Paul Stenning, 'Iron Maiden, 30 Years of the Beast' (2006)

În august 2009, mergînd la Librăria Engleză Anthony Frost după cu totul altceva, am găsit din întîmplare volumul Iron Maiden, 30 Years of the Beast (Editura Chrome Dreams, New Malden, 2006), scris de Paul Stenning, jurnalist rock. Cum nu aveam nici o lucrare de referinţă despre una dintre formaţiile mele preferate, am cumpărat această carte şi am parcurs-o în două zile. Şi iată ce am aflat:

Biografia completă şi neautorizată a formaţiei Iron Maiden tratează în ordine cronologică etapele carierei uneia dintre cele mai celebre trupe heavy metal. Autorul a intervievat numeroşi membri ai formaţiei, foşti şi actuali, precum şi muzicieni care au colaborat la proiectele solo ale membrilor formaţiei, foşti colegi de trupă din formaţiile mai vechi, ba chiar şi asociaţi ai trupei: administratorii, tehnicienii şi bucătarii.

Printre aspectele bune ale volumului se află marea cantitate de informaţii despre Iron Maiden, precum şi sistematizarea informaţiilor pe categorii. Acest lucru este vizibil îndeosebi în analiza fiecărui album în parte şi în secţiunile finale ale cărţii, unde cititorii pot găsi discografia şi bibliografia extinsă a trupei pe categorii de suporturi mediatice. De asemenea, cartea conţine o secţiune cu planşe color în care apar nu numai fotografii din istoria trupei, ci şi numeroase imagini cu cea mai celebră componentă a formaţiei, mascota Eddie the Head. Şi, ca un gest rar şi frumos, autorul l-a intervievat pe Derek Riggs, artistul grafic care l-a creat pe Eddie şi care le-a oferit fanilor cele mai memorabile coperte de discuri din lumea heavy metal.

Dintre aspectele mai puţin bune, ar fi faptul că au fost incluse şi interviuri despre formaţiile unor muzicieni de acompaniament care ocazional au ajutat proiectele solo ale celor de la Maiden (interviuri mai degrabă irelevante). Aş mai menţiona erorile frecvente de punctuaţie, mai numeroase decît în toate celelalte cărţi britanice pe care le-am citit pînă acum puse laolaltă, sau omisiunile din indexul final. Lemmy este menţionat în volum de cel puţin trei ori, dar este de negăsit în index, iar Bruce Dickinson, nici atît, ca să mă limitez la numai două exemple.

În ciuda acestor aspecte, volumul este scris clar, se citeşte cu destulă uşurinţă şi conţine suficiente informaţii anecdotice ca să-i mulţumească pe fanii înrăiţi ai trupei. Cumva, statutul de care s-a bucurat Iron Maiden de atîtea decenii încoace se explică nu numai prin talentul imens al membrilor formaţiei (memorabil pentru cei care i-au văzut fie şi o singură dată în concert), ci şi prin viziunea şi abilitatea organizatorică a lui Steve Harris, întemeietorul şi conducătorul trupei.

Pe ansamblu, Iron Maiden, 30 Years of the Beast a meritat atît banii cît şi timpul, căci este o carte scrisă la un nivel rezonabil de competenţă. Poate că, dacă aş avea de ales, într-o bună zi aş reciti mai curînd White Line Fever, dar asta e numai o chestiune subiectivă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Lucius Shepard, 'Life During Wartime' (1987)

În vara anului 2001 am luat cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu un roman de Lucius Shepard, Life During Wartime (Editura Bantam, New York, 1987). Am citit acel roman la bunica mea, la ţară, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima vacanţă tihnită împreună cu naşii mei de botez. Era atîta linişte încît mă trezeam în miez de noapte, odihnit ca după opt ore de somn în Bucureşti, şi, pînă spre dimineaţă, mai citeam cîteva zeci de pagini din cartea lui Shepard - o carte plină de farmec, după cum veţi afla şi dumneavoastră în cele ce urmează:

Life During Wartime este ceea ce A.E. Van Vogt a denumit fix-up, adică povestiri şi nuvele care au fost preschimbate într-un roman. De fapt, prima secţiune a cărţii, "R&R" (pe româneşte, "relaxare şi recuperare"), a fost iniţial publicată ca nuvelă şi a primit Premiul Nebula în 1986. Acţiunea se petrece în viitorul apropiat, pe fundalul unui război purtat de Statele Unite ale Americii în Salvador. Protagonistul, un soldat numit Mingolla, merge împreună cu cîţiva camarazi să se relaxeze o perioadă în Guatemala. Mingolla descoperă că o tînără foarte atrăgătoare, Debora, este o agentă cubaneză a cărei misiune este să-l convingă să dezerteze, iar motivul acestei misiuni este că Mingolla are potenţialul de a deveni un agent cu puteri parapsihologice.

