Tom Hodgkinson, "Cum am ales libertatea" (2006)

În februarie 2010, după ce mă adîncisem în lectura unei capodopere a literaturii cyberpunk, am făcut greşeala să deschid un volum de Tom Hodgkinson, Cum am ales libertatea - mic tratat pentru o viaţă fără griji (Colecţia Bonton, Editura Nemira, Bucureşti, 2007) şi, spre surprinderea mea, am lăsat deoparte şi cyberpunk, şi orice altceva, m-am pus pe citit şi am parcurs acest volum într-o zi şi jumătate. Adevărul e că îmi vine greu să îi rezist unei cărţi care îmi oferă ceea ce vreau să aflu, într-o formă considerabil mai documentată şi mai agreabilă decît aş fi în stare să produc eu însumi.

Ce ne prezintă cartea lui Tom Hodgkinson? Pe scurt, reţeta fericirii altfel decît în reclamele de la televizor. Mai bine zis, exact pe dos decît în reclamele de la televizor. Cum aş fi putut lăsa o asemenea carte necitită?

Ceea ce ne oferă autorul este un fel de tratat filosofic pe înţelesul tuturor. Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbesc să adaug că subiectele filosofice abordate în acest volum sînt de ordin foarte practic, se bazează în egală măsură pe experienţa personală a autorului şi pe numeroase exemple istorice şi pleacă de la premisa străveche că filosofia ar trebui să ne ajute să înţelegem lumea, locul nostru în ea (şi eventual calea către fericire) mai degrabă decît să le dea filosofilor prilejul să dezbată chestiuni foarte tehnice într-un jargon pe care nu îl înţeleg decît ei.

Cum am ales libertatea (care în versiunea originală are un titlu şi mai sugestiv, How to Be Free) este împărţit în capitole scurte şi antrenante despre subiecte precum atitudinea pe care o avem faţă de viaţă, relaţiile cu familia, relaţiile cu copiii, relaţiile la locul de muncă, relaţiile cu mediul înconjurător, autonomia energetică, autonomia alimentară, raportarea noastră la mijloacele de comunicare în masă şi aşa mai departe.

Toate aceste chestiuni (şi multe altele) sînt examinate din perspectiva autorului, din perspectiva culturii dominante occidentale (de sorginte protestantă, puritană), din perspectiva contraculturii (fie ea hippie sau punk) şi din perspectiva unei culturi mai vechi, medievală şi catolică. Spre surprinderea şi încîntarea mea, autorul îşi încurajează cititorii să fie destinşi, manieraţi, cooperanţi, cumpătaţi şi orientaţi către aprecierea vieţii mai degrabă decît încrîncenaţi, bădărani, agresivi, cheltuitori şi orientaţi către carieră şi cîştig. Fie că e vorba despre hrană, artă, vocaţii, meşteşuguri sau educaţie, principiile punk precum Do-It-Yourself sau neîncrederea în autorităţile centralizate reapar frecvent, ca şi poveţe mai vechi referitoare la întrajutorare şi la sprijin reciproc.

Printre sfaturile urgente date de autor se numără şi acelea de a renunţa la automobil şi la cărţile de credit, de a înlocui televiziunea şi revistele cu foi lucioase cu compania prietenilor şi cu lectura cărţilor, de a renunţa la lucrurile inutile şi de a învăţa meşteşugurile şi grădinăria.

Dincolo de multitudinea de aspecte practice atinse de acest tratat, rămîne o chestiune de ordin general: În loc să ne facem griji pentru viitor, nu ar fi de preferat să trăim prezentul cu bucurie, înţelepciune şi cumpătare?

În urma lecturii acestei cărţi, m-am felicitat încă o dată pentru un număr de decizii pe care le-am luat în viaţă, cum ar fi aceea de a-mi urma vocaţia mai degrabă decît o carieră într-o corporaţie cu program de la nouă la cel puţin cinci, sau aceea de a nu urmări viaţa politică, sau aceea de a renunţa la televizor, sau aceea de a refuza să-mi doresc produse şi servicii pe care industria reclamelor îmi spune zilnic că trebuie să mi le doresc.

Poate că printre paginile volumului Cum am ales libertatea veţi găsi şi dumneavoastră un sfat util sau o perspectivă diferită de aceea din mass media sau o confirmare a unor valori în care credeaţi deja. Iar în ceea ce priveşte capodopera cyberpunk despre care aminteam la începutul acestei recenzii, vă promit că am să vă dau detalii cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Da!

Imaginaţi-vă că Raymond Chandler se întîlneşte cu William Burroughs, cei doi îi sună pe Philip K. Dick şi pe William Gibson şi toţi patru se hotărăsc să scrie împreună o carte. Cam aşa e Noir de K. W. Jeter, un roman pe care tocmai am început să îl citesc...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - "Implied Spaces" (2008)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un set de cărţi, între care un roman recent de Walter Jon Williams, Implied Spaces (Editura Night Shade, San Francisco, 2009). Cum volumul era subintitulat "Un roman despre Singularitate" şi cum singularitatea tehnologică a lui Vernor Vinge este un subiect care mă interesează, l-am citit, iar în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:

Romanul începe cu un aventurier, Aristide, care, însoţit de o pisică vorbitoare şi de o sabie fermecată, călătoreşte printr-un peisaj vag oriental, întîlnind gărzi înarmate, caravane, caravanseraiuri, bande de tîlhari şi vrăjitori malefici.

Aristide se dovedeşte însă a fi unul dintre constructorii inteligenţelor artificiale care rulează în sfere Matrioşka şi care generează găuri de vierme prin spaţiu şi universuri de buzunar pentru beneficiul omenirii. Pisica Bitsy este ea însăşi avatarul unei asemenea inteligenţe artificiale, Endora, iar cei doi, la întoarcerea într-un univers mai avansat din punct de vedere tehnologic, află că o altă IA ajută o entitate, Vindex (sau Răzbunătorul, dacă preferaţi), să rescrie minţile oamenilor pentru a-i transforma în slujitorii săi devotaţi. Civilizaţia paşnică la crearea căreia ajutase Aristide se pregăteşte de război, iar protagonistul (după o scurtă perioadă în care este modificat şi slujeşte inamicul) conduce o divizie de maşinării şi soldaţi într-un asalt asupra sferei Matrioşka răzvrătite şi a universurilor de buzunar controlate de aceasta.

