Thomas Rid, "Rise of the Machines" (2016)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare intitulată: Rise of the Machines - The Lost History of Cybernetics (editura Scribe, Brunswick, Victoria, 2016). Autorul, dr. Thomas Rid, este profesor universitar de studii de securitate la King's College, în Londra. Am parcurs volumul său în opt zile la jumătatea lunii noiembrie 2019.

Și iată ce am aflat:

În "Prefață", autorul precizează care este subiectul cărții (cibernetica), respectiv ce și-a propus să realizeze cu această lucrare.

Secțiunea "Ascensiunea mașinăriilor" tratează despre crearea, de către Norbert Wiener, în anii 1950, a domeniului ciberneticii - adică știința guvernării sistemelor.

Capitolul întâi, "Control și comunicare în război", tratează despre raidurile aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, despre nevoia bateriilor antiaeriene de a prevedea unde urmau să se afle avioanele inamice peste câteva secunde și despre proiecte de cercetare ale Aliaților pe această temă - inclusiv dezvoltarea radarului.

Capitolul al doilea, "Cibernetica", urmărește dezvoltarea domeniului ciberneticii de către Norbert Wiener și colaboratorii săi în perioada postbelică. Paradoxal, volumul Cibernetica a fost foarte apreciat în presă imediat după lansare și s-a bucurat de o largă popularitate. Iar cibernetica a fost aplicată în domeniul pe atunci emergent al calculatoarelor numerice.

Capitolul al treilea, "Automatizarea", urmărește eforturile de a automatiza apărarea și războiul în perioada Războiului Rece, în anii 1950, dar prezintă și lucrări cu tentă filosofică din cariera târzie a lui Norbert Wiener. Din păcate, sistemele parțial automatizate pentru apărarea bombardierelor au ajuns inutile în anii 1960, odată cu dezvoltarea rachetelor intercontinentale de corazieră. Și tot anii 1960 au adus dezbateri pe tema automatizării în industrie și a efectelor sale sociale.

Capitolul al patrulea, "Organisme", trateză în schimb despre apariția, în anii 1960, a noțiunii de organism cibernetic (sau ciborg), despre contribuțiile lui John von Neumann și Edward Moore la dezvoltarea ciberneticii, despre experimentele lui Mosher pentru construirea de exoschelete, despre dezvoltarea sistemelor de teleprezență, dar și despre adoptarea ciborgului ca metaforă în lucrări umaniste precum "Un manifest pentru ciborgi" de Donna Harroway.

Capitolul al cincilea, "Cultura", examinează influența ciberneticii în comeniul cultural, cu publicații precum Whole Earth Catalog în anii 1970 și WIRED în anii 1990, respectiv cu comunități online precum WELL, întemeiată în 1985.

Capitolul al șaselea, "Spațiul", tratează despre (ați ghicit!) ciberspațiu - sisteme virtuale dezvoltate pentru forțele aeriene, despre literatura cyberpunk, cu autori precum Vernor Vinge și William Gibson, dar și despre dezvoltarea realității virtuale pentru civili de către cercetători ca Jaron Lanier și John Walker. Alte secțiuni urmăresc dezvoltarea jocurilor virtuale, raidurile autorităților împotriva hackerilor și constituirea Fundației Frontiera Electronică.

Capitolul al șaptelea, "Anarhia", urmărește ascensiunea mișcării criptoanarhice în anii 1990, dezvoltarea unor sisteme criptografice puternice, apariția unor lucrări precum "Cyphernomicon", farse ca Rețeaua Neagră, respectiv tentative de stabilire a unor micronațiuni ca baze pentru servere criptate.

Apoteotic, capitolul al optulea tratează despre "Război" - mai exact, despre războiul cibernetic dintre S.U.A. și alte puteri globale, cu elemente ce țin de spionajul militar și de cel economic. Una dintre operațiunile identificate și urmărite de contraspionajul american, denumită Moonlight Maze, ducea... la Moscova.

Capitolul al nouălea, "Căderea mașinăriilor", trece în revistă progresul, diversificarea și realizările ciberneticii din anii 1940 până în prezent, dar și dezvoltarea în paralel a unei mitologii care, în cele din urmă, a pus în umbră știința din care se ivise.

Lucrarea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final, cu lista ilustrațiilor și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului profesor Rid pentru vastitatea documentării, pentru judicioasa selectare a materialului prezentat, pentru organizarea tematică și diacronică a informațiilor, respectiv pentru caracterul multidisciplinar al cercetării efectuate și pentru prezentarea clară, inteligibilă a materialului.

De asemenea, am apreciat numeroasele fotografii de arhivă care ilustrează acest volum, precum și tehnoredactarea îngrijită, care ușurează lectura.

Ca urmare a celor arătate mai sus, voi păstra Rise of the Machines ca pe o lucrare de referință în colecția mea personală. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că, imediat după ce am terminat-o de citit, am început să parcurg o altă lucrare pe o temă similară, un volum intitulat: The Age of Surveillance Capitalism. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

George Zarkadakis, "In Our Own Image" (2015)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

La jumătatea lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat un exemplar dintr-un volum de nonficțiune intitulat: In Our Own Image - Will Artificial Intelligence Save or Destroy Us? (colecția Rider, editura Ebury Publishing, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2015). Autorul George Zarkadakis, este doctor în inteligența artificială, inginer specializat în sisteme informaționale și autor de cărți științifice.

Am parcurs această lucrare în prima săptămână din noiembrie 2019. Și iată ce am aflat:

"Introducerea" relatează cum, în mileniul trecut, autorul, pe atunci copil, a fost entuziasmat de vizionarea peliculei Planeta interzisă și a început să se preocupe de robotică, apoi de sisteme informatice.

Partea întâi, "Visând oi electrice", urmărește dezvoltarea ideii de inteligență artificială. Astfel, primul capitol, "Nașterea minții moderne", prezintă apariția omului și dezvoltarea limbajului articulat, precum și a artei primitive. Capitolul al doilea, în schimb, "Viața în tufișul fantomelor", discută locul cental ocupat de narațiuni în mentalul uman și apariția ideii de făpturi artificiale autonome. În capitolul al treilea, "Turcul mecanic", sunt prezentate automate din Antichitate, apoi teoria dualistă carteziană, iar în cele din urmă înlocuirea metaforelor mai vechi pentru creierul uman (precum țărâna sau mecanismul) cu una mai recentă (calculatorul numeric). Capitolul al patrulea, "Iubind străinul", trece în revistă androizi memorabili din pelicule precum Metropolis, Vânătorul de recompense, Omul bicentenar și I.A., fără a uita mitul Galateei, Poveste de iarnă, Matricea sau Terminator. Capitolul al cincilea, în schimb, "Prometeu dezlănțuit", abordează tema androizilor ca amenințări la adresa omenirii creatoare - începând cu Frankenstein, continuând cu Matricea și încheind cu "valea stranie" în care androizii prea similari cu oamenii stârnesc repulsie mai degrabă decât simpatie. Al șaselea capitol, în schimb, discută "Întoarcerea zeilor" - de la poststructuralismul lui Jean Baudrillard la tema ciborgilor.

