Naomi Wolf, "The Beauty Myth" (1990)

În vara anului 2009, prin amabilitatea doamnei Doina Hanu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un exemplar dintr-o lucrare de non-ficţiune de Naomi Wolf, The Beauty Myth - How Images of Beauty Are Used Against Women (Vintage Books, Londra, 1991). Am parcurs această lucrare în cîteva zile (şi nopţi), în decembrie 2010, iar conţinutul ei m-a pus pe gînduri. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa cărţii The Beauty Myth este că structurile societăţii patriarhale occidentale au căutat o cale de a contracara al doilea val de feminism din anii 1960-70 şi că au găsit-o în promovarea mitului frumuseţii feminine ca o scuză pentru instigarea femeilor una împotriva celeilalte, ca o încurajare a atitudinilor critice şi autocritice împotriva femeilor şi ca un pretext pentru discriminarea sexuală la locul de muncă.

Autoarea arată că, în teorie, mitul afirmă că femeile ar avea nevoie să fie frumoase pentru a fi iubite, apreciate (ba chiar şi promovate la locul de muncă), iar în practică mitul le încurajează pe femei să cumpere cosmetice, haine de firmă şi accesorii, să se înfometeze, să-şi irosească timpul şi energia cu exerciţii fizice, să se supună unor proceduri riscante, dureroase şi costisitoare de chirurgie estetică şi să se deteste una pe alta.

După ce defineşte acest mit mediatic contemporan, Naomi Wolf tratează în următoarele capitole despre diversele domenii în care mitul frumuseţii acţionează. Spre exemplu, în capitolul al doilea, autoarea aduce în discuţie efectele mitului frumuseţii în relaţiile profesionale. Printre acestea se numără standardele duble (în carieră, femeile ar trebui să fie atît competente cît şi frumoase, în vreme ce bărbaţilor nu li se cere decît să fie competenţi), discriminarea pe motive de vîrstă sau de înfăţişare, precum şi cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă.

În capitolul al treilea, autoarea tratează despre prezenţa acestui mit în cultură, despre propagarea lui în revistele destinate publicului feminin şi despre discrepanţa culturală dintre cele două sexe. Teoria ei este că ar exista un monopol masculin asupra culturii de masă şi că, deşi femeile constituie majoritatea populaţiei în ţările occidentale, ele nu ar avea parte decît de o cultură populară "de nişă" al cărei conţinut este discret controlat şi cenzurat de către sponsorii din industria de produse cosmetice.

În capitolul al patrulea, Naomi Wolf discută despre aspectele pe care mitul frumuseţii ca formă de constrîngere socială le-a împrumutat de la diverse religii şi culte religioase. Astfel, departe de a fi o simplă idee abstractă, mitul acesta mediatic caută să le impună convertitelor restricţii privitoare la dietă, ţinută şi conduită, iar în loc de mîntuire sau viaţă veşnică promite o viaţă nouă într-o formă nouă aici, pe Pămînt (şi nu îşi ţine promisiunea).

Capitolul al cincilea tratează despre reprezentările mediatice ale sexualităţii în anii 1970-90 (spre exemplu, în reclamele pentru cosmetice sau în cinematografie) şi despre schimbările de atitudine ale tinerelor generaţii cu privire la sexualitate ca urmare a expunerii la acest peisaj mediatic.

Capitolul al şaselea, unul dintre cele mai îngrijorătoare din acest volum, discută efectele devastatoare ale curelor de slăbire severe la care se supun tinerele din Occident - cu precădere cele cu educaţie superioară. Unele efecte ale înfometării sînt fiziologice (anorexie, bulimie), altele sînt psihologice (tulburări nervoase, apatie), iar paralela pe care autoarea o face cu efecte similare suferite de victimele războiului şi ale Holocaustului este grăitoare.

Încă şi mai îngrijorător este capitolul al şaptelea, care discută efectele fiziologice, psihologice şi sociale ale chirurgiei estetice asupra femeilor. Autoarea insistă că, deoarece practicienii chirurgiei estetice nu sînt supuşi unui control riguros, iar contrastul dintre reclame şi realitate este uriaş în cazul acestor servicii, neimplicarea autorităţilor de stat în acest domeniu demonstrează că, în ţările occidentale, femeile sînt în continuare tratate ca nişte cetăţeni de rangul al doilea.

Capitolul final explorează căile prin care acest mit mediatic ar putea fi demontat înainte de a deveni o dogmă oficială opresivă şi criminală precum eugenia în Germania nazistă. Probabil nu e o surpriză pentru nimeni că primul pas propus de autoare este unul de inspiraţie umanistă: respectul - atît respectul faţă de sine cît şi respectul faţă de persoanele din jur - un respect născut din dragoste şi din preţuire.

Pe ansamblu, The Beauty Myth are o valoare educativă majoră şi, în situaţia în care aş fi părinte, probabil că mi-aş îndemna copiii să parcurgă această carte cu speranţa că nu vor deveni victime uşoare pentru revistele cu foi lucioase, magazinele de cosmetice şi clinicile de chirurgie estetică.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., "Timequake" (1997)

Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).

Şi iată ce am aflat:

Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.

Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake  împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.

O altă tărăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.

Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).

Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.

Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.

Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.

În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."

Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.

La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Din partea lui Turin Turambar

De la tine un pic, de la noi toți mult

Guest post by Ramona Cirnu. Courtesy of Victor Ciutacu.

Ajutați-l pe George Baltă să redevină ce a fost. Se poate...