Confruntarea cu antagonistul aduce o surpriză de proporţii. Răzbunătorul este o copie a lui Aristide, revenită după o tentativă de colonizare din sistemul Epsilon Eridani şi înarmată cu un proiect de extremă megalomanie: deschiderea unei găuri de vierme în trecut, la originile Universului, şi solicitarea de daune creatorilor acestuia pentru apariţia accidentală a vieţii şi inteligenţei.

Aristide şi asociaţii săi izbutesc să distrugă sfera Matrioşka răzvrătită, apoi clona revenită din Epsilon Eridani, dar ideea întoarcerii la originile Universului îi rămîne protagonistului - cu speranţa că va fi realizată pe cale paşnică, nu prin înrobirea întregii omeniri.

Cum Walter Jon Williams este un autor care schimbă frecvent temele şi stilurile literare (cam ca Michael Swanwick), nu m-am mirat să constat că a creat acest roman hibrid în care apar elemente de fantezie eroică, operă spaţială militaristă şi viziune postumanistă despre Singularitate. De mirare este însă modul convingător în care autorul a combinat aceste elemente.

Porţiunea de fantezie eroică conţine atît referiri la O mie şi una de nopţi cît şi la fantasticul tolkienesc atît de reciclat în ultimele trei decenii. În primele capitole apar troli, vrăjitori, comori fabuloase şi o sabie, Tecmessa, care poate trimite inamicii într-un alt univers de buzunar.

Apare apoi o secţiune în care autorul a combinat literatura de spionaj cu pasiunea lui pentru explorările subacvatice - iar rezultatele sînt interesante.

Bună parte din a doua jumătate a romanului este însă ocupată de acţiune de tip operă spaţială, în care tabere inamice se înfruntă cu soldaţi roboţi, rachete protonice, găuri de vierme, jeturi de plasmă şi proiectile metalice accelerate de instalaţii electro-magnetice pînă la viteze relativiste. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică pentru acest gen de elemente, probabil că Implied Spaces va constitui o lectură foarte agreabilă.

Protagonistul Aristide se dovedeşte a fi un aventurier în vîrstă de două milenii, Pablo Monagas Pérez, iar vigoarea cu care participă la dueluri, relaţii amoroase, activităţi politice şi bătălii spaţiale se datorează faptului că societatea în care trăieşte le oferă cetăţenilor bazine ale vieţii - piscine cu nanomecanisme care îi reîntineresc pe oameni şi le vindecă bolile. Aristide nu e numai eventurier, ci şi poet, iar unele dintre poemele pe care le recită pe parcursul romanului sînt de fapt traduceri ale lucrărilor unor poeţi clasici chinezi. Chiar şi ultimele pagini ale cărţii sînt ocupate de un poem al protagonistului, o încheiere destul de neobişnuită pentru un roman din secolul al douăzeci şi unulea.

Pe lîngă protagonistul destul de agreabil şi antagonistul megaloman de care aminteam mai devreme, Implied Spaces îi mai atrage pe cititori şi cu o doză bine controlată de suspans, cu shimbări frecvente de situaţie după reţeta lui George Lucas ("acţiune la fiecare zece minute") şi cu cîrlige narative plasate strategic la sfîrşitul fiecărui capitol. Din acest punct de vedere, deşi este o carte mai puţin relevantă decît Days of Atonement, spre exemplu, Implied Spaces este mai captivantă şi mai agreabilă.

Nu în ultimul rînd, romanul este presărat cu o mulţime de trimiteri intertextuale, de la Cimmeria lui Robert E. Howard la Accelerando de Charles Stross şi de la Stăpînii marionetelor de Robert A. Heinlein la legile roboticii formulate de Isaac Asimov. Şi, în cazul în care vă întrebaţi de ce inteligenţele artificiale din acest roman nu s-au transformat în "descendenţi malefici" care distrug biosferele şi formele de viaţă bazate pe carbon, ca în Accelerando, răspunsul este că Aristide, co-creatorul lor, a introdus protocoalele asimoviene, legi fundamentale care le restricţionează comportamentul.

Pe ansamblu, cu toate că Implied Spaces nu este cea mai ambiţioasă carte de Walter Jon Williams din cîte am citit pînă acum, consider că a recompensat pe deplin efortul de lectură şi mă bucur că am avut ocazia să o citesc. Fireşte, autorul impresionează şi cu nuvele precum cele adunate în volumul Frankensteins and Foreign Devils. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am început să lucrez la un nou roman

Se tot întîmplă de vreo două săptămîni încoace să adaug aproape zilnic idei, schiţe de personaje, scene de acţiune şi elemente de fundal la un proiect. Aseară am structurat aceste elemente într-un plan în vederea scrierii unui nou roman. Cam acesta este şi motivul pentru care nu am mai postat recenzii pe blog în ultimul timp. Voi reveni cu detalii despre noul meu roman la momentul potrivit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Shirley - "Black Glass" (2008)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar al unei cărţi de John Shirley, Black Glass: The Lost Cyberpunk Novel (Elder Signs Press, Lake Orion, 2008). L-am parcurs cu sufletul la gură (în fond, Ioan Botezătorul al genului cyberpunk este numai unul) şi în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:

Black Glass conţine o prefaţă în care autorul arată cum, cu ani în urmă, a plănuit împreună cu William Gibson un roman pe care ar fi trebuit să îl scrie în colaborare, apoi... a ajuns să îl scrie de unul singur. Prefaţa mai conţine şi trimiteri la rădăcinile noir ale genului cyberpunk, precum şi referiri la atitudinea militantă, anti-corporatistă şi anti-autoritară a genului.

Apoi, lucru destul de rar în ficţiunea cyberpunk, autorul a inclus un glosar.

Acţiunea romanului este plasată în 2033, în California, în contextul în care o bună parte a economiei mondiale a ajuns să fie controlată de cîteva super-corporaţii şi de treizeci şi trei de oligarhi. Unul dintre aceştia, Terrence Grist, directorul consiliului de administraţie al conglomeratului Slakon, doreşte eliminarea unui fost poliţist proaspăt eliberat din detenţie, Richard Candle, şi a fratelui acestuia, Danny. Unul dintre motive este că Danny deţine informaţii compromiţătoare despre Grist. Un altul este că Richard Candle ar putea să-i dejoace planurile oligarhului.

Intriga se complică atunci cînd, într-o tentativă de a-şi aservi cîţiva membri-cheie ai consiliului de administraţie, Grist solicită crearea unui amalgam de simulări de personalitate, iar entitatea nou-creată îşi face planuri de dominaţie mondială şi complotează pe cont propriu pentru eliminarea unor personaje importante.