Partea a doua tratează pe larg "Problema minții". Astfel, în capitolul "Un plan pentru Univers" ni se prezintă evoluția filosofiei platonice idealiste în istorie. Capitolul al optulea, "Minți fără trupuri", urmărește dezvoltarea filosofică și practică a minții separate de substratul biologic - de la filosofia carteziană și monadologia lui Leibniz la destruparea informației și încărcarea conștiinței în sisteme informaționale. Capitolul al nouălea, "La Résistance", tratează în schimb despre gândirea empirică - de la Aristotel și Berkeley la Fregge, Dennett și Wiener. Capitolul al zecelea, "Examinarea minții", prezintă câteva abordări interesante referitoare la problema conștiinței de sine. Capitolul al unsprezecelea, pe de altă parte, se concentrează asupra "Creierului cibernetic", aducând în discuție conferințele Macy și automatele autoreproducătoare imaginate de von Neumann.

Partea a treia, "Ada în Țara Minunilor", tratează despre dezvoltarea sistemelor informaționale, începând cu articularea logicii formale de către Aristotel, Boole și apoi Fregge (în capitolul "Toți cretanii sunt mincinoși") și continuând cu probleme puse de către Gödel, respectiv de către Turing. Nu putea lipsi un capitol precum "Programul", dedicat mașinilor de calcul proiectate de către Pascal, Leibniz și Babbage și primului program de calculator scris de Ada, contesă Lovelace. Capitolul al paisprezecelea urmărește dezvoltarea tehnicii de calcul "De la parcul Bletchley la campusul Google", fără a-l uita pe bibliotecarul belgian Paul Otlet, care a imaginat hipertextul ce avea să constituie prototipul pentru World Wide Web. Nu lipsesc nici referirile la corpurile masive de date sau la Internetul lucrurilor. "Mașinării care gândesc" tratează despre succesele și eșecurile proiectelor de inteligență artificială - precum și noțiunea singularității tehnologice, propusă de profesorul universitar Vernor Vinge. Paradoxul lui Moravec, în schimb, evidențiază elemente ce țin de inteligența umană, însă se află dincolo de logica formală. Capitolul al șaisprezecelea, "Darwin pe marginea haosului", prezintă cazuri în care principii evoluționiste sunt utilizate pentru dezvoltarea de sisteme inteligente, rețele neuronale artificiale, roiuri de roboți și așa mai departe - iar autorul speculează ce caracteristici ar putea avea sisteme artificiale cu adevărat inteligente.

Epilogul, "Viitorul omenirii", trece în revistă principalele teme ale cărții și avertizează că dezvoltarea inteligenței artificiale va avea asupra clasei de mijloc un efect comparabil cu cel exercitat asupra clasei muncitoare de către dezvoltarea mașinăriilor industriale. Și nu e deloc clar dacă inteligențele artificiale pe care le formăm asemeni nouă nu vor sfârși prin a ne forma să fim asemeni lor...

Volumul se încheie cu "O scurtă istorie a inteligenței artificiale", cu o serie de note de final, cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Pe de o parte, am citit cu plăcere și cu interes lucrarea doctorului Zarkadakis. Cu fascinație și cu un dram de invidie profesională, am urmărit cum trecea de la arheologie la mitologie la literatură la filosofie la logică formală la istoria calculatoarelor la neuroștiințe la inteligență artificială cu dezinvoltura cu care domnul Jamie Oliver, spre exemplu, enumeră ingredientele unei rețete de bucătărie. Diversitatea materialului prezentat, abordarea multidisciplinară și claritatea discursului sunt demne de admirație.

Pe de altă parte, îmi este foarte clar că In Our Own Image necesită o a doua lectură - deoarece informațiile, foarte clar prezentate, judicios alese și excelent organizate, sunt totuși atât de numeroase și de diverse încât nu pot fi asimilate integral la o primă lectură. (Și suspectez că, dacă aș citi volumul de la capăt a doua oară, mi-ar face mare plăcere.)

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră cu multă căldură această lucrare excepțională. Nu vă veți mira, probabil, dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs In Our Own Image, am început să citesc o carte pe o temă similară: Rise of the Machines. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie. 

Nick Polson & James Scott, "AIQ" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk)

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: AIQ _ How Artificial Intelligence Works and How We Can Harness Its Power for A Better World (colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2019). Autorii sunt Nick Polson, profesor de econometrică și statistică la Școala de Afaceri Booth din Chicago, și James Scott, conferențiar universitar de statistică la Universitatea din Texas.

Am parcurs AIQ în șase zile, la finalul lunii octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă subiectul cărții, subliniază diferența dintre domeniul inteligenței artificiale și cel al roboticii, arată care au fost factorii majori ce au contribuit la apariția și dezvoltarea inteligenței artificiale, respectiv care sunt anxietățile provocate de aceasta, și se încheie cu asigurări că nu vom întâlni prea multă matematică în paginile cărții.

Capitolul întâi, "Refugiatul", arată cum un refugiat din Cluj, Abraham Wald, i-a ajutat pe Aliați să crească șansele de succes ale misiunilor aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și cum metodele matematice ale lui Wald au fost apoi adoptate pe scară largă și cu succes pentru recomandări de filme (Netflix) sau de muzică (Spotify).

Capitolul al doilea, "Fabricantul de sfeșnice", arată cum Henrietta Leavitt a dezvoltat o metodă pentru măsurarea pulsației stelelor și pentru estimarea dimensiunilor Universului, iar ulterior metodele ei au fost utilizate pe mari seturi de date pentru a găsi modele, a formula previziuni și a le testa.

Capitolul al treilea, "Reverendul și submarinul", relatează cum s-au desfășurat operațiunile de căutare a unui submarin american pierdut în 1966 și cum metoda cu care acesta a fost găsit, numită Regula lui Bayes, se poate aplica în domenii precum vehiculele automatizate, depistarea cancerului de sân, ori investițiile.

Capitolul al patrulea, "Uimitoarea Grace", o prezintă pe Grace Hopper, care, în 1953, a revoluționat programarea calculatoarelor numerice prin introducerea compilării, după care tratează despre căile prin care sistemele informaționale au ajuns să proceseze limbajele naturale.

Capitolul al cincilea, "Geniul de la Monetăria Regală", relatează despre unul dintre rarele cazuri în care genialul Sir Isaac Newton s-a înșelat - în metoda de testare a calității monedelor pe vremea când administra Monetăria Regală în Turnul Londrei. Apoi, autorii tratează despre metode matematice pentru detectarea erorilor în seturi mari de date și despre domenii de aplicare practică, precum detectarea eficientă a scurgerilor de gaze în orașe, sau precum depistarea fraudelor.

