Cory Doctorow – "A Place So Foreign and Eight More" (2004)

Cărţile scurte au un farmec al lor. În februarie 2007 am citit într-o singură zi prima carte a lui Cory Doctorow, Down and Out In the Magic Kingdom, apoi am început-o imediat pe cea de-a doua, A Place So Foreign and Eight More. Şi iată ce am aflat:

A Place So Foreign este o colecţie de povestiri. Unele dintre ele sînt de sine stătătoare, precum „Craphound” sau „0wnz0red”, în vreme ce altele au un fundal comun, precum „Shadow of the Mothaship”, „Home Again, Home Again” sau „The Super Man and the Bugout”.

„Craphound”, spre exemplu, tratează despre lumea vînătorilor de antichităţi. Protagonistul-narator Jerry este un fel de Indiana Jones inofensiv care cotrobăie printre vechiturile scoase la vînare de diverse familii şi organizaţii din Toronto în căutarea de rarităţi cu valoare sentimentală (şi comercială). Numai că Jerry nu e însoţit de un bici împletit, ori de o femeie frumoasă, ci de un extraterestru la fel de pasionat de antichităţi.

„A Place So Foreign” este o poveste despre trecerea de la copilărie la maturitate. Protagonistul-narator James îşi însoţeşte părinţii printr-o uşă secretă care duce din 1898 în 1975 (versiunea utopică pe care şi-o imaginau autorii pulp prin anii ’30) şi descoperă cu stupoare că autorul său preferat, Jules Verne, nu a scris nici Războiul lumilor, nici Tarzan din neamul maimuţelor, nici povestirile cu Sherlock Holmes, nici Neuromantul.

„Return to Pleasure Island” combină un episod din Pinocchio cu atmosfera de la Disneyland şi cu elemente de realism magic. După ce veţi citi această povestire, probabil că o să vă gîndiţi mult şi bine dacă doriţi să mai vizitaţi vreodată un parc de distracţii. De asemenea, tema tratată aici a fiinţelor antropomorfe care se înmulţesc prin desprinderea unui fragment din corp avea să reapară într-un roman al lui Cory Doctorow, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town.

„0wnz0red” este poate cea mai reuşită povestire din volum (şi una dintre cele asupra cărora Bruce Sterling ne atrage atenţia în prefaţă). În reţelele informaţionale, dacă un hacker preia de la distanţă controlul asupra unui calculator la un nivel fundamental, îl are în „pr0prietate”. Dar dacă biotehnologia viitorului apropiat ne-ar permite să luăm în pr0prietate metabolismul propriului corp, aşa încît să ardem cîte calorii dorim, să tonifiem muşchii atît cît vrem şi să avem chiar puterea de a le transmite altora aceste aptitudini printr-un virus benign?

Povestirile interconectate au drept fundal contactul dintre civilizaţia terestră şi o federaţie galactică paşnică şi binevoitoare. Fireşte, oamenii fiind ceea ce sînt (adică diverşi), pe alocuri relaţiile cu extratereştrii se încurcă – voit sau accidental.

Astfel, „Shadow of the Mothaship” ne prezintă un protagonist-narator adolescent şi rebel, Maxes Fuentes Schumacher, ale cărui eforturi să-şi supere tatăl duc la un incident diplomatic major chiar în ziua în care omenirea e acceptată în Federaţia Galactică.

„Home Again, Home Again” plasează tema alienării într-o perspectivă neobişnuită. Nu numai că protagonistul Chet se simte înstrăinat în ghetoul în care îşi petrece copilăria şi preferă să plece ca lucrător social pe o altă planetă, printre extratereştri acvatici, dar însuşi punctul de vedere din care e relatată povestea alternează între persoana întîi şi persoana a treia, într-o tehnică asemănătoare cu povestirea clasică „Fondly Fahrenheit” a lui Alfred Bester.

„The Super Man and the Bugout” îl are ca protagonist pe un super-erou în versiune canadiană, un fel de Superman pensionat de autorităţi după încheierea Războiului Rece, hăituit de funcţionari de la fisc şi cicălit de o mamă tiranică.

Pe ansamblu, A Place So Foreign lasă o impresie inegală. Chestiuni sociale majore, precum influenţa studiourilor de la Hollywood asupra Congresului SUA – şi indirect asupra restului lumii – pentru impunerea unor măsuri draconice de protejare a drepturilor de autor, se regăsesc lîngă episoade suprarealiste precum sesiunile în scaunul electric ale unui personaj secundar care canalizează spiritul lui Nicola Tesla. Povestiri pline de suspans, cum ar fi „0wnz0red”, sau cu o intrigă bine structurată, ca de exemplu „A Place So Foreign”, stau alături de nuvele mai degrabă fade, precum „The Super Man and the Bugout”, sau care nu duc nicăieri, precum „Return to Pleasure Island”.

Dacă volumul acesta de povestiri merită cumpărat sau nu puteţi decide personal (şi gratuit) după ce îl veţi citi pe site-ul autorului, pe pagina www.craphound.com/place. În mod sigur, Cory Doctorow a demonstrat că poate scrie mai bine de atît cu Eastern Standard Tribe, un roman pe care l-a publicat în 2004.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Cory Doctorow – "Down and Out In the Magic Kingdom" (2003)

La începutul anului 2006, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am aflat despre existenţa unui autor cyberpunk canadian de aceeaşi vîrstă cu mine – Cory Doctorow. Un autor suficient de informat în legătură cu schimbările culturale majore ale timpului nostru ca să ofere gratuit pe Internet ediţii electronice integrale ale cărţilor sale. (Nu ca să saboteze vînzarea ediţiilor tipărite, să fim bine înţeleşi. Ca să o stimuleze.)

Aşa se face că, după ce am cumpărat o imprimantă cu jet, mi-am făcut curaj, am vizitat pagina www.craphound.com/down şi am descărcat primul roman al lui Cory Doctorow. L-am imprimat, l-am pus între coperte frumoase (prietenii ştiu de ce) şi l-am citit într-o zi.

Iată ce am aflat:

În viitorul apropiat, mulţumită clonării, nanotehnologiei şi telecomunicaţiilor ubicue, oamenii pot trăi practic pentru totdeauna, transferîndu-şi înregistrări ale minţii în clone ale corpului. În aceste condiţii, cîştigă teren un stil de viaţă bazat pe prestigiu (mai degrabă decît pe bani) ai cărui oponenţi pur şi simplu ajung să se stingă de bătrîneţe.

Aşa se face că tînărul Jules, un protagonist-narator abia trecut de primul centenar şi de cel de-al patrulea doctorat, ajunge să lucreze în Disney World (care a devenit un fel de zonă autonomă administrată de o ad-hocraţie) şi să contribuie cu idei şi eforturi constructive la restaurarea Conacului Bîntuit.

Numai că Jules este asasinat.

Clona sa investighează crima şi caută să combată influenţa unui grup condus de Debra, susţinătoarea unei tehnologii care descarcă date direct în mintea vizitatorilor. Metodele lui Jules sînt însă suficient de neortodoxe (sau ilegale) ca Debra să îl poată prezenta publicului ca pe un sabotor care ar trebui alungat de la Disney World.

Din fericire, misterul asasinării lui Jules este rezolvat, iar reputaţia Debrei este ruinată.

Cu ce se aleg cititorii după parcurgerea acestui prim roman?

Mai întîi, cu senzaţia de uşurare că nu au fost obligaţi să plătească înainte de a-l citi. După parcurgerea cărţii, este mai uşor să decidă fiecare dacă doreşte să cumpere acest roman (sau nu).

Apoi, cu impresia că intriga nu a fost suficient de bine dezvoltată. Personajele principale, precum Jules, iubita sa, Lil, sau prietenul lui, Dan, ca şi cele secundare, precum Jeanine sau Debra, ar fi putut foarte bine să participe la o intrigă mai complexă, cu mai multe incidente, pe de două ori mai multe pagini.

Nu în ultimul rînd, cu convingerea că lumea imaginată de autor nu a fost îndeajuns de bine explorată şi că nu pare suficient de consistentă şi de convingătoare din punct de vedere senzorial.

Ca să nu fiu înţeles greşit, trebuie să adaug că mi-aş dori ca mai mulţi autori români de SF apăruţi pe piaţa literară în ultimele două decenii să fie capabili să scrie cărţi la acelaşi nivel calitativ cu Down and Out In the Magic Kingdom. Dar Cory Doctorow mai avea destule de învăţat despre meşteşugul scrisului cînd a publicat acest roman. Din fericire pentru cititori, chiar a învăţat, după cum a demonstrat în următoarele sale cărţi.

