"Fraţii Kalaşnikov"

Lenuţo, bine c-ai sunat, fata tatii, că-n baza mea mai vorbeam noi doi la Paştele cailor, măi fată! Uite-mi pare rău că nu-i şi mămică-ta pe-aici, să te vadă, că s-a dus la o vecină la o cafea să se uite la Haşdeu de-ăla la telenovele de-ale lor, că plasmă de-asta cum a luat frate-tău ăl mic la secînd hend de mîna a doua îi pute să se uite la ea. E o doamnă, ce mai, dacă nu pune mîna pe taci scrin la vecina nu se simte bine, că doar ştii cum e.

Măi fată, nu te-am sunat la tine-acolo-n Canada că nu ştiu cum e cu voipu', măi! Io-l ştiu numa' pe Voicu, ăsta de l-a ales acuma preşedinte majoritatea conlocuitoare, da' voipu' nu-l ştiu, păcatele mele! Mi-ai zis tu ceva cu tunelu' pentru semnal, da' mi-e frică să m-apuc să fac tunel pe sub bloc, pe-aicea, că şi-aşa-s cam şubrede blocurile pe la noi, prin Cernavodă, mai ales de la cutremur încoace.

Da, Lenuţo, bine că nu l-ai apucat pe-aicea, prin România, că a fost urgie de cutremur! A, l-ai văzut pe Gugîlărţ ăla, cum îi spune. Da, cred şi eu că de la distanţă arăta frumos. Aicea ne-a zgîlţîit ca pe altă aia, de-am zis că i-a clănţănit şi proteza-n gură lui bunicu-tău, acolo unde l-am dus, fie-i ţărîna uşoară!

Măi fată, bunicu-tău ca bunicu-tău, da' mi-a fost frică naibii să nu crape centrala asta cum a crăpat aia de la Cernobîl cînd eram io mic, că nu de florile mărului îi zice lumea ăsteia "Revanşa". La cum se zgîlţîiau toate blocurile, am zis că acu'-acu' crapă reactoru' şi ies scurgeri de-alea radioactive de-o să luminăm toţi noaptea pe-ntuneric şi-o să-mi facă cumnată-ta nepoţi cu două capete, zău aşa!

A, nu, n-a crăpat nimic, nu s-a scurs nimic, stai liniştită! Numa' frate-tău ăl mic să nu se fi scăpat pe el la cutremur, că-l ştii cum e el, mai prăpăstios, aşa, da' reactoru' n-a avut nici pe naiba, că l-au consolidat bine franţujii ăştia care l-au luat cînd l-au privatizat ai noştri ca să dea tranşa la FeMeI. Măi Lenuţo, jos cu basca, măi fată, pentru ce-au bibilit franţujii ăştia!

Au adus ei un sistem şmecher, cu plasmă, ca să trateze gunoaiele, cică. Fata tatii, le tratează de le merg fulgii! Mi-a zis mie Fănel, ăla de la scara trei, ăla de-l puneaţi voi portar cînd vă jucaţi fotbal în faţa blocului - îl ştii. E, anu' trecut cre' că era, pînă să iasă Voicu preşedinte...

Hai, măi, nu-ncepe şi tu ca mămică-ta, că am podu' plin! Ce, parcă ăla dinaintea lui a făcut mare brînză? Bun, prost, ăsta e, cu ăsta defilăm.

Aşa, ziceam că mi-a povestit Fănel la un şpriţ anu' trecut cum tratează franţujii ăştia gunoaiele. Măi fată, le dă, aşa, ca un fulger de plasmă de-aia şi le face-n blocuri zdravene din care pe urmă construieşti ce vrei. Lenuţo, da' ştii cum sînt blocurile-astea compactate? Beton, nu alta! Totu' e să fii atent ce construieşti cu ele, că astea nu prea au moarte. Nu se macină, nu putrezesc, ce faci cu ele făcut rămîne! Da' dacă-ţi faci cine ştie ce urîţenie de coteţ cum şi-a făcut văru' Tache de la Lehliu cu banii de la Bingo, adio şi-un praz verde, cu urîţenia rămîi, că nu se mai dărîmă coteţu' cu una, cu două!

