Naomi Klein, "This Changes Everything" (2014)

La jumătatea lunii iulie 2015, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar din cea mai recentă lucrare a cercetătoarei canadiene Naomi Klein, This Changes Everything - Capitalism vs. the Climate (Editura Penguin, Londra, 2015). Spre deosebire de alte cărți ale aceleiași autoare, pe aceasta am parcurs-o destul de greu, în intervalul aprilie 2016 - februarie 2017. I-am dat totuși de capăt în cele din urmă.

Și iată ce am aflat:

După ce, în lucrările sale precedente, doamna Naomi Klein s-a ocupat de unele efecte ale globalizării în capitalismul târziu (No Logo), de efectele școlii economice de la Chicago (The Shock Doctrine), respectiv de apariția unui nou tip de mișcare de protest facilitată de Internet, de telefonia mobilă și de site-urile de socializare (Fences and Windows), de această dată se concentrează asupra problemei încălzirii globale.

Încă din introducere, autoarea ne asigură că "Într-un fel sau altul, totul se schimbă", apoi oferă exemple ce ilustrează efectele încălzirii golbale.

Partea întâi, "Moment prost ales", discută despre puterea revoluționară a schimbării climatice, despre modul în care fundamentalismul pieței libere a ajutat la supraîncălzirea planetei, despre necesitatea construirii unei mișcări de rezistență împotriva încălzirii globale și a insituirii unui sistem de planificare și interdicții, respectiv despre căile prin care fiecare dintre noi neagă încălzirea globală și ce am putea face în această privință.

Partea a doua, "Gândire magică", tratează despre unele soluții care par să nu fi dat rezultate. Astfel, doamna Naomi Klein prezintă cazuri de fuziune dezastruoasă între corporații și mișcări ecologiste, motivele pentru care miliardarii ce au îmbrățișat ecologismul nu ne vor salva, apoi soluții absurde prin care încălzirea globală ar fi încetinită prin poluarea atmosferei terestre superioare.

Partea a treia, "Pornim, oricum", prezintă apariția unui nou tip de activism ecologist, pe care cercetătoarea canadiană îl numește Blocadia. Cititorii află despre noii războinici ai climatului, despre democrație, reinvestirea în companii prietenoase cu mediul încojurător și progresele înregistrate până în prezent, despre drepturile ameri-indienilor și modul în care acestea au fost folosite în instanță pentru a bloca unele activități extractive poluante din America de Nord, despre faptul că atmosfera e un bun comun, iar unele datorii istorice ar trebui plătite, respectiv despre posibilitatea regenerării ecosistemului și tranziția de la extracție la reînnoire.

Concluzia cărții este că, în intervalul rămas până la deteriorarea ireversibilă a climatului, avem, la limită, suficient timp pentru a realiza imposibilul. Lucrarea se încheie cu o secțiune de note, cu o pagină de mulțumiri și cu un index.

Pe de o parte, This Changes Everything este relevantă tocmai pentru că, într-un fel sau altul, schimbările climatice aduse de încălzirea globală ne afectează pe toți. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc că astfel de lucrări au tot apărut din anii 1960 încoace, iar faptele pe care le prezintă (reale, documentate și îngrijorătoare) nu au determinat prea multe instituții care contribuie la poluarea mediului să se reorienteze către activități ecologice. (Nu după ce s-a încheiat sesiunea de fotografii în scop promoțional, în orice caz.)

Mai mult, mi se pare puțin ciudat că se aduc destul de rar în discuție, pe parcursul cărții, elemente ce contribuie la încălzirea globală precum termocentralele chinezești alimentate cu cărbune sau industria rusească de extragere a gazelor naturale. Îmi vine greu să înțeleg în ce mod o operațiune amplă de extracție de țiței din America de Nord, să zicem, este mai nocivă decât o operațiune la fel de amplă de extracție de țiței din Rusia.

Că utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a combustibililor fosili și despăduririle duc la acumularea dioxidului de carbon în atmosferă și la sporirea efectului de seră înțeleg. Dar, dincolo de ceea ce am ajustat deja în stilul meu de viață (nu dețin un automobil, nu am zburat niciodată cu avionul, mă deplasez cu mijloace de transport în comun acționate electric, cumpăr de preferință alimente și haine produse în țara mea, depozitez selectiv deșeurile în containere special amenajate), nu prea văd în ce mod aș mai putea contribui la protejarea mediului înconjurător. De prezentat la cea mai apropiată benzinărie cu o pancartă cu un slogan ecologist nu am să mă prezint prea curând. La urma urmei, și cărțile doamnei Klein sunt distribuite pe glob tot prin livrare cu vehicule alimentate cu combustibili fosili... care contribuie la încălzirea globală.

Voi așeza pur și simplu This Changes Everything la raft, alături de celelalte cărți ale cercetătoarei canadiene, și o să-mi văd de restul vieții mele. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din această carte aici.)

Thomas Crump, "A Brief History of the Age of Steam" (2007)

Spre finalul lunii aprilie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare a profesorului universitar Thomas Crump, A Brief History of the Age of Steam - The Power That Drove the Industrial Revolution (Editura Robinson, Londra, 2007). Am parcurs-o în intervalul septembrie 2016 - februarie 2017. (Așa multe cărți, așa puțin timp.)

Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o prefață în care autorul explică interesul pe care îl are pentru mașinăriile cu aburi și pentru căile ferate (tatăl său fiind cândva inspector feroviar și luându-l pe fiul său în călătorii prin Marea Britanie), cu o listă a hărților, cu o notă explicativă despre unități de măsură și cu o listă de abrevieri.

Urmează o introducere amplă despre paradigma transporturilor. Astfel, pentru perioada preindustrială, Thomas Crump trece în revistă transportul bunurilor, transportul de persoane, căile de transport terestre, pe cele maritime și pe cele fluviale - cu avantajele și dezavantajele fiecăruia.

Capitolul al doilea discută pe larg "Transportul terestru și limitările acestuia". Conform cercetătorului britanic, primele șine cu vagoneți au apărut în principatele germane, în secolul al cincisprezecelea, în mine. Sistemul a fost adoptat în Anglia în secolul al șaisprezecelea și extins din minele propriu-zise către râuri învecinate pentru a ușura transportul și comercializarea cărbunelui și minereurilor în secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea.

Al treilea capitol tratează despre "Dominația traficului maritim". Printre aspectele discutate se numără rutele de navigație folosite de britanici către Australia, cele folosite de spanioli între America Latină și Filipine, iar de acolo către China, navigația de coastă din America de Nord, transportul fluvial, respectiv navigația în Marea Mediterană.

Capitolul al patrulea prezintă "Invenția motorului cu aburi și problema locomoției". Astfel, aflăm despre invenția lui Denis Papin, din a doua jumătate a secolului al șaptesprezecelea, și despre ameliorarea motorului cu aburi de către Thomas Newcomen în primele decenii ale veacului al optsprezecelea, apoi despre utilizarea motoarelor cu aburi în industria minieră, despre sporirea eficienței motorului cu aburi de către John Smeaton și despre contribuția decisivă a inventatorului James Watt. A doua parte a capitolului prezintă progresele făcute în adaptarea acestor motoare la transportul fluvial în Franța și mai ales în America de Nord, respectiv în folosirea lor în locomotive pentru transportul terestru în Marea Britanie.

