miercuri, 24 noiembrie 2010

Lansare "Art Wasn't Quite Crime"

Prin amabilitatea colegului meu Filip Bacalu, puteţi vedea aici cîteva fotografii realizate la lansarea volumului "Art Wasn't Quite Crime" la standul editurii Millennium Books din cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus. În prima imagine, de la stînga la dreapta, îi puteţi vedea pe Ştefan Ghidoveanu, Liviu Radu, Florin Pîtea, Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică.
În prima imagine, de la stînga la dreapta, îi puteţi vedea pe Ştefan Ghidoveanu, Liviu Radu, Florin Pîtea, Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică.



Ţesător pregătindu-se să acorde autografe.

Aici mă aflu alături de unul dintre cei mai prolifici şi mai îndrăgiţi autori români de SF - Liviu Radu.

În prim-planul imaginii se află traducătorul Mihai-Dan Pavelescu, îndrumătorul colecţiei SF Nautilus.

Am întîlnit ţesători fericiţi.

Şi Ţesătorul a vorbit...

...şi a vorbit...

...şi a tot vorbit...

...pînă cînd editorul Horia Nicola Ursu i-a luat în cele din urmă microfonul. Undeva trebuia să existe o limită.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

duminică, 14 noiembrie 2010

Arta nu era chiar delict

Sîmbătă, 20 noiembrie, ora 15, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, la standul nr. 19 de la Romexpo, pavilionul central, Editura Millennium Books va organiza lansarea volumului de non-ficţiune Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction. (Prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, un fragment al lucrării poate fi parcurs gratuit aici.) Vor participa editorul, autorul şi numeroşi invitaţi. Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Vînătoarea de sfincşi"


E, acuma să vă zică moşu' o poveste. Nu aia cu foca şi cu ursu', că pe-aia v-am tot zis-o pîn-aţi învăţat-o pe dinafară. O să vă zic o poveste de demult, de pe vremea cînd soarele avea putere, iar Pămîntul nu intrase încă sub stăpînirea gheţurilor. O ştiu de la bunicu', care o ştia de la bunicu' lui, de-i zicea lumea Piron. Cînd i s-au întîmplat lui lucrurile-astea, era copil ca voi şi încă nu-şi căpătase numele-ăsta. Îi zicea altfel, Băbuţă, că era curios ca o băbuţă. Şi bună parte din ce i s-a-ntîmplat tocmai de la curiozitate i s-a tras, după cum o să vă spun imediat.
Măi băiete, stai potolit aicea şi lasă cîinele! Ori o să te muşte dacă-l tot zgîndări, ori o să-ţi dea taică-tu vreo două după ceafă că nu laşi cîinii să se odihnească să fie buni de tras săniile mîine dimineaţă. Şi pe urmă o să-ncepi să bîzîi. Mai bine astîmpără-te şi-ascultă, că poate o să-nveţi şi tu ceva.
E, pe vremea cînd era Piron copil, pînă să vină gheţurile, oamenii erau puţini pe lume, chiar mai puţini decît acum. Fuseseră ei puzderie cîndva, demult, dar se împuţinaseră de la tot felul de grozăvii. Şi ăia care mai erau pe Pămînt trăiau ascunşi şi cu frică, în grupuleţe, şi nu prea obişnuiau să călătorească. Nu erau ca noi, să tot meargă prin lume şi să se întîlnească des cu alte triburi, ba ca să mai schimbe o veste, ba ca să facă negoţ ori chiar să se înrudească. Pe vremea lui Piron, cînd te năşteai într-un trib, stăteai locului şi nu vedeai cu anii alţi oameni decît pe-ăia din tribu' tău. Erau pe lume prea mari primejdii pe-atunci şi nu se-ncumeta lumea să plece de-acasă cu una, cu două.
Numa' că Piron, căruia pe-atunci îi ziceau ai lui Băbuţă, cum vă spuneam, nu era soiu' care să stea locului, că-l rodea curiozitatea să meargă şi să iscodească, să afle mereu lucruri noi.

(Continuarea acestei schițe se poate citi în revista Galileo nr. 2. Detalii aici. P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 10 noiembrie 2010

Am drum la Timişoara (din nou)

Astă seară am aflat că s-au anunţat rezultatele consursului de proză scurtă organizat de Clubul Helion din Timişoara. Spre surprinderea şi încîntarea mea, am aflat că distinşii membri ai juriului mi-au acordat unul dintre premii. Se pare că voi merge la Timişoara în primăvară pentru a le mulţumi domnilor din juriu şi pentru a-i felicita pe ceilalţi premianţi.

Detalii puteţi citi aici: http://www.helionsf.ro/component/content/article/130-stiri-sf/255-premiile-helion-2010.html

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Îmi apare cea de-a cincea carte

Vechiul meu prieten Horia Nicola Ursu anunţă publicarea iminentă a celei de-a cincea cărţi a subsemnatului. Este un volum de non-ficţiune intitulat Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction, publicat în limba engleză sub egida editurilor Ştef, din Iaşi, şi Millennium Books, din Satu Mare. Cartea constituie rezultatul a douăzeci de ani de lecturi în domeniul subgenului cyberpunk şi al derivatelor sale ulterioare.

Ilustraţia copertei a fost realizată şi de această dată de către bunul meu prieten Tudor Popa, iar tehnoredactarea textului a fost făcută de către Ona Franz. Ţin să le mulţumesc şi pe acestă cale atît lor cît şi editorilor pentru eforturi şi pentru bunăvoinţă.

Art Wasn't Quite Crime va fi probabil disponibilă la standul Millennium Books de la Tîrgul de Carte Gaudeamus. Pentru mai multe informaţii vă invit să parcurgeţi anunţul oficial de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 27 octombrie 2010

"Copyright"

(Despre aplicarea judicioasă a legii drepturilor de autor)


Reporter: Stăm de vorbă cu Mircea şi Cornel, cei doi români care au îngenuncheat corporaţia americană Bonsanto. Cornel, cum ţi-a venit ideea care a stat la temelia acestei campanii de succes?

Cornel: De fapt, a fost ideea lui Mircea...

Mircea: Pe care am avut-o într-o discuţie cu Cornel.