Capitolul al șaselea, "Doamna cu lampa", arată cum Florence Nightingale s-a implicat în tratarea răniților britanici la spitalul din Scutari, pe vremea Războiului din Crimeea, și cum a dezvoltat statistica, inclusiv prin inventarea diagramelor-evantai. Autorii construiesc apoi o paralelă cu sistemul medical contemporan și argumentează că inteligența artificială ar fi utilă în domenii precum istoricul maladiilor pacienților, imagistica medicală și medicina la distanță.

Capitolul al șaptelea, "Clipperul yankeu", discută mai multe tipuri de erori de gândire în tratamentul datelor statistice și prezintă căile prin care asemenea erori pot fi evitate.

Volumul se încheie cu o pledoarie în favoarea conlucrării dintre oameni și diversele forme de inteligență artificială existente deja, cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

Dintre calitățile care recomandă acest volum aș menționa claritatea prezentării, excelenta organizare a materialului prezentat, buna împărțire în capitole, subcapitole și secțiuni, ilustrarea noțiunilor teoretice cu studii de caz relevante, judicios alese, precum și... umorul prezent în discursul celor doi autori.

Am fost ușor surprins de lipsa bibliografiei și oarecum dezamăgit de calitatea mediocră a hârtiei pe care sunt imprimate capitolele cărții. Căci AIQ este o carte de referință pe care intenționez să o păstrez ani buni în bibliotecă, să o consult ocazional și, eventual, să o recitesc - iar hârtia mediocră se deteriorează destul de repede. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din AIQ aici.)

Oricum, după această lectură agreabilă și instructivă, m-am simțit încurajat să parcurg alt volum pe care îl aveam în bibliotecă de ceva vreme - In Our Own Image. Însă despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.  

Max Tegmark, "Life 3.0" (2017)

(Imagine preluată de pe site-ul adrionltd.com)

La jumătatea lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Life 3.0 - Being Human in the Age of Artificial Intelligence (Editura Penguin, Londra, 2018). Autorul, domnul Max Tegmark, este profesor universitar de fizică la Massachussetts Institute of Technology - și căsătorit cu o româncă.

Am parcurs volumul într-o săptămână, la jumătatea lunii octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o pagină de mulțumiri care li se adresează colaboratorilor autorului. 

"Preludiul: Povestea echipei Omega" este un joc al imaginației care descrie etapele prin care o echipă de cercetători care dezvoltă o inteligență artificială generală în centrul de cercetări al unei corporații ajunge să ia în stăpânire întreaga lume.

Partea întâi, "Bun venit la cea mai importantă conversație a vremurilor noastre", prezintă o scurtă istorie a complexității, apoi cele trei stadii ale vieții (dintre care al treilea, cel capabil să își modifice și hardware-ul, nu doar software-ul, este, deocamdată, doar ipotetic), după care trece în revistă mai multe controverse pe tema inteligenței artificiale, câteva concepții eronate și, în cele din urmă, câteva etape ale drumului care ne așteaptă în viitor.

Partea a doua, "Materia devine inteligentă", tratează, în capitole distincte, chestiuni precum definiția inteligenței, definiția memoriei, definiția calculului, definiția învățării.

Partea a treia, în schimb, intitulată "Viitorul apropiat: progrese, dificultăți, legi, arme și posturi", discută scenarii posibile pentru următoarele câteva decenii, fie că e vorba despre căi de dezvoltare ale inteligenței artificiale sau de modificarea cadrului legislativ, de efectele apariției inteligenței artificiale în domeniul militar, în cel economic și pe piața forței de muncă.

Partea a patra, "Explozie de inteligență?", propune mai multe scenarii posibile, precum apariția unui nou tip de totalitarism, eliberarea inteligențelor artificiale de sub controlul uman, apariția mai multor centre de putere la nivel global, respectiv fuziunea om-mașină prin apariția ciborgilor și prin încărcarea minților umane în sistemele informaționale.

Partea a cincea, "Consecințele: următorii zece mii de ani", propune o gamă largă de scenarii pe termen lung - unele utopice, precum "Utopia libertariană" sau "Utopia egalitaristă", altele distopice, precum "Paznicul grădinii zoologice" sau "1984".

Partea a șasea, "Zestrea noastră cosmică: următorul miliard de ani și dincolo de acesta", vine cu niște viziuni foarte ambițioase pentru colonizarea întregului Univers observabil de către descendenții noștri numerici.

Partea a șaptea, în schimb, propune o varietate de "Scopuri", începând cu țeluri din fizică și biologie și terminând cu obiective din psihologie, inginerie și etică. Pentru că problema alinierii scopurilor inteligențelor artificiale cu ale noastre este una spinoasă...

Partea a opta, "Conștiința", abordează diferite aspecte ale conștiinței de sine. Începând cu problema dificilă a definirii conștiinței de sine și încheind cu ipoteze referitoare la dezvoltarea conștiinței de sine de către inteligențele artificiale, autorul ne propune mai multe teme de gândire.

Epilogul relatează, pe de altă parte, "Povestea echipei FLI" - o poveste reală și interesantă despre eforturile depuse de către profesorul Tegmark și colaboratorii săi pentru a organiza dezbateri pe tema inteligenței artificiale.

Volumul se încheie cu note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat Life 3.0 pentru relevanța subiectului abordat, pentru marea diversitate de informații și ipoteze prezentate, precum și pentru buna împărțire în secțiuni și capitole. Deși lucrarea abordează un subiect vast și complex, autorul îl prezintă într-o manieră accesibilă cititorilor de nivel mediu și într-un mod inteligibil. (Cu atât mai mult, m-am bucurat când am aflat că există și o ediție română a acestui volum.)

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, Life 3.0 și vă urez să trăim mult și bine până când vom afla care dintre scenariile prezentate de către profesorul Max Tegmark se vor adeveri. (Puteți comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, imediat după ce am terminat de citit această carte, am început o alta dedicată inteligenței artificiale, AIQ. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

Jason Shawn Alexander, "Empty Zone: Volume One" (2015)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Empty Zone de Jason Shawn Alexander, intitulat Conversations with the Dead (Editura Image Comics, Berkeley, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Conversations with the Dead este un roman grafic foarte ambițios care combină elemente cyberpunk, noir și horror. Protagonista, Corinne White, este o declasată care fură date confidențiale pentru a le revinde pe piața neagră. După o asemenea operațiune clandestină, Corinne e dusă de complicele ei, Hank, la cabinetul ilegal al fraților Choi în vederea înlocuirii unui braț protetic cu altul ceva mai performant. Protagonista, care e traumatizată, alcoolică și dependentă de droguri, are o idilă cu o chelneriță, însă aceasta din urmă e ucisă de o creatură bionică, iar Corinne pleacă la Pittsburgh pe urmele plutocratului Oni, care trimisese creatura. Finalul volumului dezvăluie sursa trumei protagonistei și sfârșitul violent al acolitului lui Oni, postumanul Massault - dar povestea e departe de a se fi sfârșit.