PS: Rugăminte pentru prietenii activi pe Internet (blog, Facebook): preluați această campanie. Hai, că nu v-am cerut nici o favoare pînă acum...

* * *

Am sa incep povestea unui om deosebit din viata mea – George Balta – in felul urmator: ‎“E groaznic să ai o viaţă activă, să faci sport, după care, brusc, să te trezeşti direct la pat şi să nu te mai poţi deplasa decat într-un scaun cu rotile” - acestea sunt vorbele lui.

George Balta are 24 de ani, la varsta de 18 ani a activat la CS Olimpia Bucuresti, formatie cu care a iesit vice-campion Junior si cu care a promovat in Divizia Nationala, unde nu a putut juca din cauza unui nefericit accident.

Dupa 10 ani de rugby a venit ziua in care sperantele s-au naruit si intreaga lui viata s-a schimbat total.

“Cu cateva minute inainte de finalul unui meci de pregatire al Selectionate U19, in compania echipei la care evoluam (Olimpia Bucuresti) intr-o deja devenita banala legare a unei gramezi, clipa naruitoare a visurilor mele s-a produs: in urma contactului barbia mi-a fost infipta in piept, un fior rece mi-a trecut pe sira spinarii pana la glezne, revenind inapoi cu o senzatie de amorteala ce cuprindea tot corpul, am cazut la pamant.”



Mai pe scurt George a suferit un traumatism vertebro-medular: două vertebre dislocate, iar una spartă. Parintii lui George au fost inmarmuriti de verdictul medicilor: “Următoarele 21 de zile sunt cruciale. Vom vedea dacă mai trăieşte”.

A inceput recuperarea la Techirghiol, progresul realizat de George fiind uimitor. Acum isi poate misca mainile, picioarele, reactioneaza la anumiti stimuli, dar incă nu poate merge. Ridica greutati pana la 18 kg si face cate 200 de abdomene. Pentru a putea pasi din nou pe terneul de rugby, are nevoie de 35,000 euro. Atat costa fericirea lui.



Operatia se poate face in Germania, unde trebuie sa faca un transplant de celule stem. Daca as strange in fiecare luna intreg salariul meu, mi-ar trebui mai mult de 4 ani ca sa-l fac sa zambeasca.

Consider ca exemplul meu, de a dona cate putin in contul lui, va fi urmat si de alti oameni binevoitori. Mi-as dori din suflet sa faceti publica povestea lui – pe blog sau in oricare alta parte. As vrea sa fie urmatorul AS din maneca. Cred intr-un final fericit si sper ca il puteti ajuta. Impreuna am putea sa-i redam bucuria de a trai. Pe George il gasiti aici.


Pentru donatii:

Banca Tiriac, Sucursala Mihai Bravu

RON RO81BACX0000003216524000

EURO RO54BACX0000003216524001
Pentru orice informatie, va stau la dispozitie. Va multumesc anticipat...



* * *

Foto courtesy of FRR & GSP

Terry Pratchett, 'The Amazing Maurice and His Educated Rodents' (2001)

Prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat cu cîţiva ani în urmă un exemplar din ediţia de buzunar a romanului The Amazing Maurice and His Educated Rodents (Corgi Books, Londra, 2002) de Terry Pratchett. De parcurs, l-am parcurs abia în decembrie 2010, mai mult din nostalgie faţă de Lumea Disc în care mi-am petrecut atîţia ani. Şi am descoperit cu uimire şi încîntare că, şi cînd scrie pentru copii, Sir Terence este tot Sir Terence. Căci povestea lui Maurice şi a rozătoarelor sale educate este cît se poate de captivantă.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Imaginaţi-vă că, în urma depozitării neglijente a deşeurilor magice de la Universitatea Nevăzută, un grup de şobolani se infectează cu inteligenţă şi cu limbaj articulat, pînă într-atît încît capătă acces la citit şi scris (pictograme). Imaginaţi-vă că, în urma uciderii şi devorării unui şobolan inteligent, un motan obişnuit, Maurice, capătă la rîndul său limbaj articulat şi inteligenţă. Imaginaţi-vă că, în urma lecturii unor basme despre cîntăreţul din fluier care a scăpat un orăşel de şobolani, Maurice recrutează un băiat din Ghilda Muzicienilor şi, împreună cu grupul de şobolani, începe să pună în scenă schema invaziei şi salvării miraculoase pentru a profita de naivitatea locuitorilor din orăşelele de provincie.

Imaginaţi-vă că, într-un orăşel din Überwald, schema lor se împiedică de una mai rafinată, a unor angajaţi de la deratizare care, sub pretextul că şobolanii fură mîncarea, îi lasă pe concetăţenii lor înfometaţi şi fac speculă cu alimentele dosite. Iar cînd în oraş apare o armată de şobolani condusă de o minte diabolică, sau un cîntăreţ din fluier dotat cu un flaut magic şi cu nişte tarife scandaloase, Maurice şi prietenii săi rozători ajung în situaţii de viaţă şi de moarte.

(Desigur, personajul meu preferat din Lumea Disc are o scurtă apariţie şi aici, Dar, cum acesta este un roman pentru copii, iar pisicile au nouă vieţi, Moartea spune replici de genul: "NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE.")