Al cincilea capitol îi este dedicat "Vasului fluvial american". Autorul tratează despre schimbările balanței de putere între coloniștii francezi și cei englezi în secolul al optsprezecelea în America de Nord, despre extinderea Uniunii înspre vest în veacul al nouăsprezecelea, apoi despre importanța fluviului Mississippi și a tributarilor săi navigabili în transportul de mărfuri. Apoi, aflăm despre eforturile inventatorului american Henry Shreve, care a creat primele vapoare fluviale pentru navigația pe Mississippi, despre condițiile de călătorie pe fluviu, despre operațiuni militare pe Mississippi în Războiul de Secesiune, respectiv despre construirea canalului Erie și a altor canale care au conectat Marile Lacuri și râul Ohio cu fluviul Hudson, sporind importanța econimică a portului New York în detrimentul altor porturi de pe Coasta de Est.

Capitolul al șaselea, "Vasul fluvial și transportul pe apă continental", discută pe larg despre adaptarea vaselor cu aburi la trasee fluviale din Marea Britanie, Europa, Africa, America de Sud, Asia - cu cazuri specifice discutate pentru India, Indochina, respectiv China.

Al șaptelea capitol trece în revistă "Primii patruzeci de ani ai căilor ferate". Astfel, Thomas Crump prezintă dezvoltarea rețelelor de cale ferată în Marea Britanie, începând din 1830, subliniind contribuțiile lui George și Robert Stephenson și ale lui Isambard Kingdom Brunel, respectiv operațiuni similare din Franța, Italia, Imperiul Austro-Ungar, Prusia. O secțiune separată discută dezvoltarea căilor ferate în America înainte de Războiul de Secesiune, respectiv utilizarea lor pentru operațiuni militare pe parcursul acestuia.

Capitolul al optulea, în schimb, se concentrează asupra "Maniei britanice a căilor ferate". Autorul discută despre construirea unor locomotive funcționale în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, despre dezvoltarea rețelelor de căi ferate regionale, despre rezolvarea unor probleme tehnice de semnalizare și telecomunicații pentru prevenirea accidentelor feroviare, respectiv despre crearea și punerea în practică a unor legi pentru regularizarea activității feroviare și siguranța călătorilor.

Al nouălea capitol tratează despre "Sisteme feroviare ajunse la maturitate". Chestiunile prezentate se situează în ultima treime a secolului al nouăsprezecelea și cuprind inventarea unui sistem de frâne cu aer comprimat de către George Westinghouse, respectiv a vagoanelor frigorifice de către J. B. Sutherland, dezvoltarea unui sistem extins de rețele feroviare în Europa și construirea căilor ferate transcontinentale americane.

Capitolul al zecelea discută despre "Asia, Africa și America Latină: Căile ferate și imperialismul". Intervalul istoric adus în discuție este 1850 - 1914, iar exemplele prezentate includ căile ferate indiene, rutele feroviare din Anzi, căile ferate din Argentina, respectiv căile ferate construite de coloniști în diverse regiuni africane.

O tematică oarecum similară e abordată în capitolul al unsprezecelea, "Marile căi ferate orientale", unde autorul prezintă, în subsecțiuni, construirea căilor ferate transsiberiene, respectiv a rețelei feroviare din partea europeană a Imperiului Țarist, apoi construirea de către companii europene concurente a unor căi ferate în China, iar, în final, construirea rutelor feroviare din Japonia.

Capitolul al doisprezecelea arată cum "Aburul cucerește oceanele". Thomas Crump discută despre dezvoltarea, pe parcursul secolului al nouăsprezecelea, a unor companii de navigație oceanică pentru transportul de mărfuri și de pasageri. Astfel, de la începuturile modeste ale companiilor care navigau pe lângă coastele Marii Britanii până la transatlanticele din primele decenii ale secolului al douăzecilea, istoria pare să se desfășoare sub ochii cititorilor. De asemenea, în a doua parte a capitolului, autorul tratează despre influența pe care, în epoca victoriană, au exercitat-o Războiul din Crimeea și Războiul de Secesiune asupra dezvoltării vaselor cuirasate de război, propulsate de motoare cu aburi. Firește, din acest capitol nu puteau să lipsească unele pagini dedicate tragediei vasului de pasageri Titanic, respectiv măsurilor suplimentare de siguranță maritimă adoptate ulterior la nivel internațional.

Ultimul capitol descrie "Eclipsa transportului cu aburi". Pe de o parte, căile ferate pentru transportul urban de suprafață au fost înlocuite de rețele de metrou. Pe de alta, în secolul al douăzecilea, șoselele și automobilele au ajuns să joace un rol preponderent, iar căile ferate au intrat în declin. Nu în ultimul rând, dezvoltarea aviației a dus la dispariția liniilor maritime destinate călătorilor. Motorul cu combustie internă, respectiv motorul cu reacție, aveau să înlocuiască motorul cu aburi.

Volumul se încheie cu o bogată secțiune de note, cu o bibliografie consistentă și cu un index.

Pe ansamblu, A Brief History of the Age of Steam a reprezentat o lectură foarte educativă și o sursă de informații extrem de utilă. Materialul este bine organizat în capitole și secțiuni, subiectele tratate sunt diverse și interesante, iar unele incidente relatate sunt absolut incredibile - de la o urmărire cu trenuri în Războiul de Secesiune la un accident în care o vijelie a doborât un pod feroviar cu tot cu trenul care îl traversa. Și, cum avusesem deja o experiență de lectură la fel de plăcută și de utilă cu altă lucrare a profesorului Thomas Crump, A Brief History of Science, m-am simțit dator să cumpăr o a treia carte a acestuia, How the Industrial Revolution Changed the World. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie. 

Bill Willingham & Sergio Fernandez Davila, "Legenderry" (2015)

La jumătatea lunii februarie, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, din București, am achiziționat un exemplar din romanul grafic Legenderry - A Steampunk Adventure (Dynamite Entertainment, Mt Laurel, NJ, 2015), realizat de scenaristul Bill Willingham și de artistul grafic Sergio Fernandez Davila. L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului grafic este plasată pe tărâmul Legenderry, unde zonele urbane sunt în plină revoluție industrială, iar multe teritorii sunt insuficient pupulate și destul de sălbatice. Într-un club select din Big City, o nou-venită e pe cale să fie răpită de niște mercenari înarmați. Patroana clubului, Vampirella, intervine și îi masacrează pe mercenari, apoi îi oferă asistență vizitatoarei, Magna Spadarossa. Magna pleacă în căutarea surorii sale, Sonja, iar pe traseu primește ajutor de la personaje precum Kato și Viespea Verde, Flash Gordon, Zorro. Eroii sunt nevoiți să apere tărâmul de o conspirație în care sunt implicați Ming cel Nemilos și doctorul Moreau. Spre final, Magna își dă seama că, de fapt, este Sonia cea Roșcată, căreia îi fuseseră implantate amintiri false.