Conversations with the Dead exploatează cu precizie... chirurgicală nostalgia pentru genul cyberpunk survenită în ultimii câțiva ani. Pe de o parte, personajul principal, cu combinația sa de duritate exterioară și traumă internă nemărturisită, vine pe filiația eroilor lui Hemingway și Fitzgerald, trecând prin detectivii particulari creați de Hammett și Chandler, și reamintește de personaje-narator emblematice ca Automatic Jack din "Burning Chrome". Desigur, în pas cu vremurile, personajul principal este feminin (nu masculin), veteran al operațiunilor secrete din megacorporații (nu al Primului Război Mondial) și înarmat cu nanoboți care îi permit să absoarbă informațiile prin atingere (nu cu o memorie clară și cu o minte ascuțită, ca Philip Marlowe).

Pe de altă parte, galeria multietnică postumană a personajelor secundare i-ar face cinste oricărui roman cyberpunk din deceniile trecute. (Ocazional, graficianul a portretizat în paginile albumului membri ai familiei și prieteni, însă asta e altă poveste.)

Fundalul intrigii este realizat printr-o combinație de tehnici grafice și narațiune cu mare efect. Astfel, elemente vizuale precum stropii fini aplicați cu aerograful se combină cu explicații aruncate în treacăt, între două scene de acțiune, cu privire la furtuni solare, schimbări climatice și poluare urbană.

Apoi intervin efectele psihologice - precum sindromul stresului posttraumatic - și cele de suspans. Căci intriga e condusă cu mână de maestru, iar ancheta dusă de protagonistă pentru a descoperi cine i-a ucis iubita merge în paralel cu ancheta dusă de cititori pentru a afla sursa traumei protagonistei.

Nu în ultimul rând, aș aminti elementele horror, precum halucinațiile protagonistei, personajele secundare atavice, postumanii reînviați și augmentați cu proteze mioelectrice și numeroasele scene de violență fizică viscerală. Toate acestea, combinate cu un stil grafic idiosincratic, comparabil cu cel al lui Bill Sienkiewicz sau cu cel al lui Dave McKean, fac Conversations with the Dead un roman grafic care se citește cu sufletul la gură - și care merită numeroase recitiri.

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs primul volum din Empty Zone, am început să îl citesc pe cel de-al doilea, Industrial Smile. Însă despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej.

Kevin Kelly, "The Inevitable" (2016)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Kevin Kelly intitulat: The Inevitable - Understanding the 12 Technological Forces That Will Shape Our Future (Editura Penguin, New York, 2016). L-am parcurs în perioada august-octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Dacă viitorologi precum John Naisbitt sau Adam Greenfield folosesc substantive pentru a identifica tendințe sociale majore sau tehnologii radicale care ne schimbă viața, domnul Kevin Kelly (fostul redactor-șef al revistei Wired) preferă verbele. Astfel, capitolele din lucrarea sa poartă titluri precum: "Devenire" sau "Începere".

Primul capitol, "Devenire", tratează despre schimbarea rapidă, perpetuă a tehnologiilor pe care le utilizăm și despre adaptarea noastră continuă la noile versiuni apărute. Cu alte cuvinte, telefonul mobil, calculatorul personal sau automobilul devin din ce în ce mai avansate, pe măsură ce le înlocuim cu altele, de la an la an sau de la deceniu la deceniu, iar oamenii și societatea se modifică, la rândul lor, ca o consecință a acestei perpetue schimbări.

Capitolul al doilea, "Cognificarea", discută imixtiunea diverselor forme de inteligență artificală în varii domenii de activitate umană.

Capitolul al treilea, "Curgerea", abordează efectele dezvoltării Internetului și ale fluxurilor imense de date care se vehiculează în acest mediu de comunicare. Gama acestor efecte e vastă, însă autorul face efortul să le inventarieze, să le ilustreze cu exemple și să le explice.

Capitolul al patrulea, "Ecranizarea", tratează despre trecerea de la cultura cărții tipărite la cultura ecranului portabil - și la efectele nebănuite asupra textelor, cărților, articolelor jurnalistice și așa mai departe.

Capitolul al cincilea, "Accesarea", aduce în discuție trecerea accentului de la posesie la acces. Autorul prezintă cazuri, de la Uber la Airbnb la Kindle Unlimited la Netflix, în care utilizatorii preferă să aibă acces la un serviciu sau la un produs în loc să îl cumpere și să îl dețină.

Al șaselea capitol, "Împărțirea", tratează un alt fenomen foarte popular pe Internet - mai exact, distribuirea gratuită. În numeroase cazuri, fie că vorbim despre muzică, despre producții cinematografice, despre articole de enciclopedie sau despre programe pentru calculatoare, creatorii sunt dispuși să le ofere gratuit, iar proiecte precum Wikipedia sau site-uri ca YouTube au avut un succes extraordinar mulțumită acestui fenomen contraintuitiv.

Capitolul al șaptelea, "Filtrarea", vine ca o consecință a celui precedent. Dacă informațiile de pe Internet sunt supraabundente, utilizatorii au nevoie de metode pentru filtrarea acestora.

Capitolul al optulea prezintă "Remixarea" - o tendință a creatorilor de a amesteca elemente mai vechi pentru a produce lucrări noi.

Capitolul al nouălea, în schimb, discută "Interacționarea" și mută discuția de la Internet la realitatea virtuală și la realitatea amplificată.

Capitolul al zecelea, "Monitorizarea", prezintă numeroase căi prin care, în prezent, oamenii își pot monitoriza temperatura corpului, pulsul și alte procese fiziologice pentru a-și cunoaște starea de sănătate. Cum datele obținute din monitorizare sunt comunicate, împărtășite și discutate, nu e de mirare că au apărut comunități online dedicate acestor chestiuni.

Capitolul al unsprezecelea discută "Chestionarea" - căci dezvoltarea fără precedent a științei și tehnologiei ne permite să punem sub semnul întrebării o mulțime de subiecte și, în unele cazuri, să obținem răspunsuri surpinzătoare.

Capitolul al doisprezecelea, "Începerea", este și cel mai memorabil. Domnul Kevin Kelly compară sistemul informațional global cu o nouă formă de viață - una care nu doarme și pe care o învățăm mereu câte ceva, de fiecare dată când interacționăm cu rețeaua de telecomunicații. De asemenea, în opinia autorului, această creatură, cea mai complexă structură din câte au creat oamenii până acum, abia a început să trăiască - și este vizibilă din spațiul cosmic.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu o serie de note de final și cu un index alfabetic.

