J.R.R. Tolkien, 'The Hobbit' (1937)

În 1976, tentat fiind de o reclamă de pe coperta a patra a unei cărţi, i-am rugat pe părinţii mei să-mi cumpere un roman de J.R.R. Tolkien care fusese publicat recent în România sub titlul O poveste cu un hobbit (Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975, traducere de Catinca Ralea, ilustraţii de Livia Rusz). Apoi, pe rînd, mama, tata şi bunica mi-au citit cîte un capitol din acel roman, pînă cînd, spre uşurarea lor, de la capitolul al optulea încolo am fost suficient de alfabetizat ca să citesc singur. Şi am dus lectura cărţii la bun sfîrşit. (Aveam cinci ani.)

Apoi, în şcoala primară şi gimnazială, am citit şi recitit O poveste cu un hobbit pînă cînd i s-au desprins copertele, i-au curs foile şi i s-au pierdut prefaţa şi finalul. (Singura carte pe care am recitit-o cu aceeaşi îndîrjire şi cu aceleaşi rezultate a fost Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain. Dar asta e altă poveste.) Le-am oferit cartea spre lectură prietenilor din copilărie şi domnişoarelor cu care mă întîlneam în adolescenţă, în virtutea principiului că lucrurile bune nu se tac.

Prin 1986, am cumpărat un alt exemplar incomplet al aceleiaşi ediţii de la un fost coleg de şcoală. Apoi, în a doua jumătate a anilor ’90, am găsit o ediţie de buzunar publicată de Editura Berkley, The Hobbit, or There and Back Again. Prin 2004 am găsit în sfîrşit, după paisprezece ani de căutări pe tarabe şi prin anticariate, un exemplar al primei ediţii româneşti care avea nu numai textul complet, ci şi coperta şi ilustraţia color originală. A trebuit să negociez cîteva minute cu o doamnă care luase acel exemplar de la raft înaintea mea, dar am convins-o cu o mică sumă de bani şi cu duhul blîndeţii.

În cele din urmă, în 2007, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, mi-au adus o ediţie britanică, The Annotated Hobbit (Harper Collins, Londra, 2003), adnotată de Douglas A. Anderson – o bijuterie de volum cartonat, cu supracopertă şi cu ilustraţii din numeroasele ediţii străine ale romanului.

Cel mai recent am parcurs The Hobbit în 2002 (poate a douăsprezecea oară), însă bănuiesc că o voi reciti cîndva. Să vedem împreună de ce:

Protagonistul cărţii este Bilbo Baggins, o fiinţă umanoidă numită „hobbit”. Dumnealui duce o viaţă liniştită într-o societate agrară, pre-industrială, în care cele mai complexe dispozitive sînt morile de vînt şi ceasurile de buzunar. Numai că traiul tihnit al micului hobbit este tulburat într-o primăvară cînd vrăjitorul Gandalf şi o ceată de pitici îl duc într-o călătorie către Muntele Singuratic. Piticii vor să se răzbune pe dragonul Smaug, care le-a ucis rudele şi i-a alungat din locuinţele lor de sub munte, şi vor să-şi ia înapoi comoara.

La începutul călătoriei, Bilbo este un fel de bagaj vorbitor, un provincial fără experienţă şi lipsit de aptitudini practice. Pe parcurs, pe măsură ce piticii se întîlnesc cu oameni mari (cam ca dumneavoastră sau ca mine), cu troli, iele, gnomi, lupi, vulturi şi cu păianjeni uriaşi, protagonistul învaţă să-şi folosească unele abilităţi şi, cu chibzuinţă, curaj, noroc şi ceva ajutor de la însoţitorii săi, conduce grupul pînă la Muntele Singuratic, cu toate că vrăjitorul Gandalf se despărţise de ei la jumătatea drumului.

Răpunerea dragonului Smaug duce însă la o situaţie gravă – un conflict între iele, oameni, pitici şi gnomi – iar Bilbo este singurul personaj care, nefiind ademenit de comoara dragonului, poate mijloci unele tratative şi ajuta la întemeierea unei alianţe împotriva unor duşmani comuni.

În cele din urmă, după o bătălie grandioasă, vrăjitorul Gandalf îl conduce pe protagonist înapoi acasă, unde Bilbo Baggins reuşeşte în ultimul moment să împiedice vînzarea la licitaţie a propriei locuinţe.

Desigur, un rezumat sec preum cel de mai sus nu are cum să vă transmită farmecul, bogăţia şi savoarea acestui roman. (Ca să vă bucuraţi de toate acestea, va trebui să-l citiţi.) Dar aş dori să vă spun şi dumneavoastră cîteva dintre motivele pentru care O poveste cu un hobbit merită (re)citită.