Cornel: Da, a fost acum cîţiva ani, înainte să se încheie al doilea deceniu al secolului. Eram în vizită la Mircea şi i-am spus cum corporaţia Bonsanto a pus patent pe genomul vacilor. Nu pe al unor vaci modificate genetic, cum patentaseră grînele super-productive la sfîrşitul secolului trecut, ci pur şi simplu pe genomul vacilor deja existente. Şi, practic, o dată ce le-a fost recunoscut dreptul de autor asupra codului genetic al vacilor, chit că nu-l creaseră ei, ci numai fuseseră primii care să se gîndească să-l patenteze, ăştia de la corporaţia Bonsanto şi cu avocaţii lor puteau să dea în judecată orice fermier, orice fermă zootehnică, orice restaurant chiar, pe motiv că au vite sau carne de vită fără să le plătească lor drepturi de autor.

Mircea: Ca un act de piraterie informaţională aplicat codului genetic, cum ar fi.

Reporter: Înţeleg.

Mircea: E, cînd am auzit asta de la Cornel, am zis: "Păi atunci punem şi noi patent pe molecula apei, că sîntem primii care s-au gîndit la aşa ceva!"

Reporter: Chiar aşa?

Cornel: Da, şi mie mi s-a părut o idee absolut genială. Am pus mînă de la mînă cu Mircea, am făcut o firmă, Mircea & Cornel Proprietăţi Intelectuale SRL, şi am depus cerere de patent pentru molecula apei la forurile competente.

Mircea: Cam în şase luni am reuşit să patentăm molecula apei. A fost o groază de alergat cu tot felul de acte, iar birocraţia e infernală. Dar am reuşit pînă la urmă.

Reporter: Şi care a fost pasul următor?

Mircea: Am contactat o firmă de avocatură specializată în dreptul proprietăţii intelectuale şi am făcut contract cu cei de acolo în vederea iniţierii unei acţiuni judecătoreşti împotriva corporaţiei Bonsanto.

Cornel: Că noi n-aveam atunci banii necesari pentru o acţiune de asemenea anvergură, vă daţi seama...

Reporter: Desigur.

Mircea: E, şi pe urmă am început o acţiune discretă de colectare a probelor din fermele Bonsanto.

Cornel: Ei patentaseră deja genomul vacilor de ceva timp...

Mircea: De cîţiva ani buni...

Cornel: Şi, pe motiv că li se încălcau drepturile de autor asupra genomului bovin, ruinaseră deja mii de fermieri şi sute de ferme zootehnice din America de Nord, inclusiv unele de mare anvergură.

Reporter: Şi cum aţi colectat probe?

Mircea: Mă tem că nu vă putem oferi detalii concrete...

Cornel: E posibil să folosim metodele acestea şi cu alte ocazii.

Reporter: Înţeleg.

Mircea: Dar, în principiu, cum destui dintre micii fermieri ruinaţi ajunseseră să lucreze în fermele zootehnice trecute acum în proprietatea corporaţiei Bonsanto, nu a fost chiar imposibil să-i rugăm să colecteze probe pentru noi.

Cornel: Fotografii, probe chimice, lucruri din acestea...

Reporter: Şi colaboratorii dumneavoastră nu au întîmpinat dificultăţi în colectarea probelor?

Cornel: Ba bine că nu!

Mircea: Ăştia de la Bonsanto aveau camere de supraveghere peste tot în fermele zootehnice. Dar ne-am ales nişte colaboratori motivaţi şi s-au descurcat.

Reporter: Cum s-au desfăşurat lucrurile la tribunal?

Mircea: Păi, ne-am ales şi tribunalul cu grijă.

Cornel: Da, ne-am ferit de organismele internaţionale de arbitraj pentru că, de regulă, în conflictele dintre guverne naţionale şi corporaţii multinaţionale, dau cîştig de cauză multinaţionalelor.

Mircea: Nu că am fi reprezentat vreun guvern naţional, dar orişicît...

Reporter: Şi, în condiţiile acestea, aţi preferat tribunalul internaţional de la Haga?

Mircea: Absolut!

Cornel: Da, ne-am adresat tribunalul internaţional de la Haga. Bine, n-o să ne apucăm acum să vă povestim în detaliu ce şi cum a fost la primul proces...

Mircea: Presa a relatat pe larg atunci, la cald, cum se spune...

Cornel: Dar a fost memorabil cînd am început să aducem probe şi martori. Mostre din apa cu care erau adăpate vacile în fermele Bonsanto...

Mircea: Mostre de vapori de apă din aerul de la ferme...

Cornel: Mostre de urină de la vaci - pînă şi acolo se găseau molecule din substanţa pe care am patentat-o!

Reporter: Fascinant!

Mircea: Şi au încercat ei la început să pretindă că a fost un accident, că era un caz izolat, că numai la o fermă...

Cornel: Subtrefugii de-astea ieftine.

Mircea: Dar le-am demonstrat cu probe că la sute dintre fermele lor se utilizează, ba chiar se produce în cantităţi semnificative, substanţa patentată de noi - e drept, uneori în amestec cu alte substanţe.

Cornel: Şi asta fără să ne plătească drepturi de autor corporaţia Bonsanto, vă daţi seama!

Reporter: Cum au reacţionat reprezentanţii corporaţiei la prezentarea probelor?

Mircea: Pe unii dintre ei i-a apucat plînsul în instanţă.

Cornel: Iar asistentele noastre atunci, pe loc, le-au luat mostre de lacrimi, le-au analizat şi au demonstrat că, sfidînd atît instanţa cît şi legislaţia internaţională a drepturilor de autor, directorul pentru relaţii cu publicul, directorul general şi preşedintele consiliului de administraţie produceau apă în tribunal.

Mircea: La nevoie, am fi putut obţine probe suplimentare urmărindu-i în pauze, la toalete, dar am preferat să le respectăm intimitatea şi să nu încălcăm limitele decenţei.

Reporter: Lăudabil.

Cornel: Oricum, probele deja existente erau covîrşitoare.

Mircea: Sentinţa tribunalului a fost în favoarea noastră.

Reporter: Şi corporaţia?

Cornel: A făcut apel, fireşte.

Mircea: Numai că, dacă tot făcuserăm firmă şi alergaserăm cu acte şi cu taxe şi cu tot felul de proceduri, n-am patentat numai molecula apei, ci şi alte molecule.

Reporter: Şi cum aţi procedat la apel?

Cornel: Tot cu probe, tot cu martori, numai că, de această dată, am demonstrat că atît vacile corporaţiei Bonsanto cît şi angajaţii acesteia, ba chiar şi acţionarii ei, produceau dioxid de carbon.

