B. Vaughan & N. Henrichon, "Pride of Baghdad" (2006)

-->

În august 2010, mulţumită vechiului meu prieten, Tudor Popa, şi domnului Marian Mirescu, am parcurs romanul grafic Pride of Baghdad (Vertigo, DC Comics, New York, 2006). Scenariul îi aparţine lui Brian K. Vaughan, iar ilustraţiile au fost create de Niko Henrichon.

Aflasem despre acest volum de pe Amazon.com şi mă intrigase ideea lui centrală: în 2003, la intrarea trupelor americane în Baghdad, o familie de lei a scăpat de la grădina zoologică şi a bîntuit în libertate pe străzi timp de cîteva zile. Pornind de la acest fapt real şi de la numeroase mărturii scrise şi fotografice ale soldaţilor americani detaşaţi în Irak şi ale civililor irakieni, co-autorii au creat pe parcursul unui an un roman grafic superb, de neuitat.

Pe tot parcursul poveştii, cititorilor li se prezintă punctul de vedere al leilor (un mascul adult, două femele şi un pui), creaturi mînate de impulsuri contrare către libertate, respectiv către siguranţa cuştilor. După un val de bombardamente, leilor li se oferă şansa nesperată de a evada, iar în peregrinările lor întîlnesc diverse alte fiinţe - o ţestoasă, maimuţe, cai, ba chiar şi un urs feroce din palatul lui Saddam Hussein - dar şi lucruri de neînţeles precum avioane de luptă, tancuri şi infanterişti americani cu echipament sofisticat.

Leii sînt bine individualizaţi ca personaje, iar relaţiile dintre ei sînt dinamice, convingătoare şi frumos integrate în planul general al intrigii. Ilustraţiile lui Niko Henrichon sînt superbe, scăldate în culori calde menite să evoce lumina intensă şi căldura din Irak. Şi, cu toate că unele dintre personaje amintesc întrucîtva de Simba şi Mufasa din Regele leu, Pride of Baghdad nu are nimic din drăgălăşenia filmelor de animaţie de la Walt Disney. Dimpotrivă, scurta evadare a familiei de lei este brutală, într-un oraş sfîşiat de război, iar confruntările lor cu diverşi oponenţi nu lasă niciodată impresia că personajele ar fi altceva decît animale de pradă mari.

Finalul romanului grafic, deşi uşor de prevăzut, este la fel de brutal şi de lipsit de menajamente ca şi episoadele dinaintea lui. Şi, cum leii şi-au cîştigat interesul şi simpatia cititorului, deznodămîntul lasă un gust amar greu de uitat. În ciuda nivelului artistic ridicat la care se ridică volumul, mi-e greu să cred că cineva şi-ar dori să îl parcurgă şi a doua oară.

Dar, pentru aceia care cred că banda desenată se rezumă la personaje amuzante sau la nesfîrşite serii cu supereroi îmbrăcaţi în costume din material supraelastic, Pride of Baghdad reprezintă o contrademonstraţie perfectă: nu conţine personaje amuzante şi drăgălaşe, nu lasă loc pentru continuare (dimpotrivă, are intriga compactă ca o tragedie clasică) şi nu conţine nici urmă de supereroi. În schimb, îi pune pe cititori pe gînduri în privinţa efectelor pe care noi, oamenii, le avem asupra mediului ambiant şi asupra altor specii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)