Pe parcursul următoarelor secţiuni ale cărţii, Mingolla îşi dezvoltă aptitudinile parapsihologice (şi îşi pierde nu numai inocenţa, ci şi o parte din omenie), apoi descoperă că războiul din Salvador este numai o faţadă a unui conflict mult mai vechi dintre două familii cu asemenea aptitudini, Sotomayor şi Madrador, iar în cele din urmă trebuie să decidă dacă să se alăture uneia dintre familii sau să-şi constituie propria facţiune în acest război parapsihologic cu consecinţe globale.

Cum Lucius Shepard a fost asociat de-a lungul carierei cu tabăra SF-ului umanist mai degrabă decît cu mişcarea cyberpunk, atmosfera şi stilul din Life During Wartime sînt mult mai uşor de reţinut decît intriga. Deşi protagonistul parcurge un traseu interesant şi trece prin incidente spectaculoase, ceea ce rămîne în memoria cititorului sînt episoade disparate în care o povestioară de fundal (să-i spunem ficţiune de rang secund, dacă doriţi), o imagine sau un element de atmosferă apar în imaginaţie cu o intensitate greu de egalat de evenimentele din intriga propriu-zisă.

Astfel, dintre ficţiunile secundare memorabile (multe dintre ele deghizate în vise, în pilde oferite de maestru protagonistului aflat pe un traseu iniţiatic, sau în halucinaţii provocate de droguri), una relatează despre un mexican căruia îi apar în vis un maiaş care îi cere să viseze un palat labirintic în care să se ascundă şi un conchistador care îl sileşte pe mexican să-i permită accesul în palat ca să-l poată urmări pe maiaş. Povestea urmăritorului şi urmăritului, a palatelor visate de mexican şi a recompenselor oferite de personajele visate ocupă numai cîteva pagini din roman, dar pare să fi sosit din imaginaţia lui Jorge Luis Borges. Şi e departe de a fi singura bijuterie literară de acest fel.

La fel de memorabile sînt scene precum aceea în care Mingolla întîlneşte în junglă un elicopter avariat al cărui calculator de bord a căpătat conştiinţă de sine şi se crede Dumnezeu, personaje secundare precum Nate, care a dezvoltat o legătură extrasenzorială cu fluturii, sau descrierile de localităţi şi peisaje din America Centrală, bazate pe experienţa personală a autorului.

Pe ansamblu, Life During Wartime le oferă suficiente momente agreabile celor care citesc în primul rînd pentru frumuseţea stilului literar, dar e posibil să îi dezamăgească pe aceia care vor acţiune şi suspans pe fiecare pagină. Cartea lui Shepard este un roman de război deghizat în roman ştiinţifico-fantastic (la urma urmei, a fost scrisă şi publicată în vremea administraţiei Reagan, cînd Statele Unite ale Americii au trimis trupe în Nicaragua, într-un război care oficial nu a avut loc), dar şi o scuză bună ca un autor nord-american să experimenteze cu tehnicile realismului magic atît de îndrăgite de scriitorii sud-americani. Şi probabil voi dori să o recitesc într-o bună zi.

Ca urmare, tot în 2001, dar în decembrie, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar din Life During Wartime. Dacă doriţi să cumpăraţi şi dumneavoastră unul, vizitaţi-i pe importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), unde veţi găsi o ediţie britanică foarte elegantă din colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - 'Voice of the Whirlwind' (1987)

Lumea din romanul Hardwired era prea captivantă ca să se sfîrşească între paginile acelei cărţi. Au spus asta destui cititori (Hardwired este cea mai populară dintre cărţile lui Walter Jon Williams şi a fost republicată recent într-o ediţie elegantă). Probabil a simţit asta şi autorul, care în 1987 a publicat un roman plasat în acelaşi univers ficţional. Prin 2002 am avut ocazia să îl citesc, mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, iar în mai 2004, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou o ediţie de buzunar din Voice of the Whirlwind. Ca şi Hardwired, coperta ediţiei de la Tor Books a acestui roman a fost ilustrată de unul dintre graficienii mei preferaţi, Luis Royo. Iată despre ce este vorba în Voice of the Whirlwind:

Un bărbat pe nume Steward se trezeşte într-un spital de pe Pămînt şi află că este clona unui veteran de război care a pierit în condiţii suspecte. Cum medicul care se ocupa de clonă este asasinat, iar clona e suspectată de crimă, Steward decide să pornească o investigaţie pe cont propriu. Investigaţia îl poartă pe Beta (numele de cod al clonei) de pe Pămînt la habitate spaţiale circumterestre, iar de acolo, la bordul unei nave spaţiale, dincolo de centura de asteroizi, în sistemul jovian. Pe parcurs, Beta nu numai că răzbună asasinarea lui Alfa (originalul), dar descoperă şi dejoacă un complot al veteranilor, cîteva manevre suspecte ale policorporaţiilor şi lupte pentru supremaţie între Puteri, extratereştrii care serveau drept ambasadori la bordul unei staţii spaţiale. În final, Beta este ucis la rîndul său, dar următoarea clonă, Gamma, află despre sacrificiul său şi are privilegiul de a fi un sfînt Zen, o persoană neîmpovărată de datorii karmice şi liberă să acţioneze cum doreşte.

Dacă Hardwired putea fi văzut ca un fel de răspuns al lui Walter Jon Williams la Neuromancer (1984) de William Gibson (dar şi un omagiu cyberpunk la adresa unui roman de Roger Zelazny, Drumul iadului), Voice of the Whirlwind poate fi văzut ca o replică intertextuală la cealaltă piatră de hotar a genului cyberpunk, Schismatrix (1985) de Bruce Sterling. Dacă ar fi să amintesc numai cîteva elemente pe care cele două romane le au în comun, ar fi lupta dintre facţiuni (în cazul romanului discutat aici, dintre policorporaţii), prezenţa unor extratereştri care doresc să facă comerţ cu oamenii, dar şi să exercite o dominaţie asupra lor, clonele programate wetware, protagonistul care călătoreşte de la un habitat spaţial la altul, bazîndu-se pe adaptabilitate şi inteligenţă pentru a izbuti în ceea ce şi-a propus, precum şi echipajul pestriţ de la bordul navei spaţiale. Romane cu elemente oarecum asemănătoare publicate în aceeaşi perioadă ar fi Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, respectiv Consider Phlebas (1987) de Iain M. Banks. Poate că nu era prea evident în acel an, dar aceste cărţi puneau bazele Noii Opere Spaţiale.

Alte elemente intertextuale din Voice of the Whirlwind sînt mai degrabă punctuale. Ca să dau un singur exemplu, filamentul monomolecular folosit ca bici în "Johnny Mnemonic" şi bastonul telescopic din segmente de arc menţionat în Neuromancer fuzionează aici într-o armă cu fir monomolecular care poate fi folosită fie ca bici, fie ca spadă.

Pe de altă parte, războiul dintre mercenarii corporaţiilor pentru siturile arheologice extraterestre şi pentru artefactele extraterestre descoperite acolo, precum şi protagonistul veteran clonat şi specializat în arte marţiale sau societatea în care minţile personajelor sînt înregistrate pe cale electronică şi încărcate în clone după decesul originalelor au reapărut uşor modificate în cîteva dintre romanele lui Richard Morgan, în special Broken Angels (2002). Pentru că, după cum am remarcat anterior, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri...

Dincolo de relaţiile intertextuale cu alte romane SF, însă, Voice of the Whirlwind merită aprecierea cititorilor şi pentru merite de sine stătătoare, precum economia textului (o intrigă spectaculoasă, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii, a fost tratată în mai puţin de trei sute de pagini), complexitatea universului imaginar, aflat de această dată la mai bine de un secol de evenimentele din Hardwired, sau plauzibilitatea psihologică a protagonistului dornic să dezlege misterul predecesorului său Alfa.

Ca o notă specifică, Walter Jon Williams descrie adesea antrenamentele pe care le face Steward, iar exerciţiile, efectele lor şi senzaţiile provocate de ele poartă pecetea autenticităţii. Căci autorul însuşi are mai bine de douăzeci şi cinci de ani de cînd practică arte marţiale...