Mircea: Fără să ne plătească drepturi de autor, desigur.

Cornel: Un act imoral de piraterie, o încălcare grosolană a proprietăţii noastre intelectuale, vă daţi seama!

Mircea: Nu toţi oamenii cresc vite sau consumă carne de vită, ca să încalce patentele corporaţiei Bonsanto. Cornel preferă carnea de pui, spre exemplu...

Cornel: Iar Mircea e vegetarian...

Mircea: Dar vitele, angajaţii şi acţionarii corporaţiei Bonsanto produceau apă în fiecare zi şi dioxid de carbon în fiecare minut, chiar şi în timp ce se judeca apelul, încălcînd astefel proprietatea noastră intelectuală!

Reporter: Şi care a fost rezultatul apelului?

Cornel: A fost un proces lung, cu zeci de martori şi mii de probe, dar l-am cîştigat şi pe acesta.

Mircea: Firma de avocatură care ne reprezintă în continuare a fost şi atunci la mare înălţime.

Cornel: Am menţiona numele firmei, însă chiar cei de acolo ne-au avertizat că am putea să fim amendaţi pentru publicitate mascată.

Reporter: Da, ar fi un oarecare risc în acest sens...

Mircea: Şi în urma apelului, corporaţia Bonsanto a rămas să ne plătească nişte daune astronomice.

Cornel: Numai că au făcut recurs.

Reporter: Şi de data asta cum aţi procedat?

Mircea: Am luat-o de la capăt, cu probele, cu martorii. De această dată, pe lîngă producţia ilicită de apă şi de dioxid de carbon, am adus în discuţie şi producţia de gaz metan. Că şi molecula asta o patentaserăm...

Cornel: Da, a fost mai dificil pentru colaboratorii noştri să capteze mostre de la coada vacii...

Mircea: Sau din toaletele clădirilor administrative ale corporaţiei Bonsanto...

Cornel: Dar, cum aveam o armată întreagă de colaboratori, am mers şi de această dată la tribunal cu probe covîrşitoare.

Reporter: Cum au reacţionat reprezentanţii corporaţiei atunci cînd au fost confruntaţi cu această avalanşă de probe incriminatoare?

Mircea: Le-a venit să plîngă din nou, dar s-au abţinut pentru că ştiau că lacrimile pot fi folosite ca probă în instanţă împotriva lor.

Cornel: În schimb, preşedintele consiliului de administraţie a făcut o criză de nervi cînd a devenit clar pînă şi pentru el că pierduseră recursul.

Reporter: Ce a avut de spus?

Mircea: Cînd i-a sărit muştarul, a ţipat că, după regulile astea, n-o să mai poată nici să tragă un pîrţ la el în companie.

Cornel: Şi Mircea l-a corectat imediat.

Mircea: Da, i-am zis că n-o să mai poată să tragă un pîrţ la el acasă, în maşină, pe stradă sau oriunde se va duce, nu numai la el în companie, fără să ne plătească drepturi de autor.

Reporter: Pentru că gazele...

Mircea: Exact! Gazele intestinale au în compoziţie şi gaz metan.

Cornel: Atît vitele cît şi angajaţii corporaţiei Bonsanto, ba chiar şi cadrele de conducere şi acţionarii, produceau zilnic gaz metan fără autorizaţia noastră. Era o încălcare sistematică a proprietăţii intelectuale.

Reporter: Şi preşedintele consiliului de administraţie ce a mai avut de declarat cînd s-a înfuriat?

Cornel: A, păi ne-a ţinut o tiradă cam incoerentă despre faptul că patentele ar trebui să protejeze proprietatea intelectuală asupra unor invenţii, concepte, tehnologii sau informaţii nou-create, nu asupra unora vechi, deja existente, şi în nici un caz asupra unor lucruri comune, de care beneficiază întreaga omenire dintotdeauna.

Mircea: La care Cornel i-a zis... De fapt, spune-i tu.

Reporter: Ce anume i-aţi replicat?

Cornel: I-am zis aşa: "Păi, n-aţi început chiar dumneavoastră, cînd aţi patentat genomul bovin? Că doar n-a creat corporaţia Bonsanto prima vacă, prin inginerie genetică! Vreţi să-i daţi în judecată pe unii şi pe alţii pentru că vă încalcă aşa-zisele drepturi de autor pentru un cod genetic pe care nu l-aţi făcut voi? Lasă că vă dăm şi noi în judecată pentru că folosiţi şi produceţi molecule pe care avem noi copyright! Să vedem dacă vă convine!"

Reporter: Chiar aşa?

Cornel: Exact aşa. Au pierdut şi recursul şi i-am uscat de bani.

Mircea: Practic, i-am dus la sapă de lemn şi, după toţi anii ăştia de procese şi de plătit amenzi, au ajuns la faliment, cît erau ei de mari şi tari.

Reporter: Şi, dacă aţi avut cîştig de cauză şi v-aţi îmbogăţit, v-aţi retras din activitate?

Cornel: Dimpotrivă! Am patentat alfabetul latin, cifrele arabe...

Mircea: Şi numerotarea în baza doi...

Cornel: Da, şi codul binar, iar acum vrem să dăm în judecată firmele producătoare de software care folosesc proprietatea noastră intelectuală şi produc programe pentru calculatoare, programe pe care apoi le vînd fără să ne achite drepturi de autor.

Mircea: Atît limbajele de programare, care folosesc alfabetul latin şi cifrele arabe, cît şi codul-maşină, care foloseşte sistemul binar, practic piratează proprietatea noastră intelectuală.

Cornel: Şi asta e o încălcare sistematică, la scară globală, a legilor internaţionale asupra drepturilor de autor.

Mircea: Numai că n-o să stăm cu mîinile-n sîn, nici n-o să tolerăm la nesfîrşit pirateria informaţională.

Cornel: Nu este admisibil ca diverse corporaţii multinaţionale să profite pe căi ilicite de pe urma alfabetului nostru şi a cifrelor noastre.

Mircea: Nanosoft, păzea că venim!


