Mihai Găinuşă - "Povestiri mortale" (2009)

Spre sfîrşitul lunii mai a anului 2009, aflînd de la emisiunea "Cronica cîrcotaşilor" că domnul Mihai Găinuşă a publicat o nouă carte, am mers şi am achiziţionat un exemplar din Povestiri mortale (Editura Polirom, Iaşi, 2009). În librăria unde am fost, pe Calea Dorobanţi, era chiar ultimul exemplar - cel din vitrină.

Am parcurs cea de-a patra carte a domnului Găinuşă în cîteva ore. Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de primele volume ale domniei sale, (Trialoguri cîrcotaşe şi Cotcodăceli), Povestiri mortale nu este o culegere de scenete şi schiţe umoristice. Spre deosebire de cel de-al treilea volum (pe drept numitul Fără cap şi fără coadă), Povestiri mortale nu este un roman. Cel de-al patrulea volum al domnului Găinuşă este o culegere de povestiri şi schiţe.

Cele mai multe texte din culegere au o tentă fantastică, dar primele două sînt de factură realistă. Ceva din umorul debordant din Trialoguri cîrcotaşe s-a păstrat şi în această carte, deşi aici tonul este mai degrabă tragi-comic.

"Arta cere sacrificii", povestirea de la începutul volumului, începe ca povestea hazlie a formării unui pictor şi se transformă într-o poveste poliţistă. "Azilul de nebuni" este o schiţă care s-ar putea adapta cu uşurinţă ca scenetă pentru televiziune. "Farsa" începe în convenţie realistă, dar virează apoi în macabru şi supranatural. "Nikos motanul" se joacă cu teoria metempsihozei.

"Omul care l-a dat în judecată pe Dumnezeu" are o poantă de final destul de reuşită şi aminteşte de schiţele cu final neaşteptat care erau populare în SF-ul românesc din anii 80. "Pielea", în schimb, este o povestire fantastică cu elemente suprarealiste.

"Bizara premoniţie a lui Joe" se desfăşoară la graniţa dintre natural şi supranatural, în vreme ce "Balansoarul" mi-a amintit de cîteva versuri dintr-un cîntec al lui Alexandru Andrieş ("Vine unul, zice:/ Uită-te la el!/ Ăsta nu e cîntec,/ Ăsta e măcel." ). Povestirea care încheie volumul, "Într-o zi Jan a început să zboare", este tot de factură fantastică.

Cel mai uşor de remarcat la Povestiri mortale (chiar şi pentru cineva care răsfoieşte cartea într-o librărie, mai degrabă decît să o citească pe îndelete acasă) este că volumul a fost pus în pagină cu litere mari, pe rînduri rare. Astfel, cîteva zeci de mii de cuvinte care în alte condiţii s-ar fi încadrat poate în o sută sau o sută cincizeci de pagini au fost răsfirate pe două sute. Un cititor destul de hotărît (şi de rapid) poate parcurge întreaga carte în două-trei ore. Faţă de Trialoguri cîrcotaşe, un volum cu mult mai substanţial, Povestiri mortale lasă impresia că ar fi mai sărac, dacă nu mai subţire.

Apoi merită adus în discuţie faptul că autorul a făcut efortul de a construi intrigi pentru toate schiţele şi povestirile. Faţă de scenetele din primele două cărţi ale domnului Găinuşă şi faţă de haosul din romanul său, mi se pare un real progres.

De asemenea, ţin să remarc că o parte dintre efectele comice din Povestiri mortale se bazează pe stereotipuri etnice (spaniolii sînt pasionali, francezii - interesaţi de vinuri, americanii - întreprinzători, englezii - consumatori de ceai şi aşa mai departe). Din acest punct de vedere, autorul are în acelaşi timp de cîştigat şi de pierdut, căci stereotipurile care îi oferă efectele comice sus-menţionate îi limitează sever caracterizarea personajelor.