Intriga propriu-zisă este construită după structura arhetipală a călătoriei iniţiatice. Protagonistul pleacă din comunitatea sa, călătoreşte la mare distanţă, se întîlneşte cu aliaţi şi oponenţi, capătă cunoştinţe ce îi schimbă viziunea despre lume, apoi se reîntoarce acasă. În cazul lui Bilbo Baggins, simbolul acestei iniţieri este un inel magic care ulterior avea să devină un element central în romanul Stăpînul inelelor.

(Structura intrigii nu este întîmplătoare. După anul 2000, am aflat că J.R.R. Tolkien fusese un cititor şi admirator al lucrărilor antropologului american Joseph Campbell, creatorul teoriei monomitului.)

Personajul principal, Bilbo Baggins, este uşor de simpatizat. E un anti-erou scund, urîţel şi cam naiv, dar care, pe măsură ce capătă experienţă în călătorie, devine adevăratul conducător al grupului de pitici, mai ales în condiţiile în care conducătorul oficial, Thorin Scut-de-Stejar, se dovedeşte în repetate rînduri ineficient, îngust la minte, arogant şi rapace.

Evoluţia protagonistului, în paralel cu involuţia lui Thorin, aduce în subtextul romanului un set de valori foarte moderne. Personajele care, asemeni celor din basmele tradiţionale ori celor din cîntecele de gestă feudale, caută glorie, răzbunare, mărire sau comori sfîrşesc rău în această poveste. Bilbo, în schimb, preţuieşte prietenia, loialitatea, pacea şi confortul, iar cînd îşi pune viaţa în pericol o face ca să-şi salveze prietenii, nu ca să adune comori. (Cu alte cuvinte, Bilbo Baggins preţuieşte valorile mic-burgheze mai degrabă decît pe cele aristocratice.) Chiar şi Thorin, pe patul de moarte, îi spune domnului Baggins: „Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mîncarea şi cîntecul şi veselia mai presus de comori şi aur, lumea ar fi mai fericită.”

Un alt element interesant al cărţii îl constituie personajele secundare, precum Gandalf, vrăjitorul înţelept şi misterios, Elrond, conducătorul ielelor din Rivendell, ori Beorn, cel care noaptea se preface în urs.

Călătoria lui Bilobo şi a însoţitorilor săi le deschide cititorilor perspectiva asupra unui tărîm imaginar, Pămîntul de Mijloc, iar o parte din farmecul acestei lumi este că, dincolo de ţinuturile şi evenimentele cu care personajele iau contact direct, ni se aminteşte periodic că există şi altele. Rezultatul este că cititorii sînt încurajaţi să-şi imagineze pentru acest tărîm o geografie şi o istorie mult mai vaste decît cele descrise concret de narator, iar efectul este fascinant. Cumva, o parte din acest efect construit cu mare grijă s-a pierdut în Stăpînul inelelor, unde Tolkien a insistat să arate mai degrabă decît să sugereze cît mai mult din geografia şi istoria Pămîntului de Mijloc.

Nu în ultimul rînd, O poveste cu un hobbit e relatată pe un ton agreabil (foarte precis redat şi în traducerea română), iar naratorul ştie să şi-i apropie pe cititori cu căldură şi cu farmec. La construirea acestui efect plăcut contribuie şi echilibrul dintre scenele violente şi cele paşnice, în care personajele benchetuisec, cîntă, discută sau spun poveşti. Dacă în alte romane high fantasy acţiunea violentă abundă, Tolkien ne arată pe îndelete de ce personajele pozitive sînt pozitive şi de ce stilul lor de viaţă merită apreciat şi apărat.

Dincolo de toate acestea, O poveste cu un hobbit rămîne un roman concis, clar, fără episoade inutile, care îi încîntă pe cititorii de orice vîrstă. Nu m-am mirat cînd, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, cititorii din Marea Britanie l-au votat ca fiind al doilea cel mai important roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor). Citiţi-l şi veţi afla de ce.

Iar dacă l-aţi citit deja, recitiţi-l...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Fortress of the Pearl' (1989)

Al doilea roman din cronologia internă a seriei despre Elric a fost publicat prima oară în 1989 şi am avut ocazia să-l citesc într-un volum omnibus de la Gollancz. Spre deosebire de volumele din anii ’60, precum Stormbringer, şi ’70, precum Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl este un roman mult mai lung, dar şi cu o intrigă ceva mai închegată.

Iată, pe scurt, despre ce este vorba:

Un oligarh din oraşul Quarzhasaat, Lord Gho Fhaazi, îl sileşte pe Elric să plece în căutarea Perlei din Inima Lumii, sub ameninţarea că îl va ucide pe un băiat care îi salvase viaţa albinosului. Elric călătoreşte în căutarea perlei, trece prin ambuscadele şi măcelurile de rigoare, apoi intră într-o transă împreună cu hoaţa de vise Oone. Alături de ea, parcurge şapte tărîmuri în care visele pot deveni realitate, apoi găseşte perla. În Quarzhasaat, după ce micul său prieten este eliberat, Elric îi măcelăreşte pe toţi locuitorii oraşului. Oone, care a văzut cum perla dintr-un tărîm al viselor a devenit realitate, se aşteaptă ca şi din iubirea ei cu Elric, consumată în vis, să se nască gemeni pe care albinosul să nu-i întîlnească niciodată.