Dacă în romanele despre Lumea Disc destinate adulţilor Sir Terry Pratchett face referiri intertextuale la Macbeth, la Divina Comedie, la Faust şi la Odiseea, ca să dau numai cîteva exemple, aici face trimiteri la basmele fraţilor Grimm şi la cărţile ilustrate pentru copii. Însă, la fel ca în romanele "celelalte" ale seriei, Sir Terry Pratchett obţine efecte savuroase din contrastul între ceea ce cred personajele şi ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că uneori basmele fac personaje precum Malicia, fiica primarului, să se comporte complet inadecvat, iar alteori visele şi aspiraţiile fac personaje precum Fasole Periculoasă, Piersici şi prietenii lor să construiască o lume mai bună. (Am uitat să vă spun că şobolanii din acest roman şi-au ales nume de pe cutii de conserve după ce au învăţat să citească, dar înainte să afle ce însemnau cuvintele pe care le citeau...)

Am fost încîntat de modul în care autorul şi-a construit personajele, cum le-a făcut să interacţioneze şi să evolueze, cum a construit planurile narative şi scenele de acţiune şi cum a introdus cîrlige narative menite să-i tîrască pe cititori dintr-o scenă în alta, de la un capitol la altul, pînă la ultima pagină a cărţii. Nu numai că voi citi şi alte cărţi despre Lumea Disc destinate copiilor (cînd cineva e în vîrstă de vreo 4 ani, un zero nu are prea multă importanţă...), dar vă recomand The Amazing Maurice and His Educated Rodents şi dumneavoastră. Romanul a fost distins cu Medalia Carnegie, iar o ediţie română a apărut în 2006 la Corint Junior sub titlul Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate. Aş mai aminti şi că China Miéville, în primul său roman, King Rat, a tratat dintr-o perspectivă diferită aceeaşi temă a cîntăreţului din fluier care a fermecat şobolanii.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Lansare "Art Wasn't Quite Crime"

Prin amabilitatea colegului meu Filip Bacalu, puteţi vedea aici cîteva fotografii realizate la lansarea volumului "Art Wasn't Quite Crime" la standul editurii Millennium Books din cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus. În prima imagine, de la stînga la dreapta, îi puteţi vedea pe Ştefan Ghidoveanu, Liviu Radu, Florin Pîtea, Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică.

În prima imagine, de la stînga la dreapta, îi puteţi vedea pe Ştefan Ghidoveanu, Liviu Radu, Florin Pîtea, Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică.

Ţesător pregătindu-se să acorde autografe.

Aici mă aflu alături de unul dintre cei mai prolifici şi mai îndrăgiţi autori români de SF - Liviu Radu.

În prim-planul imaginii se află traducătorul Mihai-Dan Pavelescu, îndrumătorul colecţiei SF Nautilus.

Am întîlnit ţesători fericiţi.

Şi Ţesătorul a vorbit...

...şi a vorbit...

...şi a tot vorbit...

...pînă cînd editorul Horia Nicola Ursu i-a luat în cele din urmă microfonul. Undeva trebuia să existe o limită.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Arta nu era chiar delict

Sîmbătă, 20 noiembrie, ora 15, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, la standul nr. 19 de la Romexpo, pavilionul central, Editura Millennium Books va organiza lansarea volumului de non-ficţiune Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction. (Prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, un fragment al lucrării poate fi parcurs gratuit aici.) Vor participa editorul, autorul şi numeroşi invitaţi. Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Vînătoarea de sfincşi"

E, acuma să vă zică moşu' o poveste. Nu aia cu foca şi cu ursu', că pe-aia v-am tot zis-o pîn-aţi învăţat-o pe dinafară. O să vă zic o poveste de demult, de pe vremea cînd soarele avea putere, iar Pămîntul nu intrase încă sub stăpînirea gheţurilor. O ştiu de la bunicu', care o ştia de la bunicu' lui, de-i zicea lumea Piron. Cînd i s-au întîmplat lui lucrurile-astea, era copil ca voi şi încă nu-şi căpătase numele-ăsta. Îi zicea altfel, Băbuţă, că era curios ca o băbuţă. Şi bună parte din ce i s-a-ntîmplat tocmai de la curiozitate i s-a tras, după cum o să vă spun imediat.

Măi băiete, stai potolit aicea şi lasă cîinele! Ori o să te muşte dacă-l tot zgîndări, ori o să-ţi dea taică-tu vreo două după ceafă că nu laşi cîinii să se odihnească să fie buni de tras săniile mîine dimineaţă. Şi pe urmă o să-ncepi să bîzîi. Mai bine astîmpără-te şi-ascultă, că poate o să-nveţi şi tu ceva.

E, pe vremea cînd era Piron copil, pînă să vină gheţurile, oamenii erau puţini pe lume, chiar mai puţini decît acum. Fuseseră ei puzderie cîndva, demult, dar se împuţinaseră de la tot felul de grozăvii. Şi ăia care mai erau pe Pămînt trăiau ascunşi şi cu frică, în grupuleţe, şi nu prea obişnuiau să călătorească. Nu erau ca noi, să tot meargă prin lume şi să se întîlnească des cu alte triburi, ba ca să mai schimbe o veste, ba ca să facă negoţ ori chiar să se înrudească. Pe vremea lui Piron, cînd te năşteai într-un trib, stăteai locului şi nu vedeai cu anii alţi oameni decît pe-ăia din tribu' tău. Erau pe lume prea mari primejdii pe-atunci şi nu se-ncumeta lumea să plece de-acasă cu una, cu două.

Numa' că Piron, căruia pe-atunci îi ziceau ai lui Băbuţă, cum vă spuneam, nu era soiu' care să stea locului, că-l rodea curiozitatea să meargă şi să iscodească, să afle mereu lucruri noi.