Măi, şi-ai dracului franţuji, să vezi la ce i-a dus mintea! Leană, parcă nu le e de-ajuns că de-acolo, de la ei, din Europa, se scurg încoace toate neamurile de maşini la mîna a doua şi toate ţoalele la mîna a doua şi te miri ce la mîna a doua, că mă gîndesc că şi aeru' ni l-ar da la mîna a doua dac-ar găsi aicea la noi piaţă de desfacere! Au făcut contract cu primăriile, cu consiliile locale, cu consiliile judeţene, în fine, cu cine-au apucat şi ei din ăştia mai sensibili la comisioane, că s-au prins cum e mersu' pe-aicea, pe la noi, să proceseze ei gunoaiele cu plasmă, cum ziceam, dacă le dă primăria bani. Ăia, edilii, dacă le-a ieşit un comision, repede-au făcut contracte, ba i-a mai şi lăudat ăia de la Grinpis că scapă lumea de gunoaie.

Pe partea ailaltă, franţujii s-au apucat să dea la export cărămizile-astea sau cum le zice, blocurile-alea compactate, pe alţi bani. Măi, fată, da' pe bani frumoşi, că i-a zis o contabilă de-acolo, de la ei, lu' Fănel, cînd i-a dus odată cu autocaru' pe toţi la un barbichiu de timbilding de-ăla la iarbă verde, că l-a văzut băiat valabil şi i-a plăcut cum le-a pus muzică-n autocar de i-a distrat pe toţi, şi pe-ai noştri, şi pe ecsparţi.

E, Lenuţo, or fi ei, franţujii ăştia, şmecheri, da' nici românii noştri n-or fi chiar tălîmbi, zău aşa! Dac-au văzut băieţii ăia de la uzină că blocurile-alea sînt bune, s-au orientat şi ei care cum a putut şi-au început să le scoată pe şest şi să le vîndă. Păi, zi şi tu, dacă tot se fac la noi, aicea, noi să nu ne-alegem cu nimica, decît cu cîrca de muncă?!

A-nceput lumea prin Cernavodă să-şi facă, unu' un garaj, altu' un etaj în plus la casă, ba mămică-ta m-a bîrîit la cap să mai fac un balcon, că toată viaţa şi-a dorit să aibă balcon şi la dormitor. Măi, şi-a mers treaba vreo şase-şapte luni ca unsă, să mor aici dacă te mint, de-ncepeai să nu mai recunoşti oraşu', aşa se schimbase. Drept e că şi uzina aia duduia non-stop, de se-ntrebau franţujii de unde să mai aducă gunoaie cînd le-or termina pe-astea de-aicea, de prin România.

Numai că ne-am bucurat cam devreme, măi fată...

Cred că apucase să se usuce tencuiala de pe balconu-ăl nou şi beam o cinzeacă cu vecinu' Anghelescu de la doi, care-l zugrăvise, îl ştii, ăla de i-a plecat băiatu-n California, cînd - ţîr la uşă! Măi, care să fie, că pensia o aşteptam abia săptămîna ailaltă? Mă duc, deschid - doi gealaţi, nişte ăia tatuaţi de la gît în jos de ziceai că li s-a vărsat Car Tunetorc pe sub cămaşă cînd i-a furat somnu' la televizor. "Bună ziua." Ăia - nimic! Lenuţo, şi intră gealaţii peste mine-n casă, de se albise şi vecinu' Anghelescu la faţă, şi se duc glonţ la balconu' ăla nou! Rîcîie ei cu ceva, aprind o lanternă, mi-arată un cod de bare pe un bloc de-ăla compactat, care al dracu' cod nu se vedea decît cu lanternă de-aia de bătea în ultraviolente, şi pe urmă se-apucă ăştia doi şi scot cîte o rănguţă din serviete şi trag din balcon bloc după bloc, de n-a mai rămas din el decît planşeu' de beton, ţevile de pe la colţuri şi termopanele!

A venit atunci mămică-ta, că auzise bocăneală de-acolo, de la vecina, unde se uita la Haşdeu, a făcut ca alte alea, şi unu' din ei s-a uitat la ea, s-a uitat la mine şi-a-ntrebat: "Prăbliema?"

"Niet!" am zis şi-am luat-o repede pe mămică-ta de-acolo ca să-i las pe-ăştia să-şi vadă liniştiţi de treabă.