La un prim nivel de lectură, “Fortăreaţa perlei” este un fantasy construit pe o structură arhetipală. Protagonistul pleacă în căutarea unui obiect magic, întîlneşte ajutoare şi inamici, călătoreşte pe alte tărîmuri, dobîndeşte obiectul căutat, apoi revine de unde plecase – ba chiar are parte de un festival în care izbînda lui e sărbătorită. Traseul lui Elric pare să fi fost preluat aproape punct cu punct din Eroul cu o mie de feţe de Joseph Campbell sau din Morfologia basmului de Vladimir Propp.

La un al doilea nivel, ca şi celelalte volume din seria despre Elric, romanul subverteşte în mod deliberat locurile comune ale genului fantasy. Astfel, Elric nu porneşte în căutarea perlei ca să capete avuţie sau ca să se cunune cu vreo prinţesă – dimpotrivă, deşi protagonistul o salvează din tărîmurile de vis pe fiica unui şef de trib nomad, Varadia, şi cu toate că hoaţa de vise Oone este îndrăgostită de el, Elric prefer să se despartă de ele şi să-şi urmeze planul de răzbunare. Mai mult, după ce şi-a dus teribila răzbunare la bun sfîrşit, albinosul azvîrle perla într-un şanţ.

Nu în ultimul rînd, “Fortăreaţa perlei” aminteşte pe alocuri de Călătoria pelerinului de John Bunyan. Astfel, tărîmurile de vis prin care călătoresc Elric şi Oone poartă nume sugestive precum Ţinutul Viselor Obişnuite, Ţinutul Noilor Ambiţii sau Tărîmul Nebuniei, iar un personaj supranatural, Războoinicul Perlei, în ciuda faptului că este înfruntat şi ucis în cîteva rînduri, reapare fie ca oponent, fie ca aliat de fiecare dată cînd eroii trec pe un alt tărîm. Numeroase alte personaje care îi ies protagonistului în cale par de asemenea să aibă roluri alegorice. Dar, pentru că Elric este prin definiţie amoral, călătoria sa iniţiatică nu îl transformă într-un sfînt ori într-un înţelept.

Cititorilor nu le rămîne decît să afle unde l-a mai purtat pe împăratul exilat din Melniboné imaginaţia lui Michael Moorcock. Însă asta e altă poveste…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow, 'Content' (2008)

În octombrie 2008, am descărcat de pe site-ul oficial al lui Cory Doctorow nu numai un roman recent al său, Little Brother , ci şi un volum de eseuri şi interviuri, Content – Selected Essays on Technology, Creativity, Copyright, and the Future of the Future (Tachyon Publications, San Francisco, 2008). L-am imprimat, l-am legat, l-am parcurs în cîteva zile şi aş dori să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat.

Iată despre ce este vorba:

Spre deosebire de cărţi de non-ficţiune unitare, cum ar fi The Hacker Crackdown de Bruce Sterling sau In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson, Content are un caracter fragmentar. Unele texte din volum au fost iniţial discursuri rostite în public, precum „Discursul despre administrarea drepturilor digitale la divizia de cercetare Microsoft”. Altele au apărut mai întîi ca articole în ziare sau reviste, pe parcursul a şase ani.

Ceea ce dă coerenţă volumului este pe de o parte tematica, iar pe de altă parte stilul autorului. Cory Doctorow activează de multă vreme pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, iar chestiunile legate de restrîngerea drepturilor utilizatorilor, de libera circulaţie a informaţiilor şi de încălcarea intimităţii cetăţenilor reapar în aproape toate textele din volum. Sistematic, autorul ne atrage atenţia asupra politicilor incorecte ale unor corporaţii şi asupra pericolelor la care sînt supuse drepturile constituţionale ale oamenilor.

În ceea ce priveşte stilul, Cory Doctorow ne oferă foarte bune exemple de retorică. Începînd cu concizia şi relevanţa discursurilor, continuînd cu strînsa relaţie dintre afirmaţii şi dovezi, şi sfîrşind cu îndemnurile la acţiune şi cu modul în care autorul practică ceea ce predică, Content ar merita studiat cu atenţie.

Din fericire, puteţi face acest lucru gratuit, avînd în vedere că autorul a oferit textul integral al volumului pe site-ul său într-o varietate de formate electronice. Vă invit să îl parcurgeţi la adresa http://craphound.com/content şi sper să vă fie de folos.