A consemnat Florin Pîtea

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

luni, 25 octombrie 2010

Vara nu-i ca iarna

De pe blogul vechiului meu prieten, editorul Horia Nicola Ursu, tocmai am aflat că urmează ca la tîrgul de carte Gaudeamus să apară, sub egida Millennium Books, numărul 2 (Vara) al revistei Galileo. Din sumar vor face parte proze de Nicola Griffith, Ştefana Czeller, Lucius Shepard, Michael Swanwick, Marian Truţă şi Costi Gurgu, articole de Robert Silverberg, Mircea Opriţă şi Cory Doctorow, dar şi schiţa "Vînătoarea de sfincşi" a subsemnatului, distinsă anul trecut cu un premiu pe AtelierKULT. Conform aceleiaşi surse, Galileo 2 va fi disponibil pentru vînzare la standul nr.32 de la parterul pavilionului central de la Romexpo.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

duminică, 17 octombrie 2010

Îngeri cu fese murdare

Pe cînd eram tînăr, generaţiile mai vîrstnice, educate cu treeware, ne scorniseră nouă, celor născuţi cu mobilul în mînă, porecla de googoligofreni. Ca destule alte porecle, era în primul rînd o insultă, apoi o hiperbolă, dar ascundea şi un grăunte de adevăr. Fireşte că noi, googoligofrenii, aveam avantaje la care neandertalienii cărunţi, cu fetişul lor legat de informaţiile tipărite pe copaci morţi, nici nu visau.

Cînd eram adolescent, orice eveniment făcea valuri pe Twitter. Cînd venea cîte-un cutremur, zeci de milioane de oameni din zona afectată filmau cu digicamerele de pe telefoanele mobile şi încărcau filmele pe Twitter în timp real, iscînd unde concentrice de informaţii care urmau stîrns undele seismice. Care şoarece de bibliotecă, cu tiparul lui, ar fi fost în stare să facă aşa ceva?

La fel era şi cu tornadele, cu alegerile, cu avalanşele sau cu cîte-o revoluţie de catifea. Se filma tot, se încărca pe net şi se comenta într-o babilonie voioasă. Clic aici ca să hrăniţi copiii, să ajutaţi victimele, să salvaţi ursuleţii panda, să donaţi pentru pădurile ecuatoriale. Acum puteţi dona şi de pe telefonul mobil cu un SMS, ne anunţau organizaţiile de binefacere. Puteau şoarecii de bibliotecă să facă aşa ceva cu hîrţoagele lor?

Nu puteau...

Dar, cu aceeaşi uşurinţă, puteam să bagatelizăm, distorsionînd imaginile şi filmele cu numai cîteva clicuri pe butoane. Se făceau poze cu urşi polari ghemuiţi pe sloiuri minuscule - repede un şmecher făcea un afiş cu comentariul: "Dă-i în pana mea de urşi polari!" Ne amuzam, puneam afişul ca fundal pe laptop sau pe telefonul mobil, iar după o zi-două ne alegeam altul. Dacă era deosebit de spiritual comentariul care însoţea poza, trimiteam afişul electronic mai departe prietenilor din listele de pe site-urile de socializare - sute şi mii de necunoscuţi pe care probabil n-aveam să-i întîlnim niciodată, dar pe care simţeam obligaţia să-i amuzăm zilnic cu ceva neobişnuit. În fond, şi ei ne amuzau cu lucruri la fel de ieşite din comun. Tot zilnic.

"Dă-i în pana mea de olandezi, că dacă mai înaintau mult cu polderele-alea ale lor ajungeau în Marea Britanie! Las' să-i inunde!"

"Dă-i în pana mea de texani, că dacă şi-au făcut case în calea tornadelor o s-ajungă în Ţara lui Oz!"

Ne-am amuzat ani în şir, documentînd şi ridiculizînd o schimbare climatică majoră şi dispariţia a nenumărate specii de animale. Mai donam cu cîte-un clic, mai caricaturizam cu cîte-un Photoshop, mai contribuiam cu un comentariu superficial la desensibilizarea tuturor celor cărora le trimiteam e-mail-uri şi SMS-uri şi prezentări PowerPoint.

Şi, amuzîndu-ne unii pe alţii, n-am băgat de seamă cînd deversările chimice au exterminat planctonul, sau cînd topirea calotelor polare a schimbat ireversibil salinitatea şi nivelul oceanului planetar, sau cînd uraganele şi tornadele au căpătat frecvenţe şi intensităţi fără egal în istorie.

Au căzut şi digurile care apărau Manhattan, nu numai cele care apărau Olanda. Ei, şi ce? Bancherii de pe Wall Street să mai umfle preţul împrumuturilor şi să-l folosească pe post de colac! Uite poze în timp real! Donează aici cu un clic!

S-a inundat şi Los Angeles, nu numai Veneţia. Ha! Ha! Ha! Să-i filmeze ăia de la Hollywood, ca să nu mai dea banii pe efecte speciale cînd or turna următorul film cu dezastre! Avem şi noi filmuleţe făcute cu digicamul. Le găsiţi pe YouTube. Clic aici ca să donaţi.

Şi destui dintre noi au crezut că, dacă se topesc calotele polare, va fi mai bine pentru toată lumea, căci companiile petroliere vor putea extrage ţiţei din Alaska şi din Siberia şi din Antarctica. Numai că echipamentul de foraj trebuia transportat cumva acolo...

Cu avioane? De la an la an, numărul accidentelor aviatice a crescut exponenţial, în paralel cu frecvenţa uraganelor.

Cu nave? Uraganele au înghiţit şi vapoare, nu numai avioane. Parcă din an în an erau mai hămesite.

Cu sănii trase de cîini? Gheaţă şi zăpadă nu mai erau nici la poli. Cîinii nu mai aveau pe ce trage săniile.

Şi aşa, în cîteva decenii, ne-am pomenit că zonele de coastă şi cîmpiile joase au fost inundate, ariile cel mai dens populate au fost devastate de uragane, reţeaua internaţională de transport aerian şi maritim a fost decimată, iar noi, googoligofrenii, cîţi am mai rămas, ne-am amuzat în continuare cu tot felul de poze şi filmuleţe colorate însoţite de comentarii care de care mai amuzante. "E sfîrşitul lumii, dar efectele speciale fac toţi banii!"

Parcă nici reţelele noastre mobile nu mai mergeau chiar aşa bine, că antenele celulelor erau trăsnite sau doborîte de furtuni mai des decît putea personalul de întreţinere să le repare sau să le înlocuiască. Nici pozele pe care ni le trimiteam unii altora nu mai erau aşa amuzante, că bărboşii cu preşu-n cap de prin Orient fuseseră înlocuiţi inconfortabil de des cu nişte refugiaţi climatici din Florida, din Amsterdam, din Barcelona şi din Sydney. Din ce în ce mai des, refugiaţii climatici nespălaţi şi nebărbieriţi, îngrămădiţi în bărcuţe sau afundaţi pînă la genunchi în ape mocirloase eram chiar noi, googoligofrenii.