(Continuarea acestei schițe se poate citi în revista Galileo nr. 2. Detalii aici. P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am drum la Timişoara (din nou)

Astă seară am aflat că s-au anunţat rezultatele consursului de proză scurtă organizat de Clubul Helion din Timişoara. Spre surprinderea şi încîntarea mea, am aflat că distinşii membri ai juriului mi-au acordat unul dintre premii. Se pare că voi merge la Timişoara în primăvară pentru a le mulţumi domnilor din juriu şi pentru a-i felicita pe ceilalţi premianţi.

Detalii puteţi citi aici: http://www.helionsf.ro/component/content/article/130-stiri-sf/255-premiile-helion-2010.html

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Îmi apare cea de-a cincea carte

Vechiul meu prieten Horia Nicola Ursu anunţă publicarea iminentă a celei de-a cincea cărţi a subsemnatului. Este un volum de non-ficţiune intitulat Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction, publicat în limba engleză sub egida editurilor Ştef, din Iaşi, şi Millennium Books, din Satu Mare. Cartea constituie rezultatul a douăzeci de ani de lecturi în domeniul subgenului cyberpunk şi al derivatelor sale ulterioare.

Ilustraţia copertei a fost realizată şi de această dată de către bunul meu prieten Tudor Popa, iar tehnoredactarea textului a fost făcută de către Ona Franz. Ţin să le mulţumesc şi pe acestă cale atît lor cît şi editorilor pentru eforturi şi pentru bunăvoinţă.

Art Wasn't Quite Crime va fi probabil disponibilă la standul Millennium Books de la Tîrgul de Carte Gaudeamus. Pentru mai multe informaţii vă invit să parcurgeţi anunţul oficial de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Copyright"

(Despre aplicarea judicioasă a legii drepturilor de autor)

Reporter: Stăm de vorbă cu Mircea şi Cornel, cei doi români care au îngenuncheat corporaţia americană Bonsanto. Cornel, cum ţi-a venit ideea care a stat la temelia acestei campanii de succes?

Cornel: De fapt, a fost ideea lui Mircea...

Mircea: Pe care am avut-o într-o discuţie cu Cornel.

Cornel: Da, a fost acum cîţiva ani, înainte să se încheie al doilea deceniu al secolului. Eram în vizită la Mircea şi i-am spus cum corporaţia Bonsanto a pus patent pe genomul vacilor. Nu pe al unor vaci modificate genetic, cum patentaseră grînele super-productive la sfîrşitul secolului trecut, ci pur şi simplu pe genomul vacilor deja existente. Şi, practic, o dată ce le-a fost recunoscut dreptul de autor asupra codului genetic al vacilor, chit că nu-l creaseră ei, ci numai fuseseră primii care să se gîndească să-l patenteze, ăştia de la corporaţia Bonsanto şi cu avocaţii lor puteau să dea în judecată orice fermier, orice fermă zootehnică, orice restaurant chiar, pe motiv că au vite sau carne de vită fără să le plătească lor drepturi de autor.

Mircea: Ca un act de piraterie informaţională aplicat codului genetic, cum ar fi.

Reporter: Înţeleg.

Mircea: E, cînd am auzit asta de la Cornel, am zis: "Păi atunci punem şi noi patent pe molecula apei, că sîntem primii care s-au gîndit la aşa ceva!"

Reporter: Chiar aşa?

Cornel: Da, şi mie mi s-a părut o idee absolut genială. Am pus mînă de la mînă cu Mircea, am făcut o firmă, Mircea & Cornel Proprietăţi Intelectuale SRL, şi am depus cerere de patent pentru molecula apei la forurile competente.

Mircea: Cam în şase luni am reuşit să patentăm molecula apei. A fost o groază de alergat cu tot felul de acte, iar birocraţia e infernală. Dar am reuşit pînă la urmă.

Reporter: Şi care a fost pasul următor?

Mircea: Am contactat o firmă de avocatură specializată în dreptul proprietăţii intelectuale şi am făcut contract cu cei de acolo în vederea iniţierii unei acţiuni judecătoreşti împotriva corporaţiei Bonsanto.

Cornel: Că noi n-aveam atunci banii necesari pentru o acţiune de asemenea anvergură, vă daţi seama...

Reporter: Desigur.

Mircea: E, şi pe urmă am început o acţiune discretă de colectare a probelor din fermele Bonsanto.

Cornel: Ei patentaseră deja genomul vacilor de ceva timp...

Mircea: De cîţiva ani buni...

Cornel: Şi, pe motiv că li se încălcau drepturile de autor asupra genomului bovin, ruinaseră deja mii de fermieri şi sute de ferme zootehnice din America de Nord, inclusiv unele de mare anvergură.

Reporter: Şi cum aţi colectat probe?

Mircea: Mă tem că nu vă putem oferi detalii concrete...

Cornel: E posibil să folosim metodele acestea şi cu alte ocazii.

Reporter: Înţeleg.

Mircea: Dar, în principiu, cum destui dintre micii fermieri ruinaţi ajunseseră să lucreze în fermele zootehnice trecute acum în proprietatea corporaţiei Bonsanto, nu a fost chiar imposibil să-i rugăm să colecteze probe pentru noi.

Cornel: Fotografii, probe chimice, lucruri din acestea...

Reporter: Şi colaboratorii dumneavoastră nu au întîmpinat dificultăţi în colectarea probelor?

Cornel: Ba bine că nu!

Mircea: Ăştia de la Bonsanto aveau camere de supraveghere peste tot în fermele zootehnice. Dar ne-am ales nişte colaboratori motivaţi şi s-au descurcat.