There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow - "Little Brother" (2008)

În octombrie 2008, am descărcat de pe site-ul lui Cory Doctorow cel mai recent roman al său, Little Brother (Tor Books, New York, 2008). L-am pus în pagină, l-am imprimat, l-am pus între două coperte (prietenii ştiu de ce), am suspendat orice altă activitate şi l-am citit în două zile.

Să vedem împreună de ce:

Protagonistul romanului, Marcus Yallow, are 17 ani şi trăieşte în viitorul apropiat, în 2012, în San Francisco. În timp ce chiulea cu cîţiva prieteni de dragul unui joc pe Internet, Marcus este surprins de un atac terorist care distruge Podul Golfului. Laolaltă cu prietenii, este arestat de forţele Departamentului pentru Securitate Domestică. După o scurtă perioadă de detenţie şi tortură psihologică, Marcus este eliberat sub ameninţarea că, dacă va face dezvăluiri publice, va fi încarcerat la loc. Văzînd că unul dintre prietenii săi, Darryl, nu a fost eliberat, Marcus decide să contraatace Departamentul pentru Securitate Domestică şi să contracareze măsurile de restricţionare ale drepturilor şi libertăţilor civile luate de administraţia neo-conservatoare.

Activităţile lui Marcus se bazează pe criptare şi pe accesul fără fir la Internet, precum şi pe stabilirea unor reţele de încredere cu alte persoane din cercul său de cunoscuţi. Lucrurile evoluează de la discuţii pe reţea la subvertirea sistemelor de supraveghere electronice, apoi la organizarea de proteste publice şi de conferinţe de presă. Fireşte, Departamentul pentru Securitate Domestică nu stă cu mîinile în sîn, iar spre finalul cărţii Marcus este luat din nou în captivitate, numai că eforturile sale au consecinţe răsunătoare şi totul se termină cu bine.

Little Brother este poate cea mai relevantă carte pentru deceniul în care trăim, cam cum a fost Dune pentru anii 60 ai secolului trecut. Pe de o parte, cu toate că este o carte destinată adolescenţilor, discută chestiuni foarte serioase precum drepturile şi libertăţile civile, iar bună parte din dezbaterile din roman au loc la ore de educaţie socială în care Marcus şi colegii săi discută despre siguranţă, libertate, legi şi aşa mai departe, toate cu referire directă la supravegherea ubicuă şi arestările care au loc zi de zi în oraşul lor.

Pe de altă parte, cartea prezintă o serie de chestiuni legate de tehnologie, de protocoalele de comunicare pe Internet, criptografie, sisteme de securitate şi multe altele. Un semn că Little Brother este un roman SF de cea mai bună calitate este că, deşi autorul a parcurs o bibliografie respectabilă pentru a-l putea scrie, chestiunile tehnice sînt prezentate într-un mod accesibil, menit să le trezească interesul cititorilor şi să le uşureze înţelegerea.

Şi pe plan literar, Cory Doctorow vine cu o mulţime de trimiteri, de la 1984 a lui George Orwell (titlul face aluzie la personajul Big Brother, în vreme ce unul dintre pseudonimele protagonistului este w1n5t0n) la Pe drum de Jack Kerouac şi de la De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger la Urlet de Alan Ginsberg. Mai mult, educaţia civică neortodoxă a lui Marcus are legătură cu istoria politică a oraşului San Francisco, de la curentul literar Beat şi mişcarea pentru drepturile civile la protestele antirăzboinice ale tinerilor hippie din anii 60 şi la atitudinea rebelă a punk-rocker-ilor din anii 70.

Ceea ce trebuie spus spre lauda acestui roman este că, avînd în vedere încărcătura sa politică, ar fi putut foarte uşor să cadă în păcatul predicilor greoaie care au darul să îi plictisească pe cititori, după reţeta unor autori ca Richard Morgan sau China Miéville. Little Brother reuşeşte însă nu numai să fie relevant şi educativ, ci şi agreabil şi captivant, iar mesajul social şi politic este foarte atent echilibrat de intrigă, suspans şi caracterizare. Marcus trece nu doar printr-o maturizare socială şi politică pe parcursul romanului, ci şi printr-una emoţională şi sexuală, iar evoluţia sa pe diferite planuri are loc într-o serie de episoade foarte elegant structurate. Mai mult, întrucît protagonistul este şi narator, Cory Doctorow a adoptat un discurs foarte convingător, iar Marcus ne dă impresia că este un Holden Caulfield abil din punct de vedere tehnologic – şi cu mai multe şanse să schimbe lumea.

Faţă de Down and Out in the Magic Kingdom (tot un roman narat la persoana întîi de către protagonist), Little Brother demonstrează în ce măsură a evoluat din punct de vedere literar autorul în numai cinci ani. Nu numai că este o carte de ficţiune net superioară celei dintîi publicate de Cory Doctorow – este poate primul său roman care merită pe deplin ceea ce îşi doreşte autorul de la fiecare dintre cititorii săi, anume să îl recomande altor cinci persoane împreună cu explicaţii de ce merită citit.