Şi a fost prea tîrziu ca să mai facem ceva. Nici dacă dădeam clic aici ca să donăm cu un SMS nu mai ajuta cu mare lucru. Cum nici pe şoarecii de bibliotecă nu i-au ajutat pînă la urmă toate hîrţoagele lor. Am ţinut cu toţii morţiş, pînă în ultima clipă, să facem naveta la distanţe mai mari cu automobile mai mari, să zburăm mai des şi mai departe, preferabil cu avionul personal, să cumpărăm produse de peste mări şi ţări mai degrabă decît din vecinătate şi să nu ne gîndim prea des în ce măsură toate astea otrăveau aerul şi apa şi ţărîna zi de zi, an de an. Ne-am afundat cu toţii în propria mizerie, năclăiţi de consecinţele propriilor alegeri, fără să ne mai putem ridica, asemenea unor îngeri căzuţi. Îngeri cu fese murdare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 1 septembrie 2010

Cory Doctorow, 'For the Win' (2010)

În august 2010, am descărcat, imprimat şi citit de pe site-ul autorului cel mai recent roman al lui Cory Doctorow, For the Win (Editura Harper Voyager, Londra, 2010). L-am parcurs cu mare interes şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată într-un viitor apropiat care, în frumoasa tradiţie a subgenului cyberpunk, este o versiune deghizată a prezentului. Tema este aceea a utilizării jocurilor de pe Internet pentru scopuri economice şi organizarea lucrătorilor din această industrie. Căci, dacă în unele ţări de pe glob adolescenţi şi tineri sînt plătiţi ca să participe zilnic la jocuri online, iar rezultatele eforturilor lor sînt transformate în profit de către angajatorii lor, jocurile nu mai sînt... de joacă. Mai ales nu cînd angajatorii îi intimidează, agresează sau torturează pe angajaţi, iar condiţiile de lucru sînt mizere.

Dacă în primul său roman pentru adolescenţi, Little Brother (apărut recent şi la noi în traducerea doamnei Ana Veronica Mircea), Cory Doctorow a construit o naraţiune la persoana întîi, din perspectiva protagonistului, în For the Win naraţiunea este la persoana a treia şi se focalizează, rînd pe rînd, asupra mai multor personaje majore - un punct de vedere numit "omniscienţă selectivă multiplă".

Cum tema romanului este una de importanţă globală, personajele sale sînt din mai multe ţări. Unele, precum jucătorul profesionist Matthew Fong, sînt din China, altele, ca şefele de ghildă Mala şi Yasmin, sînt din India, altele, ca lidera sindicală Nor, sînt din Indonezia, iar altele, precum Leonard "Wei-Dong" Goldberg, sînt din Statele Unite ale Americii.

Personajele, chiar şi cele episodice, sînt construite convingător, fiecare avînd un fundal plauzibil, o reţea de relaţii, preocupări şi obiective, iar punctul de vedere ales îi permite naratorului să ne arate ceea ce simte, gîndeşte şi face fiecare dintre aceste personaje. Fireşte, cum cele mai multe dintre ele au o legătură sau alta cu universul jocurilor online, al Internetului, al telecomunicaţiilor globale şi al tehnologiei informaţionale, cunoştinţele lui Doctorow din aceste domenii se dovedesc foarte utile.

Pe de altă parte, evenimentele prezentate în roman, ca şi fundalul acestuia, nu ar fi fost atît de convingătoare dacă autorul nu s-ar fi documentat temeinic în legătură cu societatea contemporană din India, China şi Indonezia, iar nota de mulţumire de la finalul romanului sugerează că Doctorow a folosit cîteva zeci de surse de informaţii.

Ceea ce demonstrează foarte clar Cory Doctorow este că lumile virtuale ale jocurilor de pe Internet sînt strîns legate de lumea reală prin infrastructură, relaţii economice şi relaţii sociale, iar eforturile de organizare a unei Internaţionale a Lucrătorilor din Reţeaua Mondială sînt conectate cu eforturi similare pentru sindicalizarea muncitoarelor din fabricile chineze sau indoneziene. Foarte des, condiţiile de lucru şi trai din viitorul imaginar al lui Doctorow seamănă cu cele din realitatea descrisă de Naomi Klein în The Shock Doctrine.

Cum nici o carte nu e scrisă într-un vid cultural, For the Win conţine o mulţime de aluzii şi referiri, de la Alice în Ţara Minunilor la Mad Max şi de la Disneyland-ul îndrăgit de autor la World of Warcraft, precum şi vagi ecouri din Fructele mîniei de John Steinbeck şi din trilogia S.U.A. de John Dos Passos. (De acord, poate că, dintr-o înclinare pur subiectivă, nu mai pot citi o carte despre sindicalizare, greve, demonstraţii şi solidaritatea celor ce muncesc fără să mă gîndesc la aceste două lucrări celebre ale modernismului tîrziu.) Însă poate mai importantă decît reţeaua aceasta de referiri culturale este includerea de capitole explicative despre valute, economie, inflaţie, speculaţii financiare şi modul în care aceste lucruri ajung să se reflecte în jocurile online. Pentru că, dacă un joc de pe Internet a ajuns să aducă un miliard de dolari profit anual de la peste zece milioane de abonaţi, în economia mondială acel joc depăşeşte produsul intern brut şi populaţia unor ţări din lumea reală. Şi, cum For the Win este un roman destinat în primul rînd cititorilor tineri, e o lectură necesară pentru înţelegerea lumii în care trăim - online şi offline. Prin amabilitatea autorului, puteţi şi dumneavoastră să parcurgeţi For the Win integral şi gratuit, într-o largă gamă de formate, la adresa: http://craphound.com/ftw/download/. There is joy in sharing.

Desigur, imediat cum am terminat această carte, am început să parcurg un alt roman recent de-al lui Cory Doctorow, Makers. Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 21 august 2010

B. Vaughan & N. Henrichon, "Pride of Baghdad" (2006)

-->
În august 2010, mulţumită vechiului meu prieten, Tudor Popa, şi domnului Marian Mirescu, am parcurs romanul grafic Pride of Baghdad (Vertigo, DC Comics, New York, 2006). Scenariul îi aparţine lui Brian K. Vaughan, iar ilustraţiile au fost create de Niko Henrichon.