Reporter: Cum s-au desfăşurat lucrurile la tribunal?

Mircea: Păi, ne-am ales şi tribunalul cu grijă.

Cornel: Da, ne-am ferit de organismele internaţionale de arbitraj pentru că, de regulă, în conflictele dintre guverne naţionale şi corporaţii multinaţionale, dau cîştig de cauză multinaţionalelor.

Mircea: Nu că am fi reprezentat vreun guvern naţional, dar orişicît...

Reporter: Şi, în condiţiile acestea, aţi preferat tribunalul internaţional de la Haga?

Mircea: Absolut!

Cornel: Da, ne-am adresat tribunalul internaţional de la Haga. Bine, n-o să ne apucăm acum să vă povestim în detaliu ce şi cum a fost la primul proces...

Mircea: Presa a relatat pe larg atunci, la cald, cum se spune...

Cornel: Dar a fost memorabil cînd am început să aducem probe şi martori. Mostre din apa cu care erau adăpate vacile în fermele Bonsanto...

Mircea: Mostre de vapori de apă din aerul de la ferme...

Cornel: Mostre de urină de la vaci - pînă şi acolo se găseau molecule din substanţa pe care am patentat-o!

Reporter: Fascinant!

Mircea: Şi au încercat ei la început să pretindă că a fost un accident, că era un caz izolat, că numai la o fermă...

Cornel: Subtrefugii de-astea ieftine.

Mircea: Dar le-am demonstrat cu probe că la sute dintre fermele lor se utilizează, ba chiar se produce în cantităţi semnificative, substanţa patentată de noi - e drept, uneori în amestec cu alte substanţe.

Cornel: Şi asta fără să ne plătească drepturi de autor corporaţia Bonsanto, vă daţi seama!

Reporter: Cum au reacţionat reprezentanţii corporaţiei la prezentarea probelor?

Mircea: Pe unii dintre ei i-a apucat plînsul în instanţă.

Cornel: Iar asistentele noastre atunci, pe loc, le-au luat mostre de lacrimi, le-au analizat şi au demonstrat că, sfidînd atît instanţa cît şi legislaţia internaţională a drepturilor de autor, directorul pentru relaţii cu publicul, directorul general şi preşedintele consiliului de administraţie produceau apă în tribunal.

Mircea: La nevoie, am fi putut obţine probe suplimentare urmărindu-i în pauze, la toalete, dar am preferat să le respectăm intimitatea şi să nu încălcăm limitele decenţei.

Reporter: Lăudabil.

Cornel: Oricum, probele deja existente erau covîrşitoare.

Mircea: Sentinţa tribunalului a fost în favoarea noastră.

Reporter: Şi corporaţia?

Cornel: A făcut apel, fireşte.

Mircea: Numai că, dacă tot făcuserăm firmă şi alergaserăm cu acte şi cu taxe şi cu tot felul de proceduri, n-am patentat numai molecula apei, ci şi alte molecule.

Reporter: Şi cum aţi procedat la apel?

Cornel: Tot cu probe, tot cu martori, numai că, de această dată, am demonstrat că atît vacile corporaţiei Bonsanto cît şi angajaţii acesteia, ba chiar şi acţionarii ei, produceau dioxid de carbon.

Mircea: Fără să ne plătească drepturi de autor, desigur.

Cornel: Un act imoral de piraterie, o încălcare grosolană a proprietăţii noastre intelectuale, vă daţi seama!

Mircea: Nu toţi oamenii cresc vite sau consumă carne de vită, ca să încalce patentele corporaţiei Bonsanto. Cornel preferă carnea de pui, spre exemplu...

Cornel: Iar Mircea e vegetarian...

Mircea: Dar vitele, angajaţii şi acţionarii corporaţiei Bonsanto produceau apă în fiecare zi şi dioxid de carbon în fiecare minut, chiar şi în timp ce se judeca apelul, încălcînd astefel proprietatea noastră intelectuală!

Reporter: Şi care a fost rezultatul apelului?

Cornel: A fost un proces lung, cu zeci de martori şi mii de probe, dar l-am cîştigat şi pe acesta.

Mircea: Firma de avocatură care ne reprezintă în continuare a fost şi atunci la mare înălţime.

Cornel: Am menţiona numele firmei, însă chiar cei de acolo ne-au avertizat că am putea să fim amendaţi pentru publicitate mascată.

Reporter: Da, ar fi un oarecare risc în acest sens...

Mircea: Şi în urma apelului, corporaţia Bonsanto a rămas să ne plătească nişte daune astronomice.

Cornel: Numai că au făcut recurs.

Reporter: Şi de data asta cum aţi procedat?

Mircea: Am luat-o de la capăt, cu probele, cu martorii. De această dată, pe lîngă producţia ilicită de apă şi de dioxid de carbon, am adus în discuţie şi producţia de gaz metan. Că şi molecula asta o patentaserăm...

Cornel: Da, a fost mai dificil pentru colaboratorii noştri să capteze mostre de la coada vacii...

Mircea: Sau din toaletele clădirilor administrative ale corporaţiei Bonsanto...

Cornel: Dar, cum aveam o armată întreagă de colaboratori, am mers şi de această dată la tribunal cu probe covîrşitoare.

Reporter: Cum au reacţionat reprezentanţii corporaţiei atunci cînd au fost confruntaţi cu această avalanşă de probe incriminatoare?

Mircea: Le-a venit să plîngă din nou, dar s-au abţinut pentru că ştiau că lacrimile pot fi folosite ca probă în instanţă împotriva lor.