După uciderea lui Danny de către entitatea informaţională Destiny, Richard Candle îşi asigură sprijinul unui concurent al lui Grist, Bill Hoffmann, şi are o confruntare decisivă cu Grist, apoi alta cu Destiny. Lucrurile se termină bine pentru Candle şi prietenii săi, pe un iaht, în Insulele Cayman, cu un eveniment destul de rar în literatura cyberpunk - o cerere în căsătorie.

Dintre aspectele pe care mă aşteptam să le întîlnesc într-un roman cyberpunk, fie el "pierdut" şi "regăsit", aş enumera intriga de tip poliţist, mediul urban, referirile la contracultură, fundalul care combină dominaţia corporaţiilor multinaţionale şi dezastrul ecologic, precum şi înalta tehnologie ubicuă - personală, portabilă şi scăpată de sub control.

Cum Black Glass este un roman de John Shirley, am găsit şi nişte elemente recurente specifice acestui autor, cum ar fi spectacolele rock în direct, în cluburile de noapte, păsările artificiale folosite pentru supraveghere, bastoanele ce inversează reculul, aluziile la formaţii de muzică rock, respectiv convingerea că oamenii obişnuiţi vor avea în cele din urmă cîştig de cauză faţă de oligarhi.

Black Glass aduce însă şi numeroase elemente noi faţă de romanele cyberpunk precedente ale lui Shirley. Astfel, deţinuţii sînt supuşi operaţiei de dezMinţire, apoi, în ziua eliberării, sînt reMinţiţi (ca şi cînd mintea le-ar fi dezinstalată din creier la intrarea în închisoare şi reinstalată la ieşire), amantele oligarhilor îşi modifică figura cu ajutorul unor nanomecanisme (uneori pentru a arăta ca o versiune efeminată a "sponsorului"), piaţa neagră a ajuns să aibă o bursă neagră globalizată, cvasi-legală, iar vîrtejurile de mase plastice din oceanele lumii au început să degaje nori de particule toxice, Vîntul Negru, care uneori afectează zone intens populate precum Hong Kong sau Los Angeles.

Intriga romanului este captivantă, iar suspansul e creat atît prin succesiunea rapidă a planurilor narative cît şi prin abundenţa scenelor de acţiune. Pe alocuri, violenţa grafică este excesivă, poate ca o consecinţă a faptului că John Shirley este în primul rînd un autor de literatură horror.

Personajele sînt destul de convenţionale, dar autorul a avut grijă să le adauge trăsături distinctive. Astfel, Bill Hoffmann remarcă despre un alt oligarh, Terrence Grist, că nu are clasă pentru că tatăl lui era un parvenit, rockerul Danny Candle e dependent nu de droguri, ci de realitatea virtuală, în vreme ce un huligan adus de Hoffman ca să-l intimideze pe un rănit se dovedeşte a fi un actor paşnic, iar femeia fatală Lisha ajunge să fie fatală... la propriu.

Există de asemenea un număr de conexiuni intertextuale între Black Glass şi alte lucrări literare. În primul capitol este menţionat Jerome-X, un personaj afro-american din trilogia "A Song Called Youth". O parte din acţiunea romanului se desfăşoară în Rooftown, o mahala construită din rămăşiţe pe un turn metalic prăbuşit între două clădiri - decor care aminteşte atît de habitatul septuagenarilor Piranha din Metrophage de Richard Kadrey cît şi de Trilogia Podului de William Gibson. În capitolul al şaisprezecelea este menţionată o chitară Gibson SG cu un abţibild The Panther Moderns şi cu autografe ilizibile - o dublă referire la William Gibson şi la tribul urban Panther Moderns din Neuromancer, dar şi la formaţia de muzică rock The Panther Moderns din care a făcut parte John Shirley. Titlurile extravagante ale capitolelor amintesc de cele la fel de excentrice din City Come A-Walkin', iar în capitolul al şaisprezecelea i se acordă o semnificaţie ironică altui titlu de roman din opera lui Shirley, Silicon Embrace. Şi lista ar putea probabil continua.

Pe lîngă cele de mai sus, mi se pare demn de remarcat că autorul a făcut eforturi ca, din punct de vedere tehnologic şi cultural, să ţină pasul cu lumea reală. Astfel, în Black Glass apar referiri repetate la programele open-source, la site-urile de socializare, la telefoanele mobile inteligente, la imaginile generate pe calculator, la jocurile multi-player, dar şi la războiul din Irak sau la influenţa mediatică, guvernamentală, legislativă şi juridică a elitei corporatiste.

Mai merită subliniat şi faptul că, asemenea scriitoarei Pat Cadigan, John Shirley manifestă un scepticism bine articulat şi în acest roman faţă de noţiunea dragă altor autori (post)cyberpunk că minţile umane se vor putea încărca în calculatoare, iar trupurile noastre vor merita abandonate ca nişte carcase învechite. În acest sens, discursul din capitolul al şaptesprezecelea ţinut de protagonist este cu adevărat memorabil.

Pe ansamblu, fără a fi o capodoperă a genului, Black Glass a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura şi dovedeşte încă o dată că literatura cyberpunk poate servi în acelaşi timp ca divertisment şi ca avertisment. Mă bucur că John Shirley a făcut efortul de a "regăsi" acest roman "pierdut" şi vă sfătuiesc să parcurgeţi şi dumneavoastră Black Glass dacă veţi avea cîndva ocazia.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Richard Morgan - "Woken Furies" (2005)

În martie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia cybernoir despre Takeshi Kovacs scrisă de autorul britanic Richard Morgan. Ce părere mi-am făcut despre primul roman, Altered Carbon (apărut şi la noi sub titlul Carbon modificat) aţi aflat deja. Cum mi s-a părut cel de-al doilea roman al seriei, Broken Angels, aţi aflat probabil tot de aici. Dar ceea ce probabil am uitat să vă spun este că Broken Angels a făcut un lucru deosebit de important pentru autorul său: m-a convins să încep imediat lectura ultimului roman din trilogie. Aşa se face că în noiembrie şi decembrie 2009 am parcurs Woken Furies. Şi iată ce am aflat:

Woken Furies (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005) urmăreşte aventurile lui Takeshi Kovacs la întoarcerea pe planeta natală, Lumea lui Harlan. Kovacs poartă o vendetta personală împotriva unui ordin religios de dată recentă, Cavalerii Noii Revelaţii, ceea ce îl aduce în compania unui echipaj de deComisionare a cărui conducătoare, Sylvie Oshima, suferă de tulburări de personalitate.