Şi-aşa am aflat, poate primu' din oraş, că franţujii urmăriseră toate blocurile-alea compactate care unde s-a dus, cu şmecherii d-alea d-ale lor de arfizi, şi pe urmă ne-au lăsat cît ne-au lăsat şi ne-au trimis recuperatorii ruşi să le ia-napoi şi să ne lase cu găuri prin pereţi acu', în prag de iarnă. Iar ruşii chiar s-au dus, casă cu casă, şi-au luat înapoi tot, pînă la ultimu' bloc, că doar erau pentru export şi-ai noştri n-aveau nici un fel de act pe ele, neam. Nu s-a pus nimeni cu ei, cine vroiai să se pună?! Aicea-n Cernavodă a ajuns lumea să le zică fraţii Kalaşnikov...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Duios, anestezia trecea"

- Lasă, tati, că o să te trateze nenea doctorul şi o să te faci bine şi n-o să te mai doară.

Aşa mi-a zis tati înainte să mă ducă la veterinar cînd mă durea burtica. Veterinarul ăsta cred că a avut întotdeauna ceva cu mine, că, de fiecare dată cînd m-a dus tati la el, mi-a făcut injecţie. Şi cînd cu burtica, tot aşa am păţit, numai că a fost mai rău ca alte dăţi. Mi-a făcut o injecţie, de m-a luat cu ameţeală, pe urmă încă una, de abia mă mai ţineam pe lăbuţe, şi încă una. Nu mai ştiu dacă mi-a făcut şi altele, că am adormit.

Cînd m-am trezit, m-am pomenit că mă tăiaseră pe burtică şi mă pansaseră în timp ce dormeam. Tati mă minţise, că, în loc să nu mă mai doară burtica după vizita la doctor, mă durea mult mai rău ca-nainte. Cîteva zile, a trebuit să stau în pat. Dacă vroiam să-mi fac nevoile, trebuia să mă dea jos din pat cineva din familie şi pe urmă să mă urce înapoi, pe braţe. Aşa de tare mă durea burtica.

L-am auzit pe tati vorbind în cutiuţa aia pe care o ţine cîteodată la ureche şi spunînd că îmi apăruse puroi în uter şi că, dacă nu-mi făcea doctorul histerectomie, cam într-o săptămînă aş fi dat în septicemie şi-aş fi murit. O mulţime de cuvinte complicate, nu din alea simple, pentru căţei, gen "Mergem?" sau "La masă!" sau "Şezi!"

Încet-încet, mi-a trecut şi, după cîteva luni, am putut din nou să merg la plimbare, să mă joc şi să alerg după jucării fără să mă mai doară burtica. Numai că, după vreo doi sau trei ani, a început să mă doară spatele. M-a momit tati din nou şi m-a dus la veterinar cu promisiuni că o să mă fac bine.

Nu numai că mi-au făcut injecţii, dar m-au şi înţepat cu o sondă ca să ia mostre şi să facă analize, sau cum s-or fi numind. Şi pe urmă, după analizele-alea, i-a spus doctorul lui tati că aveam probleme la rinichi. Zicea că de la bobiţele-alea pe care le primeam de mîncare, că dacă nu beau destulă apă după ele ajung să am depuneri la rinichi, ba chiar să fac blocaj renal. Beam apă după boabe de fiecare dată, nu-ncape discuţie, dar cîtă apă poţi să bei, la urma urmei? Nu poate să intre o cantitate prea mare de apă într-un cîine destul de mic.

Cum durerile de spate nu aveau de gînd să se potolească, m-a convins tati să mergem din nou la doctor. Nu prea m-aş fi dus, dar nici cu durerile-alea nu se mai putea trăi. Iar mi-a făcut doctorul injecţii, iar am adormit, iar m-au tăiat cînd dormeam. Ăia de la clinica veterinară precis au boală pe căţei din moment ce îi taie de cîte ori îi prind dormind. Să fi fost trează, că-i arătam eu veterinarului!

De data asta nu numai au scos ceva, ci au şi băgat ceva în schimb. Nişte rinichi de la o căţeluşă mică de tot, pe care mi-a zis tati că ăia de la clinică au clonat-o din celule de-ale mele ca să n-am reacţie de respingere la transplant. N-am idee ce vroia tati să spună cu asta, doar v-am zis că uneori foloseşte cuvinte complicate.