Ceea ce tocmai am făcut...

Nu îmi mai rămîne decît să vă informez că puteţi citi Little Brother integral şi gratuit într-o varietate de formate pe site-ul lui Cory Doctorow, la adresa: http://craphound.com/littlebrother/. Vă invit din toată inima să îl citiţi, să vă bucuraţi de el şi să îl recomandaţi prietenilor dumneavoastră. There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Vernor Vinge, 'Rainbows End' (2006)

La începutul lunii iunie, 2008, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro ), o ediţie britanică de buzunar a unui roman de Vernor Vinge, Rainbows End (Tor, Grupul Editorial Pan MacMillan, Londra, 2007). În ciuda faptului că citeam o lucrare importantă a soţilor Toffler, Revolutionary Wealth, am ajuns să parcurg din Rainbows End întîi un capitol sau două, de curiozitate, apoi cîteva zeci de pagini pe zi, pînă cînd am lăsat deoparte orice altceva şi am citit romanul lui Vinge pînă la capăt.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea din Rainbows End este plasată la cîteva decenii în viitor, într-o perioadă în care Uniunea Europeană s-a extins şi a inclus India, China reprezintă o super-putere mondială, iar Statele Unite ale Americii au dezvoltat un sistem eficient pentru siguranţa publică.

Intriga se desfăşoară pe mai mult planuri care converg treptat, iar autorul alternează aceste planuri cu ajutorul unui punct de vedere numit omniscienţă selectivă multiplă.

Unul dintre planuri tratează despre un personaj numit Alfred Vaz, un individ sus-pus din serviciile secrete americane care, sub pretextul investigării unei cospiraţii bio-teroriste la nişte laboratoare din San Diego, caută de fapt să iniţieze propria conspiraţie bio-teroristă.

Alt plan tratează despre Robert Gu, fost poet de talie internaţională şi profesor universitar. Robert a fost grav afectat de maladia Alzheimer, apoi a fost supus unor tratamente de reîntinerire, iar la începutul romanului şi-a recăpătat înfăţişarea de adolescent, şi-a redezvoltat unele abilităţi fizice şi mentale, însă şi-a pierdut talentul poetic. Pentru a se reintegra în societate, Robert Gu are nevoie să meargă din nou la şcoală.

Planurile secundare ale intrigii tratează despre Bob, fiul lui Robert Gu, despre Miri, nepoata poetului, despre Juan Orozco, un tînăr coleg al lui Robert, şi despre Iepurele Alb, un complice virtual al lui Alfred Vaz care ar putea foarte bine să fie o inteligenţă artificială.

Acţiunea duce către un punct culminant spectaculos, cu multă pirotehnie, şi către oprirea în ultimul moment a planurilor antagonistului. Ca în orice techno-thriller care se respectă (fie el şi plasat în viitorul apropiat), Rainbows End se încheie cu salvarea lumii şi reinstaurarea ordinii dinaintea iniţierii conspiraţiei. Numai că Rainbows End nu este un simplu techno-thriller.

Un aspect interesant al cărţii îl reprezintă percepţia personajelor asupra realităţii. Mai precis, peisajul urban din roman este infestat de nodurile minuscule ale unor reţele de telecomunicaţii fără fir, iar personajele poartă aparatură informatică şi de telecomunicaţii miniaturizată în haine. Cu aceste dispozitive şi cu lentile de contact care au funcţia de monitoare, personajele văd realitatea înconjurătoare modificată cu straturi de efecte vizuale. În funcţie de opţiunile pe care le setează fiecare în sistemul personal, personajele pot adera la „cercuri de credinţă” şi pot vedea realitatea în acelaşi fel cu alţi membri ai unui grup. Cîteva asemenea cercuri de credinţă din roman sînt fanii lui Terry Pratchett, clienţii grupului mediatic SpielbergRowling, fanii animé Scooch-a-mouti şi admiratorii scriitorului fictiv Jerzy Hacek.

Un al doilea aspect interesant îl reprezintă efectele psihologice şi sociale ale tratamentelor medicale. Rainbows End aduce viziunea optimistă a reîntineririi oamenilor şi contracarării unor maladii, deşi nu toate tratamentele dau rezultate pentru toate personajele care ar avea nevoie de ele. (Spre exemplu, fosta soţie a lui Robert, Lena Llewelyn Gu, e condamnată să rămînă bătrînă şi ţintuită într-un scaun cu rotile, în vreme ce colega ei de cameră, dr. Xiu Xiang, deşi cu zece ani mai vîrstnică, şi-a recăpătat înfăţişarea tinerească şi sănătatea.) Multe dintre personajele romanului sînt bătrîni care, după ce au fost salvaţi din ghearele morţii şi reîntineriţi, merg la şcoală alături de copii şi de adolescenţi ca să se poată adapta noilor condiţii din societate.