Cum o clonă mai tînără a lui Kovacs şi o ramură a organizaţiei Yakuza sînt pe urmele protagonistului, acesta caută să o ascundă pe Oshima într-un loc sigur, apoi, cînd ea este răpită de agenţii Primilor Familii, strînge revoluţionari vechi şi noi ca să o elibereze. Căci personalitatea care reapare periodic în corpul lui Sylvie Oshima îi aparţine unei revoluţionare din istoria nu prea îndepărtată a Lumii lui Harlan, Quellcrist Falconer...

După urmăriri captivante şi confruntări spectaculoase care îi implică atît pe haiducii din sud cît şi pe foştii camarazi ai lui Kovacs din Forţele Trimişilor, protagonistul reglează cîteva conturi vechi, dezleagă misterul staţiilor orbitale care distrug aparatele de zbor de pe Lumea lui Harlan şi nutreşte speranţe că va putea regăsi cîndva înregistrările de personalitate ale unei iubite demult pierdute, Sarah Sachilowska, şi ale fiicei acesteia.

Cel mai vizibil aspect al romanului Woken Furies este că e încă şi mai lung decît Broken Angels. Are cinci sute şaizeci şi trei de pagini în ediţia de buzunar şi mi-au trebuit cam patruzeci şi cinci de zile ca să-l parcurg. Aşa încît, dacă plănuiţi să-l citiţi într-un concediu, asiguraţi-vă din timp că va fi un concediu lung.

Aproape la fel de vizibil este şi faptul că Woken Furies este mai bun decît cărţile precedente ale seriei. Intriga este mai complexă, miza conflictului central este mult mai mare, iar influenţele stilistice de la Raymond Chandler şi William Gibson, destul de vizibile în Carbon modificat, aici au dispărut, lăsînd loc unui stil personal - cam plat, dar întru totul al lui Morgan.

Elemente din romanele precedente au rămas însă şi în Woken Furies, precum punctuaţia creativă (întrebări care se termină cu un punct, înlocuirea punctelor de suspensie de la mijloc de frază cu un singur punct), lipsa aproape totală de umor a naraţiunii, scenele de violenţă şi de sex plasate în calea cititorilor la intervale strategice (cam ca sticlele cu apă la concursurile de ciclism) ori predicile anti-corporatiste despre revoluţii, circulaţia puterii în piramida socială şi distribuţia averii sau bunăstării. Unele dintre scenele violente din prima jumătate a romanului, cel puţin, în special acelea în care echipajul condus de Sylvie Oshima vînează roboţii revoltaţi pe insula New Hokkaido, seamănă mai degrabă cu secvenţe din jocuri video, cum ar fi cele din seria Half Life.

Pe de altă parte, măcar o dată, Richard Morgan a scris o pagină cu adevărat frumoasă în acest roman. Cu una mai mult decît în Altered Carbon sau în Broken Angels, aş zice. Şi, cum lucrurile bune nu se tac, o puteţi citi în traducere ceva mai jos:

"Surferii.

Îi găseşti cam peste tot pe Lumea lui Harlan, deoarece cam peste tot pe Lumea lui Harlan e un ocean care face valuri pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Şi "să-ţi dai viaţa" are cîteva înţelesuri aici. 0,8g, vă aduceţi aminte, şi trei sateliţi - poţi să călăreşti un val de-a lungul unor porţiuni ale Plajei Vchira cale de şase kilometri o dată, iar înălţimea talazurilor pe care se urcă unii dintre tipii ăştia n-ai cum s-o crezi pînă n-o vezi. Dar gravitaţia scăzută şi atracţia celor trei luni au o latură neplăcută, iar oceanele de pe Lumea lui Harlan au sisteme de curenţi care nu seamănă cu nimic văzut vreodată pe Pămînt. Compoziţia chimică, temperatura şi fluxul variază toate alarmant, iar marea face chestii ticăloase, neiertătoare, cu foarte puţine avertismente. Teoreticienii turbulenţelor încă se mai chinuiesc cu mare parte din asta, în simulările lor modelate. Pe Plaja Vchira se desfăşoară un fel diferit de cercetare. Mai mult de o singură dată am văzut efectul Young interpretat la perfecţie pe un val de nouă metri aparent stabil, ca un mit prometeic redat în cadre disparate, cocoaşa de apă perfectă, ridicată, se învolburează şi se împiedică de parcă ar fi beată sub surfer, apoi se împrăştie ca şi cînd ar fi prinsă de tir de artilerie cu şrapnel. Am ajutat la scoaterea supravieţuitorilor de sub valuri de cîteva ori. Am văzut zîmbetele fascinate, aura care pare să emane de pe feţele lor cînd spun lucruri gen: "Nu credeam că nemernicu-ăla de talaz o să mi se mai dea vreodată jos de pe piept," sau: "Nene, ai văzut cum s-a-mprăştiat ăla sub mine?" sau cel mai des, cu sufletul la gură: "Mi-ai scos planşa cu bine, moşule?" I-am urmărit cu privirea cum ieşeau din nou în larg, cei care nu aveau membre dislocate sau rupte, ori ţeste fisurate de la resac, şi am urmărit dorinţa mistuitoare din ochii celor nevoiţi să aştepte ca să se vindece.

Cunosc sentimentul acela destul de bine. Numai că eu am tendinţa să-l asociez cu încercarea de a ucide alţi oameni mai degrabă decît pe mine însumi." (pp. 277-278)

Nu, nu vă faceţi iluzii. Celelalte pagini din roman nu sînt scrise nici pe departe în stilul acesta. Conţin multe lovituri de teatru, multe dezvăluiri spectaculoase, destul de mult suspans şi nume delicioase de personaje precum Todor Murakami, Radul Segesvar, Vlad Ţepeş, Nadia Makita sau... Oishii Eminescu. Dar bijuterii de stil comparabile cu aceasta - nu.

După ce am parcurs şi ultima filă a romanului Woken Furies, pot să vă asigur de următoarele lucruri:

Spre deosebire de Cory Doctorow, care s-a lansat cu cărţi slăbuţe cum ar fi Down and Out in the Magic Kingdom, Richard Morgan şi-a început cariera la un nivel stilistic mediu spre bun, cu cărţi de dimensiuni respectabile şi cu intrigi destul de complexe, destul de atent structurate.

Tot spre deosebire de Cory Doctorow, care a ajuns un mascul alfa al literaturii post-cyberpunk şi i-a oferit publicului cititor romane esenţiale precum Little Brother, Morgan a evoluat semnificativ, dar nu spectaculos, urcînd de la cărţi pe care ai fi tentat să le duci la anticariat după prima lectură la romane prea bune ca să le dai, dar prea fade ca să le reciteşti.