Nu în ultimul rînd, universul imaginar din acest roman s-a extins şi în cîteva nuvele. Dar despre acest subiect am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Lemmy Kilmister & Janiss Garza, 'White Line Fever' (2002)

Mulţumită Internetului şi motorului de căutare Google, alaltăieri am descoperit pe site-ul unei firme din Bucureşti o pagină unde puteam comanda autobiografia lui Ian Lemmy Kilmister, întemeietorul şi conducătorul formaţiei Motörhead. (Puteţi vizita şi dumneavoastră pagina aceea la adresa: http://www.tamada.ro/author--lemmy-kilmister--9996.html.) Ieri am fost la sediul firmei, am cumpărat volumul White Line Fever (Editura Pocket Books, Londra, 2003) şi, spre surprinderea mea, l-am parcurs într-o singură zi. Şi iată ce am aflat:

White Line Fever spune povestea vieţii lui Lemmy în cuvintele lui. Evenimentele sînt ordonate cronologic, iar capitolele sînt scurte, captivante, cu un mare număr de incidente care se succed rapid. Stilul colocvial în care e scrisă cartea îi conferă un farmec aparte, la care contribuie şi sinceritatea opiniilor (unele neortodoxe) despre subiecte diverse precum feminismul, vegetarienii, ipocrizia, atacurile de la 11 septembrie sau abuzul de substanţe.

Bună parte din viaţa de adult a lui Lemmy a fost un lung set de turnee, înregistrări în studio şi iar turnee care probabil ar fi fost plictisitor de relatat în detaliu şi sigur a fost epuizant pentru ceilalţi membri ai formaţiei Motörhead care, fără excepţie, au venit, au participat o vreme la acest stil de viaţă, apoi au renunţat. Ceea ce face naraţiunea captivantă (în nici un caz plictisitoare) este avalanşa de întîmplări amuzante, burleşti, absurde sau de-a dreptul şocante, precum şi pleiada de muzicieni şi celebrităţi cu care Lemmy a avut de-a face, de la Ozzy Osbourne, Slash şi Eric Clapton la Samantha Fox, Jay Leno şi Michael Palin.

Autobiografia este scrisă cu umor, uneori cu ironie, adesea cu autoironie, uneori cu amărăciune şi din cînd în cînd cu un strop de nostalgie. Lemmy le adresează adesea mulţumiri celor care l-au ajutat într-un fel sau altul de-a lungul anilor (de la Black Sabbath la Metallica) şi este neiertător cu organizatorii locali şi cu angajaţii marilor case de discuri care s-au arătat neglijenţi sau răuvoitori. Pînă şi la adresa fanilor săi înfocaţi a formulat cîteva observaţii tranşante: "Începi să ai admiratori care cred că sînt în formaţie - se îmbracă la fel ca mine şi după o vreme, cînd se uită în oglindă, mă văd pe mine în loc să se vadă pe ei înşişi. Asta poate să devină foarte ciudat. Erau tipi pretutindeni numiţi Lemmy, şi o mulţime de copii numiţi Lemmy, de asemenea, sărăcuţii de ei - unul dintre ei este o fată!" (p. 153)

Efectul de ansamblu al cărţii este fascinant - White Line Fever este ca o convorbire lungă şi captivantă cu o persoană foarte interesantă. Bănuiala mea personală este că la origini chiar asta a fost - co-autoarea Janiss Garza probabil l-a intervievat pe Lemmy, a transcris răspunsurile lui, a ordonat cronologic incidentele şi a eliminat redundanţele, păstrînd în acelaşi timp vocabularul colorat şi manierele de exprimare ale cîntăreţului. Foarte des, pe paginile cărţii apar cîrlige narative - promisiunea unei noi etape sau a unui nou incident care urmează să fie relatate cît de curînd - iar cititorii sînt ispitiţi să continue lectura. Dar, dincolo de micile trucuri narative şi dincolo de impecabila tehnică de redactare a cărţii (cu care foarte probabil a contribuit co-autoarea) se află experienţa, viziunea şi convingerile lui Lemmy, aşa cum apar şi în nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului. Iar întîlnirea cu omul din spatele muzicii este cu adevărat de neuitat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Nick Turse - 'The Complex' (2008)

În primăvara anului 2009, mergînd la Librăria Engleză Anthony Frost ca să cumpăr cu totul altceva, am găsit din întîmplare un volum de Nick Turse intitulat The Complex: How the Military Invades Our Everyday Lives (Editura Faber and Faber, Londra, 2008). L-am cumpărat, l-am parcurs (cu oarecare încetineală) şi iată ce am aflat:

The Complex este un volum de non-ficţiune dedicat complexului militaro-corporatist din Statele Unite ale Americii şi ramificaţiilor sale din prezent. Introducerea ne poartă printr-o zi din viaţa unui american din clasa de mijloc şi scoate în evidenţă cîte dintre corporaţiile care-i furnizează acestuia produse şi servicii au contracte cu Departamentul Apărării. Ipoteza formulată la finalul introducerii este că, asemenea matricei din trilogia cinematografică a fraţilor Wachowski, complexul militaro-corporatist înconjoară indivizii şi le invadează fiecare aspect al vieţii. Iar restul cărţii demonstrează pas cu pas această ipoteză, adesea cu ajutorul unor documente oficiale emise chiar de către Departamentul Apărării.

Partea întîi, "Kicking It Old School", examinează "triunghiul de fier" dintre industria de armament, Congresul SUA şi Pentagon, apoi relaţiile dintre Departamentul Apărării şi mediul academic, colaborarea Departamentului Apărării cu giganţii industriei petroliere şi respectiv terenurile aflate în proprietatea acelui departament pe cuprinsul întregului glob.

Partea a doua, "Today's Corporate Bedfellows", prezintă cazuri de colaborări dintre companii de marcă şi sectorul militar american în domeniul alimentar, de divertisment, vestimentar şi de telecomunicaţii.

Partea a treia, "The High Life", trece în revistă numeroase cazuri de agenţi ai unor servicii de informaţii americane care au irosit banii contribuabililor în hoteluri de lux din întreaga lume. (Or avea şi filmele cu James Bond efecte secundare...)

Partea a patra, "That's Entertainment", discută modul în care numeroase filme de la Hollywood servesc ca propagandă pentru recrutare, anumite categorii de jocuri pe calculator pregătesc adolescenţii pentru domeniul militar, iar participarea diverselor instituţii militare la raliuri auto şi la alte evenimente sportive ajută la crearea unei imagini pozitive despre Departamentul Apărării în mintea publicului spectator.

Partea a cincea, "The Complex Goes Recruiting", analizează metodele prin care agenţii de recrutare asociate cu Armata SUA, cu Forţele Aeriene, cu Marina şi cu Puşcaşii Marini abordează tinerii fie în realitate, fie pe site-uri Web, sau în jocuri online pentru numeroşi participanţi şi îi conving să se înroleze.

Partea a şasea, "The Mad, Mad World of the Military", se ocupă cu chestiuni de altă natură, precum terenurile de golf deţinute (şi întreţinute) de Departamentul Apărării în întreaga lume, mîncărurile rafinate şi costisitoare achiziţionate cu bani publici, sau circuitul de conferinţe în care reprezentanţi ai diverselor corporaţii sînt puşi în legătură cu persoane importante de la Pentagon.

Partea a şaptea, "Weaponizing the Future", este poate cea mai interesantă secţiune pentru un autor de literatură ştiinţifico-fantastică, deoarece tratează despre tendinţele curente din cercetarea militară şi despre perspectivele pentru viitorul apropiat. Poate cea mai puţin surprinzătoare asemenea perspectivă pentru un cititor înveterat al genului cyberpunk este că Departamentul Apărării se aşteaptă ca principalele teatre de operaţiuni militare ale viitorului să fie zonele urbane defavorizate.

Secţiunea a opta, "Complex Conclusions", aduce demonstraţia din carte la un final îngrijorător: ca şi în perioada răboiului din Vietnam, este posibil ca dotarea şi metodele militare testate peste mări şi ţări să fie în scurtă vreme folosite împotriva protestatarilor şi disidenţilor de acasă, din Statele Unite.

Pe ansamblu, cartea lui Nick Turse este îngrijorătoare. Ea reprezintă o completare binevenită a volumului lui Naomi Klein No Logo, în care se analizează invadarea spaţiilor publice de către corporaţiile private. Pe de altă parte, The Complex este întrucîtva obositoare prin avalanşa de date şi numere cu care susţine fiecare afirmaţie - un exemplu de rigoare academică dusă la extrem. (Pentru a nu spori inutil dimensiunile fizice ale cărţii, autorul a plasat toate referirile bibliografice pe un site, http://www.nickturse.com.) Din fericire, avalanşa de date este contrabalansată de concizia, claritatea şi buna împărţire a cărţii.

Cum această prezentare este insuficientă, vă recomand să parcurgeţi şi dumneavoastră volumul The Complex. Foarte probabil are să vă schimbe perspectiva asupra lumii în care trăim.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)