Însă despre asta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Richard Morgan – "Market Forces" (2004)

În 2005, mulţumită domnului Horia Nicola Ursu, am aflat despre un autor cyberpunk britanic nou-apărut, Richard Morgan. Ca să mă edific, în luna decembrie a acelui an am achiziţionat prin intermediul firmei Fides un exemplar dintr-un roman al său, Market Forces. Am început să îl citesc, am făcut o pauză de un an şi patru luni, iar în cele din urmă l-am parcurs pînă la final. Şi iată ce am aflat:

Pe la jumătatea secolului al douăzeci şi unulea, prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adîncit în asemenea măsură încît angajaţii corporaţiilor au dreptul să se provoace unii pe alţii la duel cu maşinile pe autostrăzi şi chiar să se ucidă între ei, totul sub supravegherea poliţiei rutiere (intitulată sugestiv nu „Controlul Traficului”, ci „Controlul Şoferilor”). Protagonistul Chris Faulkner tocmai a căpătat un post nou la firma Shorn Conflict Investment din Londra şi, împreună cu colegi mai vechi precum Mike Bryant, practică o politică de spoliere a unor ţări în curs de dezvoltare (Cambodgia, Columbia). Problema lui Chris este că cinismul cu care asociaţii de la Shorn manipulează oamenii şi stîrnesc conflicte pentru a profita nu este lăsat pe pragul firmei. Şefa lui Chris, Louise Hewitt, plănuieşte să îl discrediteze pentru a-l aduce pe postul lui pe iubitul ei, Nick Makin. Astfel, eforturile protagonistului de a pune capăt unui conflict în Columbia şi de a aduce la putere un guvern stabil sînt subminate de diversele maşinaţiuni ale lui Hewitt, care merg de la ruinarea căsniciei lui Chris Faulkner la tentative de asasinat.

Spiritul competitiv al lui Chris îl ajută să supravieţuiască, ba chiar să capete statutul de asociat în firmă, însă preţul pe care îl plăteşte este teribil: pierderea soţiei, uciderea unor colegi, ratarea şansei de a lucra pentru Naţiunile Unite ca să împiedice abuzurile corporatiste. În final, singura satisfacţie pe care o are este că, dat fiind noul lui statut, poate să o provoace pe Louise Hewitt la duel pe autostradă.

Intriga combină două chestiuni care i s-au părut importante autorului: decăderea unui protagonist care îşi pierde treptat atributele şi legăturile umane şi se transformă într-un cinic singuratic (ca în primul film din seria Mad Max) şi noţiunea răspîndită în cultura corporatistă conform căreia lumea e o junglă în care au de cîştigat numai cei cu instincte de animale de pradă (metaforă transformată în realitate cotidiană în roman).

Deşi romanul este masiv (390 de pagini în ediţia cartonată), intriga este construită eficient, fără episoade inutile. Dacă, spre exemplu, Chris Faulkner primeşte pe telefon un fragment dintr-un film indecent realizat în tinereţe de personalitatea media Liz Linshaw, nu este un accident, ci o manevră făcută de antagonistă pentru a-l împinge să-şi distrugă căsnicia. Dacă, în urma unei tentative de asasinat, Chris primeşte ca amintire o puşcă, la momentul culminant al romanului puşca ajunge să joace un rol crucial (conform Legii lui Cehov). Şi exemplele ar putea continua.

Un alt aspect notabil al romanului îl reprezintă dialogurile, scrise cu vervă şi cu o bună dozare a tensiunii dramatice. Nu ar fi chiar imposibil ca Richard Morgan să fi scris acest roman în ideea că va fi ecranizat în curînd.

Aş mai aminti unele cazuri punctuale de intertextualitate (în capitolul al cincilea, un personaj îl întreabă pe Chris Faulkner dacă este rudă cu William) şi de autoreferenţialitate (spre final, în capitolul al patruzeci şi patrulea, protagonistul aflat în detenţie încearcă să citească un roman poliţist plasat într-un viitor îndepărtat în care oamenilor li se poate transfera mintea dintr-un corp în altul, iar cititorii recunosc trimiterea la primul roman al lui Morgan, Altered Carbon).

Pe de altă parte, punctul de vedere utilizat pentru naraţiune se dovedeşte destul de obositor. Cele mai multe pagini sînt scrise în perspectivă omniscientă selectivă care ne prezintă la persoana a treia ceea ce percepe, gîndeşte şi simte protagonistul. Trecerile la perspectiva altor personaje, precum capitolul al douăzecilea, în care soţia lui Chris, Carla, îşi vizitează mama în Norvegia, sînt destul de rare şi de scurte, iar efectul de ansamblu este mai degrabă monoton.

În plus, obiectiv vorbind, Market Forces este prea lungă. După ce am parcurs o sută de cărţi anglo-saxone din genul cyberpunk, pot să afirm că romanele de acest gen care în acelaşi timp să fie captivante şi să aibă mai mult de trei sute de pagini sînt extrem de rare, iar Market Forces nu se numără printre ele.

Unul dintre motivele pentru care acest roman nu este suficient de captivant este că protagonistul e integrat social (familie, locuinţă, post bine plătit) şi se numără printre cei care au o putere reală pe care o folosesc pentru a schimba destinul altora – Chris Faulkner chiar asta îi spune unui conducător politic pe ultima pagină a cărţii: „Voi, oamenii, nu mai puteţi face nimic ca să mă opriţi.” În această privinţă, Market Forces se încadrează foarte confortabil în categoria post-cyberpunk. Într-un roman cyberpunk din prima generaţie, protagonistul ar fi fost un personaj care nu beneficiază de asemenea privilegii (dar în schimb atrage în mai mare măsură simpatia cititorilor), iar Chris Faulkner, cu maşina lui Saab blindată, cu aventura lui extra-maritală toridă şi cu puterea lui de a schimba guverne în ţările lumii a treia (ba chiar de a ucide cu mîinile lui cîte un preşedinte), ar fi fost fără îndoială unul dintre personajele negative.

Alt motiv este că Market Forces nu are intensitatea senzorială şi stilistică a celor mai bune romane cyberpunk. Adesea (dar nu întotdeauna), Morgan povesteşte în loc să arate ce se întîmplă, iar o parte din impactul emoţional al evenimentelor asupra cititorilor se disipează.

Poate cea mai mare problemă a romanului o constituie însă insistenţa cu care, fie în dialogurile dintre personaje, fie în pasajele scrise în stil liber indirect care redau gîndurile protagonistului, autorul a strecurat adevărate predici despre modul cum corporaţiile din unele ţări avansate abuzează naţiunile din lumea a treia. Uneori, genul cyberpunk este definit ca „hard SF cu atitudine”, iar dacă destule cărţi hard SF au la sfîrşit o pagină cu trimiteri la lucrări de astrofizică, planetologie sau biologie, Market Forces are o pagină similară cu cărţi despre globalizare şi abuzuri corporatiste scrise de autori precum Noam Chomsky şi Michael Moore. Impactul literaturii cyberpunk se bazează în primul rînd pe strategia de a arăta efectele practicilor de spoliere ale unor firme multinaţionale, iar metoda alternativă a lui Richard Morgan, de a predica, este mai puţin eficientă şi de la un punct încolo devine cam obositoare.

Un punct minor, care totuşi merită menţionat, este modul creativ în care autorul utilizează punctuaţia. Un exemplu îl constituie întrebările de tip „nu-i aşa?” (cunoscute şi ca „întrebări disjunctive”), care în engleză de cele mai multe ori sînt puse pe un ton ce coboară, în loc să urce, pentru că vorbitorul doar aşteaptă din partea interlocutorului o confirmare a ceea ce ştie deja. Ele nu sînt întrebări propriu-zise, ci mai degrabă o metodă de a împinge conversaţia mai departe şi de a-i face pe interlocutori să se simtă luaţi în seamă. Dar în engleza scrisă se termină cu un semn de întrebare.

Mai puţin în Market Forces, unde se termină cu un punct.

Un alt exemplu de punctuaţie creativă îl reprezintă utilizarea punctului (mai degrabă decît a punctelor de suspensie) pentru a reda pauzele din discursul personajelor. Destul de des, în roman apar replici de genul: „Dă-te. Din calea mea.” Metoda este sugestivă în redarea tensiunii nervoase a personajelor, dar uşor derutantă pentru cititorii obişnuiţi cu o punctuaţie mai „ortodoxă”.

Pe ansamblu, Market Forces este o carte bine structurată şi rezonabil de bine scrisă, însă care nu rivalizează cu cele mai bune romane ale genului (post)cyberpunk. Cu siguranţă că merită o lectură, dar nu şi pe cea de-a doua.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului Richard Morgan la adresa http://www.richardkmorgan.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson şi Bruce Sterling – "The Difference Engine" (1990)

Spre sfîrşitul anului 1992, Ionuţ Bănuţă mi-a povestit într-o seară despre ceea ce pe atunci era cel mai recent roman al lui William Gibson, în colaborare cu Bruce Sterling, o istorie alternativă. Cum eram obişnuit ca autorii în cauză să se ocupe de viitoruri apropiate mai degrabă decît de trecuturi alternative, ideea m-a pus pe gînduri. Mai tîrziu, în vara lui 1993, în numărul 25 al Jurnalului SF a apărut un articol tradus şi adaptat de Ana-Maria Negrilă despre romanul acela. Am citit şi recitit articolul, încercînd să mă lămuresc cum se configura acea lume ficţională. Apoi, în 1995, prin amabilitatea lui Mirel Palada am avut ocazia să citesc (şi să xerocopiez) cartea, iar în 1997 mi-am procurat o ediţie britanică. Şi iată ce am aflat:

Spre finalul secolului al douăzecilea, cineva, nu ni se spune cine, efectuează o retrospectivă cu ajutorul unor fotografii şi telegrame vechi. În secţiunea "Îngerul de la Goliad", prima fotografie face legătura cu Sybil Gerard, fiica unui agitator ludit, o prostituată care, în ianuarie 1855, în urma unei întîlniri cu fostul preşedinte al Texasului, Samuel Houston, şi cu secretarul acestuia, Mick Radley, a fugit în Franţa cu un pumn de diamante şi cu un program pe cartele perforate creat pentru calculatoarele mecanice proiectate de Lord Charles Babbage.