În aceeaşi direcţie se încadrează şi evoluţia psihologică a lui Robert Gu, un personaj la care, înaintea instalării maladiei Alzheimer, talentul literar se îmbina cu abilitatea de a-i umili şi tortura emoţional pe cei din jur. După tratament, Robert învaţă pas cu pas nu numai să trăiască fără talent poetic, ci şi să fie omenos cu colegii şi rudele sale. Bună parte din interesul cititorilor pentru acest roman se îndreaptă către eforturile protagonistului să devină un om mai bun.

Nu în ultimul rînd, Rainbows End ne prezintă în mod foarte convingător căile prin care personajele se manipulează unele pe altele. Realitatea amplificată despre care aminteam mai sus oferă posibilitatea deghizării, a subvertirii identităţilor virtuale, iar personajele sînt prinse într-o reţea complexă de iluzii.

Desigur, pentru amatorii de literatură ştiinţifico-fantastică apar o mulţime de alte elemente, de la tehnici de învăţare rapidă la drone antiteroriste şi de la mesageria tăcută, suprapusă peste cîmpul vizual al personajelor, la fotbalul Egan, jucat de echipe virtuale cu o minge virtuală pentru un public virtual. Dar aceste elemente sînt prea numeroase ca să le enumăr aici. Dincolo de scenele spectaculoase şi de ideile ingenioase, rămîne însă de admirat arta cu care Vernor Vinge a integrat toate aceste elemente într-o carte coerentă şi captivantă.

Periodic, se mai găseşte cîte cineva care să afirme că subgenul (post)cyberpunk este demodat. Probabil de aceea fanii i-au acordat romanului Rainbows End Premiul Hugo în 2007...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Pat Cadigan, "Fools" (1992)

În aprilie 2002, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie britanică de buzunar a unui roman de Pat Cadiga, Fools (Harper Collins, Londra, 1994). Decisesem să îl cumpăr în urma lecturii pe Internet a unei recenzii elogioase, iar cînd am văzut că exemplarul meu purta semnătura autoarei m-am bucurat.

Dar bucuria mea a fost de scurtă durată. Pe măsură ce am parcurs romanul, am ajuns să mă întreb din ce în ce mai insistent dacă nu cumva recenzia aceea fusese despre altă carte. După ce am terminat Fools, am căutat din nou recenzia cu pricina, am citit-o cu atenţie şi am constatat că se referea chiar la acest roman – numai că punea diferite elemente ale cărţii într-o lumină deosebit de favorabilă. Un caz de discurs gen „Afară e vopsit gardul...”, dacă doriţi. Pentru mine, asta a reprezentat o lecţie în domeniul reclamei mascate, o dovadă palpabilă că un text care pretinde a fi critică literară obiectivă poate foarte bine să caute să convingă publicul să cumpere o carte dezamăgitoare.

Căci Fools m-a dezamăgit în multe privinţe. Să vedem împreună de ce:

Din punct de vedere structural, Fools nu e un roman propriu-zis, ci un fix-up, o colecţie de trei nuvele plasate în aceeaşi lume imaginară, cu aceeaşi protagonistă-naratoare, însă cu intrigi de sine-stătătoare.

Prima secţiune a cărţii se intitulează „Fool to Remember” (sau, cum am zice noi, „Prost e cine-şi aminteşte”). Protagonista-naratoare, Marva, este o actriţă cu Metodă care tocmai a devenit celebră – numai că memoria îi joacă feste, poate ca urmare a Metodei, care implică implantarea de false memorii pentru mai buna interpretare a unui personaj sau a altuia.

Memoria şubredă e departe însă de a fi singura problemă a Marvei. Destui dintre cei pe care şi-i aminteşte din lumea mass-media nu o recunosc, ba chiar o suspectează că ar fi o anonimă care şi-a implantat ilicit memoriile unei persoane celebre – o operaţie foarte răspîndită în această lume imaginară. Şi o altă personalitate, Marceline, preia controlul, parcă pentru a dovedi acestă ipoteză.

Marceline este o damă de companie – o persoană care, contra cost, le oferă companie sinucigaşilor înaintea gestului final. A ajuns în această situaţie pentru că are viciul costisitor de a-şi implanta amintirile altora, precum cele ale actriţei Marva, iar agentul ei (pe care Marceline îl numeşte de regulă „proxenet”), Bateau, îi extrage periodic amintirile despre clienţi ca să le vîndă pe piaţa neagră.

Numai că tentativele de extracţie duc de această dată la rezultate neaşteptate. O altă personalitate, pînă atunci bine camuflată, iese la suprafaţă şi încearcă să preia controlul. Este Mersine, agentă sub acoperire a Poliţiei Creierelor, aflată în căutare de informaţii despre traficul ilicit de memorii şi despre implanturile ilegale de personalitate.