Dacă, pe măsură ce citeam Radical Technologies, eram din ce în ce mai intrigat de faptul că, pentru a-și susține viziunile cam pesimiste, autorul nu aducea suficiente exemple sau studii de caz, când am parcurs The Inevitable am fost dezamăgit să constat că, pentru a-și susține vizinile optimiste, autorul aduce încă și mai puține exemple sau dovezi. Cumva, pe măsură ce parcurg mai multe lucrări de viitorologie și din domenii conexe, încep să îi duc lipsa domnului Bruce Sterling, care, cu formarea sa profesională de jurnalist, merge la fața locului, intervievează, investighează, experimentează și abia apoi scrie.

Desigur, cele de mai sus nu m-au împiedicat să apreciez The Inevitable, o lucrare cam la fel de importantă, în acest deceniu, pe cât a fost Al Treilea Val de Alvin Toffler în anii 1980. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)  Tocmai de aceea, imediat cum am terminat-o de citit, am început să parcurg un alt volum pe o temă înrudită, Life 3.0. Însă, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej. 

Adam Greenfield, "Radical Technologies" (2017)

(Imagine preluată de pe situl editurii Verso)

La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Adam Greenfield intitulat: Radical Techologies: The Design of Everyday Life (Editura Verso, Londra, 2018). L-am parcurs în perioada mai-iunie 2019.

Și iată ce am aflat:

În introducere, autorul prezintă viața de zi cu zi în Paris, în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, cu telefoane mobile inteligente, acces fără fir la Internet, senzori, camere de supraveghere, automate bancare și așa mai departe.

Apoi, în capitolele următoare, tratează pe rând despre câteva tehnologii dominante sau emergente care schimbă radical modul în care funcționează societatea.

Primul capitol le este dedicat telefoanelor mobile inteligente și modurilor în care acestea integrează sinele utilizatorului într-o rețea socială.

Al doilea capitol prezintă Internetul lucrurilor și promisiunea unei rețele planetare de percepții și reacții din partea obiectelor pe care le utilizăm.

Capitolul al treilea are în vedere realitatea amplificată - un strat suplimentar, interactiv, așternut peste lume.

Capitolul al patrulea, în schimb, tratează despre fabricarea numerică a obiectelor și speculează pe marginea unei economii politice a materiei.

Capitolul al cincilea aduce în discuție criptomonedele și garanția computerizată a valorii. (De remarcat efortul pe care îl face autorul pentru a le explica neinițiaților modul în care funcționează criptomonedele fără o autoritate centrală.)

Capitolul al șaselea examinează posibilitățile tehnologiei blockchain dincolo de Bitcoin - un eșafodaj pentru instituțiile postumane.

Al șaptelea capitol, pe de altă parte, discută o temă ceva mai îngrijorătoare: automatizarea și posibilitatea anihilării muncii.

Capitolul al optulea tratează despre alt subiect cu implicații multiple: învățarea de către mașinării și producerea de cunoștințe de către algoritmi.

Capitolul al zecelea, intitulat "Tehnologii radicale: Proiectarea vieții de zi cu zi", prezintă câteva scenarii posibile pentru dezvoltarea societății globale în viitorul apropiat.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

Pe ansamblu, am apreciat lucrarea domnului Adam Greenfield atât pentru viziunea de sinteză pe care o oferă asupra unor tehnologii contemporane, cât și pentru efortul de a construi nu unul, ci mai multe scenarii posibile pentru viitor. Din acest punct de vedere, pentru deceniul actual, Radical Technologies este la fel de necesară și de utilă pe cât a fost Megatendințe de John Naisbitt la vremea ei, în anii 1980. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Pe de altă parte, destul de des, scenariile imaginate de autor mi s-au părut destul de pesimiste sau de alarmiste. Ca urmare, imediat după ce am încheiat lectura volumului Radical Technologies, am început să citesc o lucrare pe o temă foarte similară, The Inevitable. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.  

Simon Ward, "Aliens - The Set Photography" (2016)

Imagine preluată de pe site-ul amazon.co.uk.

În alt deceniu, în alt mileniu, în anii 1980, mulțumită unui prieten, domnul Bogdan Mihai Manolache, am avut ocazia să citesc o carte despre realizarea filmului Alien. Pe de o parte, am fost uimit și încântat de schițele și picturile reproduse în acel volum, lucrări grafice care le aparțineau unor artiști precum Jean Giraud (Moebius), Chris Foss și H. R. Giger. Pe de altă parte, am fost fascinat de informațiile referitoare la construirea machetelor, la realizarea decorurilor, costumelor și accesoriilor, respectiv de anecdotele de la filmări. Doar că, anii 1980 în România fiind cum erau, n-am avut cum să cumpăr și eu un exemplar din acel volum remarcabil și am rămas doar cu amintirea.

Până când, mulți ani mai târziu, într-o seară cam înnorată, a ieșit soarele și pe strada mea.

Pe 2 noiembrie 2019, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Simon Ward intitulat: Aliens - The Set Photography: Behind the Scenes of James Cameron's 1986 Masterpiece (Titan Books, Londra, 2016). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Volumul debutează cu câteva amintiri personale ale doamnei Carrie Henn, care, pe vremea când era fetiță, a jucat rolul personajului feminin Newt în filmul Aliens.

Apoi, urmează o secțiune despre distribuție și despre echipa de filmare. 

În altă secțiune, "Pe platou", sunt prezentate principalele etape ale intrigii filmului, însoțite de comentarii ale actrițelor Carrie Henn și Jenette Goldstein.

Secțiunea finală, "În culise", arată cum au fost realizate costumele, machetele, decorurile, accesoriile și efectele speciale.

Am fost foarte plăcut impresionat de calitatea grafică și tipografică a albumului: Copertă cartonată, supracopertă color în policromie, mată, file de hârtie cretată, numeroase imagini color de pe platourile de filmare, fotografii alb-negru de arhivă, cadre din film. De asemenea, am apreciat informațiile referitoare la realizarea filmului și am fost emoționat să aflu de grija cu care actrița din rolul principal, Sigourney Weaver, dar și ceilalți actori și cascadori au tratat-o pe micuța Carrie pe parcursul filmărilor. Nu în ultimul rând, mi s-a părut interesantă implicarea actrițelor și actorilor în procesul de creație - spre exemplu, interpreții pușcașilor marini au fost încurajați să își personalizeze costumele.

La finalul lecturii, am rămas cu impresia că Aliens - The Set Photography a meritat pe deplin prețul achiziției și timpul de lectură. I-am găsit loc la raft, în colecția mea, și cu siguranță că îl voi reciti și cu alte ocazii.

Desigur, în aceeași seară am luat un alt album despre realizarea peliculei cinematografice Alien: Covenant. Însă despre acela vom discuta cu alt prilej.