Cel de-al doilea episod, "Ziua Derby-ului", relatează o zi crucială din viaţa savantului Edward Mallory, descoperitorul primului schelet de brontozaur. În această zi, Mallory se îmbogăţeşte la cursele de automobile cu aburi, face cunoştinţă cu Lady Ada Byron (fiica primului-ministru, Regina Motoarelor Diferenţiale) şi primeşte în păstrare un exemplar al programului sus-amintit.

A treia secţiune, "Felinare oarbe", îl urmăreşte pe Mallory într-o serie de întîlniri cu Laurence Oliphant (agent al unui serviciu secret), cu Thomas Henry Huxley (susţinător al evoluţionismului), cu funcţionarii de la Biroul Central de Statistică (însărcinat cu spionarea populaţiei), cu Benjamin Disraeli (scriitor „la negru”) şi cu un grup de tineri japonezi dornici să înveţe în Occident şi să-şi modernizeze ţara. Rivalităţile academice ale lui Mallory şi agresiunile din partea unor agenţi care caută să sustragă programul Adei Byron au loc pe fondul unei poluări fără precedent a aerului din Londra.

Episodul al patrulea, „Şapte blesteme”, prezintă un moment critic în care bună parte din populaţia Londrei s-a refugiat în provincie, iar capitala a căzut pradă anarhiei. Edward Mallory, însoţit de doi dintre fraţii săi, traversează oraşul într-un automobil cu aburi, înfruntă bande de tîlhari, îl găseşte pe organizatorul unei campanii de calomniere şi-l deferă justiţiei. Episodul are două finaluri alternative, ca un omagiu adus romanului-strămoş al genului steampunk, Iubita locotenentului francez.

A cincea secţiune, "Ochiul Atoatevăzător", tratează despre Laurence Oliphant, creatorul metodei de a face să dispară oponenţii politici. După moartea primului-ministru, diversele facţiuni care luptă pentru putere au început să-i nimicească şi pe membrii serviciilor secrete. Pentru a scăpa de pericol, Oliphant călătoreşte la Paris, o contactează pe Sybil Gerard (care între timp a rulat programul Modus pe cel mai puternic calculator francez, Grand Napoleon) şi îi cere informaţii compromiţătoare despre liderul uneia dintre facţiuni, Charles Egremont. Oliphant, care e afectat de sifilis, se simte urmărit pretutindeni de un ochi atoatevăzător.

La sfîrşitul cărţii este ataşat un apendice numit "Modus", un colaj de texte despre Lord Charles Babbage şi calculatoarele sale mecanice, vremea Tulburărilor şi venirea la putere a Partidului Radical, înmormîntarea Lordului Byron, descoperirea de către mineri a unei gropi cu var în care zac nenumărate schelete omeneşti, o criză parlamentară, precum şi demiterea lui Charles Egremont din funcţiile publice. Ultimul text, Modus, relatează vizita la Paris a Adei Byron. Ada ţine un discurs despre programul Modus, menit să demonstreze că orice sistem formal este asemenea vieţii, incomplet şi incapabil să-şi stabilească propria consistenţă. Programul ar putea să trăiască din punct de vedere informaţional, să-şi dovedească propria existenţă şi să dezvolte o capacitate de autoexaminare. Pentru rularea programului pe un aparat cu suficientă putere de calcul, Ada Byron îşi pune speranţe în proiectele nefinalizate ale lui Charles Babbage, care s-au reorientat de la mijloace mecanice la sisteme electrice, cu "condensatori" şi "rezistenţe".

La plecare, Sybil îi cere Adei autograful şi îi oferă un inel cu diamant. Ada Byron are o viziune a Londrei în 1991, un oraş plin de Motoare Diferenţiale uriaşe, maşinării şi sisteme, în mijlocul căruia creşte o entitate, o prezenţă, un Ochi care a căutat prin imagini trecute spre a-şi găsi originea şi care acum se vede pe sine însuşi.

Prima dată cînd am citit această carte tocmai terminasem studierea unui curs despre literatura romantică din Marea Britanie. Ca urmare, a fost o adevărată încîntare să urmăresc prin această istorie alternativă ce s-ar fi putut întîmpla cu Wordsworth şi Coleridge (întemeietori de falanster în America), John Keats (specialist în "kinotropie" sau, dacă preferaţi, creator de animaţii cu ajutorul calculatoarelor mecanice), P. B. Shelley (agitator, apoi deţinut politic) şi Lord George Gordon Byron (prim-ministru) în cazul în care Charles Babbage s-ar fi preocupat să construiască un model funcţional al Motorului Analitic mai degrabă decît să se gîndească pe tot parcursul vieţii la noi şi noi metode de îmbunătăţire a acestuia. Totuşi, acest interes mi-a distras atenţia de la elementul central al cărţii, aşa încît în final am rămas cu impresia că romanul este mai mic decît suma părţilor, o colecţie de episoade nu foarte bine legate între ele care nu formează un ansamblu prea coerent. Pentru aceia care ar dori să urmărească toate aluziile istorice şi literare din The Difference Engine, recomand cu căldură o lucrare de Elieen Gunn intitulată "The Difference Dictionary" şi disponibilă pe adresa http://www.sff.net/people/gunn/dd. Ediţia japoneză a romanului a inclus şi acest dicţionar.

Tot prima lectură mi-a dezvăluit şi un alt aspect al cărţii, anume folosirea unei forme de intertextualitate pe care Borges ar fi numit-o magie parţială. În acest caz, personaje din romanul lui Benjamin Disraeli Sybil, sau Cele Două Naţiuni au acelaşi grad de realitate cu persoane istorice precum Laurence Oliphant, sau chiar... Benjamin Disraeli. O apreciere a romanului The Difference Engine nu poate exclude cunoaşterea prealabilă a celeilalte cărţi din care s-a inspirat. O importanţă la fel de mare o au şi comparaţia cu Iubita locotenentului francez de John Fowles, respectiv cunoştinţe despre tehnica literară a lui John Dos Passos pe care autorii au folosit-o în secţiunea "Modus".

Abia la a doua lectură am aflat pe de o parte că legăturile între personajele romanului sînt mult mai bine configurate decît crezusem iniţial, iar destinul fiecăruia e trasat complet. Reţeaua de relaţii între personaje este fascinantă în privinţa complexităţii şi reprezintă un foarte bun exemplu de construcţie literară.

Dar elementul central de coeziune al cărţii îl constituie de fapt efortul de a-şi afla originea al unei inteligenţe artificiale rezultată din rularea programului Modus. Întrucît vasta majoritate a cărţilor pe care le-am citit pînă acum tratează mai curînd despre evoluţia unor personaje umane, la prima lectură nu am înţeles de ce cartea lui Gibson şi Sterling avea un caracter atît de fragmentar. Răspunsul este că inteligenţa artificială reconstituie episoade din viaţa unor personaje umane numai în măsura în care acestea au avut legătură cu crearea, multiplicarea şi rularea programului Modus. Asemenea infractorilor din roman, care credeau în mod eronat că Modus e un sistem pentru cîştigarea pariurilor la curse, m-am înşelat la prima lectură a cărţii cu privire la ceea ce constituia principalul ei element de semnificaţie şi coeziune.

Cîteva cuvinte despre traducere: O ediţie românească a romanului a apărut la Editura Nemira sub titlul Machina Diferenţială în traducerea domnului Gabriel Stoian în anul 1998. Sarcina traducătorului a fost deosebit de dificilă, întrucît cei doi autori nord-americani au utilizat un vocabular specific britanic, în mod special victorian, condimentat pe alocuri cu termeni inventaţi de ei precum "clacker", prin analogie cu termenii "hacker" sau "cracker" de la sfîrşitul secolului al douăzecilea. În aceste condiţii - repet, dificile - domnul Gabriel Stoian a realizat o traducere destul de bună. Probabil că un mai mare grad de atenţie din partea redactorului literar în revizuirea ei i-ar fi urcat nivelul de la "destul de bună" la "excelentă". Sper că o a doua ediţie, revizuită, va merita cîndva acest calificativ.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

William Gibson - "Mona Lisa Overdrive" (1988)

În primăvara lui 1992, Mihai Dan Pavelescu a avut amabilitatea să-mi împrumute şi ultimul volum al trilogiei ciberspaţiului. Ulterior, în toamna lui 1995, un coleg de facultate, Călin Coţoiu, mi-a adus un exemplar din Statele Unite ale Americii, şi atunci m-am hotărît să-mi procur cărţile cyberpunk în ediţii tipărite mai degrabă decît sub formă de xerocopii. Am citit romanul Mona Lisa Overdrive cu nerăbdare, apoi l-am recitit de cîteva ori şi un timp chiar am simţit un fel de mîndrie pentru că mă familiarizasem cu opera fundamentală a lui Gibson. Acum, în retrospectivă, înclin să cred că am avut nişte reacţii cam exagerate faţă de această carte. Să vedem împreună de ce.