Pe ansamblu, Povestiri mortale reuşeşte să ofere cîteva ore de destindere, dar cam atît. Spre deosebire de Trialoguri cîrcotaşe sau de Cotcodăceli, nu îl îndeamnă pe cititor la o a doua lectură. Cu alte cuvinte, probabil nu veţi regreta nici dacă veţi parcurge această carte în timpul unei călătorii cu trenul, nici dacă o veţi uita pe banchetă la coborîre...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Philip K. Dick – 'Do Androids Dream of Electric Sheep?' (1968)

În vara anului 1988, prin amabilitatea lui Mirel Palada şi a lui Gelu Goran, am vizionat un film care m-a marcat pentru multă vreme – Blade Runner (1982) în regia lui Ridley Scott. Apoi, în 1989, mulţumită tot lui Mirel Palada şi distinsei doamne Sanda Hănciulescu, am avut ocazia să citesc o ediţie franceză a romanului pe care se baza acel film de excepţie. Se numea Les androïdes rêvent-ils de moutons électriques?

Apoi, prin 1990, a apărut o ediţie română uşor cenzurată în două antologii intitulate Cronici microelectronice şi Cronici metagalactice, în traducerea domnului Ştefan Ghidoveanu. Am citit şi acea ediţie, apoi versiunea necenzurată din 1992, volumul de deschidere al colecţiei Nautilus de la Nemira, sub titlul Vînătorul de recompense – Visează androizii oi electrice? Dar, cum relaţia mea cu această lume imaginară nu voia să se încheie prea curând, în 1997 am cumpărat şi am jucat jocul adventure Blade Runner, iar în cele din urmă, în 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o ediţie britanică de buzunar care conţinea romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? şi, pe prima copertă, afişul şi sigla filmului Blade Runner. În 2007 m-am aşezat şi am citit în tihnă versiunea originală a romanului.

Parcă ar fi fost altă carte decât versiunea franceză îndulcită sau cea română…

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În 1992 (un viitor apropiat la data publicării romanului), în urma unui război mondial final, majoritatea animalelor au pierit din cauza căderilor radioactive, iar puţinele animale rămase au devenit adevărate posesiuni de lux cu preţuri exorbitante. Supravieţuitorii războiului sunt încurajaţi să emigreze pe Marte, unde vor avea drept sclavi androizi produşi de Corporaţia Rosen din Seattle. Numai că aceştia din urmă se revoltă şi caută să revină ilegal pe Pământ, iar forţele de poliţie pământene trebuie să pregătească detectivi speciali – vânători de recompense – care să-i identifice şi să-i distrugă.

Protagonistul romanului este un asemenea vânător de recompense, Rick Deckard, desemnat să prindă un grup de androizi Nexus 6. Povestea lui e relatată în paralel cu cea a unui anti-erou, Isidore Duncan, un personaj nu prea inteligent care se împrieteneşte cu câţiva androizi evadaţi. Iar autorul a introdus destule lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie ca să-i ţină pe cititori cu sufletul la gură până la ultimul capitol.

Do Androids Dream of Electric Sheep? este un roman remarcabil şi memorabil în multe privinţe. Fireşte, de fiecare dată când l-am parcurs m-am raportat şi la filmul lui Ridley Scott, însă ţin minte că prima reacţie pe care am avut-o la lectura cărţii a fost una de încântare în legătură cu numeroase aspecte ale acelei lumi imaginare care nu fuseseră explorate în Blade Runner.

Poate cel mai important aspect care nu apărea în film este metoda prin care personajele umane îşi cultivă ceea ce consideră a fi trăsătura cea mai importantă: empatia. Numeroase povestiri şi romane scrise de Philip K. Dick sunt construite pe baza a două întrebări: „Ce este real?” şi „Ce este uman?”. Capacitatea de a ne imagina în situaţia altcuiva şi capacitatea de a fi buni cu alte fiinţe (sau empatia şi compasiunea, dacă preferaţi) reprezintă răspunsul pe care autorul l-a dat celei de-a doua întrebări de această dată. Iar personajele din Do Androids Dream of Electric Sheep? îşi cultivă empatia cu ajutorul unui aparat în care, într-o realitate virtuală, fuzionează cu un personaj mesianic, Wilbur Mercer, şi efectuează o ascensiune anevoioasă pe un munte.