A fost greu şi cu tăietura asta, dar am scos-o la capăt şi-am putut să mă întorc la ale mele, să scot oamenii la plimbare prin parcuri, că dacă ar fi după ei ar zăcea toată ziua prin casă ca nişte momîi.

Au mai trecut nişte ani, pe urmă, încet-încet, parcă mi s-a împăienjenit vederea. M-a dus tati iar la doctor, tot cu promisiuni din astea fără acoperire că n-o să mă doară nimic şi că o să fie totul bine. De-acum, mă cam învăţasem că, de fiecare dată cînd aud asta, o să mă doară sigur, dar cel puţin ştiam la ce să mă aştept.

Veterinarul a zis că am cataracte, că vîrsta, că aşa e la cîinii care îmbătrînesc şi aşa mai departe. Iar m-au adormit, iar m-au tăiat. Şi, cînd m-am trezit, eram pe-ntuneric! Beznă-beznă, de nu vedeam nimic!

Pe urmă s-a făcut lumină şi-am început să văd mult mai fain ca-nainte. Nu în ceaţă, nu împăienjenit, nu tulbure. Mai bine decît văzusem vreodată. I-a spus veterinarul tatei că-mi pusese nişte proteze oculare Genentech şi că-mi instalase nişte wetware pentru interfaţarea semnalului lor cu sistemul nervos. Oamenii-ăştia şi cuvintele lor fără rost...

Am ajuns să văd şi cînd e cald sau frig, şi pe întuneric, şi cît de fierbinte e mîncarea, şi tot soiul de lucruri pe care nici nu visam să le văd vreodată. Numai că, după încă vreun an sau doi, n-am mai auzit aşa de bine, iar tati m-a pus pe lesă şi m-a dus din nou la clinică, povestindu-mi pe drum minciuni frumoase că nenea doctorul o să mă facă bine şi n-o să mă mai doară.

Ce să nu mă mai doară? Că nu mă durea nimic de data asta! Doar că n-auzeam, atîta tot. Oricum, m-au înţepat, m-au adormit, m-au tăiat (parcă mai puţin decît alte dăţi) şi aşa m-am ales cu implanturi auriculare, cum le zicea tati.

Cînd m-am refăcut după operaţia asta, parcă nici plimbarea şi joaca nu au mai mers ca odinioară. Mă mai durea una, mă mai înjunghia alta, că am impresia că noi, căţeii, îmbătrînim mai repede decît oamenii, nu ştiu de ce.

Şi m-a dus tati iar la veterinar. M-au pus la raze, care nu-s ca razele-alea care intră dimineaţa pe geam în bucătărie, m-au pus la ultrasunete, pe care acum le auzeam mai bine ca-nainte, m-ar fi pus ei şi la remeneu, dar nu puteau, că aveam o mufă de metal în cap de cînd îmi schimbaseră ochii. Şi-a zis veterinarul că am articulaţiile uzate, a folosit un cuvînt de-ăla complicat, artroză parcă, şi tati a spus că, dacă poate, să mi le schimbe şi pe-astea.

Cînd am auzit iar poezia că o să mă trateze nenea doctorul şi că o să mă fac bine, mi-a venit să m-ascund undeva, dar m-au dibuit pe-acolo, pe sub mesele de operaţie din cabinet, m-au înţepat şi m-au adormit.

Cînd m-am trezit, ăştia îmi tăiaseră lăbuţele! Pe toate patru. Pînă sus, la şold. Nu ştiu, le-o fi fost foame şi or fi poftit la un copan de căţel, habar n-am. Îmi puseseră unele noi, cu tendoane din fibră de carbon, cu blană artificială pe deasupra care ai fi jurat că e adevărată şi cu gheruţe cu care puteam să apuc una-alta. Am fost cea mai fericită cînd am ajuns acasă, că puteam să-mi stric singură jucăriile. Oricum, copiii lui mami şi ai lui tati crescuseră şi plecaseră în treaba lor de cîţiva ani, aşa că nu mă mai puteam baza pe nimeni altcineva să mi le strice.

O vreme, am dus un trai plăcut, că prin curte sau prin parc auzeam şobolanii, ratonii sau veveriţele chiar şi cînd stăteau smirnă, după suflare şi după bătaia inimii îi auzeam, şi-i vedeam oriunde s-ar fi ascuns, după căldura care le ieşea din trup, şi puteam să mă caţăr după ei sau să cotrobăi după ei prin cotloane cu gheruţele astea noi şi deştepte.