Cornel: În schimb, preşedintele consiliului de administraţie a făcut o criză de nervi cînd a devenit clar pînă şi pentru el că pierduseră recursul.

Reporter: Ce a avut de spus?

Mircea: Cînd i-a sărit muştarul, a ţipat că, după regulile astea, n-o să mai poată nici să tragă un pîrţ la el în companie.

Cornel: Şi Mircea l-a corectat imediat.

Mircea: Da, i-am zis că n-o să mai poată să tragă un pîrţ la el acasă, în maşină, pe stradă sau oriunde se va duce, nu numai la el în companie, fără să ne plătească drepturi de autor.

Reporter: Pentru că gazele...

Mircea: Exact! Gazele intestinale au în compoziţie şi gaz metan.

Cornel: Atît vitele cît şi angajaţii corporaţiei Bonsanto, ba chiar şi cadrele de conducere şi acţionarii, produceau zilnic gaz metan fără autorizaţia noastră. Era o încălcare sistematică a proprietăţii intelectuale.

Reporter: Şi preşedintele consiliului de administraţie ce a mai avut de declarat cînd s-a înfuriat?

Cornel: A, păi ne-a ţinut o tiradă cam incoerentă despre faptul că patentele ar trebui să protejeze proprietatea intelectuală asupra unor invenţii, concepte, tehnologii sau informaţii nou-create, nu asupra unora vechi, deja existente, şi în nici un caz asupra unor lucruri comune, de care beneficiază întreaga omenire dintotdeauna.

Mircea: La care Cornel i-a zis... De fapt, spune-i tu.

Reporter: Ce anume i-aţi replicat?

Cornel: I-am zis aşa: "Păi, n-aţi început chiar dumneavoastră, cînd aţi patentat genomul bovin? Că doar n-a creat corporaţia Bonsanto prima vacă, prin inginerie genetică! Vreţi să-i daţi în judecată pe unii şi pe alţii pentru că vă încalcă aşa-zisele drepturi de autor pentru un cod genetic pe care nu l-aţi făcut voi? Lasă că vă dăm şi noi în judecată pentru că folosiţi şi produceţi molecule pe care avem noi copyright! Să vedem dacă vă convine!"

Reporter: Chiar aşa?

Cornel: Exact aşa. Au pierdut şi recursul şi i-am uscat de bani.

Mircea: Practic, i-am dus la sapă de lemn şi, după toţi anii ăştia de procese şi de plătit amenzi, au ajuns la faliment, cît erau ei de mari şi tari.

Reporter: Şi, dacă aţi avut cîştig de cauză şi v-aţi îmbogăţit, v-aţi retras din activitate?

Cornel: Dimpotrivă! Am patentat alfabetul latin, cifrele arabe...

Mircea: Şi numerotarea în baza doi...

Cornel: Da, şi codul binar, iar acum vrem să dăm în judecată firmele producătoare de software care folosesc proprietatea noastră intelectuală şi produc programe pentru calculatoare, programe pe care apoi le vînd fără să ne achite drepturi de autor.

Mircea: Atît limbajele de programare, care folosesc alfabetul latin şi cifrele arabe, cît şi codul-maşină, care foloseşte sistemul binar, practic piratează proprietatea noastră intelectuală.

Cornel: Şi asta e o încălcare sistematică, la scară globală, a legilor internaţionale asupra drepturilor de autor.

Mircea: Numai că n-o să stăm cu mîinile-n sîn, nici n-o să tolerăm la nesfîrşit pirateria informaţională.

Cornel: Nu este admisibil ca diverse corporaţii multinaţionale să profite pe căi ilicite de pe urma alfabetului nostru şi a cifrelor noastre.

Mircea: Nanosoft, păzea că venim!

A consemnat Florin Pîtea

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Vara nu-i ca iarna

De pe blogul vechiului meu prieten, editorul Horia Nicola Ursu, tocmai am aflat că urmează ca la tîrgul de carte Gaudeamus să apară, sub egida Millennium Books, numărul 2 (Vara) al revistei Galileo. Din sumar vor face parte proze de Nicola Griffith, Ştefana Czeller, Lucius Shepard, Michael Swanwick, Marian Truţă şi Costi Gurgu, articole de Robert Silverberg, Mircea Opriţă şi Cory Doctorow, dar şi schiţa "Vînătoarea de sfincşi" a subsemnatului, distinsă anul trecut cu un premiu pe AtelierKULT. Conform aceleiaşi surse, Galileo 2 va fi disponibil pentru vînzare la standul nr.32 de la parterul pavilionului central de la Romexpo.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Îngeri cu fese murdare

Pe cînd eram tînăr, generaţiile mai vîrstnice, educate cu treeware, ne scorniseră nouă, celor născuţi cu mobilul în mînă, porecla de googoligofreni. Ca destule alte porecle, era în primul rînd o insultă, apoi o hiperbolă, dar ascundea şi un grăunte de adevăr. Fireşte că noi, googoligofrenii, aveam avantaje la care neandertalienii cărunţi, cu fetişul lor legat de informaţiile tipărite pe copaci morţi, nici nu visau.

Cînd eram adolescent, orice eveniment făcea valuri pe Twitter. Cînd venea cîte-un cutremur, zeci de milioane de oameni din zona afectată filmau cu digicamerele de pe telefoanele mobile şi încărcau filmele pe Twitter în timp real, iscînd unde concentrice de informaţii care urmau stîrns undele seismice. Care şoarece de bibliotecă, cu tiparul lui, ar fi fost în stare să facă aşa ceva?