Acţiunea din Mona Lisa Overdrive are loc în aceeaşi lume imaginară, la şapte ani după Count Zero şi paisprezece după Neuromancer. Acţiunea se petrece pe patru planuri, trei dintre ele avînd personaje principale feminine, iar cel de-al patrulea unul masculin. În ordinea apariţiei, aceste personaje sînt Kumiko Yanaka, fiica unui şef al Yakuzei, Slick Henry, un fost deţinut, Angie Mitchell, devenită megastar sim-stim, şi Mona Lisa, o prostituată de şaisprezece ani.

Kumiko este trimisă din Tokyo la Londra de către tatăl său pentru că la conducerea Yakuzei s-a iscat un conflict, iar Yanaka vrea s-o ştie în siguranţă. Kumiko ajunge să locuiască în casa lui Roger Swain, şeful local al Yakuzei, şi treptat descoperă că acesta s-a aliat cu personaje puternice, dar dubioase, şi că foloseşte o mulţime de informaţii pentru a obţine putere şi influenţă. Treptat, Swain ajunge aproape să schimbe forma de guvernămînt a Marii Britanii, iar cînd îşi dă seama că Kumiko ştie prea multe despre el încearcă s-o lichideze. Din fericire pentru ea, Kumiko este protejată de Molly, care împreună cu un cowboy de consolă numit Tick reuşeşte s-o salveze pe fiica lui Yanaka.

Slick Henry locuieşte în New Jersey, într-o fabrică abandonată, unde încearcă să şteargă traumele detenţiei construind roboţi teleoperaţi. Slick locuieşte împreună cu alţi doi inadaptaţi, Gentry, care este obsedat de găsirea formei ciberspaţiului, şi Little Bird, un adolescent deşirat şi ignorant. Viaţa celor trei se complică imens cînd o cunoştinţă de-a lui Slick, Kid Afrika, le lasă în păstrare o asistentă medicală, o targă, un bărbat ce pare a fi în comă şi un aparat la care bărbatul e conectat, ceva descris iniţial drept "LF", apoi "alef", iar în cele din urmă identificat ca un biosoft gigantic care conţine o simulare a întregului ciberspaţiu. Tentativa lui Gentry de a afla identitatea bărbatului de pe targă atrage întîi întrebări dintr-o sursă neprecizată, apoi o armată de mercenari cu vehicule pe pernă de aer, vizoare în infraroşu şi puşti cu lunetă.

Angie Mitchell a înlocuit-o pe Tally Isham ca super-vedetă sim-stim, dar asta nu înseamnă că necazurile sale s-au încheiat. Legăturile ei cu loa, zeităţile voodoo din ciberspaţiu, au slăbit considerabil, în schimb Angie visează amintirile unei persoane pe care nu o cunoaşte, dar pe care o identifică treptat ca fiind 3Jane Tessier-Ashpool. Mamman Brigitte, soţia lui Baron Samedi, o anunţă că se încearcă un coup de poudre împotriva ei, otrăvirea cu o pulbere. Angie tocmai s-a întors de la o clinică de dezintoxicare şi găseşte un pachet cu droguri într-un buzunar, dar mulţumită avertismentului primit nu îl foloseşte. Ulterior, Angie face cercetări în legătură că străina căreia îi visează amintirile, adună echipa de producţie pentru a reîncepe activitatea, iar la revenirea pe Coasta de Est este răpită.

Mona Lisa a fost crescută de un bătrîn într-o rulotă, undeva în Cleveland, aşa încît venirea unui tînăr pe nume Eddy i se pare o adevărată salvare. Eddy se dovedeşte însă a fi un mitoman sadic care o maltratează pe Mona şi-o obligă să se prostitueze. Mona se refugiază în înregistrări sim-stim cu Angie Mitchell şi în sulfatul de amfetamină, numit wiz. Eddy crede că a găsit calea spre succes cînd un britanic pe nume Prior îi duce în Manhattan, dar organizaţia lui Prior nu are nevoie decît de Mona, aşa încît Eddy este asasinat discret. Apoi Mona e dusă la o clinică din Baltimore unde i se fac operaţii estetice pentru a semăna perfect cu Angie, lucru favorizat de asemănarea deja existentă. Teoria Monei este că un bogătaş a plătit ca să fie modelată astfel pentru a putea să-şi împlinească fanteziile sadice cu ea, iar ulterior se dovedeşte că Robin Lanier, partenerul de sim-stim al lui Angie Mitchell, plănuise s-o răpească pe aceasta şi, pentru a nu trezi bănuieli, să lase cadavrul Monei Lisa în loc.

Molly reuşeşte însă să intervină şi să pună lucrurile în ordine cu ajutorul lui Bobby Newmark, misteriosul om de pe targă. După o confruntare cu împuşcături şi gadgeturi tehnologice folosite în mod tipic cyberpunk pentru alte scopuri decît cele concepute iniţial, Bobby Newmark şi Angie Mitchell îşi contină viaţa în ciberspaţiu, Molly şterge orice urmă a existenţei sale spre a nu mai fi pe viitor victima şantajelor, Mona devine vedetă sim-stim, Yanaka pune situaţia sub control şi îşi regăseşte fiica nevătămată, iar Slick Henry şi asistenta medicală rămîn împreună. Romanul se încheie cu promisiunea revelării altei matrici, creată de o civilizaţie din Centauri.

La o nouă lectură, după aproape zece ani de la prima şi în perspectiva volumelor pe care Gibson le-a scris după aceea, Mona Lisa Overdrive pare să ocupe o poziţie cu totul specială.

Pe de o parte, romanul acesta face parte din perioada timpurie de creaţie a lui Gibson, în ceea ce priveşte personajele, fundalul şi intriga. Molly Milioane, Finlandezul, Bobby Newmark, Angie Mitchell şi 3Jane Tessier-Ashpool apar din nou, ca şi personajele colective gen Sense/Net sau Yakuza. E aceeaşi lume descompusă, presărată cu fragmente semiotice, separată în sectoare super-bogate şi infernal de sărace, pe care o cunoşteam din volumele anterioare. Intriga se cristalizează din nou împrejurul unor conspiraţii diabolice, cu tot felul de ramificaţii subtile care ajung din Cleveland pînă în Japonia şi de la vila orbitală Straylight pînă în Marea Britanie.

Pe de altă parte, în perioada cînd a publicat Mona Lisa Overdrive, Gibson începuse deja colaborarea îndelungată cu Bruce Sterling la ceea ce avea să fie The Difference Engine, şi făcuse unele deplasări în Marea Britanie. Preocuparea aceasta de durată pentru epoca victoriană în particular şi pentru Marea Britanie în general se face simţită destul de mult şi în paginile acestei cărţi care, deşi descrie evenimente plasate în a doua jumătate a secolului al douăzeci şi unulea, are în acelaşi timp o atmosferă victoriană greu de ignorat. Astfel, Kumiko Yanaka se plimbă printr-o Londră care arată ca un amestec straniu de Blade Runner şi Bleak House, iar Mona Lisa, lipsită de părinţi, a fost crescută de un bătrîn senil într-o rulotă plină cu vechituri de tot felul, ca o micuţă Nell rătăcită într-un vechi magazin de curiozităţi al viitorului.

Nu în ultimul rînd, forma romanului anunţă liniile de dezvoltare a operei lui Gibson pe parcursul anilor 1990. Linii narative multiple, destul de greu de urmărit de către un cititor obişnuit. Capitole scurte şi numeroase - la un număr egal de pagini, Mona Lisa Overdrive are de două ori mai multe capitole decît Neuromancer. O preocupare pentru detalii descriptive şi amintiri ale personajelor care nu lasă suficient spaţiu de desfăşurare intrigii propriu-zise. Senzaţia de ansamblu că întregul este mai mic decît suma părţilor, adică exact invers decît în cazul primului roman al lui Gibson. Toate aceste caracteristici sînt vizibile în Mona Lisa Overdrive şi s-au accentuat treptat în romanele pe care autorul american le-a publicat ulterior.

Pentru cineva care ar dori să cunoască fără prea mari eforturi proza lui Gibson, probabil că Mona Lisa Overdrive ar fi cea mai bună alegere, întrucît romanul îmbină atît caracteristicile timpurii cît şi pe cele tîrzii ale operei scriitorului, în doze echilibrate. E un exemplu foarte potrivit de omniscienţă selectivă multiplă, semn că Gibson a învăţat să stăpînească partea tehnică a scriiturii.

Dacă i se poate reproşa ceva cărţii, ar fi că aceasta este tot ceea ce Count Zero reuşise să nu fie, adică o continuare vizibilă şi o încheiere forţată a unei lumi imaginare care se dezvoltase atît de frumos. Publicarea lui Count Zero a adus după sine întrebări dacă Gibson plănuia o saga Yoknapatawpha a viitorului, ceea ce pentru un cititor împătimit al lui Faulkner cum sînt eu nu ar fi fost deloc o idee rea. Mona Lisa Overdrive e un răspuns ferm la întrebările de acest gen.