Ca poveste, Legenderry probabil poate fi mai apreciat de către cei ce au o bună cunoaștere a benzilor desenate americane de acum mai bine de jumătate de veac. Un european obișnuit, din zilele noastre, a aflat puțin despre Vampirella, Sonia cea Roșcată, Flash Gordon sau Zorro și mai nimic despre Kato, Viespea Verde, Fantoma, Steaua Argintie, Căpitanul Victorie sau Omul de Șase Milioane de Dolari.

Ca prezentare grafică, volumul se situează mult peste medie, atât mulțumită planșelor desenate de Sergio Fernandez Davila și colorate de Wes Hartman și Robby Bevard, cât și datorită copertelor create de Joe Benitez și Ivan Nunes, respectiv grație siglelor realizate de Jason Ullmeyer. Personajele reimaginate în stil steampunk de Johnny Desjardins au un loc aparte, iar la finalul volumului veți găsi o bogată galerie cu eroinele și eroii seriei, respectiv o impresionantă colecție de coperte ale fasciculelor în care a apărut ințial Legenderry.

Pe ansamblu, Legenderry poate rivaliza în privința subiectului cu Gotham by Gaslight, iar, în privința prezentării, depășește Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island. Că nu ajunge la nivelul grafic al seriei "Orașelor obscure" sau la densitatea de referințe intertextuale a Ligii domnilor extraordinari repezintă cu totul altă chestiune. Acelea se află în altă... ligă. (Și, bănuiesc, au fost create pentru alt public.)

Cu siguranță însă că Legenderry a meritat timpul și banii. Pe viitor, dacă îmi vor ieși în cale alte volume din serie, nu am să le ocolesc, ba chiar am să vi le prezint și dumneavoastră la momentul potrivit.

Charles Portis, "True Grit" (1968)

În copilărie, am avut o scurtă perioadă în care m-au interesat filmele western. (M-am reprofilat destul de repede pe producții S.F., dar asta e altă poveste.) Interesul pentru acest gen de pelicule mi-a revenit, cu moderație, în ultimii ani, motiv pentru care am vizionat 3:10 to Yuma, Django Unchained, The Hateful Eight, Salvation sau, mai recent, The Revenant. Dintre aceste filme, toate de o foarte bună calitate, mi-a atras în mod deosebit atenția o producție din 2010 a fraților Coen, True Grit, care îi avea în rolurile principale pe Hailee Steinfeld, Jeff Bridges, Matt Damon și Josh Brolin. Ca urmare, spre finalul lunii martie 2017, am achiziționat la preț redus, de la anticariatul Antic ExLibris din București, romanul ce inspirase filmul - Charles Portis, True Grit (Bloomsbury Publishing, Londra, 2011). L-am parcurs la începutul lunii aprilie 2017, în doar câteva ore.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului, Mattie Ross, este o adolescentă de paisprezece ani din Dardanelles, Arkansas. În anii 1870, tatăl ei este ucis și jefuit de un arendaș, Tom Chaney, care fuge în Teritoriul Indian. Mattie discută mai întâi cu autoritățile din Fort Smith, Arkansas, unde a avut loc crima, numai pentru a afla că șeriful nu are autoritatea necesară pentru a-l urmări pe criminal în afara jurisdicției sale. Apoi, în disperare de cauză, protagonista îl angajează pe un agent federal, Reuben Cogburn, zis Rooster, pentru a-l aresta pe Chaney și a-l deferi justiției.

Intriga se complică, pe de o parte pentru că Mattie insistă să îl însoțească pe Cogburn în Teritoriul Indian, pe de alta pentru că Chaney li se alătură unor bandiți conduși de Lucky Ned Pepper. Un polițist rural din Texas, La Boeuf, intră și el în urmărire, iar vremea din ce în ce mai rea, la începutul iernii, le  face viața amară tuturor.

După cum probabil vă așteptați, intriga  duce la o confruntare de final, cu ambuscade și împușcături. Ceea ce nu așteaptă cititorii este însă o adevărată cascadă de puncte culminante, în care suspansul urcă la cote incredibile, iar răsturnările de situație se țin lanț.

În pofida intrigii magistral construite și a finalului foarte mulțumitor, cel mai important atu al romanului îl constituie stilul. Cam ca în The Reivers de William Faulkner, protagonista-naratoare relatează, la mai bine de jumătate de veac, niște evenimente la care participase în adolescență. Autorul a avut grijă, cu fiecare pagină și cu fiecare frază, să filtreze evenimentele intrigii prin percepția adolescentei și prin gândirea bătrânei, iar rezultatul este foarte convingător și, totodată, extrem de dificil de redat în traducere.

O altă trăsătură remarcabilă a stilului o constituie dialogurile. Charles Portis a nuanțat foarte fin vocabularul și pronunția personajelor, în funcție de regiunea de proveniență, grupul etnic, vârsta, nivelul de educație și profesia fiecăruia. Tot prin dialoguri, autorul a dat viață și scenelor din roman, insuflând tensiune și dinamică pe aproape fiecare pagină.

Nu în ultimul rând, romanul impresionează printr-o vastă galerie de personaje secundare - judecători, avocați, antreprenori de pompe funebre, comercianți, arendași, bandiți, șerifi, agenți federali și așa mai departe. Un aspect mai puțin vizibil în filmele de la Hollywood, spre exemplu, dar omniprezent în True Grit, îl constituie tensiunile inter-statale,  între personajele din Arkansas și cele din Texas, spre exemplu, sau între localnici și un afacerist venit din Connecticut.

Tematic, True Grit reprezintă pe de o parte un frumos exemplu de literatură western, iar pe de altă parte o deconstrucție a acestui tip de literatură. Cadrul spațio-temporal este tipic: anii 1870, Vestul Sălbatic. Tema e una recurentă: un reprezentant al legii urmărește un criminal printr-un teritoriu ostil pentru a-l aresta. Deconstrucția funcționează însă la nivelul personajului principal (o adolescentă, mai degrabă decât un bărbat) și la nivelul atitudinii. Căci Mattie are câștig de cauză nu din pricină că ar trage repede și bine cu pistolul, ci pentru că e inteligentă, educată, responsabilă și foarte tenace.

Stilistic, True Grit se află într-o relație intertextuală cu două capodopere ale literaturii americane, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain și Moby Dick de Herman Melville. După cum sublinia Donna Tartt în introducerea ediției britanice din 2011, Mattie este similară cu Huck Finn în privința stilului colocvial al narațiunii, dar și în privința situației (trebuie să se descurce pe cont propriu printre niște străini violenți), dar opusă acestuia în privința atitudinii. Dacă Huck Finn se ferește de educație și de civilizație, Mattie Ross citează din Biblie la tot pasul, amenință cu acțiuni în instanță și critică adulții pentru neglijență și îngălare.