Fireşte, e posibil ca următorul roman al lui Richard Morgan, Black Man, să îmi facă o impresie radical diferită. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

A revenit Moş Crăciun!

Ieri, 5 ianuarie, am avut plăcerea să mă reîntîlnesc cu un vechi prieten, Bogdan Tudor Bucheru. Ca urmare a faptului că în cenaclul virtual AtelierKULT (pe care Bogdan îl sponsorizează) am cîştigat anul trecut două concursuri de proză scurtă, dumnealui mi-a adus cadou din Statele Unite ale Americii un set de cărţi. Pe una dintre ele o puteţi vedea în imaginea de alături. Sper ca în viitorul apropiat să le citesc pe toate şi să vă relatez şi dumneavoastră despre ele aici.

Un An Nou fericit, să vi se împlinească toate dorinţele şi pe curînd!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am drum la Timişoara

Aseară am aflat că s-au anunţat rezultatele consursului de proză scurtă organizat de Clubul Helion din Timişoara. Spre surprinderea şi încîntarea mea, am aflat că distinşii membri ai juriului mi-au acordat unul dintre premii. Se pare că voi merge la Timişoara în primăvară pentru a le mulţumi domnilor din juriu şi pentru a-i felicita pe ceilalţi premianţi.

Detalii puteţi citi aici: http://www.arsfan.ro/2009/12/premiile/#comments.

Pat Cadigan, 'Tea from an Empty Cup' (1998)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar dintr-un roman al autoarei americane Pat Cadigan, Tea from an Empty Cup (Editura Tor, New York, 1999). De citit, am decis să îl citesc într-o scurtă şedere la mare, în septembrie 2001. Şi aşa se face că într-o după-amiază ploioasă, adîncit fiind în acest roman, nu am băgat de seamă decît cu întîrziere că toţi ceilalţi turişti din staţiune se strînseseră ciorchine împrejurul televizoarelor, păstrînd o tăcere suspectă. Tocmai se prăbuşiseră Turnurile Gemene, iar lumea se schimbase ireversibil.

Cum s-a schimbat lumea de atunci încoace probabil că aţi aflat deja din alte surse. Aş vrea să vă spun în schimb cîte ceva despre roman:

Tea from an Empty Cup reuneşte două nuvele pe care Pat Cadigan le-a publicat mai întîi separat, "Death in the Promised Land" şi "Tea from an Empty Cup". În versiunea de roman, scenele din care erau constituite cele două nuvele alternează. Cea dintîi o are ca protagonistă pe o detectivă din viitorul apropiat, Dore Konstantin, a cărei misiune este să investigheze cîteva cazuri de crimă ale căror victime sînt utilizatori ai realităţii virtuale. Cea de-a doua se concentrează asupra căutărilor în medii virtuale ale unei tinere japoneze, Yuki.

Cele două fire narative converg treptat. Dore Konstantin rezolvă cazurile şi descoperă criminalii, în vreme ce Yuki are revelaţia că în viaţa reală este de fapt un tînăr cu grave neadaptări sociale, Tomoyuki Iguchi - o personalitate care de-a lungul cărţii apare cînd şi cînd ca o amintire vagă a unui prieten demult pierdut, ori ca o fantomă virtuală.

Unele aspecte ale romanului amintesc de alte lucrări postcyberpunk publicate în aceeaşi perioadă. Astfel, mediile virtuale folosite ca domeniu de interacţiune socială între reprezentări tridimensionale ale personajelor are similarităţi cu Metaversul din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, în vreme ce Japonia distrusă de un cataclism şi reconstruită în realitatea virtuală de japonezii aflaţi în diaspora pare să evoce atît Scufundarea Japoniei (1973) de Sakyo Komatsu cît şi reconstrucţia virtuală a Oraşului Întunericului din Idoru (1996) de William Gibson.

Alte aspecte din Tea from an Empty Cup anticipează situaţii care au apărut în realitate un deceniu mai tîrziu. Astfel, investigaţia detectivei Dore Konstantin este îngreunată considerabil de faptul că mărturiile culese în medii virtuale nu au valabilitate în instanţă, iar cazurile de furt de personalitate sau de fraude sînt endemice în lumile virtuale din roman.

Pe ansamblu, Tea from an Empty Cup este rezonabil de bine scris, ceva mai clar şi mai puţin tulburător decît Fools, spre exemplu. Cum romanul s-a bucurat de o primire destul de bună din partea publicului, Pat Cadigan a publicat şi o continuare, Dervish Is Digital (2000), în care detectiva Dore Konstantin reapare ca personaj principal. Dar despre romanul acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

O colecţie de schiţe

Pe noul meu site am postat o colecţie de schiţe, unele mai vechi, altele mai noi, unele publicate cîndva în periodice, altele inedite, sub titlul "Ficţiuni 20:00". Vă invit să le parcurgeţi şi dumneavoastră la adresa de mai jos: http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/fictiuni-20-00.

Apariţii proaspete

Sîmbătă, 28 noiembrie, în cadrul tîrgului de carte Gaudeamus, la standul Editurii Vremea, vechiul meu prieten Horia Nicola Ursu şi colaboratorii săi au lansat, în prezenţa unui numeros public şi a multor autori români de literatură fantastică şi ştiinţifico-fantastică, două antologii intitulate Millennium Fantasy & Science Fiction - Şase ani de Ficţiuni (antologator Horia Nicola Ursu) şi Dansînd pe Marte şi alte povestiri fantastice - a doua antologie AtelierKULT (antologator Michael Haulică). Fiecare dintre ele conţine şi cîte o schiţă de-a subsemnatului. Cea dintîi, intitulată "Veniţi afară!", poate fi citită şi aici. Cea de-a doua, intitulată "Plimbarea de seară", este la prima publicare. Pentru informaţii suplimentare despre cele două antologii vă invit aici, iar pentru comenzi vă rog să completaţi talonul de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Brian Aldiss, "Non-Stop" (1958)

În vara anului 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din romanul de debut al lui Brian Aldiss, Non-Stop (Colecţia SF Masterworks nr. 33, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). În luna septembrie a aceluiaşi an am parcurs acest roman. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Non-Stop se desfăşoară la bordul unei astronave uriaşe unde s-au succedat numeroase generaţii de oameni. Protagonistul, Roy Complain, face parte dintr-un trib, Greene, care parcurge un traseu circular pe una dintre punţile navei, distrugînd plante hidroponice scăpate de sub control şi gonit din urmă de creşterea altor plante la fel de periculoase. Complain este convins de un "preot" (al cărui crez cuprinde termeni de psihanaliză cărora li s-a pierdut înţelesul) să plece în căutarea camerei de control a navei.