Aflasem despre acest volum de pe Amazon.com şi mă intrigase ideea lui centrală: în 2003, la intrarea trupelor americane în Baghdad, o familie de lei a scăpat de la grădina zoologică şi a bîntuit în libertate pe străzi timp de cîteva zile. Pornind de la acest fapt real şi de la numeroase mărturii scrise şi fotografice ale soldaţilor americani detaşaţi în Irak şi ale civililor irakieni, co-autorii au creat pe parcursul unui an un roman grafic superb, de neuitat.

Pe tot parcursul poveştii, cititorilor li se prezintă punctul de vedere al leilor (un mascul adult, două femele şi un pui), creaturi mînate de impulsuri contrare către libertate, respectiv către siguranţa cuştilor. După un val de bombardamente, leilor li se oferă şansa nesperată de a evada, iar în peregrinările lor întîlnesc diverse alte fiinţe - o ţestoasă, maimuţe, cai, ba chiar şi un urs feroce din palatul lui Saddam Hussein - dar şi lucruri de neînţeles precum avioane de luptă, tancuri şi infanterişti americani cu echipament sofisticat.

Leii sînt bine individualizaţi ca personaje, iar relaţiile dintre ei sînt dinamice, convingătoare şi frumos integrate în planul general al intrigii. Ilustraţiile lui Niko Henrichon sînt superbe, scăldate în culori calde menite să evoce lumina intensă şi căldura din Irak. Şi, cu toate că unele dintre personaje amintesc întrucîtva de Simba şi Mufasa din Regele leu, Pride of Baghdad nu are nimic din drăgălăşenia filmelor de animaţie de la Walt Disney. Dimpotrivă, scurta evadare a familiei de lei este brutală, într-un oraş sfîşiat de război, iar confruntările lor cu diverşi oponenţi nu lasă niciodată impresia că personajele ar fi altceva decît animale de pradă mari.

Finalul romanului grafic, deşi uşor de prevăzut, este la fel de brutal şi de lipsit de menajamente ca şi episoadele dinaintea lui. Şi, cum leii şi-au cîştigat interesul şi simpatia cititorului, deznodămîntul lasă un gust amar greu de uitat. În ciuda nivelului artistic ridicat la care se ridică volumul, mi-e greu să cred că cineva şi-ar dori să îl parcurgă şi a doua oară.

Dar, pentru aceia care cred că banda desenată se rezumă la personaje amuzante sau la nesfîrşite serii cu supereroi îmbrăcaţi în costume din material supraelastic, Pride of Baghdad reprezintă o contrademonstraţie perfectă: nu conţine personaje amuzante şi drăgălaşe, nu lasă loc pentru continuare (dimpotrivă, are intriga compactă ca o tragedie clasică) şi nu conţine nici urmă de supereroi. În schimb, îi pune pe cititori pe gînduri în privinţa efectelor pe care noi, oamenii, le avem asupra mediului ambiant şi asupra altor specii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

vineri, 20 august 2010

"În vremea lui Arond Vodă"

(din Laptopiseţul Ţării Moldovei)

Multe isorisiri demne de mirare se-au fost păstrat în hronici din vremuri vechi, din Ţara Moldovei, ferecate odinioară în laptopiseţuri, iară după ce puterea fulgerului n-a mai fost stăpînită pretutindeni pe lume şi ferecată în cabluri, hronicile se-au fost trecute cu trudă şi migală cărturărească din laptopiseţuri în hrisoave de hîrtie ca să nu se piardă cumva, nice să nu se rătăcească în negura vremurilor. Şi, dintre aceste isorisiri străvechi, unele pomenesc cu osebire de Arond Vodă, cel bun şi drept, care a domnit în Ţara Moldovei cîndva, demult, în al treilea mileniu de la naşterea Domnului, cam la un veac ori două după ce oarece oaspeţi nepoftiţi dinspre răsărit, rămaşi fără uleiurile scoase de sub pămînt, au binevoit a-şi schimba pe sticle de licoare carele de fier şi foc cu care veniseră în ospeţie îndelungă şi silită, apoi a face cale întoarsă de unde veniseră, iară alţi oameni de prin partea locului, dintre cei mai tuciurii, au fost vîndut cele care de fier şi foc la fiare vechi, apoi se-au dus cu paralele prin cele ţări streine şi au lăsat Ţara Moldovei numai pentru oamenii locului, cum nu îşi mai amintea nici unul dintre ei să o fi pomenit vreunul din neamul său vreodată, tihnită şi în legea ei.

Spun hronicile despre Arond Vodă că era bun şi drept, că era bun de gură şi la întrecerile cu pocalurile de vin de Cotnari era într-atîta de bun de nu îi ţinea nimeni de la curtea domnească măsura, batîr de nu era Duminică lăsată de la Cel de Sus, praznic ori sărbătoare în care să nu încerce cu toţii, voiniceşte, pînă cînd îi băga Vodă pe toţi sub masă, de îi găseau dimineaţă horăind claie peste grămadă slugile venite să deretice, iară drept fost-a Vodă pînă în ziua din urmă a vieţii sale, cînd se-au fost dus între cei drepţi, de se mirau toţi supuşii, iară babele se cruceau şi îşi scuipau în sîn ca de Necuratul cum de nu se-au gîrbovit Arond Vodă nici cînd barba şi pletele i se-au fost făcut colilii. Şi încă renume de om drept i-au fost rămas lui Vodă şi pentru că drept pleca de la ospeţe după ce toţi boierii, toate doamnele şi domniţele se dedulceau prea mult la sîngele Domnului şi cădeau toţi şi toate în somnul cu vise dulci dat de licoarea de Cotnari. Drept pleca Arond Vodă din sala divanului domnesc, drept la balcon se ducea şi drept în şanţul care apăra cetatea de scaun a Sucevei vărsa prea-plinul licorii dimpreună cu bucatele de la ospăţ, dacă se întîmpla să îl încerce oarece greţuri.

Peştii şi broaştele care îşi făceau veacul în apa din şanţ nu se-au arătat nicicînd potrivnici obiceiurilor domneşti, că erau obişnuiţi cu lucruri şi mai rele în fiecare dimineaţă, cînd slugile dereticau cele iatacuri şi goleau oalele de noapte peste pervaze, de sus, de la fereşti.