Paralela cu Moby Dick, conform prefațatoarei, este mai subtilă. Preocuparea obsesivă a protagonistei din True Grit pentru arestarea, judecarea și pedepsirea criminalului amintește de încăpățânarea irațională cu care căpitanul Ahab urmărește cașalotul alb pe oceanele lumii în romanul lui Melville. Ca și Ahab, Mattie ajunge să plătească un preț teribil pentru tenacitatea sa ieșită din comun.

Firește, influențele intertextuale nu sunt niciodată unilaterale. Aș vedea unele paralele, spre exemplu, între True Grit și romanul lui Jack Womack Random Acts of Senseless Violence: protagonista-naratoare își pierde tatăl la o vârstă fragedă și decide să îl pedepsească pe cel responsabil - prin justiție, într-un caz, sau prin răzbunare când justiția e indisponibilă, în celălalt.

La final, cititorul întoarce ultima filă a cărții cu o imensă satisfacție. (Nu știu dacă regretatul scriitor Liviu Radu a parcurs romanul lui Charles Portis. Cum dumnealui aprecia literatura western, cred că i-ar fi plăcut.) Fără urmă de exagerare, True Grit se poate pune  la raft alături de lucrări precum Aventurile lui Huckeberry Finn sau Să ucizi o pasăre cântătoare. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

Paolo Bacigalupi, "The Water Knife" (2015)

La începutul lunii mai 2016, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Paolo Bacigalupi, The Water Knife (Editura Orbit, Londra, 2016). Sloganul de reclamă de pe prima  copertă era neliniștitor: "Când se va termina apa, va curge sângele."

Am început să citesc romanul (ca pe atâtea altele), l-am lăsat deoparte o vreme, după care, în octombrie 2016, l-am parcurs în câteva  zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea din The Water Knife e plasată în vestul Statelor Unite ale Americii, într-un viitor de peste câteva decenii în care supremația economică mondială o deține China, schimbările climatice au căpătat un caracter dramatic, iar statele Uniunii s-au scindat ca urmare a unor conflicte privitoare la drepturile asupra apei potabile. Conflictele duc la migrații, la ciocniri între migratori și localnici, la lupte de gherilă, șantaje, corupție și speculă.

Pe fundalul acestui carnaj între texani și neo-mexicani, între locuitorii din Arizona și cei din Oklahoma, întrei cei din Nevada și cei din California, mai multe personaje caută să își facă un rost în viață. Printre acestea se numără Angel Velasquez, mercenar al plutocratei Catherine Case din Las Vegas, Lucy Monroe, jurnalistă independentă, și Maria, o refugiată orfană.

Destinele personajelor se întretaie în Phoenix, Arizona. Angel este trimis în misiune numai pentru a descoperi că aghiotantul său l-a trădat, iar patroana a pus un preț pe capul lui. Lucy încearcă să investigheze asasinarea unui prieten și ajunge, la rândul ei, ținta unor tentative de șantaj și de asasinat. Iar Maria, la o vârstă mult prea  fragedă, e târâtă într-un vârtej de speculă, droguri, crime și tortură.

Intriga se desfășoară într-un ritm alert, cu numeroase răsturnări de situație, lovituri de teatru și schimbări de alianțe. De altfel, am admirat măiestria cu care domnul Paolo Bacigalupi a construit suspansul, a amplificat tensiunea și a încheiat numeroase capitole cu cârlige narative care îi trăgeau pe cititori înspre capitolul următor.

Ceea ce rămâne multă vreme în memoria cititorului este însă fundalul minuțios realizat, în care cauzele (administrarea defectuoasă a resurselor de apă potabilă, corupția administrației locale) sunt menționate în treacăt, dar limpede și pe înțelesul tuturor, pe când efectele (foamete, război civil, crimă organizată, asasinate, lupte de stradă) sunt expuse cu detașare clinică, în detalii de-a dreptul pornografice.

Consecința este că personajele, oricât de bine intenționate sau de inocente, rar (dacă vreodată) reușesc să își mențină integritatea sau nevinovăția. Până și episoadele în care unele personaje întrețin relații intime sunt maculate de conotații ilegale, imorale sau pur și simplu patologice.

Cititorii încheie această lectură alertă cu impresia că au asistat la o combinație de Elysium, Mad Max: Fury Road și roman ballardian postapocaliptic - cu o doză sănătoasă din Fructele mâniei pentru cunoscători. Din păcate, însă, The Water Knife este departe de a fi o simplă fabulație științifico-fantastică, iar chestiunile privitoare la schimbările climatice și la conflictele juridice asupra controlului surselor de apă potabilă sunt cât se poate de reale și de îngrijorătoare. În această privință, am putea afirma (ca și despre un predecesor al lui The Water Knife, Heavy Weather de Bruce Sterling) că romanul lui Paolo Bacigalupi se înscrie nu atât în tradiția romanului SF american de divertisment, cât mai degrabă în aceea a romanului SF britanic de avertisment.

Firește, vă recomand și dumneavoastră să parcurgeți The Water Knife. (Puteți comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, intenționez destul de curând să citesc un alt roman al domnului Bacigalupi, The Doubt Factory. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Gess, "Teddy Bear Show" (1995)

Cum toate cele bune sau rele sunt trei, la începutul lunii aprilie 2017 am recitit volumul al treilea din seria BD "Teddy Bear" de Gess - Teddy Bear Show (Editura Zenda, Paris, 1995).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Polițista fugară Dolores și ecoactivistul Little Dub ajung pe platforma petrolieră abandonată  la bordul căreia se află o stație TV pirat. Acolo, se confruntă cu soldatul psihopat ce deține ursulețul din pluș infestat cu un virus modificat genetic. Împreună cu alți ecoactiviști, cei doi ajung la Paris și dejoacă planurile megacorporației care încerca să distrugă planctonul din oceanul planetar și să îl înlocuiască cu o formă de hrană sintetică, patentată. Nouă ani mai târziu, Dolores și clona lui Still Closer călătoresc spre o stație spațială de pe orbita lui Jupiter, unde Little Dub are o carieră de cântăreț într-un club.

În unele privințe, Teddy Bear Show este ceva mai ambițios decât precedentele. Spre exemplu, am fost impresionat de includerea unor elemente halucinante, precum reprezentarea grafică a delirului de care suferă Little Dub  din cauza unei noi forme de meningită, sau o superbă planșă pe două pagini cu Jupiter, câțiva sateliți naturali și vehicule spațiale inspirate parcă de picturile lui Chris Foss.

În alte privințe, volumul final al seriei este oarecum previzibil. Ca în orice poveste postcyberpunk ce se respectă, plutocrații sunt dați în vileag, activiștii au câștig de cauză, planurile de dominație mondială ale antagoniștilor sunt dejucate și așa mai departe. (Doar că pe ultima planșă o altă jucărie de pluș infestată duce la apariția altui maniac ucigaș.) Formatul de patruzeci și opt de pagini al albumului de bandă desenată franțuzesc impune însă ca toată povestea să fie bine compactată, iar, ca urmare, intriga pare aproape schematică. Cu alte cuvinte, "Teddy Bear" e mai valoros datorită graficii decât mulțumită scenariului.