Nu, nu se profilează o serie imensă de romane şi nuvele savant interconectate pe niveluri multiple, unde personajele au o viaţă a lor în şi între texte. Întrebările lăsate din cele două cărţi anterioare primesc răspunsuri, personajele se întîlnesc din nou, uneori în mod neplauzibil sau de-a dreptul forţat, şi îşi reglează toate conturile. Ţinutul imaginar a ajuns la final, şi ca să fie clar pentru toţi cititorii întreaga carte e dominată de un sentiment de pustiire, de sfîrşit de lume. Totul se petrece la începutul lui decembrie. Multe dintre personaje mor, dacă nu sînt deja moarte şi transferate în ciberspaţiu. Cortina cade irevocabil peste un peisaj industrial dezolant în care Molly, mai batrînă şi mai izolată ca niciodată, ne anunţă pe toţi că vrea să petreacă ceva timp în singurătate.

Dacă după ultima pagină a lui Neuromancer te gîndeşti: "Ce lume vastă! Aş vrea să văd mai mult din ea," cînd termini Mona Lisa Overdrive îţi pui problema dacă William Gibson n-ar fi făcut mai bine să urmeze sugestia cu Yoknapatawpha. Sau dacă, dimpotrivă, n-ar fi trebuit să înveţe o lecţie de la prietenul şi colaboratorul său Bruce Sterling, despre care am să scriu cu altă ocazie.

Mona Lisa Overdrive are un titlu greu de înţeles şi, în consecinţă, greu de tradus. Înseamnă "Suprasarcina Mona Lisei", sau "Mona Lisa la limita extremă", iar într-un articol din Jurnalul SF Ionuţ Bănuţă a sugerat mult mai dinamicul şi mai metaforicul "Mona Lisa zboară-n ţăndări" (urmînd traducerea franceză). În ciuda dificultăţilor de acest fel, domnul Pavelescu a tradus romanul sub titlul "Supradoza Mona Lisei", iar Editura RAO l-a inclus în planul său editorial. Probabil îl vom găsi în librării într-un viitor destul de apropiat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

William Gibson - "Count Zero" (1986)

Prin februarie 1992, cînd terminasem de citit Neuromancer (şi fotocopiasem un exemplar), domnul Pavelescu m-a întrebat dacă vroiam un alt roman al lui Gibson. Încă nu-mi revenisem după lectura lui Neuromancer (într-un fel, nu mi-am revenit nici acum), aşa încît am luat Count Zero şi mi-am continuat periplul prin lumea aceea imaginară.

Acţiunea din romanul Count Zero se petrece la şapte ani după cea din Neuromancer, dar intriga şi personajele au destul de puţin în comun cu cele din romanul precedent. Mai precis, în loc să-i poarte pe Molly şi Case prin noi aventuri într-un sequel previzibil şi penibil, Gibson a optat pentru împletirea a trei fire narative.

Cel dintîi urmăreşte evoluţia lui Turner, un agent implicat în orchestrarea evadării unui cercetător de vîrf din supercorporaţia Maas Biolabs. Turner are un cod personal de loialitate absolută faţă de compania care-l angajează, în acest caz Hosaka, dar atît cercetătorul în cauză, Christopher Mitchell, cît şi şeful lui Turner, Conroy, trădează fiecare în felul său. Turner sfîrşeşte prin a fi hăituit de agenţii Hosaka şi de echipele lui Conroy, şi prin a o proteja pe Angie, fiica adolescentă a lui Mitchell.

Cel de-al doilea fir epic o urmează pe Marly Krushkova, o negustoare de artă care a căzut în disgraţie. Marly este convocată de plutocratul Josef Virek, care o trimite în căutarea autorului unor colaje de obiecte, asemănătoare cu asamblajele create de Joseph Cornell. Investigaţia o duce pe Marly la staţia Freeside, acum părăsită şi pradă haosului, unde artistul se dovedeşte a fi o instalaţie industrială manevrată de inteligenţe artificiale scăpate de sub control.

A treia componentă narativă a romanului îl are în centru pe Bobby Newmark, zis şi Contele Zero, un adolescent sărac şi ignorant care se visează cowboy de consolă. Utilizarea unui program netestat îl poartă pe Bobby mai întîi la un pas de moarte, apoi în preajma unor preoţi voodoo care slujesc entităţi non-umane din ciberspaţiu, şi în cele din urmă la un club de noapte unde Bobby îşi cîştigă (re)numele de cowboy salvîndu-şi prietenii şi pe Angie Mitchell de pericolul lui Conroy.

În perioada cînd am citit prima oară Count Zero eram extrem de preocupat de romanele lui William Faulkner, de ţinutul imaginar Yoknapatawpha şi de maniera non-lineară, mozaicată, în care se pot lega mai multe naraţiuni între ele. Maniera în care al doilea roman al lui Gibson s-a conectat cu cel dintîi a fost pentru mine o surpriză foarte agreabilă, ca o promisiune de Yoknapatawpha cibernetic la scară planetară. Împreună cu nuvelele din Burning Chrome, textele lui Gibson conturau deja o asemenea lume în care personajele continuau să trăiască între cărţile propriu-zise şi dincolo de ele.

Un asemenea exemplu de existenţă hipertextuală îl constituie Finlandezul, proprietarul casei de amanet copleşită de vechituri. Personajul acesta caricatural circulă de la "Burning Chrome" la Neuromancer şi apoi la Count Zero (fără a se opri acolo), şi luminează zone adiacente ale acestei lumi imaginare, evenimente sau personaje cărora le mediază relaţia cu naraţiunea propriu-zisă. Finlandezul îşi face timp pentru a povesti ce i s-a întîmplat unui cunoscut al său numit generic Smith, îşi aminteşte de vremurile cînd un cowboy de consolă nu trebuia să facă alianţe cu entităţi din ciberspaţiu pentru a da o spargere, şi meditează asupra legăturilor cauzale dintre schimbarea majoră a matricei şi misiunea la care a participat împreună cu Molly în urmă cu cîţiva ani. Alte personaje formulează amintiri şi supoziţii despre clanul Tessier-Ashpool, acum ruinat şi decimat.

Un procedeu asemănător care conferă coeziune textului, de data aceasta coeziune interioară mai degrabă decît hipertextuală, îl constituie ecourile pe care fiecare dintre firele narative îl stîrneşte în celelalte două. Astfel, buletine de ştiri auzite "întîmplător" de Marly o informează despre evenimente la care participă Turner şi Bobby Newmark, şi reciproc. Angie Mitchell, deşi aflată fizic în compania lui Turner, interacţionează în ciberspaţiu cu Contele Zero. Iar Josef Virek, imobilizat la Stockholm de un cancer scăpat de sub control, îşi trimite agenţii în calea protagoniştilor pentru a îndeplini un plan vast. Şi exemplele ar putea continua.

Pe măsură ce romanul progresează, elementele de coeziune menţionate anterior se înmulţesc, iar cele trei intrigi sînt aduse laolaltă. Deşi la început păreau disparate, în final se dovedesc a fi toate trei doar porţiuni din planul lui Virek (şi, pe de altă parte, al lui Gibson).

În perspectiva evoluţiei literare a lui William Gibson, nu pot să nu remarc cum Count Zero reprezintă un moment de tranziţie între prima etapă a creaţiei scriitorului, marcată prin unitate, sobrietate şi coerenţă, şi cea de-a doua, caracterizată prin fire narative multiple, ironie şi diversitate. O lume şi un stil sînt pe cale să piară în acest roman, iar germenii altei viziuni sînt deja vizibili în formă embrionară. Personajele "serioase" precum ciber-spargătoarea Jaylene Slide sînt puse în balanţă cu unele auto-parodice, ca de exemplu Bobby Newmark, iar diversitatea începutului triplu e echilibrată de finalul unitar.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1999, editura RAO ne-a oferit o ediţie foarte îngrijită a romanului sub titlul Contele Zero, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu, cu o copertă de Tudor Popa. Deşi confruntat cu un text dificil, unde slang-ul se combină cu termenii tehnologici şi cu creaţiile lexicale ale lui Gibson, domnul Pavelescu a făcut şi de această dată o traducere excelentă, iar picturile biomecanice ale lui Tudor Popa sînt poate cea mai adecvată ilustrare a genului cyberpunk din cîte am văzut. Cînd scriu aceste rînduri, Contele Zero încă se mai găseşte pe piaţă.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson - "Neuromancer" (1984)

Începînd din ianuarie 1991, sub influenţa războiului din Golful Persic, am scris o schiţă pe care ulterior am intitulat-o "Noaptea cea mai lungă". Prin aprilie am depus-o la redacţia revistei Anticipaţia sub pseudonimul Kilgore Trout, şi multă vreme nu am mai auzit nimic despre ea. Într-un tîrziu, nu-mi mai amintesc dacă în decembrie 1991 sau ianuarie 1992, m-am pomenit acasă cu un telefon de la domnul Mihai Dan Pavelescu ("Acel Mihai Dan Pavelescu, traducătorul?" "Da, eu sînt." "E o onoare să vă cunosc."), care citise schiţa, o identificase drept cyberpunk şi vroia să ştie dacă citisem Neuromancer (nu, nu-l citisem) şi dacă aş fi vrut să-l citesc.