Pe lîngă chiolhanurile de pomină de care amintesc ades hrisoavele, rămas-a Arond Vodă în hronici şi pentru obiceiul său de a se război cu turcii. Cum Ţara Moldovei nu era călcată prea ades de streini cu punga plină şi cu dor de cheltuială, se-au sfătuit Vodă la începutul domniei sale cu sfetnicii de-i avea cum să facă să îi ademenească pe cei streini, ba chiar să îi îndemne pe domniile lor a îşi face un obicei din a veni în ospeţie în Ţara Moldovei şi din a se despărţi de parale cu voioşie şi fără părere de rău. Şi, după adîncă chibzuinţă, grăit-a Arond Vodă către boierii din sfatul domnesc:

- Cugetat-am îndelung, cinstite feţe boiereşti, la Ţara Moldovei şi la nevoile băneşti care greu o apasă. Au nu ar face bine oarece oameni veniţi de aiurea, cu poftă de ospeţe, de licori, de veselie şi de călătorie, să şadă aici o vreme, să cheltuiască ce vor fi agonisit şi apoi să meargă în pace înapoi de unde vor fi venit?

- Bine ar face, măria ta, au fost încuviinţat boierii.

- Au nu le-ar fi pe plac plaiurile noastre, dealurile cele scăldate de soare, munţii cei falnici, apele limpezi şi pădurile care încă nu se-au fost tăiat din Ţara Moldovei?

- Apoi, plaiuri, dealuri, munţi, ape şi păduri s-ar mai găsi şi pe alte meleaguri, în alte ţări, măria ta, au îndrăznit a grăi boierii.

- Au nu le-ar fi pe plac bucatele noastre strămoşeşti, curcanii, cartofii copţi în spuză, roşiile, mămăliga noastră din străbuni, din boabe de păpuşoi măcinate, ba chiar şi buruiana frumos mirositoare a tutunului cu care ne desfătăm după ospeţe?

- Apoi, curcani, cartofi, roşii, păpuşoi şi tutun mai sînt şi prin alte ţări, măria ta, au cutezat iarăşi boierii. Încalte, în Lumea Nouă, pare-se că erau de mai demult.

- Au nu le-ar fi pe plac licorile noastre, vinul nostru de Cotnari, din cele beciuri domneşti cărora nici pivnicerii, paharnicii şi chelarii nu le mai ştiu de capăt, ori ţuica de prună şi de corcoduşă ce-o pregăteşte cu meşteşug alchimistul în alambicuri, de învie şi morţii cu ea?

- Apoi, nu-ţi fie cu supărare, măria ta, au îndrăznit boierii a treia oară, licori meşteşugite mai fac şi alte naţii, frînceşti, englitereşti, nemţeşti, ruseşti, pînă în Chitai şi mai departe, că doară n-o avea alchimistul nostru singurul alambic din lume, ori Ţara Moldovei singurele teascuri de vin.

Lui Vodă nu i-au fost pe plac răspunsurile boierilor, dară nice să se mînie de-a dreptul nu îl lăsa inima, că adevărat îi grăiseră şi fără gînd de sfadă, întocmai cum le ceruse.

- Au nu le-ar fi drag celor streini să dănţuiască şi să se veselească cu fetele noastre, că destule dintre ele sînt frumoase coz şi cu ochii galeşi de-ar topi şi o inimă de piatră, şi nu s-or fi călugărit chiar cu toatele, Doamne iartă-mă!? a mai cercat Arond Vodă un gînd pe care pînă atunci îl ţinuse ascuns.

- Apoi, măria ta, fete frumoase şi petrecăreţe se mai găsesc şi prin alte ţări, încalte unele aşa despuiate şi dezmăţate de le fac pe ale noastre să treacă drept nişte sfinte pe lîngă ele, batîr de s-au călugărit au ba, au grăit boierii.

Greu se-au înnegurat chipul lui Vodă atunci, scriu hronicarii. Grea şi îndelungată tăcere se-au aşternut peste sfatul domnesc, iară nice unul dintre boieri nu cuteza a crîcni măcar, de teamă să nu aducă asupră-şi mînia lui Arond Vodă.

- Aşa, cinstite feţe boiereşti, a grăit într-un tîrziu voievodul. Plaiuri frumoase au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Bucate alese au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Licori de soi au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Fete petrecăreţe au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Dar război cu turcii au alte ţări, boieri dumneavoastră?

Uitatu-se-au boierii atunci unii la alţii cu mirare şi spun hrisoavele că celor din sfatul domnesc nu le-au fost venit să le creadă urechilor.

- N-are nimeni război cu turcii, măria ta, a cutezat a rosti în cele din urmă un logofăt bătrîn. Nu i-a mai cercat războiul pe turci de un veac şi mai bine. Turcii sînt oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. Cine să le caute pricină?

- Atunci, dacă nici o ţară nu are război cu turcii, iacă: Ţara Moldovei va să aibă ce nu are nici o altă ţară din lume. Război cu turcii, boieri dumneavoastră! Va să facă grămăticul o misivă către capii lor de la cetatea din Ankara, să alcătuim un război cumsecade: o vară la noi, o vară la domniile lor, că toamna om avea şi noi şi ei de strîns oarece recolte şi nu ar mai fi vreme de hălăduit pe cîmpuri de bătălie. Om purta război cu armuri, cu paloşe, cu arcuri, cu flamuri, cu tot dichisul şi mai ales cu fereală, să nu fie vătămat cineva, Doamne fereşte! Va să fie bătălii de mai mare mirarea, cu cai, cu tunuri şi cu maşinării de asediu, iară streinii care ar vrea să vadă aşa lucru de mirare, după ce or sta toată ziulica ori pe plaiurile turceşti, ori pe cele din Ţara Moldovei cu gura căscată la cele minunăţii, vrînd-nevrînd or să simtă oarece nevoie de bucate, de licori, de dănţuială, ba şi de întins în aşternut, ca să poată domniile lor a doua zi să o ia hodiniţi de la capăt cu privitul altei bătălii. Şi n-or căuta bucate, licori, dănţuială, veselie şi aşternut aiurea, prin alte ţări, ci colea, la îndemînă. Încalte, de s-or sătura de privit, or putea domniile lor şi să intre în bătălie, fie de partea turcilor, fie de partea noastră, că doară veşminte, armuri şi arme avem puzderie şi le putem închiria.