Pe ansamblu, și acest volum al seriei a meritat timpul și banii. Firește, dintre romanele grafice postcyberpunk pe care le-am citit, am fost mult mai impresionat de Give Me Liberty. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Gess, "Teddy Bear: Djumbo Warrior" (1993)

Într-o postare anterioară, vă relatam cum, la mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat și parcurs seria de bandă desenată "Teddy Bear" a artistului și graficianului Gess. La finalul lunii august 2016, am reluat volumul al doilea al seriei, intitulat Teddy Bear: Djumbo Warrior (Editura Zelda, Paris, 1993).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Prietenul polițistului narcoman Still Closer, Li Chu, este salvat de polițista Dolores și dus la bordul petrolierului Djumbo Warrior, unde discheta cu date compromițătoare le este oferită unor ecoactiviști.

Între timp, Still Closer este recuperat din mlaștină, mai mult mor decât viu, vândut la o bancă de organe, aproape dezmembrat, salvat și recondiționat în ultimul moment, apoi trimis de agenții unui plutocrat orbital ca să recupereze discheta cu informații compromițătoare.

Pe de altă parte, un soldat dintr-un comando trimis ca să regăsească ursulețul de pluș virusat își ucide camarazii, ia cu asalt o stație TV pirat de pe o veche platformă petrolieră, extermină personalul și pornește o serie de transmisii TV delirante.

În final, Still Closer e ucis in extremis pe când se pregătea să o asasineze pe Dolores, iar polițista și un ecoactivist scapă ca prin urechile acului când petrolierul Djumbo Warrior e torpilat și scufundat. Doar că marea furtunoasă îi duce, într-un modul de salvare, către o anumită platformă petrolieră convertită în stație TV pirat...

Ca și volumul anterior, Teddy Bear: Djumbo Warrior se remarcă prin acțiunea alertă, prin grafica detaliată și îngrijită, precum și prin culorile atent alese.

Lumea ficțională prezentată e plină de contraste. Pe de o parte, ni se prezintă domurile geodezice suprapopulate, hiperactive, ultracomerciale și pregătite parcă să intre într-o criză  majoră. Pe de altă parte, vedem spații vaste, nepopulate, otrăvite de poluare, înecate după topirea calotelor glaciare și presărate cu diverse ruine.

Ceea ce pare bizar, la aproape un sfert de veac de la apariția acestui album BD, este că viitorul apropiat pe care îl prezintă e lipsit de Internet și de telefoane mobile. Ca destule creații (post)cyberpunk din anii 1980 și 1990 (unele ale subsemnatului), Djumbo Warrior a îmbătrânit rapid și s-a uzat moral neașteptat de repede.

Albumul rămâne de interes ca o creație ideatică tributară operei timpurii a lui William Gibson și ca o realizare grafică influențată întrucâtva de Moebius și de Caza. Spre deosebire de alte albume BD, precum Angel Doll sau Soltrois, va păstra un loc în colecția mea. Iar în ceea ce privește volumul final al seriei, Teddy Bear Show, am să vă relatez despre el cu alt prilej.

Gess, "Teddy Bear" (1993)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg o serie de benzi desenate franțuzești intitulată "Teddy Bear". Ulterior, le-am achiziționat, ba chiar am scris despre ele în teza mea de doctorat, Art Wasn't Quite Crime. La finalul lunii august 2016, am recitit primul volum, Teddy Bear (Editura Zenda, Paris, 1993).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Într-un viitor apropiat, omenirea locuiește în spații urbane dens construite și supraaglomerate protejate de domuri geodezice.

În sectorul internațional din domul sud-european, agentul Still Closer din brigada antidrog ucide doi traficanți și confiscă o servietă cu stupefiante. În loc să o predea la secția de poliție, Closer o păstrează (căci este narcoman), însă descoperă, pe lângă droguri, o dischetă cu informații confidențiale.

Cu ajutorul hackerului International Doug, Closer decriptează discheta și află că un concern alimentar pregătește distrugerea planctonului pentru a-l înlocui cu altă hrană, mai profitabilă. Planul ar duce la foamete și la pieirea a milioane de persoane prea sărace pentru a cumpăra noul tip de hrană. Iar distrugerea vechii culturi ar fi aplicată prin transmiterea din om în om a unui obiect portabil ce induce stări de manie ucigașă - până la paznicul unui depozit genetic...

Prin grija șefului său direct, căpitanul Hapman, și a unui personaj din lumea interlopă cu care acesta complotează, Closer este mutat la secția de criminalistică. Parteneră îi este Dolores, o fostă colegă care, în urmă cu cinci ani, îl împușcase de două ori în timpul unei misiuni.

Cei doi anchetează o serie de cazuri similare: oameni care, aparent fără motiv, au început să tragă focuri de armă în mulțime și au făcut numeroase victime. Dolores suspectează că un obiect portabil - poate o jucărie de pluș - a trecut de la un agresor la altul și a cauzat aceste atacuri. Probele analizate de laboratorul poliției tind să îi dea dreptate.

În paralel, intriga  urmărește două asemenea cazuri: un personaj trage în mulțime și este ciuruit de către agenții robotici de ordine, iar o martoră la incident culege un ursuleț de pluș pe care îl purta agresorul. La scurtă vreme, tânăra începe propria odisee sângeroasă - își ucide familia, înjunghie vânzătorul de la un magazin de armament, procură arme și face noi victime.

Din păcate, intriga primului volum din serie se termină rău. Closer e maltratat de o gașcă de golani și abandonat într-o mlaștină, mai mult mor decât viu. Dolores se confruntă cu șeful corupt, Hapman, îl ucide și e nevoită să fugă. Iar purtătoarea ursulețului de pluș pare de neoprit.

Ca bandă desenată, Teddy Bear impresionează prin minuțiozitatea cu care a fost realizată fiecare planșă. Decorurile înghesuite și sordide, personajele numeroase și exotice, vehiculele și accesoriile, toate sunt redate în detalii precise și ușor caricaturale. Efectul de ansamblu este intens, aproape sufocant - cam ca în romanul Stand on Zanzibar de John Brunner sau ca în filmul Strange Days de Katherine Bigalow.

Am  remarcat de asemenea paleta diversă de culori folosită de Gess. Astfel, unele planșe au predominant culori calde, pentru a reda scene intens luminate, altele au culori reci, cu precădere tonuri de albastru, pentru a reprezenta scene nocturne.

Scenariul, la rândul său, este alert, cu trei planuri care se succed, iar loviturile de teatru și întorsăturile de situație fac lectura captivantă.