După numeroase confruntări cu şobolani inteligenţi şi diverse alte pericole, Complain şi însoţitorii săi ajung la Prova numai pentru a afla că sistemele de control ale navei au fost distruse, călătoria de întoarcere de pe Procyon pe Pămînt ar fi trebuit să se încheie cu multe generaţii în urmă, iar formele de viaţă de la bordul navei au fost afectate de un virus misterios care le-a accelerat metabolismul.

În ultima parte a cărţii, personajele află că nava lor orbitează de mulţi ani în jurul Pămîntului, iar misterioşii uriaşi şi oameni lenţi întrezăriţi uneori prin cotloanele navei sînt savanţi sau membri ai personalului de întreţinere trimişi de pe Terra ca să îi studieze pe descendenţii echipajului iniţial. Numai că Roy Complain şi însoţitorii săi comit acte de sabotaj, declanşează o criză şi segmentează interiorul navei în optzeci de secţiuni separate prin uşi închise ermetic. Mesajul lor către autorităţile de pe Pămînt este că, dacă nu vor fi primiţi pe planeta de unde le-au plecat strămoşii, preferă să moară decît să trăiască în continuare la bordul navei.

Deşi a fost publicată cu o jumătate de secol în urmă, Non-Stop se citeşte uşor şi cu plăcere. Capitolele sînt scurte, incidentele se succed rapid, iar surprizele şi dezvăluirile se ţin lanţ. Răsturnările succesive de situaţie din cea de-a patra secţiune a romanului, în mod special, rivalizează cu cele din finalul volumului Second Foundation de Isaac Asimov.

Personajele precum Roy Complain (descendentul îndepărtat al căpitanului navei) sau Marapper, preotul-psihanalist, au o psihologie simplă, dar bine justificată de mediul decadent şi brutal în care trăiesc. De asemenea, relaţiile dintre personaje, alianţele, conflictele, afilierile lor tribale sînt structurate convingător şi cu concizie.

Unele teme atinse în Non-Stop, cum ar fi vegetaţia abundentă şi agresivă sau succedarea a numeroase generaţii de oameni într-o societate non-terestră, aveau să fie dezvoltate mai tîrziu de Brian Aldiss în romane memorabile, dintre care aş aminti aici Hothouse şi trilogia Helliconia. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Brian Stableford - "Sexual Chemistry" (1991)

Pe la mijlocul anilor 1990, cînd eram student şi abia începusem să colecţionez cărţi SF în limbi străine, am văzut într-o librărie cu cărţi de import o ediţie de buzunar dintr-un volum de povestiri biopunk de Brian Stableford: Sexual Chemistry - Sardonic Tales of the Genetic Revolution (Editura Pocket Books, Grupul Editorial Simon & Schuster Ltd., Londra, 1993). Preţul cărţii era imens, veniturile mele erau mici, aşa că am amînat achiziţionarea acelui volum. Un deceniu mai tîrziu, în 2004, am găsit aceeaşi ediţie la un preţ accesibil într-un anticariat, am cumpărat-o şi am parcurs-o.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Culegerea Sexual Chemistry constă dintr-o introducere, zece povestiri şi un eseu. Introducerea discută importanţa revoluţiei biotehnologice, relaţia volumului cu un altul, The Third Millennium, scris şi publicat în 1985 în colaborare cu David Langford, precum şi viziunea optimistă a autorului în legătură cu viitorul.

Unele dintre povestiri sînt axate pe probleme de etică ivite din schimbările biotehnologice pe care le imaginează Brian Stableford. Astfel, "Bedside Conversations" pune un bărbat faţă în faţă cu chestiunea ducerii la termen a unei sarcini, "A Career in Sexual Chemistry" dramatizează dilemele utilizării feromonilor sintetici în relaţiile interumane, iar "The Magic Bullet" ridică problema potenţialei dispariţii a bărbaţilor în cazul în care, pe cale virală, femeile ar fi infectate cu... nemurire.

Alte povestiri din volum tratează despre confruntarea unor personaje cu temeri sau angoase şi soluţiile pe care le-ar putea aplica în urma revoluţiei biotehnologice. De pildă, în "Cinderella's Sisters", două surori urîte apelează mai întîi la chirurgia estetică pentru a se înfrumuseţa, după care, cu trecerea timpului, trebuie să aleagă dacă vor face tratamente genetice pentru reîntinerire (şi reurîţire) sau dacă vor pieri de bătrîneţe, dar păstrîndu-şi frumuseţea. "The Invertebrate Man" dramatizează fobia de păianjeni într-o manieră interesantă, în vreme ce "And He Not Busy Being Born" pune teama de moarte într-o nouă perspectivă cu ajutorul unui personaj păstrat prin criogenie pînă în viitorul îndepărtat populat de nemuritori cu înfăţişarea unor copii de nouă ani.

Nu în ultimul rînd, unele povestiri reiau subiecte consacrate din literatură şi le transformă cu ajutorul temei bioingineriei. Spre exemplu, "A Career in Sexual Chemistry" revizitează viaţa libertină a lui Casanova, "The Furniture of Life's Ambition" tratează tema triunghiului amoros şi a crimei pasionale, în vreme ce "The Fury That Hell Withheld" repune în scenă seria de tragedii în care au fost implicate personaje clasice precum Atreus, Tiest, Agamemnon, Ifigenia, Egist, Clitemnestra, Oreste şi Electra. Şi, pentru a-l onora pe unul dintre întemeietorii literaturii ştiinţifico-fantastice, nu putea să lipsească din cuprins "The Growth of the House of Usher".

Povestirea mea preferată din volum rămîne "The Engineer and the Executioner", în care un cercetător care a dezvoltat noi forme de viaţă într-un asteroid scobit şi presurizat e vizitat de un robot a cărui misiune este să extermine noua ecologie. Misiunea robotului e motivată de teama pămîntenilor de o posibilă contaminare. În mod ironic, deşi robotul îi cauzează moartea cercetătorului, iar asteroidul este pus pe o orbită spirală care-l va purta către Soare spre a fi distrus, noile forme de viaţă izbutesc să treacă prin ecluzele habitatului lor suficient de repede pentru ca sporii lor să fie purtaţi de vîntul solar către Pămînt. Cine seamănă vînt...

Eseul consistent care încheie culegerea de povestiri se intitulează "Mankind in the Third Millennium" şi examinează îndelungata relaţie a oamenilor cu mediul, cu diverse specii de plante şi de animale, cu tehnologia, precum şi perspectivele care ni se deschid pentru viitorul apropiat şi mediu în contextul revoluţiei biotehnologice.