În cazul în care mai are cineva vreun dubiu, vă spun sigur că Moş Crăciun există cu adevărat şi locuieşte în Drumul Taberei.

M-am întîlnit cu domnul Pavelescu în staţia de autobuz de la Universitate şi aşa a intrat Neuromancer (o ediţie britanică de buzunar) în viaţa mea.

Citisem deja "Johnny Mnemonic" şi "Burning Chrome", aşa încît titlul primei părţi a romanului, "Chiba City Blues', m-a pus pe jar. Ştiam că Molly fusese la Chiba pentru implanturi, iar Rikki, iubita ciber-spărgătorului Bobby Quine, plecase acolo pentru a deveni vedetă sim-stim. Şi acţiunea din Neuromancer începea chiar în Chiba.

Intriga romanului este un minunat exemplu de construcţie dinamică, unde personajele schimbă permanent locaţiile, incidentele se ţin lanţ, iar cartea se termină atît de repede încît cititorii nu au timp să se plictisească. Pe de altă parte, fiecare dintre părţile romanului, cinci la număr, pune imaginea de ansamblu într-o nouă perspectivă.

"Chiba City Blues" îi familiarizează pe cititori cu situaţia unui ciber-spărgător, sau "cowboy de consolă”, cum îi numeşte Gibson, care a fost mutilat de către cei ce-l angajaseră pentru că încercase să-i înşele. Spărgătorul, Henry Case pe nume, a venit la Chiba în speranţa că va fi tratat în clinicile clandestine. Pe măsură ce banii i se împuţinează şi tratamentul întîrzie să apară, protagonistul devine dependent de amfetamină şi se implică în lumea interlopă locală cu speranţa secretă că cineva îl va ucide în cele din urmă.

Situaţia se schimbă radical cînd Molly îl recrutează pentru un patron ciudat, Armitage. Case suferă operaţii chirurgicale care-i redau posibilitatea să-şi practice profesia, iar Armitage are nevoie de el pentru o misiune importantă.

Partea a doua, "Expediţia pentru cumpărături", transferă acţiunea în megalopolisul numit Sprawl (Lăbărţarea), un spaţiu urban ce se întinde de la Boston pînă la Atlanta. Pe parcursul asamblării echipei (lui Molly şi Case şi se alătură rînd pe rînd Finlandezul, Dixie Flatline, care este copia software a unui cowboy de consolă, şi Peter Riviera, un psihopat din Istanbul) între Case şi Molly se cimentează o alianţă, iar cei doi află nu numai că ţinta operaţiunii este Wintermute, o inteligenţă artificială, proprietate a unui clan orbital, ci şi că Armitage este de fapt un veteran din cel de-Al Treilea Război Mondial căruia i s-a implantat un simulacru de personalitate.

În partea a treia, "Miezul nopţii în Rue Jules Verne", echipa se apropie de obiectiv, mai precis ajunge la bordul staţiei spaţiale Freeside, proprietatea clanului orbital Tessier-Ashpool. Treptat, Case înţelege că Wintermute a iniţiat întreaga operaţiune cu scopul de a se elibera (sau poate a se avaria), iar acţiunea va afecta probabil şi cealaltă inteligenţă artificială a clanului. Operaţiunea este ameninţată de dezastru, întrucît trei membri ai Poliţiei Turing, însărcinată cu supravegherea inteligenţelor artificiale, încearcă să-l aresteze pe Case.

"Atacul din Lumina Hoinară" conduce acţiunea la punctul culminant. Wintermute îl salvează pe Case de Poliţia Turing, dar operaţiunea intră în criză de timp. Acţiunile lui Case din ciberspaţiu sînt stînjenite de apariţii ale celor două IA-uri, dintre care Neuromancer chiar îi propune protagonistului să renunţe şi să-şi continue existenţa ca simulacru informaţional într-o realitate virtuală. Molly, pe de altă parte, trebuie să intre în locuinţa clanului Tessier Ashpool, Straylight (Lumina Hoinară), şi se confruntă mai întîi cu bătrînul Ashpool, pe cale să se sinucidă, apoi cu Hideo, asasinul clonat al familiei. Armitage este împins şi el la nebunie şi sinucidere.

Acţiunea lui Case din ciberspaţiu reuşeşte, însă, iar cele două IA-uri fuzionează într-o meta-entitate complet eliberată de sub control uman. "Coda: Plecare şi sosire" îi aduce lui Case, întors la Chiba, vestea că noua entitate a contactat deja altele asemănătoare cu ea, probabil în alte sisteme planetare.

Intriga romanului, deşi condusă cu mînă de expert, este însă numai una dintre componente. Un alt factor de succes al lui Neuromancer l-a constituit lumea imaginară în care se desfăşoară acţiunea. Nu este nici o întîmplare că pe parcursul cărţii Gibson introduce artefacte precum ceasuri Dali sau colaje de obiecte de Marcel Duchamp. Lumea din Neuromancer este ea însăşi un colaj de fragmente semiotice unde se întîlnesc arta experimentală, cultura pop şi mijloacele de informare în masă.

Una dintre problemele cu care se confruntă fiecare scriitor este introducerea în naraţiune a elementelor de fundal într-un mod credibil şi agreabil. Gibson ne oferă o gamă foarte complexă de soluţii pentru această problemă. Uneori, informaţiile sînt oferite de vocea naratorială, alteori sînt un comentariu de televiziune auzit "întîmplător" de personaje, un colaj multimedia pregătit de un calculator sau o întîmplare personală povestită de un personaj altora. Adesea efectul de complexitate este amplificat de iluzia abil creată de autor că informaţiile acestea sînt numai fragmente din texte mult mai vaste la care cititorii nu au acces, dar pe care şi le pot închipui. Emisiunea auzită "întîmplător" este întreruptă, colajul multimedia este vizionat pe "fast-forward", personajul care povesteşte ascunde unele detalii.

O tehnică similară de sugerare a unei complexităţi vaste, abia întrezărită, este folosită şi în pasajele descriptive. Deşi decorurile sînt realizate cu o preocupare obsesivă pentru detalii, tonul naratorului sugerează că descrierea e făcută în grabă, că multă alte detalii baroce au fost trecute neglijent cu vederea. Cititorii sînt astfel invitaţi să completeze cu propria imaginaţie aceste detalii "neglijate".

Pe de altă parte, cititorii sînt ţinuţi într-o tensiune specială şi prin faptul că pe parcursul cărţii numeroase asemenea informaţii referitoare la personaje sau decoruri ajung ulterior să joace un rol mai mare sau mai mic în dezvoltarea acţiunii. Astfel, cititorii nu ştiu niciodată căror informaţii să le aloce atenţie şi cărora nu, iar efortul de a înţelege şi reţine tot (mai ales cînd unele aspecte nu sînt explicate la prima menţionare, ci doar mai tîrziu sau deloc) duce la un efect de suprasarcină senzorială, o stare mentală şi emoţională menită să-l apropie pe cititor de condiţia personajelor.

Neuromancer a cunoscut un succes enorm atît la marele public cît şi la critică. A fost distins cu nu mai puţin de şase premii literare, a fost analizat şi interpretat în mediile academice, a inspirat teze de master şi de doctorat (inclusiv ale subsemnatului) şi nu în ultimul rînd a fost considerat mulţi ani la rînd, în combinaţie cu un calculator şi un modem, drept dovadă că posesorul se ocupă cu infracţiuni computerizate. William Gibson a declarat că vînzările acestei cărţi au crescut an de an, iar acum numai de pe urma ei are asigurat un trai destul de confortabil. Pe de altă parte, ar fi încîntat dacă cineva ar scrie un Neuromancer pentru anii '90 sau pentru noul mileniu, atîta timp cît nu va trebui să fie chiar el.

Cîteva cuvinte despre traducere: Am citit excelenta traducere făcută de domnul Pavelescu în manuscris. Ulterior, cînd editura Cristian din Craiova a publicat romanul sub titlul Neuromantul în 1994, am cumpărat cîteva exemplare şi le-am oferit cadou prietenilor şi cunoştinţelor. (Şi, pentru că era păcat ca lucrurile să se oprească aici, Editura Leda a publicat în 2005 o nouă ediţie cu coperte argintii metalizate - una dintre cele mai elegante cărţi de pe piaţa românească - iar în 2008 am avut plăcerea să fiu redactorul literar al celei de-a treia ediţii, publicată la Editura Univers.) Îmi place să cred că, aşa cum apariţia originalului a dus la proliferarea genului cyberpunk în Statele Unite ale Americii în a doua jumătate a anilor '80, traducerea aceasta a impulsionat o mişcare similară şi în ţara noastră.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson - "Burning Chrome" (1986)

Nuvelele din volumul Burning Chrome mi-au parvenit încet-încet, cîte una, risipite prin periodice şi antologii. Pe la începutul anilor '90 am reuşit chiar să citesc ediţia franceză a volumului, mulţumită lui Mirel Palada. Apoi am luat cu împrumut ediţia americană de la Cristian Lăzărescu iar în cele din urmă, prin toamna lui 1996, am cumpărat şi eu un exemplar. Aş prefera să mă refer pentru început la ediţia publicată de Ace Books (1987), cu o excelentă introducere de Bruce Sterling, şi abia după aceea la traducerile de pe piaţa românească.