Pe ansamblu, Teddy Bear este o realizare notabilă în domeniul benzii desenate (post)cyberpunk. Merită cu siguranță o lectură, ba chiar și pe cea de-a doua. Ca urmare, am reluat al doilea volum din serie, Djumbo Warrior. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Fritz Leiber, "Le vaisseau lève l'ancre à minuit" (1991)

Spre finalul lunii iulie 2010, vă relatam într-un articol de la Țesătorul că, prin amabilitatea anticarului Lucian Cristian Oancea, am achiziționat mai multe volume din colecția de literatură SF îngrijită la editura franceză Presses Pocket de către regretatul Jacques Goimard. Pe unul dintre ele, Le vaisseau lève l'encre à minuit (Colecția Le grand temple de la science-fiction, Presses Pocket, Paris, 1991, traducere de Alain Dorémieux), l-am parcurs în perioada februarie-august 2015.

Și iată ce am aflat:

Același volum apăruse în 1982 sub titlul Le livre d'or de Fritz Leiber și este un fel de culegere cu cele mai bune povestiri SF ale unui autor destul de popular între anii 1930 și 1990.

Prefața, intitulată "Leiber vagabondul", îi aparține lui Jacques Goimard. Mai degrabă decât o introducere concisă și incitantă, în stil anglo-saxon, textul este un studiu introductiv amplu, foarte bine documentat, care prezintă pe rând realizările autorului american, contextul cultural în care a scris acesta, elemente biografice, principalele opere literare, temele abordate și textele prezentate în volum. Studiul-prefață este înțesat cu note de subsol și cu trimiteri la surse bibliografice. (Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că prefața mi-a plăcut mai mult decât culegerea în sine.)

Povestirea care dă titlul volumului, "Nava ridică ancora la miezul nopții", a fost publicată inițial în 1950 și tratează despre un grup de prieteni care constată că o cunoștință comună, care flirta cu fiecare dintre ei în secret, este de fapt o vizitatoare extraterestră.

Următorul text, "Casa de ieri", este tot o poveste de dragoste, însă una neconvențională. Protagonistul, un navigator solitar, constată că o domnișoară care locuiește într-o vilă, pe o insulă, e de fapt clona iubitei din tinerețe a unui bogătaș, iar acesta din urmă, prin manipularea abilă a informațiilor oferite, încearcă să o convingă că trăiește cu două decenii mai devreme decât în realitate.

"Ziua profesorului Kometevsky", un text de mai mică întindere, pune în scenă o situație alarmantă: sateliți naturali din Sistemul Solar dispar pe rând, iar personajele principale caută o explicație. Și dacă corpurile cerești s-ar dovedi stații spațiale sferice camuflate drept planete și sateliți naturali?

"Glonț cu numele tău" este o nuvelă-parabolă ce pune în scenă un experiment extraterestru cu niște personaje cât se poate de terestre. Căci protagonistul, Ernie Meeker, primește niște aptitudini neobișnuite, însă le folosește în moduri dezastruoase.

"Bătrâioara domnișoară Macbeth", în schimb, e o schiță ce poartă cititorii, în doar câteva pagini, de la un personaj feminin somnambul la o apocalipsă planetară.

"Încercați să schimbați trecutul" este prima dintr-o serie despre două facțiuni, Șerpii și Păianjenii, care poartă un război prin timp, încercând simultan să se distrugă reciproc și să mențină realitatea.

"Vacanța noastră în farfuria zburătoare" reprezintă o pastișă a romanelor pentru adolescenți scrise de Robert A. Heinlein în anii 1950-1960. Personajele principale sunt un cuplu și cei trei copii ai lor, plecați în concediu, doar că... sunt extratereștri, iar vizita lor pe Pământ e plină de incidente amuzante.

"Dimineața damnării" revizitează conflictul temporal al celor două facțiuni, de această dată din perspectiva unui agent recrutat pentru Păianjeni.

"Kreativitate pentru kotoi" prezintă câteva incidente bizare din perspectiva unui motan, iar pesonajele umane poartă nume neobișnuite precum "Pisi-vino-ncoa' " sau "Carne-de-cal".

"Ochelarii profesorului Dragonet", pe de altă parte, pune în scenă consecințele unei invenții stranii - ochelari ce le permit personajelor principale să vadă spiritul oamenilor. Doar că nu toate spiritele zărite cu acești ochelari sunt umane...

"Cântecele secrete" are ca personaje principale o soție și un soț care, drept remediu pentru singurătatea în doi, abuzează de medicamente - pentru a dormi cât mai mult, respectiv pentru a prelungi starea de veghe.

"Coridorul negru", din 1967, este o povestire-parabolă, de soiul celor pastișate adesea pe meleagurile noastre în anii 1980, în care protagonistul parcurge coridoare și încăperi, se confruntă cu opțiuni din ce în ce mai bizare și mai periculoase, iar în cele din urmă ajunge într-o situație extremă.

"Rădăcina pătrată a creierului", în schimb, a apărut ințial în 1968, în revista New Worlds, care pe atunci îl avea ca redactor-șef pe Michael Moorocock. Povestea amestecă o satiră la adresa mediului din Hollywood și citate (eronate) dintr-o enciclopedie.

"Minunata Americă" a fost scrisă tot la comandă, de această dată în 1970, pentru o antologie de texte originale inițiată de Harry Harrison pe tema anului 2000. Protagonistul-narator este un profesor englez de literatură, iar impresiile sale de călătorie în America se amestecă cu ușurarea pe care o resimte la întoarcerea în Marea Britanie. Ca temă, amintește întrucâtva de romanul Schimb de dame al autorului britanic David Lodge.

Textul care încheie volumul, "Călătorie nocturnă", aduce în prim-plan un protagonist-narator... autor SF, care descoperă în Las Vegas că o tânără atrăgătoare, întâlnită într-un cazino, este de fapt o extraterestră urmărită de agenții altei civilizații.

La finalul volumului veți găsi o bibliografie a tuturor lucrărilor publicate de Fritz Leiber, precum și un index al titlurilor.

Pe ansamblu, Le vaisseau lève l'encre à minuit îi familiarizează pe  cititori cu unele lucrări reprezentative ale autorului american, iar prezentarea  grafică, cu ilustrația copertei de Guillaume Sorel, precum și aparatul critic, transformă volumul într-o piesă de colecție și o lucrare de referință. Personal, prefer totuși lucrările fantastice ale lui Fritz Leiber din seria Lankhmar, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

Gheorghe Săsărman, "Cuadratura cercului" (1975)

În alt deceniu, în alt mileniu, bunul meu prieten Alexandru Diaconescu mi-a oferit cu împrumut o publicație proaspăt apărută - Almanah Anticipația 1983. Printre multe alte texte, am întâlnit acolo trei schițe de un anume Gheorghe Săsărman.

Mult mai recent, în noiembrie 2014, la recomandarea altui prieten și coleg scriitor, Oliviu Crâznic, am achiziționat un volum de Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului (colecția Maeștrii SF-ului Românesc, Editura Nemira, București, 2013). L-am parcurs spre finalul lunii septembrie 2016, în două zile.