Pe ansamblu, cu toate că majoritatea povestirilor incluse în Sexual Chemistry sînt expozitive, mai degrabă decît dramatice, volumul merită cu prisosinţă parcurs pentru bogăţia sa de idei, pentru unitatea sa tematică şi pentru varietatea posibilităţilor şi problemelor pe care le explorează. Cu siguranţă că vă va recompensa timpul şi efortul pentru lectură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Reportaje de la concerte rock

Am o veste bună:

Am grupat pe o nouă secţiune a site-ului meu toate reportajele de la concerte rock pe care le postasem pe blog de-a lungul vremii. Vă invit în vizită la adresa de mai jos:
http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/rock

Lectură plăcută şi aştept opinii.

M. John Harrison, "The Pastel City" (1971)

În iarna 1999-2000, prin amabilitatea unei prietene americane numită Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din prima ediţie a unui roman de M. John Harrison, The Pastel City (Editura New English Library, Londra, 1971). Era o carte de buzunar subintitulată pompos "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace". Apoi, prin 2004, am parcurs acest roman într-o după-amiază însorită. Mai tîrziu, în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie omnibus cu întreaga serie Viriconium (Fantasy Masterworks nr. 7, Gollancz, Londra, 2000), din care The Pastel City este primul roman, aşa încît am oferit cadou la rîndul meu unui prieten ediţia aceea primită de la Tracey. Au şi cărţile soarta lor...

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat în acea după-amiază însorită de demult:

Acţiunea din The Pastel City se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, pe un Pămînt muribund, după ce mai multe civilizaţii ale După-Amiezii s-au succedat. Viriconium este întîia civilizaţie a Amurgului.

Intriga este de factură fantasy: două regate învrăjbite se confruntă într-un război, două regine aspiră la dominarea întregului Pămînt, iar un erou retras, tegeus-Cromis, este rugat de tînăra regină Methvet Jane să ia comanda trupelor ei şi să împiedice invazia unei armate inamice din nord. (Pînă şi extravaganţa de a scrie unele nume proprii cu minusculă mai degrabă decît cu majusculă ţine tot de excesele genului fantasy.) Personajele secundare includ un pitic războinic, un bătrîn înţelept maestru în meşteşuguri demult pierdute şi un general trădător, printre altele.

Pe de altă parte, destule elemente din roman ţin de genul science fiction. Aici aş enumera aeronava reginei Methvet Jane, exoscheletul acţionat cu servomotoare al piticului Tomb, vulturii de metal creaţi de bătrînul Cellur din Lendalfoot, animalele fantastice create prin inginerie genetică şi roboţii înarmaţi cu săbii energetice care fură creierele oamenilor. (Dacă vă pregăteaţi să remarcaţi că săbiile acelea energetice par a fi o imitaţie a săbiilor de lumină din seria cinematografică Războiul stelelor, vă reamintesc că The Pastel City a fost publicat iniţial în 1971.) Şi tot aici se încadrează fundalul de societate feudală apărută după decăderea unei civilizaţii mult mai avansate din punct de vedere tehnologic, un loc comun al operei spaţiale de la Fundaţia lui Isaac Asimov încoace.

Ceea ce aduce M. John Harrison ca o notă personală în această combinaţie este atitudinea profund nihilistă a unora dintre personajele principale, ceva specific Noului Val. Cu toate că la începutul romanului tegeus-Cromis este o personalitate publică merituoasă, el preferă să trăiască retras într-un turn pe malul mării, departe de oraşul Viriconium şi de compania altor oameni. În final, deşi regina recunoscătoare îl onorează şi îl invită să participe la edificarea unei noi societăţi paşnice, Cromis preferă să se retragă din nou în turnul său. Iar personaje secundare vîrstnice, precum veteranul Theomeris Glyn sau Cellur din Lendalfoot, preferă să piară în luptă.

Tot specifică Noului Val este ambiguitatea morală a unor personaje, ca de exemplu Lord Weterbeck, care îi tratează cu suspiciune pe tegeus-Cromis şi pe însoţitorii săi, sau generalul Norvin Trinor, care a trecut de partea inamicului. Cumva, atît nihilismul cît şi ambiguitatea morală a personajelor amintesc de un alt personaj celebru al Noului Val din ficţiunea speculativă britanică, Elric din Melniboné cel creat de prietenul şi colaboratorul lui M. John Harrison, Michael Moorcock.

Dar, dacă tot am amintit de Elric, trebuie să menţionez că, spre deosebire de romanul Elric of Melniboné (publicat în 1972), The Pastel City are un aer cam demodat. Deşi ambele cărţi sînt destul de scurte, cea dintîi îi atrage pe cititori să mai parcurgă un roman din acea serie, pe cînd cea din urmă lasă impresia că este autosuficientă şi că nu ar putea răsplăti în vreun fel o a doua lectură. Ceea ce nu prea ajută, ţinînd cont de faptul că după The Pastel City au apărut şi alte volume în seria Viriconium.

Iar în ceea ce priveşte sloganul publicitar de pe coperta primei ediţii, cum că The Pastel City ar fi "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace"... probabil că în ultima vreme nu mai cred cu atîta uşurinţă sloganurile publicitare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Richard Morgan - "Broken Angels" (2003)

În martie 2006, după cum remarcam într-un articol mai vechi, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, trilogia lui Richard Morgan despre Takeshi Kovacs. Am parcurs al doilea roman din serie, Broken Angels (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2003), abia în 2009. Spre surprinderea mea, a fost sensibil mai bun decît Carbon modificat, deşi departe de topul meu personal cu cele mai bune romane cyberpunk din toate timpurile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La cîteva decenii după evenimentele din Carbon modificat, Takeshi Kovacs este salvat în ultimul moment dintr-un teatru de război de pe planeta Sanction IV şi trimis pe o staţie orbitală pentru tratament medical. Un agent infiltrat, Schneider, îl atrage într-o schemă prin care ar avea de profitat de pe urma unei corporaţii. Pentru început, cei doi vizitează un lagăr de concentrare din care o salvează pe o specialistă în arheologie, Tanya Wardani. Apoi atrag în schema lor un personaj sus-pus dintr-o corporaţie de importanţă medie, Mandrake. Cu ajutorul acestui personaj, Matthias Hand, cei trei recrutează după aceea mercenari proaspăt ucişi în luptele de pe Sanction IV, îi instalează în corpuri clonate, îi instruiesc şi îi duc într-o zonă în care Wardani şi vechea ei echipă descoperiseră o poartă stelară a dispărutei civilizaţii marţiene.