Metoda prin care androizii sunt deosebiţi de personajele umane atât în roman cât şi în film este un test, Voight-Kampff, care determină cine are reacţii empatice şi cine nu. În mod ironic, dar deloc surprinzător, protagonistul este în pericol să i se atenueze empatia, în vreme ce Corporaţia Rosen caută metode din ce în ce mai rafinate ca să o simuleze în androizii din noua generaţie.

Un al doilea aspect absent din ecranizare îl constituie orga de emoţii, o instalaţie care le permite personajelor să-şi regleze starea emoţională la domiciliu. Rick Deckard şi soţia lui fac faţă stresului de zi cu zi nu cu ajutorul băuturilor sau al pastilelor, ci mulţumită combinaţiilor numerice ale orgii.

Nu în ultimul rând, din ecranizare lipseşte referirea la unul dintre subiectele recurente din romanele lui Philip K. Dick – televiziunea. În Do Androids Dream of Electric Sheep?, una dintre cele mai îndrăgite vedete de televiziune este Matahala Prietenoasă, gazda unei emisiuni de discuţii. Cum Matahala îşi doreşte un public cât mai numeros în detrimentul concurenţei, una dintre loviturile de teatru din roman este dezvăluirea că Wilbur Mercer de fapt nu ar reprezenta o experienţă reală, ci un simulacru, iar figura mesianică din realitatea virtuală este interpretată de un figurant patetic. Şi dacă figura mesianică ar căpăta o existenţă proprie? Dacă ar avea capacitatea să readucă la viaţă exemplare ale unor specii dispărute? Dar dacă acestea s-ar dovedi a fi simple simulacre electronice? Căci realitatea din lumile imaginare ale lui Dick este mereu schimbătoare...

Uneori, autorul american a fost acuzat de faptul că, întrucât îşi scria romanele foarte repede, proza sa era destul de săracă stilistic. Din acest punct de vedere, Do Androids Dream of Electric Sheep? este scrisă elegant, pe alocuri chiar poetic, iar frumuseţea prozei se combină uneori cu loviturile de teatru din intrigă pentru a crea efecte emoţionale greu de uitat. Poate această combinaţie (cel mai uşor de sesizat în versiunea originală) m-a încurajat să parcurg şi alte romane de Philip K. Dick. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii...

Patricia A. McKillip, 'The Forgotten Beasts of Eld' (1974)

În 2007 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi (Nautilus, http://nautilus.ro) un exemplar din romanul Patriciei McKillip The Forgotten Beasts of Eld (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 48, Editura Gollancz, Londra, 2005). Pe coperta a patra scria că romanul fusese distins cu întîiul premiu World Fantasy în 1975, iar prima pagină era scrisă într-un stil atît de fermecător încît am cumpărat cartea fără să mai stau pe gînduri.

Dar, cum (de la John Lennon citire) viaţa este ceea ce ni se întîmplă în timp ce ne facem alte planuri, am ajuns să citesc despre fiarele uitate din Eld abia în aprilie 2009. Am ţinut volumul în mîna stîngă – pentru că mîna dreaptă o aveam în gips. L-am parcurs nu în vacanţă, cum mi-aş fi dorit, ci în concediu medical. Şi am citit nu exemplarul meu, ci pe cel al vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Dar l-am citit.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Protagonista, Sybel, locuieşte pe Muntele Eld, într-un tărîm de basm, şi descinde dintr-un neam de magi. Sybel a moştenit de la tatăl ei şi de la bunicul ei cîteva animale fabuloase. Adunînd vechi cărţi de magie (uneori pe căi nu tocmai cinstite), studiindu-le şi folosind diferite invocaţii, protagonista reuşeşte să mai cheme cîteva fiinţe şi să le adauge la colecţie, dar are dificultăţi în invocarea celei mai rîvnite dintre ele, pasărea Lyralen.