Înainte să se pensioneze, veterinarul mi-a mai făcut ceva. Mi-a injectat nişte chestii, nanomecanisme, care mi-au ţesut prin cap un păienjeniş din nanotuburi de carbon cu care mi-au înlocuit sistemul nervos central, indiferent ce-o mai fi şi ăla. Veterinarul zicea că sistemul ăsta se cam sclerozase şi că trebuia înlocuit. Noroc că de data nu m-a adormit, nici nu m-a tăiat, numai mi-a făcut o injecţie cu chestiile-alea mici şi isteţe. Altfel, dacă ar fi trebuit să mă adoarmă şi să mă taie iar, sistemul ca sistemul, dar eu aş fi fost tare nervoasă.

Pe urmă a fost floare la ureche să vorbesc sau să chem lumea prin cutiuţa aia a lui tati, ba chiar şi să mă uit la televizor, deşi nu prea ai ce vedea, că dau oamenii ăştia numai porcării. Şi a fost norocul lui tati că de-acum puteam vorbi, fiindcă azi, cînd nu eram decît eu cu el acasă şi a făcut atac de inimă, am putut să sun la salvare şi, pînă să veniţi voi ca să-l luaţi cu ambulanţa, am stat lîngă el şi i-am zis:

- Lasă, tati, că o să te trateze nenea doctorul şi o să te faci bine şi n-o să te mai doară.

O să-l tăiaţi şi pe el cînd doarme?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Adam-Troy Castro, 'Emissaries from the Dead' (2008)

În octombrie 2009 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o pereche de romane scrise de un autor american, Adam-Troy Castro. Cel dintîi se intitulează Emissaries from the Dead (EOS, HarperCollins, New York, 2008) şi a fost recompensat în 2009 cu Premiul Philip K. Dick. L-am parcurs în cîteva zile, în aprilie 2010, şi, spre surprinderea mea, am constatat că este un roman mai bun decît media.

Să vedem împreună de ce:

Fundalul acţiunii este un viitor îndepărtat în care omenirea călătoreşte ptrintre stele, colonizează planete, construieşte habitate spaţiale şi cooperează paşnic cu mai multe civilizaţii extraterestre şi cu o comunitate de inteligenţe artificiale, SursaIA. Decorul este un habitat spaţial imens, Unu Unu Unu, de forma unui cilindru presurizat, lung de o sută de mii de kilometri şi cu diametrul de o mie de kilometri. Cea mai mare parte a ecosistemului din habitat se află sub un strat de nori, într-o atmosferă otrăvitoare pentru oameni, şi mai departe de axa habitatului, într-un ocean supus unor temperaturi şi presiuni extreme. Aproape de axă, însă, la temperaturi şi presiuni suportabile, se află un desiş de plante populat de creaturi antropoide lente, brahiatorii, pe care le studiază o expediţie ştiinţifică umană.

Intriga este de tip poliţist. Două personaje din expediţia ştiinţifică, Christina Santiago şi Cynthia Warmuth, pier în condiţii suspecte, iar Corpul Diplomatic o trimite pe protagonista-naratoare, Andrea Cort, să investigheze cazul.

Ca multe romane recente care se respectă, Emissaries from the Dead este dificil de încadrat pentru că are o structură hibridă. Bună parte din fundalul său îi este îndatorat subgenului hard SF: viitor îndepărtat, călătorii interstelare, habitate spaţiale imense, rase extraterestre şi aşa mai departe. Intriga îi este îndatorată în egală măsură romanului poliţist clasic, de felul celor scrise de Agatha Christie, şi celui noir, de genul celor publicate de Raymond Chandler. (Ca să fiu mai exact, pînă şi soluţia cazului aminteşte oarecum de Zece negri mititei, în vreme ce atitudinea agresivă, antisocială a protagonistei e similară cu cea a lui Philip Marlowe.) Iar o parte din recuzită ţine mai curînd de subgenul post-cyberpunk, cum ar fi inteligenţele artificiale cu planuri insidioase, nanotehnologia sau ciberconectarea permanentă dintre două personaje secundare.

Printre minusurile romanului s-ar număra absenţa aproape totală a umorului care făcea deliciul romanelor lui Chandler (protagonista-naratoare Andrea Cort se ia prea tare în serios pentru a fi agreată de cititori), precum şi unele mici scăpări stilistice sau ortografice.