Iniţial, colecţia Burning Chrome începea cu nuvela cu acelaşi titlu şi se încheia cu "Johnny Mnemonic". După apariţia fimului "Johnny Mnemonic", noile ediţii ale volumului de la Ace Books încep cu nuvela din care s-a inspirat filmul, şi se încheie cu "Burning Chrome". Deosebirea poate părea nesemnificativă, iar părerile sînt împărţite. Admiratorii de peste ocean care publică recenzii pe Internet îi sfătuiesc pe cititori să respecte ordinea iniţială. În ceea ce mă priveşte, prefer noua ordine. De ce?

Dacă există o cale regală de intrare în universul cyberpunk, aceasta e cu siguranţă "Johnny Mnemonic". Nuvela, nu filmul. Am citit numeroase proze scurte şi romane publicate în perioada 1980-1982 de principalii reprezentanţi ai genului, însă, deşi foarte bine realizate din punct de vedere literar şi imaginativ, nici una nu egalează forţa de impact a acestei nuvele. Bruce Sterling a afirmat pe bună dreptate că "Johnny Mnemonic" a fost Big Bang-ul universului gibsonian.

Începînd cu secvenţa întîlnirii iniţiale din barul Drome, care ulterior am constatat că pastişa "Timpul ca o elicoidă de pietre semipreţioase", o nuvelă timpurie şi premiată a lui Samuel Ray Delany, trecînd prin secvenţele cu megalopolisul decadent înţesat de graffiti şi acoperit cu domuri geodezice, caricatură punk a proiectelor măreţe schiţate de Buckminster Fuller, şi încheind cu scena finală de luptă între Molly şi asasinul clonat al Yakuzei pe Platforma Morţii, care mi-a evocat instantaneu un Thunderdome ce nu fusese imaginat încă la data publicării nuvelei, "Johnny Mnemonic" este o bijuterie. Prin cyberpunk s-au perindat multe găşti, grupuri şi trupe, care de care mai ciudate, însă nici una, nici cele imaginate ulterior de Gibson însuşi, nu are forţa arhetipală a Lo Tekşilor. (În mod cu totul neîntîmplător, prima oară cînd am ţinut în mînă un spray cu vopsea am împroşcat LO TEK pe un perete din apartamentul bucureştean al unor prieteni. Sigla mai e acolo şi azi, cu majuscule scurse.)

Dacă o carte precum Dune sau The Lord of the Rings merită denumiri cum ar fi "profundă" sau "cu niveluri multiple", "Johnny Mnemonic" poate fi caracterizată mai degrabă drept densă şi multifaţetată. Atît de densă, de fapt, încît am citit-o de mai multe ori pentru plăcerea explorării detaliilor, iar pe alocuri a trebuit să deschid dicţionarele sau să întreb prietenii. (Spre exemplu, întrucît la liceu m-am ferit din răsputeri de studiul chimiei organice, a trebuit s-o rog pe o prietenă, profesoară de chimie, să-mi explice ce sînt răşinile epoxidice.) Dacă maniera narativă este preluată de la Raymond Chandler, cu siguranţă că densitatea fragmentelor de informaţii ştiinţifice, tehnologice şi culturale, precum şi alipirea lor în combinaţii suprarealiste, reprezintă ceva propriu genului cyberpunk. Cînd am citit prima oară "Johnny Mnemonic" eram un adolescent care încă mai visa la space-opera cu imperii galactice, astronave uriaşe şi intrigi răspîndite pe secole întregi. Frazele acestea diferite în care se combinau cuvinte ca "Mercedes", "Notre Dame", "Nikkon" şi "fototropism" mi-au adus imaginea unui viitor diferit, apropiat la scară istorică şi care în plus ameninţa să mi se infiltreze treptat în prezent.

În altă ordine de idei, din cîte îmi amintesc, Petrică Sîrbu a declarat într-un interviu că între textele scrise de alţii pe care şi-ar fi dorit să le fi scris el se numără The Shining de Stephen King. Pe mine încă nu m-a întrebat nimeni aşa ceva, dar dumneavoastră probabil aţi ghicit răspunsul.

Următoarea proză din volum, "Continuumul Gernsback", este o satiră la adresa "ştiinţificţiunii" pe care o promova insistent Hugo Gernsback în revistele pulp din anii '20 şi '30'. Un fotograf trimis pe urmele vestigiilor arhitectonice ale stilului Art Deco american ajunge să aibă halucinaţii. Un viitor alternativ perfect, curat, sclipitor şi arian i se iveşte în urma prea multor zile petrecute pe drumuri lăturalnice, printre benzinării şi scaune cromate, iar viziunea este comparată cu propaganda nazistă. Ca remediu, protagonistul ajunge să folosească filme proaste şi ziare cu ştiri despre catastrofe, iar concluzia ironică este că lumea n-ar putea fi doar mai rea ci, lucru înspăimîntător, ar putea fi chiar perfectă.

Ca piesă literară, nuvela nu este impresionantă, dar luată ca text satiric exprimă clar punctul de vedere al unei noi generaţii care nu mai crede în viitorul perfect populat de maşini zburătoare şi roboţi, ci mai degrabă în prezentul sufocat de poluare şi suprasarcină informaţională.

Schiţa "Fragmente de trandafir holografic" a fost prima pe care Gibson a publicat-o, în 1977. Barry N. Malzberg a formulat în prefaţa unui volum de Jack Vance teoria conform căreia titlul primului text publicat de un autor are valoare simbolică, întrucît anunţă o întreagă carieră. Din acest punct de vedere, atît titlul schiţei cît şi maniera în care este scrisă au o putere profetică, dacă privim retrospectiv. Stilul fragmentar, absenţa intrigii închegate, intersectarea informaţiilor de fundal oferite de vocea naratorială cu amintirile protagonistului redate indirect, sugestia că dincolo de fragmente se află o lume mult mai vastă, pe care citirorul trebuie să şi-o închipuie, toate par să anunţe direcţia în care au evoluat cărţile lui Gibson.

Dacă cultura este ceea ce ne rămîne după ce am uitat tot, am să menţionez aici un citat a cărui sursă am uitat-o: "Nimic nu e mai frumos decît ceea ce e pe cale să înceapă." "Fragmente de trandafir holografic" ne anunţă că o lume nouă e pe cale să se ivească, o lume frumoasă nu în sine, ci prin posibilităţile pe care le are, mutiplele direcţii care de-abia se ghicesc. O lume care pe de altă parte este înspăimîntător de înrudită cu prezentul nostru. Pentru cei ce folosesc televizorul ca somnifer, de pildă, inductorul de unde delta din nuvela lui Gibson ar putea fi următorul pas. Iar noţiuni cum ar fi antibiotice de cîteva ori mai scumpe decît cocaina sau arme de foc mai uşor de procurat decît o baie caldă au încetat de mult să mai fie SF în unele ţări din aşa-zisa Lume A Treia.

"Specie integrată", scrisă în colaborare cu John Shirley, mi-a demonstrat practic că cyberpunk nu e în mod necesar science fiction, ci mai degrabă orice se publică sub semnătura unor autori etichetaţi ca atare. În acest caz, un dark fantasy în care specia invadatoare este camuflată printre noi. Nu orice fel de specie, ci una al cărei metabolism consumă varietăţi de etilen, produce bancnote verzi cu portrete de preşedinţi decedaţi, secretă îmbrăcăminte perfect adecvată fiecărui club în parte şi copulează şold lîngă şold, discret şi biomecanic, pe taburetele de bar. Tema, paranoică şi inspirată din scrierile lui Philip K. Dick, poate în mod special din nuvela "Tatăl fals", este tratată cu un umor care e posibil să nu apară evident de la prima lectură. Textul poate fi citit chiar ca o satiră la adresa persoanelor cu inhibiţii sociale, şi sugerează că boemii sînt atît de diferiţi ca mentalitate şi stil de viaţă încît ar putea la fel de bine să fie altă specie. Faptul că textul a fost scris de un punk rocker în colaborare cu un licenţiat în filologie engleză arată doar că satira nu iartă pe nimeni, nici măcar pe autori.

"Zonă de frontieră" este traducerea unui titlu nu foarte englezesc: "Hinterlands". Cum cunoştinţele mele de limbă germană sînt practic inexistente, a trebuit să caut prin dicţionare ca să aflu că Hinterland se referă la un teritoriu aflat dincolo de o colonie, spre interiorul unui continent. Agenţii coloniali intră în acest teritoriu pentru a-l explora şi a stabili relaţii comerciale, iar în unele cazuri şi confruntările armate tot acolo au loc.