Sybel primeşte misiunea de a creşte un bebeluş, Tamlorn, fiul surorii ei – poate rodul unei relaţii ilicite pe care aceasta a avut-o cu un nobil din neamul Sirle. Ulterior, Tamlorn se dovedeşte a fi fiul legitim al regelui Drede, care începe să-l caute. Astfel, fără să vrea, Sybel se pomeneşte prinsă într-un conflict între regele Drede şi familia aristocratică Sirle, iar faptul că atît regele cît şi Coren din neamul Sirle o cer de soţie nu face decît să agraveze lucrurile.

Din păcate, tentativa regelui de a-i mutila mintea protagonistei cu ajutorul vrăjitorului Mithran pentru a o transforma într-o soţie docilă duce la escaladarea conflictului, iar Sybel se căsătoreşte cu Coren şi, împreună cu fraţii acestuia, plănuieşte un război care să-l distrugă pe Drede. După care lucrurile ameninţă să devină interesante...

Pentru un roman de 200 de pagini, The Forgotten Beasts of Eld a reuşit performanţa de a fi cartea în legătură cu care am cea mai ambivalentă atitudine, detronînd în această privinţă pînă şi Iron Council de China Miéville.

Pe de o parte, romanul Patriciei McKillip are certe calităţi literare. Cel mai uşor de remarcat este stilul – o bijuterie a subgenului high fantasy. Fiecare pagină din The Forgotten Beasts of Eld rivalizează ca frumuseţe stilistică cu cele mai reuşite pagini de proză scrise de Lord Dunsany, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin sau Roger Zelazny.

Apoi trebuie să amintesc farmecul poveştii – puterea autoarei de a ţese vrajă din cuvinte, de a-i fermeca pe cititori şi de a-i face să viseze cu ochii deschişi.

Nu în ultimul rînd ar fi şi faptul că, în mod concis şi clar, The Forgotten Beasts of Eld prezintă o intrigă închegată, cu cap şi coadă. Avînd în vedere ce s-a întîmplat cu genul fantasy de la 1977 încoace, e o calitate rară şi de apreciat.

Pe de altă parte, cu părere de rău sînt nevoit să observ că intriga romanului este foarte săracă. Pînă dincolo de jumătatea cărţii, lăsînd deoparte elementele fantastice, intriga pare să fi venit din imaginaţia lui Henry James: unele personaje merg în vizită la alte personaje şi au conversaţii politicoase şi elegante. Pe urmă au loc alte vizite şi alte conversaţii. Apoi altele. Iar cititorii ajung să se întrebe cînd urmează să se întîmple şi altceva decît vizite şi conversaţii.

Ca o consecinţă directă a celor enunţate în paragraful precedent, suspansul lipseşte aproape complet din roman. Mult dincolo de jumătatea cărţii, apar premisele unei tragedii de proporţii shakespeareiene în care personajele principale ar avea şansa să piară într-un război apocaliptic sau să înnebunească de durere după pierderea celor dragi. Numai că autoarea găseşte o rezolvare elegantă a conflictului şi (aproape) toate personajele scapă cu bine.

După încheierea lecturii, cititorul se întreabă cu părere de rău: Dacă Patricia McKillip a avut talentul să scrie aşa de frumos, de ce a creat o intrigă atît de searbădă? Dacă nu a ştiut să creeze suspans, cum de a îmbibat romanul cu asemenea farmec cuceritor? Ar trebui ca o carte să ne mulţumească doar prin caracterizarea personajelor şi prin frumuseţea stilului, sau sînt necesare şi alte ingrediente?

Cu siguranţă că The Forgotten Beasts of Eld este un exemplu de bună calitate al genului fantasy. Dar, după ce am terminat-o, am simţit nevoia să parcurg volumul al doilea din Cronicile lui Conan de Robert E. Howard, ştiind cu siguranţă că aveam să întîlnesc în paginile lui ceva mai mult decît vizite şi conversaţii.

Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Naomi Klein - "No Logo" (2000)

În iulie 2008 am cumpărat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar din prima carte a autoarei canadiene Naomi Klein, No Logo (Harper Perennial, HarperCollins, Londra, 2005). Deşi volumul era deosebit de elegant, negru şi, pentru a respecta spiritul conţinutului, lipsit de însemnele editurii pe copertă, mi-au trebuit nouă luni ca să-l parcurg, timp în care am citit nouăsprezece alte cărţi, inclusiv The Shock Doctrine de aceeaşi autoare.