Neal Stephenson, "Quicksilver" (2003)

(Imagine preluată de pe situl Antiqbook)

În 2003, prin amabilitatea domnului Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar cartonat din prima ediție a unui volum de Neal Stephenson: Quicksilver (Editura HarperCollins, New York, 2003). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia la a patra tentativă, în intervalul decembrie 2018 - ianuarie 2019.

Și iată ce am aflat:

După cum scrie chiar pe copertă, Quicksilver este primul volum dintr-o serie mai amplă, intitulată Ciclul baroc. Și... e un volum omnibus, care cuprinde trei romane.

Cel dintâi roman al seriei se intitulează Quicksilver. La începutul acestuia, în octombrie 1713, Enoch Root (pe care poate vi-l amintiți din Cryptonomicon) îl vizitează undeva, lângă Boston, pe un anume Daniel Waterhouse, membru al Societății Regale și întemeietor al Institutului din Golful Massachussetts pentru Arte Tehnologice. Dr. Waterhouse se vede nevoit să înceteze lucrul la mașina de calcul pe care o făcuse după planurile lui Leibniz și, la invitația unei principese moștenitoare, să se îmbarce pentru a reveni în Anglia.

Pe parcurs, Dr. Waterhouse își amintește evenimente din tinerețea sa, precum Marea Ciumă din 1665, Marele Incendiu din 1666, studii făcute la Cambridge în compania lui Isaac Newton, precum și interesul acestuia pentru optică, pentru alchimie, pentru mecanică și pentru hidrodinamică - ceea ce îl conduce la dezvoltarea calculului integral.

Traversarea Atlanticului se dovedește mai anevoioasă decât era cazul, în principal din cauza lui Edward Teach, zis Barbă-Neagră, și a flotilei sale de pirați, însă, mulțumită căpitanului van Hoek și echipajului de pe Minerva, Dr. Waterhouse scapă cu bine.

Al doilea roman, King of the Vagabonds, are alt fir narativ și alt protagonist. Jack Shaftoe este un copil al străzii care ajută la abordarea și jefuirea navelor comerciale ancorate în estuarul Tamisei, apoi la executarea condamnaților la Tyburn, iar, în cele din urmă, devine copil de trupă, împreună cu fratele său, Bob, într-un regiment de dragoni. Mai târziu, tânărul Shaftoe ajunge la asediul Vienei, unde o salvează pe o sclavă, Eliza. Cei doi rătăcesc prin Austria și Boemia, apoi ajung la Leipzig, unde au de-a face cu dr. Gottfried Wilhelm Leibniz și cu familia de bancheri von Hacklheber. După o călătorie prin Saxonia și aventuri în Munții Hartz, Jack și Eliza ajung în Amsterdam, iar ea se implică în afaceri și în speculații financiare. De acolo, Jack merge la Paris, unde își croiește relații în lumea interlopă, apoi la Lyons.

Jack revine la Paris, e capturat, însă evadează, iscând confuzii la un bal mascat unde vedeta era Regele Soare. Reîntors în Amsterdam, decide să plece în lume și să câștige o avere, ceea ce o înfurie pe Eliza atât de mult încât îl atacă cu un harpon. Iar pirații de pe coasta berberă capturează vasul pe care călătorea protagonistul, drept pentru care, la finalul romanului, Jack ajunge sclav la galere.

Al treilea roman se intitulează Odalisque și prezintă moartea lui Carol al II-lea, apoi accederea lui Iacob al II-lea la tronul Angliei. Eliza se stabilește la Versailles, unde, pe de o parte, atrage aristocrația franceză în speculații financiare, iar, pe de altă parte, spionează în beneficiul lui William de Orania. Daniel Waterhouse se implică în intrigile de la curtea regală, dar și în cercetările lui Isaac Newton. Bob Shaftoe, în schimb, revine în Anglia cu un regiment de dragoni în care devenise sergent-major și participă la reprimarea rebeliunii ducelui de Monmouth. Apoi, în Olanda, o contactează pe Eliza și îi solicită ajutorul pentru eliberarea iubitei lui, Abigail, din sclavie.

Daniel Waterhouse e întemnițat de iacobini, în vreme ce Eliza dejoacă o tentativă de asasinat asupra lui William de Orania. La Versailles, un tânăr criptanalist, Rossignol, decriptează jurnalul brodat al Elizei și îl informează pe Ludovic al XIV-lea despre unele dintre deplasările și activitățile ei, însă Eliza îl seduce, iar Rossignol trece sub tăcere faptele ei de spionaj condamnabile.

Spre final, Daniel Waterhouse asistă la Glorioasa Revoluție și la fuga lui Iacob al II-lea. Eliza dă naștere unui copil. Societatea Regală, în schimb, organizează o petrecere de adio pentru dr. Waterhouse - care suferă de calculi renali și poate nu va supraviețui litotomiei.

Printre numeroasele calități care recomandă acest volum omnibus, voi aminti doar câteva:

Mai întâi, intriga vastă, cuprinzătoare, ce implică evenimente din istoria politică, militară și economică a mai multor țări europene. Munca de documentare a autorului a fost titanică, iar rezultatele se văd.

În al doilea rând, e de apreciat vasta galerie de personaje. Domnul Stephenson a plasat la finalul volumului o listă a zecilor de personaje ce apar în acest volum, cu notițe biografice, și a avut grijă să facă diferența între persoanele istorice, precum Samuel Pepys, și personajele fictive, precum dr. Daniel Waterhouse. Și aici, efortul scriitorului a fost colosal, căci în romanele din Quicksilver apar Sir Isaac Newton, Christiaan Huygens, Robert Hooke, John Wilkins, Sir Christopher Wren, precum și o pleiadă de aristocrați și de monarhi.

În al treilea rând, am fost impresionat de diversitatea convențiilor textuale folosite. Astfel, vaste porțiuni din Odalisque sunt scrise în stilul de roman epistolar, iar altele redau pasaje din jurnalul Elizei. De asemenea, unele scene iau forma unor piese de teatru în miniatură. Ca un omagiu la adresa lui Thomas Pynchon, pe alocuri apar cântece umoristice și numere de vodevil.

Nu în ultimul rând, merită amintită bogăția vocabularului utilizat. Atât discursul personajelor, cât și stilul indirect liber în care le sunt redate gândurile și percepțiile sunt foarte grijuliu construite pentru a prezenta atmosfera istorică și mentalitatea epocii.

Aș dori, de asemenea, să menționez prezentarea foarte îngrijită a volumului: copertă cartonată, supracopertă color, metalizată, în relief, tehnoredactare îngrijită, hărți relevante pe coperta a doua și a treia, margini zimțate, inegale ale filelor, ca la cărțile vechi.

Ca urmare a celor expuse mai sus, imediat cum am terminat volumul Quicksilver l-am început pe următorul, The Confusion. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie. 