Și iată ce am aflat:

Această a treia ediție a volumului începe cu o prefață, "Paradigmă și enciclopedie a geoficțiunii urbane: Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman și orașele speculative" de Mariano Martín Rodríguez (traducerea: Oana Presecan). Domnul Rodríguez, traducător și promotor al ediției spaniole a Cuadraturii cercului, prezintă pe larg autorul (doctor în arhitectură, romancier, publicist), lucrarea (cu un periplu național și internațional uimitor), receptarea lucrării de către critica literară, contextul literar și cultural în care volumul a fost creat și receptat. În a doua parte a acestui amplu studiu introductiv, prefațatorul discută pe larg despre conținutul volumului și despre relația dintre arhitectură, urbanism și ficțiune.

Urmează o pagină cu treizeci și șase de viniete geometrice, înscrise în pătrate. Cele treizeci și șase de schițe care alcătuiesc cuprinsul volumului au fiecare o vinietă introductivă, ce se regăsește în mozaicul paginii inițiale - iar cititorii atenți vor găsi adesea o legătură între acea vinietă și conținutul schiței pe care o însoțește. Astfel, prima schiță, "Vavilon", prezintă o societate ce locuiește într-un ziggurat (prilej de satiră socială în subtext), iar vinieta, cu numeroase pătrate încadrate succesiv unul în altul, ar putea fi chiar zigguratul, reprezentat în perspectivă verticală. "Gnossos", în schimb, reia mitul lui Dedal și Icar, dar preface labirintul într-un imens stup locuit de o mulțime de Tezei - și vienieta însoțitoare e un mozaic de hexagoane. "Kriegbourg" se petrece într-un oraș fortificat, precum cele din epoca modernă - iar vinieta, cu pentagoane convexe și stelate, amintește de planurile forturilor moderne. Și exemplele ar putea continua.

Ceea ce surprinde plăcut la Cuadratura cercului este bogăția imaginației autorului, care, pornind de la o temă dată (istoria unui spațiu urban), a construit zeci de variațiuni. Astfel, domnul Gheorghe Săsărman, extrapolând pe marginea unor cazuri istorice (zigguratul, piramida egipteană, orașele antichității grecești, castelul medieval, orașul occidental contemporan, cu șosele și suburbii), a imaginat situații extreme, care uneori evoluează spre absurd - prilej de amuzament și de reflecție pentru cititori. 

Parcă nedorind să creeze o lucrare perfectă (și finită), autorul a inserat în mod voit două "imperfecțiuni" în volum. Una este o schiță fără titlu - despre un oraș fără nume, din America de Sud, ce se deplasează încet spre sud-vest, așa încât este imposibil de localizat cu precizie, de construit până la capăt sau de demolat pe de-a-ntregul. Cealaltă este un titlu ("Arca") fără schiță - o invitație tăcută, la adresa cititorului, să contribuie cu ceva la "rotunjirea" volumului și, totodată, o deschidere a cărții către infinit. (Căci, în principiu, nimic nu limitează în viitor apariția unui număr de exemplare diferite din Cuadratură, egal cu numărul cititorilor individuali. Firește, nu am refuza invitația și am scris o schiță intitulată "Arca" pe care i-am dedicat-o domnului Gheorghe Săsărman. O găsiți în numărul din martie 2017 al revistei Știință și tehnică.)

Efectul de ansamblu al volumului este neașteptat de agreabil. Rând pe rând, autorul ne prezintă orașe-zgârie-nori, orașe-galerii, castele locuite de strigoi, orașe-castru, orașe acoperite de cupole, orașe interzise și orașe-muzeu, în care nu se demolează niciodată nimic, ci doar se construiesc clădiri noi deasupra celor vechi. Și, cum schițele sunt foarte îngrijite stilistic, cititorul este tentat să parcurgă una, și încă una, până la capătul volumului.

Această a treia ediție a Cuadraturii... cuprinde și o serie de prezentări, postfețe și prefețe realizate de autor pe marginea lucrării, de-a lungul deceniilor. Astfel, "Vă prezint orașele mele fantastice" datează din 1980 și a apărut în Grande Enciclopedia della Fantascienza, la Milano. "Postfață la ediția franceză" a fost publicată ințial în volumul La quadrature du cercle, lansată în 1994 la Paris. "Cuvând înainte la ediția spaniolă" a deschis, la origini, La cuadratura del círculo, publicată în 2010 la Madrid. Iar "Repede privire în urmă peste patru decenii" (din 2010), cu un epilog din 2013, pare să fi fost scrisă pentru ediția română din 2013. Împreună, aceste texte prezintă, în mozaic, povestea din spatele poveștii.

Căci Cuadratura cercului a fost refuzată pentru publicare de un anume Mihai Gafița, însă tradusă și publicată de Ursula K. Le Guin...

În ceea ce mă privește, am convingerea că proza domnului Gheorghe Săsărman este la fel de îngrijită ca scriitura lui Jorge Luis Borges, iar viziunile sale urbaniste sunt comparabile cu "Orașele obscure" născocite de Schuiten și Peeters. Le mulțumesc încă o dată prietenilor mei, Alexandru Diaconescu și Oliviu Crâznic, pentru că mi-au deschis calea poveștilor din Cuadratura cercului și așez volumul la loc de cinste în colecția mea.

Căci Cuadratura... este o carte de recitire.

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, Vol. 2" (2016)

În postarea precedentă, vă relatam că, în ianuarie 2017, am făcut o vizită la librăria Red Goblin din București. Cu această ocazie, am achiziționat ultimul exemplar dintr-un roman grafic de Joe Benitez, Martin Montiel, M. M. Chen, Mike Garcia și Michael Heisler, Lady Mechanica vol. 2: The Tablet of Destinies (Benitez Productions, Encino, CA, 2016). L-am parcurs imediat după primul volum din Lady Mechanika, în doar câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Dacă The Mystery of the Mechanical Corpse avea acțiunea plasată în cea mai mare parte într-o Anglie victoriană alternativă, The Tablet of Destinies o poartă pe eroină în Africa, pe urmele unui explorator, profesorul Thomson, care caută orașul pierdut al lui Enki. Lady Mechanika află de la nepoata profesorului, Winifred, că exploratorul este în pericol de a fi răpit de către niște răufăcători germani. Protagonista călătorește în Germania, apoi în Egipt și în junglele subsahariene. Profesorul Thomson, sub amenințarea răufăcătorilor, descoperă un artefact sumerian, Tableta Destinelor, și începe să descifreze inscripțiile de pe suprafața acestuia. Finalul romanului aduce o confruntare cu antagoniștii (care se dovedesc a fi creaturi reptilienie), o salvare in extremis, dar și revelația că Tableta Destinelor ascundea armament nuclear străvechi, de proveniență extraterestră.