Motivul întreruperii repetate a lecturii nu îl constituie faptul că No Logo ar fi o lucrare plictisitoare sau irelevantă. Dimpotrivă. Chestiunile pe care le tratează sînt extrem de relevante pentru lumea în care trăim, însă imaginea de ansamblu pe care o creează este atît de sumbră şi suprasarcina informaţională pe care i-o provoacă cititorului este atît de intensă încît cele mai multe romane cyberpunk pălesc prin comparaţie.

Pe scurt, iată despre ce este vorba:

În introducere, autoarea ne explică despre experienţa ei personală ca adolescentă pasionată de bunuri de consum "de firmă" şi ca studentă şocată de constatarea că orice convingere politică, orice orientare ideologică, orice stil de viaţă se asociază deja cu un set "ortodox" de mărci comerciale, produse şi servicii mulţumită studierii atente a segmentelor de piaţă de către departamentele de marketing ale marilor corporaţii.

Prima parte, "No Space", discută modul în care, sub o scuză sau alta, reclamele şi siglele unor companii private au invadat spaţiile publice: şosele, străzi, pieţe, terenuri sportive, campusuri universitare, şcoli - pînă şi manualele şcolare.

A doua parte, "No Choice", prezintă frenezia fuziunilor corporatiste din anii '90, expansiunea lanţurilor de hiper-market-uri de tip Wal-Mart, eliminarea micilor magazine independente, reducerea diversităţii culturale şi cenzura exercitată de angajatii Wal-Mart asupra CD-urilor, DVD-urilor, revistelor şi cărtilor expuse spre vînzare.

Partea a treia, "No Jobs", studiază căile prin care megacorporaţii precum Microsoft sau Nike au afectat structura pieţei forţei de muncă în America de Nord în anii '90. Microsoft, conform datelor prezentate de autoare, a păstrat un nucleu mic de angajaţi cu normă întreagă şi a delegat un mare număr de activităţi unei armate de temporari aduşi prin agenţii - colaboratori externi cu lefuri şi beneficii mult mai mici. Nike, pe de altă parte, a iniţiat la începutul anilor '90 moda închiderii fabricilor cu muncitori bine plătiţi din America de Nord şi externalizării contractelor de producţie către fabrici cu muncitori plătiţi mizerabil din Extremul Orient. Urmarea a fost că, dacă marile firme nu au arătat loialitate faţă de angajaţi, nici angajatii nu au mai simţit loialitate faţă de corporaţii, iar posturile cu salarii bune, plan de pensie, sporuri de vechime, asigurări sociale şi medicale au fost în bună parte înlocuite de McJoburi temporare mult mai slab plătite.

Partea a patra, "No Logo", documentează apariţia mişcărilor de protest anti-corporatiste, de la vandalizarea şi subvertirea panourilor publicitare la ocuparea carnavalescă a străzilor şi de la campanii mediatice sau juridice împotriva unor corporaţii la studierea (şi boicotarea) produselor din fabricile insalubre ale Lumii a Treia.

Concluzia cărţii aduce în discuţie necesitatea ca regulamentele de funcţionare şi normele referitoare la igienă şi la protecţia muncii să fie impuse de cetăţeni şi de reprezentanţii lor aleşi, nu de corporaţii private, iar postfaţa, scrisă în 2002, prezintă pe scurt evoluţia mişcării globale anti-corporatiste înainte de atacurile de la 11 septembrie 2001 şi imediat după acestea.

Pe de o parte, Naomi Klein merită aprecierea cititorilor pentru că a scris această carte clar, la subiect, pe baza unor cazuri reale şi relevante. În această privinţă, autoarea canadiană reprezintă un bun exemplu de respectare a normelor academice - fiecare dintre afirmaţiile ei este însoţită de citate, statistici, date, studii de caz.