Pe parcursul nuvelei, personalitatea dominantă a naratoarei ajunge să se schimbe din ce în ce mai des, într-un iureş care îi năuceşte pe sărmanii cititori, iar fiecare dintre cele trei personalităţi (Marva, actriţa, Marceline, dama de companie, şi Mersine, poliţista) are o teorie proprie care caută să explice locul ei în lume, tulburările de memorie, comporatmentul aparent ciudat al celor din jur şi aşa mai departe. Din fericire pentru cititori, fiecare dintre cele trei personalităţi are discursul imprimat cu alt tip de litere.

În finalul acestei secţiuni, poliţista are cîştig de cauză, se fac unele arestări, iar protagonista de bucură de un concediu.

Cea de-a doua secţiune se numeşte „Fool to Believe” (adică „Prost e cine crede”). Mersine anchetează o răpire a minţii – o crimă căreia i-a căzut victimă Sovay, un actor care îi fusese coleg Marvei. Pentru a desfăşura ancheta, Mersine se deghizează şi adoptă o nouă personalitate, Mary Anderik. Protagonista descoperă că personalitatea lui Sovay a fost implantată în mai multe persoane, iar diferitele copii vor să fie reunite. Răpitorii o maltratează însă pe Marya/Mersine şi propriile personalităţi încept să alterneze într-un ritm accelerat. În cele din urmă, personalitatea de camuflaj, Marya Anderik, preferă să o reprime pe cea iniţială şi să nu mai aibă de-a face cu poliţia.

Ultima secţiune poartă titlul „Nobody’s Fool” (în traducere aproximativă: „Nu sînt proasta nimănui”). Actriţa Marva a redevenit personalitatea dominantă şi interpretează roluri pentru spectacole mass-media. Scenariile şi regia sînt asigurate de Rowan, văduva lui Sovay. Numai că Rowan crede că personalitatea lui Sovay (declarată moartă oficial) încă se mai găseşte în creierul cuiva şi îi cere Marvei să o caute. Iar Marva readuce la suprafaţă personalitatea poliţistei Mercine.

Nu numai că Mercine regăseşte bună parte din personalitatea lui Sovay în mintea unui fost iubt al Marvei, Anwar, dar, după o discuţie cu celelalte personalităţi ale sale, ajunge la concluzia că joaca de-a implantul de memorie şi schimbul de personalitate a transformat prea mulţi oameni în colaboratori fără voie ai Poliţiei Creierelor. Ca urmare, decide să o readucă la suprafaţă pe dama de companie Marceline, să înceteze colaborarea cu poliţia şi să-şi schimbe viaţa din temelii.

Tema implanturilor de memorie şi de personalitate nu este tocmai nouă în literatura ştiinţifico-fantastică, dacă ar fi numai să menţionăm Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, „Ne putem reaminti totul pentru dumneavoastră” (1966) de Philip K. Dick şi Lumea lui Non-A (1948) de A.E. Van Vogt. Ceea ce aduce nou Pat Cadigan în tratarea acestei teme este punctul de vedere. În celelalte cazuri citate mai sus, autorii au folosit omniscienţa selectivă, relatîndu-le cititorilor pe un ton obiectiv ceea ce se întîmpla cu protagonista sau protagonistul. Pat Cadigan utilizează în schimb naraţiunea la persoana întîi. Astfel, sentimentul confortabil al cititorilor cărora li se arată din afară evenimentele din intrigă dispare şi este înlocuit de o intensă dezorientare.

Faptul că personalităţile protagonistei alternează în ritm accelerat contribuie la sporirea dezorientării, iar lumea în care este plasată intriga este şi ea deosebit de confuză. Mai precis, unele scene au loc în realitatea imediată, altele implică proiecţii holografice, altele se petrec în „realitatea artificială” (o denumire creată de Pat Cadigan pentru realitatea virtuală), iar altele sînt amintiri, fie ele autentice sau implantate. Şi, dat fiind că protagonista-naratoare rareori precizează care evenimente sînt reale, care sînt rememorate şi care sînt virtuale, cititorii trebuie să fie atenţi pagină cu pagină, dacă nu chiar rînd cu rînd, ca să le deosebească pe unele de altele. Iar proiecţiile holografice suprarealiste din realitatea imediată nu fac decît să sporească confuzia.

Dacă ar fi să comparăm Fools cu un alt roman complex din punct de vedere narativ şi tipografic, precum Zgomotul şi furia (1929) de William Faulkner, am putea găsi unele asemănări. Dar în prima secţiune din Zgomotul şi furia trecerea de la literele romanice la cele italice semnala diferenţa dintre realitatea imediată şi amintiri (două tipuri de litere, două categorii de evenimente, o singură personalitate), în vreme ce Fools jonglează cu numeroase tipuri de literă, numeroase personalităţi ale protagonistei-naratoare şi numeroase paliere ale realităţii, pînă cînd cititorii ajung să fie complet debusolaţi.