La fel era şi cu tornadele, cu alegerile, cu avalanşele sau cu cîte-o revoluţie de catifea. Se filma tot, se încărca pe net şi se comenta într-o babilonie voioasă. Clic aici ca să hrăniţi copiii, să ajutaţi victimele, să salvaţi ursuleţii panda, să donaţi pentru pădurile ecuatoriale. Acum puteţi dona şi de pe telefonul mobil cu un SMS, ne anunţau organizaţiile de binefacere. Puteau şoarecii de bibliotecă să facă aşa ceva cu hîrţoagele lor?

Nu puteau...

Dar, cu aceeaşi uşurinţă, puteam să bagatelizăm, distorsionînd imaginile şi filmele cu numai cîteva clicuri pe butoane. Se făceau poze cu urşi polari ghemuiţi pe sloiuri minuscule - repede un şmecher făcea un afiş cu comentariul: "Dă-i în pana mea de urşi polari!" Ne amuzam, puneam afişul ca fundal pe laptop sau pe telefonul mobil, iar după o zi-două ne alegeam altul. Dacă era deosebit de spiritual comentariul care însoţea poza, trimiteam afişul electronic mai departe prietenilor din listele de pe site-urile de socializare - sute şi mii de necunoscuţi pe care probabil n-aveam să-i întîlnim niciodată, dar pe care simţeam obligaţia să-i amuzăm zilnic cu ceva neobişnuit. În fond, şi ei ne amuzau cu lucruri la fel de ieşite din comun. Tot zilnic.

"Dă-i în pana mea de olandezi, că dacă mai înaintau mult cu polderele-alea ale lor ajungeau în Marea Britanie! Las' să-i inunde!"

"Dă-i în pana mea de texani, că dacă şi-au făcut case în calea tornadelor o s-ajungă în Ţara lui Oz!"

Ne-am amuzat ani în şir, documentînd şi ridiculizînd o schimbare climatică majoră şi dispariţia a nenumărate specii de animale. Mai donam cu cîte-un clic, mai caricaturizam cu cîte-un Photoshop, mai contribuiam cu un comentariu superficial la desensibilizarea tuturor celor cărora le trimiteam e-mail-uri şi SMS-uri şi prezentări PowerPoint.

Şi, amuzîndu-ne unii pe alţii, n-am băgat de seamă cînd deversările chimice au exterminat planctonul, sau cînd topirea calotelor polare a schimbat ireversibil salinitatea şi nivelul oceanului planetar, sau cînd uraganele şi tornadele au căpătat frecvenţe şi intensităţi fără egal în istorie.

Au căzut şi digurile care apărau Manhattan, nu numai cele care apărau Olanda. Ei, şi ce? Bancherii de pe Wall Street să mai umfle preţul împrumuturilor şi să-l folosească pe post de colac! Uite poze în timp real! Donează aici cu un clic!

S-a inundat şi Los Angeles, nu numai Veneţia. Ha! Ha! Ha! Să-i filmeze ăia de la Hollywood, ca să nu mai dea banii pe efecte speciale cînd or turna următorul film cu dezastre! Avem şi noi filmuleţe făcute cu digicamul. Le găsiţi pe YouTube. Clic aici ca să donaţi.

Şi destui dintre noi au crezut că, dacă se topesc calotele polare, va fi mai bine pentru toată lumea, căci companiile petroliere vor putea extrage ţiţei din Alaska şi din Siberia şi din Antarctica. Numai că echipamentul de foraj trebuia transportat cumva acolo...

Cu avioane? De la an la an, numărul accidentelor aviatice a crescut exponenţial, în paralel cu frecvenţa uraganelor.

Cu nave? Uraganele au înghiţit şi vapoare, nu numai avioane. Parcă din an în an erau mai hămesite.

Cu sănii trase de cîini? Gheaţă şi zăpadă nu mai erau nici la poli. Cîinii nu mai aveau pe ce trage săniile.

Şi aşa, în cîteva decenii, ne-am pomenit că zonele de coastă şi cîmpiile joase au fost inundate, ariile cel mai dens populate au fost devastate de uragane, reţeaua internaţională de transport aerian şi maritim a fost decimată, iar noi, googoligofrenii, cîţi am mai rămas, ne-am amuzat în continuare cu tot felul de poze şi filmuleţe colorate însoţite de comentarii care de care mai amuzante. "E sfîrşitul lumii, dar efectele speciale fac toţi banii!"

Parcă nici reţelele noastre mobile nu mai mergeau chiar aşa bine, că antenele celulelor erau trăsnite sau doborîte de furtuni mai des decît putea personalul de întreţinere să le repare sau să le înlocuiască. Nici pozele pe care ni le trimiteam unii altora nu mai erau aşa amuzante, că bărboşii cu preşu-n cap de prin Orient fuseseră înlocuiţi inconfortabil de des cu nişte refugiaţi climatici din Florida, din Amsterdam, din Barcelona şi din Sydney. Din ce în ce mai des, refugiaţii climatici nespălaţi şi nebărbieriţi, îngrămădiţi în bărcuţe sau afundaţi pînă la genunchi în ape mocirloase eram chiar noi, googoligofrenii.