Pe de altă parte, No Logo este presărată cu dovezi ale eforturilor personale ale autoarei - relatări de la diverse evenimente din Canada şi din străinătate, reportaje, fragmente de interviuri, indicii că, departe de a fi stat închisă în proverbialul turn de fildeş academic, Naomi Klein a fost activă, a călătorit şi s-a documentat la faţa locului despre multe dintre subiectele pe care le-a tratat în această carte.

Nu în ultimul rînd, No Logo i se adresează fiecărei persoane care, în traiul de zi cu zi, este supusă bombardamentului mediatic corporatist. Dacă filmele pe care le urmăriţi la televizor sînt întrerupte de reclame, dacă şoselele pe care circulaţi, clădirile pe lîngă care treceţi, ba chiar şi uşile toaletelor în care intraţi sînt înţesate de panouri publicitare, dacă nu vă mai puteţi aminti cînd aţi ascultat ultima dată la radio un cîntec care să nu fie întrerupt de sloganuri comerciale, probabil că No Logo a fost scrisă pentru dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bill Sienkiewicz, "Stray Toasters" (1988)

În aprilie 2009, prin amabilitatea domnişoarei şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din romanul grafic Watchmen de Alan Moore şi Dave Gibbons. Şi, dat fiind că domniile lor mi-au acordat o reducere de preţ, ce credeţi că am făcut?

Aţi ghicit.

Am mai cumpărat un roman grafic...

Probabil că fiecare amator de benzi desenate din lume are un album anume la care ţine în mod deosebit. Pentru mine, romanul grafic de suflet rămîne Elektra: Assassin de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz. Am parcurs de-a lungul timpului şi alte albume create de Frank Miller fie singur (seria Sin City), fie în colaborare cu alţi artişti grafici (Give Me Liberty, Hard Boiled, Ronin, The Dark Knight Returns, ca să dau numai cîteva exemple). Dar alte benzi desenate create de Bill Sienkiewicz nu mai văzusem de cincisprezece ani încoace.

Pînă cînd, în Librăria Engleză Anthony Frost, am găsit Stray Toasters, scris şi ilustrat de sus-numitul artist grafic. Am luat albumul şi l-am parcurs într-o singură zi.

Tulburător (dacă ar fi să îl caracterizez cu un singur cuvînt). Nu tulburător de frumos. Doar tulburător. Sau neliniştitor, dacă preferaţi. Creator de angoasă.

Stray Toasters îmbină o intrigă poliţistă, satira la adresa societăţii de consum, fantasticul şi arta grafică experimentală într-un mod menit să le provoace cititorilor coşmaruri. Pe scurt, un prăjitor de pîine care a dezvoltat o structură antropomorfă o ucide pe o soţie suburbană, îi încorporează fiul, apoi pleacă în căutarea unor mame adoptive (pe care, mai devreme sau mai tîrziu, va încerca să le ucidă). Pe urmele presupusului criminal în serie se află un psiholog criminalist, Egon Rustemagik, recent eliberat din ospiciu, alcoolic şi deprimat de pierderea soţiei. Intriga e complicată de faptul că amanta lui Rustemagik îi administrează şedinţe de dominaţie sadică unui procuror districtual, ceea ce îl împinge pe acesta din urmă să-l atace pe protagonist, dar şi de prezenţa în vacanţă pe Pămînt a unui demon din iad care le încurcă viaţa personajelor.

La fel ca în Elektra: Assassin, ba chiar în mai mare măsură, apare o diversitate de stiluri grafice însoţită de o diversitate de discursuri narative. Astfel, pe unele pagini cadrele amintesc de imagini TV de joasă rezoluţie, redate prin linii verzui, pe altele grafica este numai în alb şi negru, în unele imagini apar colaje de ţesături, iar în altele grila albă dintre cadre actionează precum rama unui geam şi taie în fragmente egale o singură pictură. Şi, cum Bill Sienkiewicz ţine să ne transmită numeroase mesaje la numeroase niveluri, uneori planşele pastişează stilul unor pictori celebri precum Gustav Klimt sau Pablo Picasso.