Pe ansamblu, însă, Emissaries from the Dead recompensează timpul petrecut cu lectura, cu un bun echilibru între ancheta poliţistă din prim-plan, caracterizare şi elementele de fundal. E un roman cam la fel de reuşit şi de captivant ca The Electric Church de Jeff Somers, spre exemplu, deşi se petrece într-o lume imaginară mult mai atent structurată decît acesta din urmă. La fel ca Broken Angels de Richard Morgan, e un roman prea bun pentru a fi abandonat în tren sau pe plajă după prima lectură, dar nu atît de bun încît să o merite şi pe a doua.

În ceea ce o priveşte pe protagonista-naratoare Andrea Cort, aceasta reapare în următorul roman al lui Adam-Troy Castle, The Third Claw of God. Dar despre acesta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Guy Pratt - 'My Bass and Other Animals' (2007)

În aprilie 2010, prin amabilitatea domnişoarelor şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din autobiografia celui de-al doilea basist al formaţiei Pink Floyd, Guy Pratt, intitulată My Bass and Other Animals (Editura Orion, Londra, 2008). Oarecum spre surprinderea mea, am parcurs volumul în două zile. Şi iată ce am aflat:

My Bass and Other Animals a fost scrisă ca urmare a unor evenimente mai puţin obişnuite. Mai precis, Guy Pratt a început în 2005 o a doua carieră de succes în calitate de comediant, iar ca material pentru discursurile comice a folosit amintiri din prima carieră, cea de basist. Rugat fiind să adune aceste anecdote într-o carte, Pratt a ascris o autobiografie în care apar numai incidentele amuzante, iar evenimentele anoste sînt lăsate deoparte cu bună ştiinţă.

Dacă titlul volumului evocă o altă lucrare autobiografică celebră (Familia mea şi alte animale), primele pagini amintesc mai degrabă de Tristram Shandy, întrucît autorul relatează cum mama sa a fost pe cale să îl nască prematur pe 5 noiembrie 1961, cînd a sărit de la primul etaj al unei clădiri incendiate, iar o amintire nocturnă din copilărie implică un boschetar care dormea pe canapeaua din sufragerie. ("Nu-i boschetar, dragul mamei, e Peter O'Toole.")

Tonul naraţiunii e amuzant şi adesea autoironic, iar întîmplările hazlii se ţin lanţ în paginile cărţii. Adesea m-am surprins rîzînd în hohote, căci mai tînărul Pratt nu s-a sfiit să relateze incidente de-a dreptul suprarealiste pe care mai vîrstnicul Nick Mason le-a trecut cu discreţie sub tăcere în autobiografia sa Inside Out.

Capitolele cărţii relatează evenimentele în ordine cronologică, începînd cu copilăria lui Guy Pratt, în care i-a fost prezentat lui Roger Moore, actorul principal dintr-un serial de televiziune în care Pratt senior interpreta roluri secundare. Mai degrabă decît să trateze apoi despre studii şi experienţe formative, autorul relatează despre colaborarea cu diverse formaţii, de la Icehouse şi The Smiths la Whitesnake şi Roxy Music, fără a uita participarea sa la turneele şi înregistrările grupului Pink Floyd, cu care a lucrat în perioada 1987-2005. (Guy Pratt s-a şi căsătorit cu fiica lui Richard Wright, Gala, dar asta e altă poveste.)

Printre muzicienii cu care a colaborat pentru realizarea a diferite albume se numără Madonna ("Like a Prayer"), David Bowie, Tina Turner, Michael Jackson ("Earth Song"), Robert Palmer, Jimmy Page şi Brian Ferry. De asemenea, împreună cu socrul său, Richard Wright, l-a însoţit pe David Gilmour în 2006 în turneul pentru promovarea albumului solo On an Island.

Volumul cuprinde şi o mulţime de fotografii, instantanee surprinse în aproape trei decenii de carieră prin studiourile şi pe scenele lumii. Căci, după cum aflăm din paginile cărţii, Guy Pratt a fost în turnee prin America de Nord, Europa, Australia, Japonia şi Rusia, iar incidentele la care a fost martor (sau uneori protagonist) sînt incredibile şi incredibil... de amuzante, rivalizînd adesea cu cele din autobiografia lui Lemmy Kilmister.