După lupte din ce în ce mai disperate cu nişte nanotehnologie cu evoluţie rapidă trimisă pe urmele lor de adversarii lui Hand, Wardani deschide poarta stelară şi Kovacs cu echipa sa se transferă la ani-lumină depărtare, la bordul unei staţii spaţiale construită de marţieni într-un asteroid.

Cercetările lor pe staţie sînt întrerupte mai întîi de atacurile unei flote extraterestre automate, apoi de intervenţia unui comando condus de fostul şef al lui Kovacs, colonelul Carrera. Protagonistul şi cîţiva dintre colegii săi care supravieţuiseră sînt aduşi înapoi pe Sanction IV, reţinuţi şi interogaţi, dar Kovacs evadează, îi extermină pe mercenari, după care trece înapoi prin poarta stelară şi-l înfruntă pe Carrera.

În final, protagonistul dezleagă şi un mister poliţist, punînd cap la cap indicii despre persoana care îi ucisese pe membrii primei expediţii arheologice de la bordul staţiei marţiene, apoi pleacă de pe Sanction IV înspre planeta Latimer şi îşi petrece călătoria în realitate virtuală împreună cu alţi cîţiva membri ai expediţiei.

Faţă de Carbon modificat, care era un roman poliţist (fie el şi deghizat în cyber-noir), Broken Angels este mai degrabă un roman de război construit pe ideea unui episod secundar dintr-un conflict mult mai amplu. Richard Morgan a reuşit foarte bine să imagineze un război al viitorului în care armamentul avansat, de genul nanotehnologiei sau al păianjenilor pentru controlul mulţimilor, se combină cu aspecte plauzibile ale războaielor dintodeauna precum lipsurile, atrocităţile împotriva civililor şi mizeria. Mai mult, spre deosebire de diverşi autori SF cu convingeri de dreapta, autorul britanic nu a insistat nici asupra locului comun că tehnologia militară ultramodernă ar fi de admirat sau de dorit, nici asupra unei împărţiri morale absolute între cei buni şi cei răi.

Dimpotrivă, ambele tabere din conflictul de pe Sanction IV sînt descrise ca fiind abjecte din punct de vedere moral. Corporaţiile interstelare care aduc mercenari pentru a decima populaţia locală şi a impune un guvern-marionetă care să le servească interesele nu sînt cu nimic mai bune sau mai rele decît Kemp, liderul gherilei locale, care dă lovituri nucleare tactice sau foloseşte metode dictatoriale împotriva subalternilor pentru a se menţine la putere.

Aceeaşi duplicitate morală domneşte şi printre personajele individuale din roman, începînd cu însuşi protagonistul, care nu ezită să-i ucidă pe foştii săi subordonaţi din trupele de mercenari într-un episod dinspre finalul cărţii. Gesturile ambigue din punct de vedere moral, sau de-a dreptul criminale, nu se află însă sub monopolul unor personaje-tip, precum potentatul Hand din corporaţia Mandrake sau colonelul Carrera. Dimpotrivă, chiar şi Tanya Wardani, specialistă în arheologie, se dovedeşte a fi vinovată de mai multe crime.

Pe lîngă ambiguitatea morală a personajelor, Broken Angels mai conţine şi alte teme recurente ale literaturii cyberpunk, cum ar fi sesiunile frecvente în realitatea virtuală, nanotehnologia, implanturile, utilizarea frecventă a substanţelor recreative şi dominaţia corporaţiilor asupra vieţii politice.

Interesant este că Richard Morgan a împletit aceste teme cu altele, specifice altui subgen, opera spaţială. Astfel, poarta stelară, staţia spaţială din asteroidul scobit, flota extraterestră de astronave automate sau artefactele marţiene străvechi par să fie sosite dintr-un roman de Larry Niven, să zicem, mai degrabă decît dintr-unul de William Gibson. Dar Morgan a combinat convingător aceste teme într-un roman care se citeşte cu mai multă plăcere decît primul volum al trilogiei.

Şi nu pot trece mai departe fără să menţionez că Richard Morgan a folosit foarte bine Legea lui Cehov în această carte, de mai multe ori, dintre care cel mai memorabil cu cadavrul mumificat al unui marţian mai degrabă decît cu o puşcă. Iar faptul că elemente şi detalii aparent nesemnificative ajung să fie integrate într-o explicaţie a anchetei poliţiste sau folosite creativ într-o scenă de acţiune reprezintă un semnal că autorul s-a străduit să creeze o carte bine închegată.

Din păcate, însă, o parte dintre hibele romanului Carbon modificat au rămas şi în Broken Angels. Punctuaţia a rămas la fel de creativă. Un exemplu ar fi punctul pus la mijloc de propoziţie sau de frază acolo unde ar trebui să fie nişte puncte de suspensie ("Te-ai aştepta la nişte. Sfinte. Dumnezeule." - pagina 311) . Un altul ar fi absenţa semnului întrebării după întrebările disjunctive ("Păi, dacă sînt sub acoperire, trebuie să-ţi spun ceva ca să menţin acea acoperire, nu-i aşa. Asta ar face această conversaţie un dublu bluf. Nu-i aşa." - pagina 95).

Mai neplăcut decît modul în care autorul utilizează punctuaţia este însă faptul că romanul trenează. Episoadele cu acţiune palpitană sînt presărate printr-o mare de pagini în care domină caracterizarea, construirea fundalului, amintirile şi alte asemenea elemente. Consecinţa este că, pentru a intra în acţiunea propriu-zisă, dincolo de etapele pregătitoare, Broken Angels are nevoie de aproape două sute de pagini. Şi, dacă unui roman ca Perdido Street Station de China Miéville i-am iertat bucuros un asemenea păcat, pentru Broken Angels aş aplica mai degrabă îndemnul lui Walter Jon Williams de a redacta cu un satîr. Pe ansamblu, în ciuda faptului că este mai bogat şi mai bine construit decît Carbon modificat, Broken Angels nu îndeamnă la o a doua lectură. La fel ca alte romane timpurii ale unor autori recenţi, cum ar fi Eastern Standard Tribe de Cory Doctorow, semnalizează că autorul a mai învăţat multe de la debut, dar că nu aceasta este cartea pe care ar avea potenţialul să o scrie. Desigur, Broken Angels este o carte superioară altora din subgenul post-cyberpunk şi ar fi fost un excelent roman de 250 de pagini. Numai că lui Richard Morgan i-au trebuit 490 de pagini ca să-l scrie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)