François Schuiten și Benoît Peeters, "Les Cités obscures - Livre 2"

În 2018, prin amabilitatea importatorilor de carte franceză de la Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al integralei Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters. Volumul a fost publicat de editura Casterman din Paris în 2018 și are 380 de pagini. L-am parcurs pe îndelete până în iulie 2019.

Și iată ce am aflat:

Prima secțiune, Turnul, este o bandă desenată alb-negru care urmărește explorările făcute de un zidar, Giovanni Battista, care lucrează la întreținerea unui sector dintr-un turn gigantic. Cum mesajele pe care acesta le trimite pentru materiale de construcție rămân fără răspuns, protagonistul (un bărbat între două vârste care seamănă surprinzător de mult cu Orson Welles) începe o ascensiune dificilă care îi aduce câțiva prieteni, o însoțitoare de nădejde (Milena) și o mulțime de aventuri. Iar ascensiunea sa de la un etaj la altul pare să fie, în mod bizar, și o trecere prin epocile istorice, de la perioada feudală la epoca modernă.

Turnul este urmat de un articol despre sursele de inspirație ale acestui album, "Visuri de piatră", și de un interviu imaginar cu Orson Welles.

În cuprins se găsește apoi o lucrare metaficțională atribuită personajului fictiv Axel Wappendorf - Enciclopedia transporturilor prezente și viitoare. Dacă Jorge Luis Borges a scris o carte a ființelor imaginare, François Schuiten și Benoît Peeters se ambiționează să imagineze o puzderie de mijloace de transport.

Albumul Drumul spre Armilia nu e o bandă desenată propriu-zisă, cât o carte ilustrată. Narațiunea e scrisă din perspectiva unui băiat care zboară cu dirijabilul spre Armilia, un oraș din zona arctică, iar paginile de text alternează cu planșe ilustrate. Astfel, cititorii își fac o idee despre vastitatea și complexitatea acestei lumi imaginare - căci drumul spre Armilia implică numeroase escale în diverse orașe. Scurte secțiuni de bandă desenată din album sugerează însă că povestea și ilustrațiile reprezintă ceea ce își imaginează Friedrich, un ucenic din orașul industrial Mylos, în timp ce citește o carte.

Secțiunea aceasta e însoțită de extrase din Ghidul orașelor, despre metropolele Armilia și Calvani.

Brüsel, în schimb, este o satiră kafkaeskă la adresa diverselor etape de modernizare prin care a trecut Bruxelles în anii 1970 și 1980. Protagonistul, Constant, își vede magazinul demolat pentru a face loc unor clădiri moderne în orașul obscur Brüsel, iar de aici începe un periplu prin spitale, pe străzi, prin săli de conferință, la bordul unor dirijabile și în ambarcațiuni maritime. Căci Constant, vrând-nevrând, ajunge să interacționeze cu organizații militante, cu politicieni, cu investitori, cu medici și cu o funcționară care se ocupă cu sabotajul.

Urmează un alt extras din Ghidul orașelor - dedicat metropolei Brüsel - și Dosarul B - scenariul ilustrat al unui documentar în care sunt investigate căile de trecere din Bruxelles în Brüsel.

Spre final, volumul conține o scurtă bandă desenată onirică intitulată Caii lunii și o reinterpretare a basmului "Prințesa și bobul de mazăre", Perla.

Tomul se încheie cu bibliografia lucrărilor cuprinse, cu schițele biobibliografice ale celor doi autori și cu bibliografia extinsă a cărților publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters atât împreună, cât și separat.

Acest al doilea volum al integralei Orașelor obscure impresionează în multe privințe. Turnul pare a fi un omagiu la adresa unor artiști precum Brueghel și Piranesi, dar și o trecere în revistă a stilurilor arhitecturale de la romanic la gotic și baroc. Secțiunile metatextuale extind în spațiu și timp lumea imaginară a celor doi creatori, iar Drumul spre Armilia, Caii lunii și Perla deschid seria Orașelor obscure către un segment de cititori mai mici. Brüsel, pe de altă parte, amplifică elemente de critică socială care erau deja prezente în volumul precedent.

Pe ansamblu, Les Cités obscures - Livre 2 s-a dovedit a merita timpul și banii - mai ales că se prezintă sub formă de volum cartonat, tipărit pe hârtie cretată, cu titlul embosat. Vă recomand și dumneavoastră această piesă de colecție.

Desigur, după ce am încheiat lectura, am început să parcurg tomul al treilea al acestei serii. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

François Schuiten și Benoît Peeters, "Les Cités obscures - Livre 1" (2017)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

În alt deceniu, în alt mileniu, câțiva oameni inimoși de la Craiova, printre care Viorel Pârligras, Marian Mirescu, Dodo Niță și Mircea Liviu Goga, au publicat o revistă trimestrială de literatură SF intitulată Orfeu din Orion. Într-unul dintre numerele acelei reviste, domnul Dodo Niță ne-a oferit o scurtă prezentare a unor albume de benzi desenate create de belgianul François Schuiten și de francezul Benoît Peeters. Conceptul de la baza acestor albume mi s-a părut intrigant - orașe-stat dintr-o lume paralelă cu a noastră - așa încât, ulterior, când am avut ocazia, am citit și cumpărat câteva volume din serie.

Spre bucuria mea, începând din 2017, Editura Casterman a publicat, în ediție de lux, o integrală a Orașelor obscure, iar eu am avut plăcerea, mulțumită importatorilor de carte franceză de la Kira Kiralina, să achiziționez un exemplar.

Am parcurs primul volum al seriei, Les Cités obscures - Livre 1 (Editura Casterman, Paris, 2017), în intervalul septembrie - decembrie 2018. Și iată ce am aflat:

Cartea întâi a integralei Orașelor obscure începe cu o introducere a scenaristului Benoît Peeters, apoi prezintă câteva extrase ilustrate din Ghidul orașelor, unde ne sunt arătate geografia, istoria și civilizația acestei lumi paralele.

Urmează albumul de bandă desenată color Les Murailles de Samaris, în care un explorator din orașul Art Nouveau Xhystos călătorește prin deșert până la orașul baroc Samaris, apoi caută să evadeze de acolo și să revină în orașul său de baștină pentru a raporta ceea ce găsise agolo. (Dar poate că evadarea sa a fost iluzorie...)