Diversitatea discursurilor narative este aproape la fel de mare si de derutantă. Fiecare dintre personajele principale are asociate o culoare pentru casetele de naraţiune, un tip de literă şi un cadru special. Astfel, casetele prăjitorului de pîine sînt cenuşii, cu litere imprimate parcă de o maşină de scris şi cu marginile adesea suprapuse, sugerînd o fugă de idei accentuată de fragmentaritatea discursului în sine, de erorile frecvente şi de zgomotele fără sens care apar la tot pasul. Casetele copilului răpit, în schimb, sînt galbene, scrise de mînă şi cu marginile neregulate, ca nişte bileţele rupte din filele unui caiet. Casetele naraţiunii lui Egon Rustemagik sînt cenuşii, cele ale amantei-psiholog sînt roz, în vreme ce ale savantului-ciborg Violet sînt galbene, cu cadre verzi, îngroşate.

Desigur, cireaşa de pe tortul narativ şi grafic o reprezintă povestea demonului aflat în vacanţă pe Pămînt - o serie de cărţi poştale adresate soţiei sale în care, pe lîngă întîmplările prin care trece, îi scrie despre chestiuni cum ar fi posibilitatea expedierii în iad a sufletelor avocaţilor prin Federal Express sau necesitatea ca odraslele să fie cuminţi şi să se spele în fiecare seară pe corniţe.

Fiecare dintre cele patru secţiuni ale romanului cuprinde un supliment final - reclame parodice la prăjitoarele de pîine ale unei companii fictive. De asemenea, romanul grafic mai conţine şi schiţe-concept, precum şi imagini color realizate de Bill Sienkiewicz de-a lungul timpului pe tema prăjitoarelor care au luat-o razna. Şi, pentru cititorii atenţi, apar semne că artistul începuse să lucreze la acest proiect încă din 1984.

Pe ansamblu, m-am bucurat să constat că Bill Sienkiewicz a evoluat ca artist şi că şi-a menţinut înaltele standarde grafice pe care le stabilise în Elektra: Assassin. De asemenea, am fost plăcut impresionat de modul în care a construit personajele, de verva naraţiunilor şi dialogurilor, precum şi de alternarea plină de suspans a planurilor acţiunii. În mod sigur, Stray Toasters nu este un roman grafic pe care cititorii să-l parcurgă cu zîmbetul pe buze sau pe care să-l ofere cadou unor minori. Dar nici nu este un album pe care cititorii să-l poata da uitării după lectură sau pe care să-l poată abandona pe banchetă în tren. Cum remarca Bruce Sterling despre un roman al său: "fragmente din el se rup în oameni şi rămîn înfipte în ei ani de-a rîndul". Probabil că nu am să redeschid Stray Toasters atît de des ca pe un album de Luis Royo, de Alphonse Mucha sau de Roger Dean - la urma urmei, este un roman grafic tulburător - dar sînt sigur că am să-l recitesc din cînd în cînd.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Melissa Scott - Trouble and Her Friends (1994)

Prin 1999, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma FIDES, am achiziţionat o ediţie americană de buzunar a romanului Trouble and Her Friends (Tor Books, New York, 1995) de Melissa Scott. Despre autoare nu ştiam aproape nimic - citisem doar o schiţă de-a ei, "Sînt imensă, conţin multimi", în Almanah Anticipaţia 1984. Dar pe Amazon.com scria sus şi tare că Trouble and Her Friends este un roman cyberpunk.

Şi aşa m-a convins Amazon.com cu vorba bună să (mai) achiziţionez o carte...

Din păcate, imediat după ce am primit romanul şi am inceput să-l citesc, am dat în primele pagini peste o propoziţie care m-a amuzat: "O duzină de fişiere, fiecare dintre ele indicat de un simbol individual, o iconiţă, îi înfloriră pe ecran." (Asta undeva, în secolul al XXII-lea, după apariţia interfeţelor neurale şi a bioimplanturilor cerebrale şi aşa mai departe.) Am pus volumul pe un raft şi le-am acordat prioritate altora. Numai că, zece ani mai tîrziu, l-am parcurs în întregime şi am avut ocazia să-mi schimb întrucîtva opinia despre el.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mai degrabă decît să se alinieze Convenţiei de la Amsterdam referitoare la implanturi şi interfete neurale, Congresul Statelor Unite ale Americii preferă să ratifice legea Evans-Tindale şi să interzică aşa-numiţii viermi cerebrali. Doua ciberspărgătoare, Trouble şi Cerise, au un dezacord imediat după ratificarea legii şi se despart. Trouble trece la activităţi legitime, în vreme ce Cerise dă o ultimă spargere.