- Au nu o să vatăme pe careva cei streini, de va fi să intre în bătălie, măria ta? a îndrăznit un pîrcălab.

- La cît de tocite sînt săbiile, suliţele şi săgeţile şi la cît de zdravene sînt şi armurile noastre, şi ale turcilor, ca să nu mai amintim de paveze, nu au cum vătăma pe nimeni, a grăit Vodă. Poate numai să îşi scrîntească oarece în vălmăşag.

Boierii din divanul domnesc nu erau tocmai înduplecaţi, dar vistieria Ţării Moldovei era aproape goală, cheltuiala curtenească nu mai contenea, iară oamenii de rînd, harnici de felul lor, însă nu peste măsură, nu prea aveau cum plăti atîtea dări ca să împle în fiece an vistieria pe măsura cheltuielii.

- Om face şi război cu turcii după cum porunceşti, ca să ne vină streinii în ospeţie, măria ta, au fost spus un spătar. Ce om face însă şi noi, şi oştenii turci, încalte şi cei oaspeţi din ţări streine, de va fi să dea Dumnezeu vreo sfîntă de ploaie, cum se mai întîmplă vara, cu osebire pe plaiurile noastre din Ţara Moldovei?

- Ce să facem, spătare? i-au fost răspuns Arond Vodă. Banii de bilete nu le-om da îndărăt streinilor veniţi în ospeţie, că bine nu i-ar prinde vistieriei ţării aşa o faptă. De va fi să dea Dumnezeu o sfîntă de ploaie, ne-om înţelege cu oştenii turci şi om purta războiul la sală...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 18 august 2010

John Brunner, "Stand on Zanzibar" (1968)

Prin 1993, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a împrumutat o ediţie de buzunar a unui roman de John Brunner, Stand on Zanzibar. Am citit acea carte cu sufletul la gură. În 1995, domnul Vlad Popescu, pe atunci redactor-şef la Editura Nemira, mi-a oferit cadou un exemplar nou-nouţ din prima ediţie română a romanului, intitulată Zanzibar. Iar în iunie 2006, cu ocazia unei vizite memorabile la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în sfîrşit o ediţie britanică a romanului - Colecţia SF Masterworks nr. 15, Editura Gollancz, Londra, 2003.

Ce o fi justificat asemenea entuziasm bibliofil? Am să vă spun şi dumneavoastră pe scurt în cele ce urmează:

Calitatea de căpătîi a romanului Stand on Zanzibar este stilul - maniera în care a fost scris. Mai precis, John Brunner a adaptat tehnica experimentală din trilogia S.U.A. a autorului american John Dos Passos. În locul unei voci narative unitare care să îi transmită cititorului un punct de vedere coerent, romanul e constituit dintr-o puzderie de fragmente variate ca subiect şi ca registru. Tot ca în S.U.A., unde fragmentele constituiau patru serii, Stand on Zanzibar prezintă patru categorii de fragmente. Cele intitulate "Context" par extrase din scenarii pentru film sau pentru televiziune. Cele etichetate "Lumea evenimentelor" sînt colaje de fragmente minuscule, ca nişte reprezentări la scară redusă ale romanului în ansamblu. Cele numite "Prim-planuri" urmăresc diverse personaje ale romanului şi sînt narate într-un mod mai convenţional. Iar cele din secţiunea "Continuitate" urmăresc mai ales personajele principale ale romanului.

Pentru că, în ciuda grindinii de sloganuri comerciale, ştiri, cîntece, declaraţii şi lozinci, Stand on Zanzibar e cu mult mai mult decît un colaj mediatic şi are personaje. Tema romanului este suprapopularea, dar, spre deosebire de alte romane cu un subiect asemănător, cum ar fi The Caves of Steel de Isaac Asimov sau The World Inside de Robert Silverberg, autorul nu numai ne spune că lumea imaginară în care şi-a plasat romanul este suprapopulată, ci ne şi face să simţim asta pe fiecare pagină. Căci Stand on Zanzibar este populat cu sute şi sute de personaje.

Dintre acestea, două au statut de personaje principale, anume Norman House şi Donald Hogan. Cel dintîi e vicepreşedinte la corporaţia General Technics, cel de-al doilea e agent secret şi la începutul romanului sînt colegi de apartament. Pe măsură ce lumea suprapopulată în care trăiesc cei doi scapă de sub control, fiecare dintre ei caută să îndeplinească o misiune. Norman House trebuie să impună controlul corporaţiei sale asupra unui stat african paşnic, Beninia. Donald Hogan, pe de altă parte, trebuie să îl găsească şi să îl ucidă pe un specialist, profesor doctor Sugaiguntung din Yatakang, care a anunţat că poate îmbunătăţi caracteristicile nou-născuţilor cu ajutorul ingineriei genetice. Desigur, dacă firea paşnică ereditară a celor din Beninia ar fi combinată cu metodele profesorului Sugaiguntung, viitoarele generaţii de oameni ar putea convieţui fără probleme. Dar nici măcar inteligenţa artificială Shalmaneser nu poate afla soluţia la violenţa crescîndă generată de suprapopulare şi Stand on Zanzibar se încheie fără speranţă.

Cum anul în care e plasată acţiunea romanului a sosit, ar merita să vedem ce şi-a imaginat John Brunner în 1968 despre 2010: Suprapopulare. Jargon criptic. Acte de terorism şi vandalism. O năucitoare diversitate de religii, stiluri de viaţă şi culturi. Mijloace de informare în masă şi telecomunicaţii ubicue. Suprasarcină senzorială. Divertisment facil. Superficialitate. Sociologi precum Chad C. Mulligan care au lucruri semnificative de spus, dar cărora puţini le acordă atenţie. Corporaţii mai puternice decît guvernele naţionale. Inginerie genetică. Globalizare. (Sună cunoscut?)

Stand on Zanzibar a fost răsplătit de fani cu Premiul Hugo, iar John Brunner îl considera preferatul său dintre romanele pe care le-a scris. Însă, cum cartea aceasta reprezintă rezultatul unui efort masiv de documentare despre starea de atunci a lumii şi despre tendinţele pe cale să apară, autorul nu s-a oprit aici şi a scris alte cîteva cărţi cu teme asemănătoare, cum ar fi The Jagged Orbit.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)