După un alt extras din Ghidul oașelor, dedicat urbei Xhystos, urmează un al doilea album de bandă desenată, de această dată alb-negru, intitulat La Fièvre d'Urbicande. Un personaj secundar din primul album, Eugen Robick, este implicat, în calitate de "urbatect", într-un plan de modernizare al orașului Urbicande. Malul sudic al acestui oraș e în stil Art Déco, în vreme ce malul nordic este haotic, dezorganizat. Planurile de modernizare ale orașului sunt însă perturbate de o stranie structură cubică, din metal, care tot crește, se tot dezvoltă și se tot multiplică. Politicienii și militarii caută să distrugă rețeaua, în vreme ce oamenii obișnuiți se adaptează și o folosesc în felul lor. În cele din urmă, rețeaua crește în asemenea măsură încât dispare, însă locuitorii din Urbicande, ca urmare a beneficiilor vremelnice obținute de pe urma ei, încep să construiască o rețea proprie.

Pe același subiect, în volum se mai găsesc secțiunea metatextuală La légende du réseau, scurta bandă desenată La dernière vision d'Eugen Robick, libretul Urbicande Opéra și o secțiune din Ghidul orașelor dedicat metropolei Urbicande.

Urmează câteva fragmente dintr-un album de bandă desenată alb-negru, început, dar neterminat, care se intitulează Les Mystères de Pâhry. De această dată, ni se prezintă tribulațiile unui explorator urban care călătorește prin culoarele și cotloanele secrete ale unor clădiri publice imense din orașul obscur Pâhry.

Pe aceeași temă, în volum veți găsi o secțiune din Ghidul orașelor referitor la metropola Pâhry, precum și un omagiu de două pagini adus lui Tintin, Dans les faubourgs de Pâhry.

Spre final, volumul conține un album metatextual, L'Archiviste. Protagonistul, un arhivar de la o instituție publică, eplorează prin arhive, găsește informații despre orașele obscure și construiește un dosar referitor la metropole precum Xhystos, Mylos, Cernovada, Pâhry, Alaxis și Brüsel. Cam ca în filmele italiene cu mafioți, autorități superioare cu interese ascunse intervin, dosarul e confiscat, probele documentare sunt distruse, iar arhivarul își pierde slujba.

Volumul se încheie cu note bibliografice privitoare la albumele de benzi desenate ale seriei, cu notele biografice ale celor doi autori și cu o bibliografie în care sunt listate atât lucrările publicate împreună de baronul François Schuiten și de domnul Peeters, cât și cele pe care dumnealor le-au publicat separat.

Pe ansamblu, Cartea 1 a Orașelor obscure este un produs de lux (volum cartonat, hârtie cretată, interior alb-negru și color, tehnoredactare impecabilă), o piesă de colecție, dar și o lucrare extrem de ambițioasă. Grafica este foarte elegant realizată, iar, pe alocuri, unele planșe sunt uimitoare în complexitatea desenului și în frumusețea schemei de culoare. Scenariul de asemenea, este interesant - uneori captivant.

Punctul forte al seriei, dincolo de elementele deja menționate, îl constituie însă lumea imaginară în sine. Acest al doilea Pământ este prezentat în detalii minuțioase. Astfel, fiecare dintre orașele imaginate de cei doi creatori are nu doar un stil arhitectonic distinct, ci și o vestimentație unitară a personajelor, ba chiar și un antet specific pentru hârtia de scrisori, precum și o manieră anume de a caligrafia.

Nu în ultimul rând, cititorii avizați vor descoperi trimiteri intertextuale la lucrări de Franz Kafka, de Jorge Luis Borges, de Italo Calvino, de Jules Verne. Până și "urbatectul" E. Robick, cel din povestea despre rețeaua cubică, pare să fie un ecou al lui Ernő Rubik, care a fermecat o lume întreagă cu al său cub magic în anii 1980. Și, cum intertextualitatea nu funcționează niciodată într-un singur sens, trebuie să mărturisesc că seria Orașelor obscure a exercitat o influență semnificativă asupra lumii imaginare din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate.

Firește, după ce am parcurs acest prim volum al Orașelor obscure, l-am început pe al doilea. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Frank Miller et al., "Batman: The Dark Knight - Master Race" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La jumătatea lunii iunie 2019, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am cumpărat un exemplar din romanul grafic: Batman: The Dark Knight - Master Race (DC Comics, Burbank, CA, 2018). L-am parcurs în intervalul iunie - iulie 2019.

Și iată ce am aflat:

Master Race completează trilogia începută cu The Dark Knight Returns și continuată cu The Dark Knight Strikes Again. Scenariul le aparține lui Frank Miller și Brian Azzarello, iar grafica a fost asigurată de Frank Miller, Andy Kubert, Klaus Janson și Brad Anderson. Volumul este masiv (392 de pagini), iar lectura nu e tocmai agreabilă.

Evenimentele din intrigă sunt plasate la relativ puțin timp după cele din The Dark Knight Strikes Again. De această dată, locuitorii de pe planeta Krypton care fuseseră reduși la dimensiuni minuscule și întemințați sub un glob de cristal evadează, revin la dimensiunile inițiale și amenință să ia în stăpânire întregul Pământ. Supereroii din Liga Dreptății li se opun în unele cazuri - însă Batman, destul de bătrân, trebuie să călătorească în Arctica, pentru a-l dezgheța pe Superman, Flashman și Green Lantern sunt scoși din joc relativ ușor de către invadatori, iar Wonder Woman se retrage printe amazoane pentru a-și crește al doilea copil.

Kryptonienii disturg câteva orașe și cer ca Batman să le fie predat. Supereroii și aliații lor reușesc însă o contraofensivă, iar planul de dominație mondială al kryptonienilor este dejucat. Mai mult, Superman îl îmbăiază pe Batman într-un izvor al tinereții veșnice, iar acesta din urmă revine la îndatoririle sale de justițiar al orașului Gotham.

Un aspect demn de remarcat este că, la fel ca în volumele precedente ale trilogiei, firele narative principale se intersectează cu comentarii de pe posturi TV și cu incidente de pe străzi, în care sunt implicate personaje comune. De această dată (ca o formă de satiră, presupun), unele dintre personajele care sunt intervievate la TV seamănă izbitor de mult cu Hilary Clinton, cu Barack Obama, respectiv cu Donald Trump.

Din păcate, însă, Master Race mi-a plăcut încă și mai puțin decât The Dark Knight Strikes Again. Pe lângă scenariul pueril și abundența de super-eroi, ceea ce șochează este deteriorarea accentuată a calităților de grafician ale lui Frank Miller. Omul care ne-a oferit seria Sin City a ajuns să producă planșe caricaturale, cu personaje disproporționate și cu trăsături grotești. E drept că unele fascicule din volum au fost desenate de alți graficieni, iar acelea arată decent, însă planșele desenate de Frank Miller (deloc puține) sunt urâte - ca și când creatorul de azi ar fi ajuns să parodieze și să ducă în derizoriu viziunea artistului grafic de acum trei sau patru decenii.

Ca urmare, nu voi păstra în colecție nici Master Race, nici The Dark Knight Strikes Again. Trebuie să fac loc la raft pentru Lady Mechanika: Sangre și pentru Aether & Empire. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.