Aici am fost tentat să adaug că un roman atît de complicat îi poate împinge pe cititori nu numai în situaţia în care să nu îl înţeleagă, ci şi în aceea în care să nu le mai pese dacă îl înţeleg sau nu. Apoi mi-am dat seama că, după invazia dispozitivelor mediatice portabile din ultimele cîteva decenii şi după extinderea spectaculoasă a diverselor reţele de telecomunicaţii, Fools a ajuns să fie mai relevant pentru 2008 (cînd îl citim) decît pentru 1994 (cînd a fost publicat). Nu pentru că ar fi coerent, inteligibil şi captivant, ci, dimpotrivă, pentru că lumea lui imaginară suprasaturată mediatic, debusolată, plictisitoare şi obositoare reflectă destul de bine realitatea urbană de zi cu zi a începutului secolului al douăzeci şi unulea. Poate că Fools e un roman confuz şi frustrant pentru cititorii obişnuiţi, dar nici lumea reală pe care o reflectă Pat Cadigan în oglinda strîmbă a prozei nu se simte prea bine...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon, "Pollen" (1995)

În februarie 2004, laolaltă cu alte cărţi de Jeff Noon, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Hoehn şi de la soţul său, Rudiger Hoehn, un exemplar din ediţia a doua a romanului Pollen (Pan Books, Londra, 2001). Deşi parcursesem cu plăcere alte cărţi ale aceluiaşi autor (în special Pixel Juice ), lectura lui Pollen s-a lungit şi s-a tot lungit, s-a întrerupt şi s-a tot întrerupt, pînă cînd am ajuns să mă întreb dacă aveam s-o mai duc vreodată la bun sfîrşit.

Să vedem împreună de ce:

Al doilea roman din seria Vurt relatează o invazie vegetală a oraşului Manchester venită din tărîmurile virtuale. Pe de o parte, protagonista-naratoare Sybil participă la o anchetă poliţistă pentru a identifica originea sporilor care provoacă alergii şi strănuturi (pînă la decesul celor infestaţi). Pe de altă parte, Sybil află cîteva lucruri despre o fiică a sa pierdută cu ceva vreme în urmă, Belinda, şi despre legăturile personajului virtual John Barleycorn cu regnul vegetal şi cu reînvierea morţilor.

Pollen construieşte o continuare credibilă a romanului Vurt, inclusiv o apariţie trecătoare a lui Blush, fiica lui Scribble, cel rătăcit pe tărîmurile virtuale. Cititorii află despre păsările Dodo, oameni care nu pot intra în Vurt, ca şi despre creaturi hibride, apărute din programe precum Fecunditate 10 care au dus la apariţia zombilor şi a creaturilor-umbră. Tehnologia Vurt este extinsă, spre exemplu spectatorii de la meciurile de fotbal ale echipei Manchester United pot folosi pene Vurt ca să perceapă competiţiile din punctul de vedere al unuia sau altuia dintre jucători.

Pe de altă parte, prin comparaţie cu primul roman din serie, Pollen este mult mai lung, iar imaginile suprarealiste capătă o importanţă crescîndă faţă de coerenţa intrigii. Dacă Vurt era un fel de Neuromancer plasat în Manchester pe care ar fi putut să îl scrie oricine (dar Jeff Noon a fost primul care a făcut-o, după cum declară chiar el), Pollen e un roman mai personal, mai colorat, mai excentric şi mai efervescent, dar şi mai îndepărat de etosul cyberpunk.

Unele imagini suprarealiste rămîn înfipte în mintea cititorilor, după reţeta lui Bruce Sterling, precum morţii îngropaţi în pămînt ca seminţele, care germinează după sosirea invaziei vegetale, sau precum scena văzută cu încetinitorul, cu gloanţe zburînd prin aer, un bullet time pus pe hîrtie cu patru ani înainte de primul film din seria Matrix.

Alte episoade par să îngreuneze desfăşurarea intrigii, iar cititorii simt încă o dată că romanele cyberpunk mai lungi de trei sute de pagini sînt cu adevărat rare. Destule pagini în care ni se serveşte discursul DJ-ilor locali sau comentariul unor meciuri de fotbal sau discursul autosuficient al cîte unui personaj negativ par aşezate acolo mai mult cu speranţa că un manuscris mai gros îi va aduce autorului un avans mai mare.

Pe ansamblu, Pollen este un pas înainte pentru Jeff Noon, o declaraţie de independenţă faţă de genul cyberpunk şi o contribuţie la un edificu literar personal suprarealist şi inimitabil. În ciuda încărcăturii sale imagistice şi emoţionale, Pollen rămîne însă numai o continuare, o carte lipsită de puterea de a-i atrage pe cititori către o a doua lecură. Se pare că Jeff Noon a păstrat această distincţie pentru volumul său de proză scurtă, Pixel Juice ...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)