Şi a fost prea tîrziu ca să mai facem ceva. Nici dacă dădeam clic aici ca să donăm cu un SMS nu mai ajuta cu mare lucru. Cum nici pe şoarecii de bibliotecă nu i-au ajutat pînă la urmă toate hîrţoagele lor. Am ţinut cu toţii morţiş, pînă în ultima clipă, să facem naveta la distanţe mai mari cu automobile mai mari, să zburăm mai des şi mai departe, preferabil cu avionul personal, să cumpărăm produse de peste mări şi ţări mai degrabă decît din vecinătate şi să nu ne gîndim prea des în ce măsură toate astea otrăveau aerul şi apa şi ţărîna zi de zi, an de an. Ne-am afundat cu toţii în propria mizerie, năclăiţi de consecinţele propriilor alegeri, fără să ne mai putem ridica, asemenea unor îngeri căzuţi. Îngeri cu fese murdare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow, 'For the Win' (2010)

În august 2010, am descărcat, imprimat şi citit de pe site-ul autorului cel mai recent roman al lui Cory Doctorow, For the Win (Editura Harper Voyager, Londra, 2010). L-am parcurs cu mare interes şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată într-un viitor apropiat care, în frumoasa tradiţie a subgenului cyberpunk, este o versiune deghizată a prezentului. Tema este aceea a utilizării jocurilor de pe Internet pentru scopuri economice şi organizarea lucrătorilor din această industrie. Căci, dacă în unele ţări de pe glob adolescenţi şi tineri sînt plătiţi ca să participe zilnic la jocuri online, iar rezultatele eforturilor lor sînt transformate în profit de către angajatorii lor, jocurile nu mai sînt... de joacă. Mai ales nu cînd angajatorii îi intimidează, agresează sau torturează pe angajaţi, iar condiţiile de lucru sînt mizere.

Dacă în primul său roman pentru adolescenţi, Little Brother (apărut recent şi la noi în traducerea doamnei Ana Veronica Mircea), Cory Doctorow a construit o naraţiune la persoana întîi, din perspectiva protagonistului, în For the Win naraţiunea este la persoana a treia şi se focalizează, rînd pe rînd, asupra mai multor personaje majore - un punct de vedere numit "omniscienţă selectivă multiplă".

Cum tema romanului este una de importanţă globală, personajele sale sînt din mai multe ţări. Unele, precum jucătorul profesionist Matthew Fong, sînt din China, altele, ca şefele de ghildă Mala şi Yasmin, sînt din India, altele, ca lidera sindicală Nor, sînt din Indonezia, iar altele, precum Leonard "Wei-Dong" Goldberg, sînt din Statele Unite ale Americii.

Personajele, chiar şi cele episodice, sînt construite convingător, fiecare avînd un fundal plauzibil, o reţea de relaţii, preocupări şi obiective, iar punctul de vedere ales îi permite naratorului să ne arate ceea ce simte, gîndeşte şi face fiecare dintre aceste personaje. Fireşte, cum cele mai multe dintre ele au o legătură sau alta cu universul jocurilor online, al Internetului, al telecomunicaţiilor globale şi al tehnologiei informaţionale, cunoştinţele lui Doctorow din aceste domenii se dovedesc foarte utile.

Pe de altă parte, evenimentele prezentate în roman, ca şi fundalul acestuia, nu ar fi fost atît de convingătoare dacă autorul nu s-ar fi documentat temeinic în legătură cu societatea contemporană din India, China şi Indonezia, iar nota de mulţumire de la finalul romanului sugerează că Doctorow a folosit cîteva zeci de surse de informaţii.

Ceea ce demonstrează foarte clar Cory Doctorow este că lumile virtuale ale jocurilor de pe Internet sînt strîns legate de lumea reală prin infrastructură, relaţii economice şi relaţii sociale, iar eforturile de organizare a unei Internaţionale a Lucrătorilor din Reţeaua Mondială sînt conectate cu eforturi similare pentru sindicalizarea muncitoarelor din fabricile chineze sau indoneziene. Foarte des, condiţiile de lucru şi trai din viitorul imaginar al lui Doctorow seamănă cu cele din realitatea descrisă de Naomi Klein în The Shock Doctrine.

Cum nici o carte nu e scrisă într-un vid cultural, For the Win conţine o mulţime de aluzii şi referiri, de la Alice în Ţara Minunilor la Mad Max şi de la Disneyland-ul îndrăgit de autor la World of Warcraft, precum şi vagi ecouri din Fructele mîniei de John Steinbeck şi din trilogia S.U.A. de John Dos Passos. (De acord, poate că, dintr-o înclinare pur subiectivă, nu mai pot citi o carte despre sindicalizare, greve, demonstraţii şi solidaritatea celor ce muncesc fără să mă gîndesc la aceste două lucrări celebre ale modernismului tîrziu.) Însă poate mai importantă decît reţeaua aceasta de referiri culturale este includerea de capitole explicative despre valute, economie, inflaţie, speculaţii financiare şi modul în care aceste lucruri ajung să se reflecte în jocurile online. Pentru că, dacă un joc de pe Internet a ajuns să aducă un miliard de dolari profit anual de la peste zece milioane de abonaţi, în economia mondială acel joc depăşeşte produsul intern brut şi populaţia unor ţări din lumea reală. Şi, cum For the Win este un roman destinat în primul rînd cititorilor tineri, e o lectură necesară pentru înţelegerea lumii în care trăim - online şi offline. Prin amabilitatea autorului, puteţi şi dumneavoastră să parcurgeţi For the Win integral şi gratuit, într-o largă gamă de formate, la adresa: http://craphound.com/ftw/download/. There is joy in sharing.

Desigur, imediat cum am terminat această carte, am început să parcurg un alt roman recent de-al lui Cory Doctorow, Makers. Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)