Gibson a extins această noţiune la scară cosmică, într-un concept care mi l-a amintit pe cel de Picnic la marginea drumului al fraţilor Ştrugaţki. Mai precis, la confruntarea cu civilizaţii non-umane mult mai avansate din punct de vedere tehnologic şi ştiinţific, specia umană dezvoltă o metaforă sau o analogie care să-i permită o înţelegere a evenimentelor. În cazul nuvelei lui Gibson, o poartă cosmică descoperită accidental de o cosmonaută sovietică deschide calea către alte civilizaţii. Prin comparaţie cu acestea, oamenii nu sînt altceva decît muşte într-un aeroport sau şoareci într-un port, dintre care unii care se îmbarcă absolut accidental şi ajung la destinaţii nebănuite fără ştirea sau aprobarea personalului de bord.

Pentru cei ajunşi efectiv să ia contact cu reprezentanţii unor rase non-umane, şocul cultural este atît de puternic încît îi împinge la sinucidere sau nebunie. Marile puteri implicate în proiect, pe de altă parte, pun mereu în balanţă costurileşi beneficiile, şi cîtă vreme beneficiile sînt sensibil mai mari, pierderile umane sînt acceptate cu cinism.

Viziunea lui Gibson asupra relaţiilor cu alte civilizaţii se dovedeşte în această nuvelă a fi radical diferită de aceea a autorilor din generaţiile anterioare, iar maniera în care e redată această viziune constă într-un mozaic de informaţii de fundal, amintiri personale ale protagonistului-narator, secvenţe de acţiune, vise şi halucinaţii. Meditaţia amară a textului este dacă norocoşii sînt cei ce trec dincolo sau cei cărora această trecere le este refuzată. Autorul aşază în subtext întrebarea dacă avantajele materiale merită cu adevărat sacrificiile umane, şi lasă cititorii să-i caute un răspuns.

"Stea roşie, orbită albă" a fost scrisă în colaborare cu Bruce Sterling şi poartă marca inconfundabilă a interesului pentru culturi diferite de cea americană, în cazul de faţă cea sovietică. Povestea primului cosmonaut pe Marte, devenit acum exponat viu într-o staţie spaţială circumterestră, este însă radical diferită de imaginile sclipitoare despre zborul cosmic cu care ne bombarda propaganda URSS. La data cînd această nuvelă a fost publicată (1983), staţia spaţială MIR era pe cale să fie lansată, iar cei doi autori americani au imaginat un viitor în care, din cauza recesiunii economice, staţia a fost invadată de mucegaiuri şi ciuperci, iar echipajul are probleme serioase cu menţinerea ei în funcţiune prin tot felul de improvizaţii. Pentru a complica situaţia, la sol au loc lovituri de stat, iar la bordul staţiei un agent KGB declanşează conflicte între membrii echipajului. Ulterior, cînd la mijlocul anilor '90 s-au publicat în Newsweek fotografii de la bordul staţiei MIR, aflată într-un stadiu avansat de degradare, am trăit un sentiment intens de deja-vu.

"Hotelul Trandafirul Nou" avea un joc de cuvinte ascuns în titlu, "New Rose" sunînd foarte asemănător cu neurosis (nevroză). Avînd în vedere anul publicării (1985), nuvela poate fi privită ca un model la scară redusă al romanului Count Zero (1986). Tema este asemănătoare - un grup de mercenari conving un cercetător de vîrf să fugă din serviciul unei corporaţii pentru a intra în slujba alteia. Din cauza trădării, însă, fiecare dintre multinaţionalele implicate se răzbună în felul său, nu atît pe cealaltă companie, cît pe oameni, mai lesne de identificat şi mai vulnerabili.

Între fragmentele intrigii, aşezate într-o aparentă dezordine menită pe de o parte să simuleze logica afectivă a memoriei protagonistului-narator, şi pe de altă parte să sporească suspansul, autorul a strecurat şi elemente autoreflexive dintre care unele au devenit deja celebre, precum remarca: "Aici totul este surplus reciclat." Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am dat seama că agenta mitomană care-şi închega în fiecare seară altă poveste despre propriul trecut reprezintă omagiul lui Gibson la adresa misterioasei protagoniste din V. de Thomas Pynchon.

"Piaţa în iarnă", la rîndul său, conţine teme care au fost explorate mai pe larg în romanele Count Zero şi Mona Lisa Overdrive (1988). Una dintre ele este ceea ce în engleză se numeşte uploading, crearea unui simulacru informaţional al unei personalităţi umane reale. În nuvela lui Gibson, o adolescentă paralizată şi autodistructivă, Lise, devine vedetă pop numai pentru a-i convinge pe producători să-i facă o copie informaţională. După moartea sa, simulacrul continuă să lanseze albume pe piaţă.

Cealaltă temă este autoreflexivă şi se referă la crearea de opere de artă prin colaj. Artistul Rubin dă o nouă întrebuinţare deşeurilor pentru a crea artă şi a cîştiga recunoaştere internaţională. Dacă privim obiectele ca pe un corespondent concret al unor semne, Rubin e un autoportret caricatural al lui Gibson, sau cel puţin o întrupare a aptitudinii sale de a recircula fragmente semiotice cu sensul schimbat. Porecla japoneză a personajului, Gomi no sensei (maestrul gunoaielor), a ajuns ulterior să-i fie aplicată autorului de către prieteni şi colaboratori precum Bruce Sterling.

Pe lîngă tehnica fragmentară, în care evenimentele intrigii sînt relatate retrospectiv şi intersectate cu incidente în "timp real", trebuie remarcat că fenomenul mediatic MTV, specific anilor '80, a fost transformat de Gibson în ceva mult mai interesant: tehnologia le permite producătorilor de albume să înregistreze şi să reproducă ceea ce se petrece în mintea vedetelor pop, inclusiv la nivel inconştient, iar consumatorii au acces la universul interior (editat profesional) al acestora din urmă.

"Lupta aeriană" este rodul colaborării lui Gibson cu Michael Swanwick şi e o nuvelă construită pe tema "cîştigătorul nu ia nimic". E povestea unui cleptoman vagabond, Deke, fascinat de istalaţii miniaturale care proiectează biplane, a unei studente care proiectează programe de grafică, a unor sisteme de control mental care permit implantarea fobiilor. Întrucît unele personaje secundare sînt veteranii unui război neprecizat, o nouă "generaţie pierdută", nuvela pare creaţia unui Hemingway din secolul al douăzeci şi unulea, rătăcit prin foste săli de biliard convertite în teatre de război aerian virtual.

Ultima nuvelă din volum are un titlu greu de tradus, "Burning Chrome". Iniţial, cititorul îl înţelege drept "Crom arzător", dar după primul paragraf sensul devine "Cum am ars-o pe Chrome". Este un exemplu tipic de titlu cyberpunk, criptic şi polisemantic.

Intriga nuvelei a proiectat o aură romantică asupra unei ocupaţii foarte cenuşii: infracţiunile cu ajutorul calculatorului. Gibson a preluat tehnica narativă de la Raymond Chandler, numai că la triunghiul amoros format de un veteran de război, un informatician-spărgător şi o adolescentă cu visuri de vedetă, fiecare condamnat la eşec şi nefericire în felul său, autorul a adăugat o serie de idei suficient de interesante nu numai pentru a fi preluate de alţi autori, ci şi pentru a fi puse în practică sub forma unor noi tehnologii.

Pe scurt, "Burning Chrome" este textul în care a apărut un mediu virtual numit matrix (matricea), un spaţiu tridimensional în care au loc schimburile de date. Ulterior, mediul a fost rebotezat "ciberspaţiu", şi termenul a fost aplicat cu insistenţă de către ziarişti Internetului, chiar dacă forma lui de acum este de (hiper)text mai degrabă decît realitate virtuală.

Gibson consideră că momentul zero al mişcării literare cyberpunk a fost acela din 1981, la întrunirea mondială science-fiction de la Denver, cînd a citit "Burning Chrome" unui public de patru persoane, inclusiv Bruce şi Nancy Sterling.

"Burning Chrome" este şi unul din motivele pentru care am ajuns să deţin şi să utilizez un calculator, să navighez pe Internet şi să contribui cu articole la dezvoltarea hipertextului numit World Wide Web.

Dar asta e altă poveste.

Cîteva cuvinte despre traduceri:

Din cîte ştiu, domnul Mihai Dan Pavelescu a fost acela care a tradus şi promovat prin cenaclurile bucureştene "Burning Chrome", "Hotelul Trandafirul Nou" şi "Lupta Aeriană" pe la jumătatea anilor '80. După 1990, "Burning Chrome" a fost publicată în antologia Artele marţiale moderne, "Hotelul Trandafirul Nou" în Strict Secret şi Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar "Lupta aeriană" (uşor "ajustată" ) în antologia Cronici microelectronice. Tot domnul Pavelescu a publicat în Jurnalul SF "Zonă de frontieră" şi "Piaţa în iarnă". Textele au apărut şi în Strict Secret, respectiv în Suplimentul Literar Tineretul Liber.

Domnul Ion Doru Brana a tradus "Johnny Mnemonic" în Almanah Anticipaţia 1989. "Specie integrată" a apărut în JSF 35, în traducerea domnilor C. Dumitrescu şi M. Stoicescu. Iar "Continuumul Gernsback" a fost publicat în CPSFA în traducerea subsemnatului.

În 1998, editura RAO a publicat o ediţie foarte îngrijită a volumului, sub titlul Chrome, în traducerea domnului Pavelescu. Volumul este încă disponibil în librării.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)