Trei ani mai tîrziu, Cerise a devenit şefa departamentului de securitate IT a corporaţiei Multiplane, iar şeful ei, Coigne, îi cere să depisteze un intrus poreclit Trouble. Vechea parteneră a lui Cerise, proaspăt concediată de la locul de muncă şi suspectată de agenţii Trezoreriei, pleacă la rîndul ei în căutarea persoanei care îi foloseşte porecla şi programele.

Cercetarea le readuce împreună pe cele două foste asociate, iar noul Trouble se dovedeşte a fi protejatul primarului din Seahaven, un oraş virtual frecventat de ciberspărgători din întreaga lume. Mai mult, protagonistele identifică şi locul din "realitate" în care se află primarul şi acolitul său şi, după o confruntare spectaculoasă implicînd echipe antiteroriste, lunetişti şi negocieri, Trouble şi Cerise ajung să administreze Seahaven şi să ajute la instaurarea legii şi ordinii în ciberspaţiu.

Trouble and Her Friends mi s-a părut un roman neobişnuit din mai multe motive. Poate cel mai vizibil este acela că bună parte dintre personaje, atît feminine cît şi masculine, au o orientare homosexuală. Pe de o parte, aceste personaje formează un fel de comunitate atît în ciberspaţiu cît şi în "realitate". Pe de altă parte, întrucît au adoptat de timpuriu noua generaţie de bioimplanturi (viermii cerebrali), aceste personaje sînt tratate cu neîncredere de către locuitorii mai vechi ai ciberspaţiului (cei mai multi dintre ei heterosexuali). Nu în ultimul rînd, relaţiile din această comunitate încalcă barierele dintre proscrişi şi apărătorii legii, ca în cazul colaborării dintre fostele ciberspărgătoare Trouble şi Cerise şi agentul Interpol Vesselin Mabry, iubitul unui vechi membru al "familiei", Helling.

Un al doilea aspect neobişnuit îl constituie evoluţia celor două personaje principale. În primul capitol al romanului, ele păreau să fie cyberpunk - ciberspărgătoare aflate în afara legii. Pe parcursul romanului, cele două caută să-l neutralizeze pe un ciberspărgător tînăr şi nesăbuit, iar în ultimul capitol devin apărătoare ale legii - postcyberpunk, cu alte cuvinte. Din acest punct de vedere, Trouble and Her Friends este dificil de categorisit.

Al treilea aspect neobişnuit al romanului îl reprezintă utilizarea convenţiilor narative şi tipografice. Mai precis, toate pasajele a căror actiune are loc în ciberspaţiu sînt relatate la timpul prezent şi imprimate cu litere italice, în vreme ce pasajele ce relatează acţiunea din "realitate" sînt narate la timpul trecut şi imprimate cu litere romanice. Pentru a duce distincţia dintre ciberspaţiu şi "realitate" pînă la capăt, autoarea a folosit steluţe mai degrabă decît semnele citării pentru dialogurile din ciberspaţiu.

În rest, Trouble and Her Friends este un roman (post)cyberpunk destul de cuminte, cu două planuri narative care se întrepătrund progresiv, cu doze moderate de suspans, cu un punct culminant destul de spectaculos şi cu un deznodămînt care închide intriga într-un mod mulţumitor. Pe alocuri, acţiunea pare să treneze, iar condensarea romanului la redactare probabil că l-ar fi făcut ceva mai intens. Căci, aşa cum am remarcat şi cu alte ocazii, romanele (post)cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt destul de rare.

Iar Trouble and Her Friends are aproape 380...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)