte coerentă şi captivantă.

Periodic, se mai găseşte cîte cineva care să afirme că subgenul (post)cyberpunk este demodat. Probabil de aceea fanii i-au acordat romanului Rainbows End Premiul Hugo în 2007...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)