Ca și The Mystery of the Mechanical Corpse, acest volum din Lady Mechanika are un scenariu alert și o mulțime de lovituri de teatru. Suspansul este sporit de împărțirea acțiunii pe trei planuri narative, iar o doză de momente comice este asigurată de prezența micuței Winifred, admiratoare a protagonistei. Dialogurile pastișează stilul victorian.

Grafica volumului al doilea o egalează adesea pe cea din primul, ba chiar, pe alocuri, o depășește. Frecvent, cadrul casetelor este constituit din angrenaje complexe. Gama cromatică este mai deschisă și mai intensă decât în primul volum - pentru că mai multe scene se petrec ziua, respectiv pentru că o bună parte din acțiune e plasată în locuri exotice, tropicale. Costumele protagonistei sunt de inspirație colonială, amintind uneori de Lawrence al Arabiei, iar cele ale antagoniștilor țin de estetica dieselpunk.

Pe ansamblu, The Tablet of Destinies a meritat pe deplin timpul și banii. Cu siguranță că îl voi păstra și îl voi reciti. Și, cum în 2016 Lady Mechanika a avut deja alte două aventuri în fascicule, mă aștept ca anul acesta să vedem apariția celui de-al treilea volum din serie, The Lost Boys of West Abbey. Dar despre acela vom discuta la momentul potrivit. 

J. Benitez & P. Steigerwald, "Lady Mechanika, Vol.1" (2015)

În ianuarie 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la magazinul Red Goblin din București, am achiziționat primele două volume dintr-un roman grafic de Joe Benitez și Peter Steigerwald. Cel dintâi se intitula Lady Mechanika in The Mystery of the Mechanical Corpse (Benitez Productions, Encino, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Ca destule alte romane grafice nord-americane, Lady Mechanika a apărut mai întâi în fascicule, apoi a fost adunat în volum. Astfel, în cuprinsul acestui tom se găsesc Capitolul Zero - "Demonul de pe Aleea Satanei", respectiv capitolele întâi până la al cincilea, "Misterul cadavrului mecanic".

Acțiunea este plasată într-un trecut alternativ în care, în Anglia victoriană, se află orașe precum Mechanica City sau ținuturi ca Darqueshire. Protagonista este o asasină cu proteze mecanice, Lady Mechanika. Antagonistul este un fabricant de arme, Lord Blackpool. În "Demonul de pe Aleea Satanei", Lady Mechanika dejoacă planurile lui Lord Blackpool de a vâna și ucide o creatură monstruoasă evadată dintr-un laborator.

În "Misterul cadavrului mecanic", protagonista, cu ajutorul unor colaboratori, anchetează cazul unui cadavru resuscitat și modificat. Intriga o poartă în laboratoare secrete, la un circ, dar și la bordul unui dirijabil grandios construit în fabricile antagonistului.

Printre calitățile care recomandă acest roman grafic, cea mai importantă este  înalta ținută grafică. Casetele benzii desenate sunt utilizate creativ. Personajele ies adesea din cadru, iar din loc în loc apar planșe pe o pagină sau chiar pe două pagini cu un portret sau un peisaj. Costumele personajelor, accesoriile, vehiculele sunt redate minuțios, cu o risipă de detalii și de imaginație. Paleta cromatică este echilibrată, însă tonurile culorilor sunt sumbre - căci cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfășoară noaptea.

Am remarcat de asemenea ritmul intens al acțiunii, desele răsturnări de situație și dialogurile ce pastișează convențiile literare victoriene. În această privință, ceea ce pentru cititorii americani poate să pară un defect, pentru mine a reprezentat o calitate. Căci steampunk nu înseamnă doar elemente de recuzită și costume, ci și un anumit tip de discurs.

Pe ansamblu, volumul întâi din Lady Mechanika a fost o experiență de lectură extrem de agreabilă, comparabilă în numeroase privințe cu un alt roman grafic de căpătâi, Steampunk. L-am așezat la loc de cinste în colecția mea și îl voi reciti cu siguranță. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)

Firește că, imediat după ce l-am terminat, am parcurs volumul al doilea, The Tablet of Destinies. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Émile Gallé, "Émile Gallé" (2014)

În 2015, la anticariatul Antic ExLibris din București, am găsit un album mare, cartonat, dedicat unui artist francez asociat cu mișcarea Art Nouveau. Cum albumul nu era tocmai ieftin (nici foarte scump), i-am cerut sfatul bunului meu prieten Tudor Popa. La recomandarea acestuia, am achiziționat albumul Émile Gallé (Parkstone Press International, New York, 2014).

De parcurs, mi-am făcut timp să îl parcurg abia în septembrie 2016. Și iată ce am aflat:

Albumul începe cu o succintă "Introducere" în care Émile Gallé (1846 - 1904), întemeietorul și directorul Școlii de la Nancy, este plasat în contextul mai amplu al mișcării Art Nouveau.

Urmează capitole cu titluri precum "Iubitor al naturii", "Maestru sticlar", "Artistul oficial" sau "Decoratorul". Spre deosebire de alte albume similiare, autorul textelor este însuși Émile Gallé - căci, în volumul de față, am întâlnit toasturi, discursuri oficiale, articole polemice, eseuri-manifest și ample explicații privitoare la sursele de inspirație sau la simbolistica unor lucrări.

Pe de o parte, am fost plăcut surprins să constat că artistul francez a fost botanist și entomolog amator. Pe de alta, am fost impresionat de erudiția sa. Adesea, discursurile sale sunt presărate cu citate din autori francezi clasici, cu termeni științifici, cu o sumedenie de referiri la artiști și poeți din secolul al nouăsprezecelea și cu trimiteri la ceramica Extremului Orient.

Ceea ce m-a uimit și încântat însă a fost puzderia de fotografii color, de mari dimensiuni, în înaltă definiție, cu lucrările artistului. Émile Gallé a fost un maestru al sticlăriei, al ceramicii și al mobilierului, iar lucrările sale au ajuns în muzee publice și în colecții particulare din America de Nord, Europa și Japonia. Nu am cuvintele necesare pentru a vă descrie frumusețea, varietatea și înalta calitate a lucrărilor sale - fie că este vorba despre vaze sau despre cupe, despre servicii de ceai sau despre lămpi, despre etajere, birouri, paturi sau mese. (Căci Art Nouveau avea ambiția să integreze viața urbană într-o viziune unitară - de la arhitectura locuințelor la mobilier și de la bunurile de întrebuințare casnică la bijuterii.)

O măsură a succesului deosebit pe care le-au avut lucrările acestui artist extrem de talentat îl reprezintă faptul că, la mai bine de un secol de la dispariția acestuia, reproduceri și imitații ale vazelor și lămpilor Gallé încă se mai produc și se mai vând.

În ceea ce mă privește, după experiența deosebit de agreabilă pe care am avut-o parcurgând acest album, aș dori să îi mulțumesc și pe această cale pentru recomandare bunului meu prieten Tudor Popa, respectiv să citesc în curând un alt album dedicat unui maestru Art Nouveau, Louis Comfort Tiffany Masterworks. Dar despre acela vom discuta  cu altă ocazie.