Michael Moorcock, "Le navire des glaces" (1968)

În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.

Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.

În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.

Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.

În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descendenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.

Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.

Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.

Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.

Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.

Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente face ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.

Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu am cum să ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.

Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Se încing cazanele

De pe blogul editorului Horia Nicola Ursu am aflat că la Millennium Books din Satu Mare se pregăteşte intens lansarea unui volum de literatură steampunk românească antologat de Adrian Crăciun. Printre lucrări semnate de  nume prestigioase din literatura fantastică şi ştiinţifico-fantastică românească, precum Ştefana Czeller, Mircea Opriţă, Marian Truţă, Costi Gurgu şi Oliviu Crâznic, am aflat că va fi prezentă în acel volum şi o schiţă de-a subsemnatului. Deocamdată am plăcerea să vă arăt ilustraţia copertei.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

William Gibson, "Zero History" (2010)

Mi-ar fi făcut plăcere ca primul deceniu al noului mileniu să se încheie pentru cititorul de mine cu un tunet, dar s-a încheiat cu un scîncet. Mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui William Gibson, Zero History (Viking, New York, 2010).

Şi iată ce am aflat:

Zero History este plasat, la fel ca Pattern Recognition şi Spook Country, în lumea contemporană, mai precis după alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al S.U.A. Acţiunea este plasată la Londra şi la Paris, iar naraţiunea (care utilizează un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă”) e structurată pe două planuri care urmăresc în capitole alternative un personaj feminin (Hollis Henry) şi unul masculin (Milgrim).

Misteriosul om de afaceri Hubertus Bigend o angajează din nou pe Hollis, de această dată pentru a da de urma creatorului unor articole vestimentare dintr-o marcă secretă, cu producţie extrem de mică şi clientelă exclusivă. Ideea lui Bigend este că, în vremuri de criză economică, ar fi profitabilă detectarea din timp a direcţiei de schimbare a vestimentaţiei militare, iar marca secretă pe care o are în vedere ar putea reprezenta embrionul acestei schimbări.

Hollis o descoperă pe creatoarea mărcii secrete (poate cea mai puţin surprinzătoare surpriză din toată literatura scrisă de Gibson), apoi, cu ajutorul iubitului ei, Garreth Wilson, contribuie la dejucarea planurilor unor concurenţi ai lui Bigend care îl răpiseră pe David Chombo. Şi totul se termină cu bine, la bordul unui vehicul zburător rusesc de ultimă generaţie.

Despre Neuromancer, William Gibson a afirmat odată că e ca un film cu arte marţiale, dar se mişcă precum un desen animat cu Road Runner. Despre Zero History pot să vă spun că e ca un roman de Henry James, dar se mişcă precum un fluviu de melasă: americani cu o situaţie materială rezonabilă vin în Europa ca să se plimbe din hotel în hotel, să bea ceai şi să încerce să îşi ghicească intenţiile unii altora în conversaţii politicoase. Fireşte, pentru fiecare dintre afirmaţiile din fraza dinainte se poate găsi cîte o excepţie în roman. Milgrim nu are o situaţie materială rezonabilă. Uneori personajele se plimbă în restaurante, mall-uri sau magazine. Se consumă şi alte băuturi pe lîngă ceai. Iar conversaţia lui Heidi Hyde, fosta bateristă a trupei Curfew, numai politicoasă nu este. Dar impresia de ansamblu asta e: roman de Henry James adus la zi, destinat unui public de domnişoare de pension (foste sau actuale).

Cititorii care întîmplător nu sînt domnişoare de pension (foste sau actuale) ar putea fi tentaţi să numere incidentele cît de cît palpitante din intrigă (două într-un roman de 87 de capitole) sau să inventarieze elemente ale cărţii pe care Gibson pare să le fi reciclat din cărţi de-ale sale mai timpurii. Personajul masculin cu un talent special, salvat de la autodistrugere şi de la dependenţa de droguri pentru a îndeplini o misiune importantă. (Vezi Henry Case din Neuromancer.) Personajul feminin trimis de un magnat ca să-l găsească pe creatorul unor artefacte. (Vezi Marly Krushkova din Count Zero.) Personajul răpit pentru a fi oferit în schimbul altui personaj sau substituit. (Vezi Angie Mitchell din Mona Lisa Overdrive.) Realitatea amplificată prezentă pe un dispozitiv mobil. (Vezi ochelarii din Virtual Light.) Personajul care poate percepe fluxuri de date şi noduri de evenimente. (Vezi Colin Laney din Idoru şi All Tomorrow's Parties.) Artistul ascuns care creează opere jinduite de o minoritate selectă. (Vezi surorile cineaste din Pattern Recognition.) Obiectul zburător straniu ce ar putea fi o halucinaţie în plină zi. (Vezi aripa zburătoare din „The Gernsback Continuum”, în volumul Burning Chrome.) Şi acestea sînt numai cîteva exemple care mi-au rămas în memorie...

Din secţiunea de mulţumiri aflată la sfîrşitul romanului am aflat că o idee cu adevărat nouă şi interesantă (un tricou al cărui model imprimat determină serverele pe care se stochează semnalele trimise de camere de supraveghere să şteargă imaginea celui care îl poartă) i-a fost sugerată lui William Gibson de către Bruce Sterling – ocazie cu care respectul meu pentru Sterling, deja considerabil, a mai crescut puţin.

Ar mai fi de remarcat echivalentul literar a ceea ce în cinematografie se cheamă product placement – menţionarea frecventă a unor produse de marcă precum telefonul iPhone şi calculatorul portabil MacAir, ambele de la Apple. Ştiu că febra numelor de marcă e o caracteristică a curentului literar cyberpunk, însă parcă preferam versiunea timpurie în care mărcile comerciale precum Ono Sendai erau imaginare.

După ce am citit Neuromancer, cu aproape două decenii în urmă, mi-am dorit cu fervoare ca autorul să scrie o întreagă serie plasată în acea lume imaginară (cam cum a făcut Terry Pratchett cu Lumea Disc). Din cîte mi-am dat seama, nu sînt nici pe departe singurul cititor cu asemenea dorinţe, însă lui Gibson îi displace profund ideea. Şi aşa a trecut părintele ciberspaţiului de la o trilogie cyberpunk la una post-cyberpunk, apoi la una cyber-preppy lentă, fadă şi cuminte. Iar seria-fluviu de continuări la Neuromancer, cu zeci şi zeci de volume captivante, furibunde, sclipitoare, a rămas în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Tot e bine că William Gibson nu mai publică decît o carte la trei-patru ani...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)