Pe ansamblu, My Bass and Other Animals a meritat banii şi timpul petrecut cu lectura, iar acelora care cred că membrii formaţiei Pink Floyd şi-au trăit viaţa numai citind filosofie, contemplînd stelele şi compunînd muzică le recomand cu căldură să citească această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Roger Moore - 'My Word Is My Bond' (2008)

În martie 2010, trecînd pe la anticariatul de la Sala Dalles, am avut ocazia să achiziţionez la mîna a doua autobiografia lui Sir Roger Moore, My Word Is My Bond (Editura Michael O'Mara, Londra, 2009). În copilărie şi adolescenţă vizionasem cîteva dintre filmele lui realizate pentru televiziune şi pentru cinematografie, iar impresia pe care mi-o crease de fiecare dată era că dincolo de personajele pe care le interpreta pe ecran se afla un om de spirit. Ca urmare, am cumpărat fără să stau pe gînduri autobiografia lui Sir Roger şi am fost încîntat să aflu că era tot ceea ce mă aşteptam şi mult mai mult.

Evenimentele relatate în My Word Is My Bond sînt ordonate cronologic, începînd cu copilăria actorului, petrecută sub spectrul bombardamentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial, continuînd cu adolescenţa, cu stagiul militar, apoi cu diferitele stadii din cariera lui Sir Roger în teatru, în televiziune şi în cinematografie. Printre evenimentele din viaţa profesională a actorului sînt strecurate şi altele, ţinînd de viaţa personală, precum relaţiile cu părinţii, cele patru căsătorii, naşterea şi creşterea celor trei copii sau prieteniile de durată. Ba chiar, la un moment dat, autorul dă de înţeles că ar fi avut o aventură de o noapte cu... Miss Piggy.

După cum vă aşteptaţi, destule pagini din volum sînt dedicate unor seriale de televiziune de succes, ca de exemplu Sfîntul sau The Persuaders. În cel dintîi, Sir Roger Moore a jucat rolul lui Simon Templar timp de şapte ani şi a devenit celebru în întreaga lume. În cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Tony Curtis şi a cîştigat o popularitate de durată în Franţa.

Tot după cum vă aşteptaţi, alte capitole sînt dedicate filmelor pentru cinematografie în care a apărut reputatul actor, în special celor în care l-a interpretat pe agentul 007, James Bond. Coincidenţă sau nu, Sir Roger a apărut în şapte asemenea filme.

După cum mă aşteptam, cartea abundă în incidente amuzante, amintiri despre persoane celebre, de la Frank Sinatra la Sir Michael Caine şi de la David Niven la Sir Paul McCartney, evenimente importante de genul decernării Premiilor Oscar şi întîlniri oficiale cu familia regală britanică, toate relatate cu o doză de umor, de ironie şi de autoironie.

Dar ceea ce a venit ca o imensă surpriză a fost porţiunea finală a cărţii, în care autorul relatează cum, după împlinirea vîrstei de şaptezeci de ani, a ajuns să călătorească prin nenumărate ţări ale lumii ca ambasador al bunăvoinţei din partea UNICEF la îndemnul regretatei Audrey Hepburn. Numeroase pagini emoţionante tratează despre probleme care îi afectează pe copiii din ţările slab dezvoltate, despre diversele măsuri luate de UNICEF şi de alte organizaţii non-guvernamentale pentru tratarea acestor probleme şi despre nenumăratele gesturi de generozitate, mari şi mici, făcute de oameni de pe întregul glob. Ca să dau un singur exemplu, Sir Roger Moore menţionează că, în cei douăzeci de ani de cînd activează în sprijinul UNICEF, nu a trebuit niciodată să plătească pentru transport - şi a acceptat salariul de un dolar pe an pentru munca depusă.

La încheierea lecturii acestei cărţi foarte agreabile şi captivante, am rămas cu impresia că, la fel ca alte celebrităţi cu conştiinţă socială, Sir Roger Moore a reuşit să fie mult mai mult decît o figură frumoasă pe marele şi pe micul ecran. Pe lîngă stilul spumos şi incidentele amuzante, My Word Is My Bond merită citită pentru informaţiile relevante pe care ni le oferă referitor la lumea în care trăim. Vă recomand şi dumneavoastră cu plăcere această autobiografie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Shaping Things" (2005)

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktop şi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)